Literatură română

Ce-ai face dacă ai descoperi că trecutul tău nu este doar al tău... ci o moștenire care te așteaptă de secole? O femeie. O pălărie albastră. Un destin care nu poate fi evitat. Între vis și realitate, între prezent și un Ev Mediu încărcat de mister, povestea prinde contur ca o chemare imposibil de ignorat.

Ce ai face dacă ți-ai putea schimba destinul... dar prețul ar fi să te pierzi pe tine? Inelul cu smarald este o poveste care te prinde de la primele pagini și nu te mai lasă: iubire regăsită, secrete ascunse în timp, alegeri care dor și un trecut care nu iartă. Într-un loc unde realitatea se amestecă periculos cu legenda, iar urmele catarilor încă pulsează sub pielea prezentului, Ines este obligată să decidă: rămâne cine a fost... sau devine cine trebuie?

Cât din viața ta e alegere... și cât e destin? O întâlnire care nu trebuia să mai aibă loc. O prietenie care nu s-a încheiat niciodată. O iubire care refuză să rămână în trecut. Și un fir invizibil care le leagă pe toate - dincolo de timp, dincolo de rațiune. Mesteceni și rafturi este genul de carte care te captivează din primele pagini și nu te mai lasă. Între artă și logică, între trecut și prezent, personajele sunt obligate să-și revizuiască alegerile și să înfrunte adevăruri pe care le-au evitat ani la rând. Într-un decor încărcat de simboluri - de la fragilitatea aparentă a mestecenilor până la misterul catarilor - povestea capătă profunzime și tensiune. Pentru că unele locuri nu sunt doar locuri. Sunt puncte de întoarcere.

Dansează cînd îți vine să plângi e una dintre acele cărți care mi-a adus lacrimi în ochi de la primele pagini. E o carte despre prietenie ca formă de salvare, agapè în forma cea mai pură: conexiune genuină, nefiltrată, neîmpiedicată, legături care dăinuie o viață pentru că se încarnează pe grijă și iubire împărtășite. Și mai este o carte despre doliu, așa cum doliul ar trebui purtat. - Petronela Rotar, scriitoare

Cum să concepi o culegere de microficțiuni axată până la identificare pe figura lui Franz Kafka, dacă nu rotunjind o vârstă nemaiîmplinită de el în 1924? Compozite, blocurile textuale îmbină tematica onirică și constrângerea oulipiană, ca să respecte la virgulă structura din „Un vis” (1914) - poate cea mai desăvârșită povestire a praghezului, unde alter egoul său cutreieră cimitirul pentru a vedea cum i se gravează numele pe o piatră tombală. După douăsprezece proze poematice inspirate din vise proprii și tot pe atâtea situații absurde ivite în plină zi, ultimul ciclu descrie cum, la un veac și mai bine de la moartea Scriitorului absolut, ajungem să trăim acte doar imaginate de el; fiindcă, până la proba contrară, suntem cu toții creaturi kafkiene în forul nostru intim: eternul domn K., inform și infirm și infim, reluând același proces al unicei zile ca pe un drum spre castelul nopții.

Roman despre identitate, alert și scris cu implicare emoțională, Léa aduce o poveste foarte actuală, narată cu sinceritate și grijă pentru final. Andrei Velea e un scriitor complex, cu disponibilități pentru construcția dramatică, preocupat de poveste și cu un filon liric autentic. Interesat de simplitate și de acuratețe epică, și-a ales ca gen neorealismul, în formula concisă a noveletei, alternând tonul liric cu cel colocvial. Miza lui este povestea cu trimiteri la realități indubitabile, pe urmele lui Truman Capote, adeseori cu efuziuni care îl amintesc pe Radu Cosașu sau îl evocă pe Sorescu, prin tipul de umor. Punctul lui forte este observația exactă, iar de aici decurge calitatea descrierii, precisă, topită în fluxul narativ. Vizual, curgător, cu subiect foarte la modă, Léa are toate ingredientele unei proze-cult despre declinul masculinității, ca model social. - Doina Ruști

Dincolo, roman existențial cu accente filosofice și de realism imaginar, urmărește destinul lui David, personaj care, după o moarte clinică, devine profund preocupat de singurătatea și alienarea oamenilor. După o călătorie inițiatică în Filipine, sub îndrumarea unui guru, devine vindecător și influencer, în timp ce inteligența artificială se insinuează tot mai mult în lumea oamenilor. Un roman despre nevoia de sens, fragilitatea umanului și pericolul mântuirilor într-o epocă dominată de algoritmi.

Laura, o adolescentă care are o relație disfuncțională cu mama ei, Iana, o întâlnește în fostul Cimitir militar românesc din Chișinău pe nonagenara Maria, iar între ele se leagă o prietenie ce o schimbă pe Laura și îi redă Ianei curajul de a-și trăi viața. Cele trei femei recompun, prin poveștile lor, aproape un secol de istorie basarabeană, cu toate nedreptățile și momentele ei dureroase, de la vizita Regelui Mihai la acest cimitir până în zilele pandemiei și ale războiului din Ucraina.

„Deși volumele ce alcătuiesc Trilogia satului C. conțin printre cele mai reușite pagini de literatură a doliului din proza românească, abia cu Hemiptera Andreea Răsuceanu explorează în profunzime tema morții. Romanul este o meditație amplă pe marginea ideii de sfârșit, înțeles atât ca dispariție individuală, cât și ca disoluție colectivă. De la o regăsire ce se transformă într-o poveste de dragoste și care deschide trecutul spre amintirile de familie dintr-un București aflat în continuă schimbare până la istoriile din timpul ciumei lui Caragea de la începutul secolului al XIX-lea, Hemiptera este o relatare minuțioasă, puternică și memorabilă a obsesiei umane a sfârșitului, cum nu prea avem în literatura română de azi și de ieri.” (Victor Cobuz)

Nu suntem singuri fiule, nu te teme! Trupul nu e decât un recipient, el conține sufletul pentru o clipă în drumul nostru spre desăvârșire. Calea e lungă, însă în cele din urmă, obstacolele, oricât de dificile, nu vor opri izvorul infinit al iubirii din care s-au născut universul și viața. Dacă nu ai ochi cu care să vezi... roagă-te, iar Dumnezeu îți va zidi ochi și vei vedea dincolo de simțuri. Dacă nu ai putere, Dumnezeu îți va da puterea cu care să privești în oameni. Dacă nu ai urechi, roagă-te, fiule, iar Dumnezeu îți va sculpta urechi cu care să auzi cântecul și bătăile inimii divine. Dacă nu ai picioare și mâini, roagă-te, iar Dumnezeu îți va oferi aripi cu care să te înalți tu însuți, totodată înălțându-i și pe ceilalți. Roagă-te mereu și vei înțelege!

Paginile acestea au fost gândite ca un insectar al proastei exprimări. De aceea, miza lor este doar în primă instanţă râsul. Dacă e adevărat că în spatele fiecărei intenţii comice trebuie să stea o nelinişte, Noi vorbim, nu gândim va ieşi din perimetrul cărţilor bune de citit doar în tren, în avion sau pe plajă. După ce se va stinge hohotul, va trebui să-şi facă apariţia îngrijorarea. Şi asta, în principal, din două motive. Fiindcă e foarte greu ca, exprimându-te şleampăt, să gândeşti coerent. Şi fiindcă majoritatea celor antologaţi aici sunt persoane publice. Oameni care imprimă stiluri de viaţă, conduc instituţii sau partide, emit legi şi populează studiourile de televiziune. Oameni care, din nefericire, pot fi preluaţi ca modele de viaţă. Iar asta fără ca agresiunea lor asupra limbii române şi asupra logicii să fie pedepsită în vreun fel.

„Am intrat în zodia «lacebunului»: la ce bun mersul la ore? La ce bun studiul? La ce bun cititul? La ce bun bibliotecile? Câtă şcoală are, în fond, liota de asistente TV şi manelişti care populează emisiunile de divertisment reambalate sub eticheta showului (late night or otherwise)? Ce rost are să citeşti, când o carieră de succes se poate clădi atât de uşor cu ajutorul unui chirurg plastician sau al unui taraf? Câte BMW-uri îţi poate oferi o catedră de istoria artei? Mai lăsaţi-ne cu barometrul de cultură, zău aşa.“ — RADU PARASCHIVESCU

RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea râsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018), Orice om îi este teamă (Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019), Omul care mută norii (Humanitas, 2019), Recviem vesel pentru tata (Humanitas, 2020), Vitrina cu șarlatani (Humanitas, 2020); Acul de aur şi ochii Glorianei (Humanitas, 2021), Noi suntem români (nimeni nu-i perfect) (Humanitas, 2022), Podul Diavolului (Humanitas, 2022), Garoafe la bordel (Humanitas, 2023), Libertatea de depresie (Humanitas, 2024), Brățară pe glezna ta, (Humanitas, 2024), În virtutea inepției (Humanitas, 2025).

Într-un sat din nordul țării, în perioada comunistă, un copil este ucis în timpul „pușcăturilor” din seara de Înviere. Victima aparține însă comunității rome, în timp ce vinovatul provine dintr-o familie veche a satului, ceea ce complică lucrurile și le așază sub diverse semne de întrebare. Pe măsură ce trece timpul, adevărul capătă tot mai multe nuanțe, iar acestea, sub presiunea prejudecăților rasiste, tind chiar să-l înlocuiască în totalitate cu zvonuri și cu suspiciuni. Protagonistul, un copil de opt ani, și alți câțiva băieți care fac parte din aceeași gașcă sunt mai întâi martori inocenți ai nebuniei care cuprinde satul, însă psihoza colectivă a „oamenilor mari” n-are cum să nu-i afecteze, în cele din urmă, și pe ei. Un roman despre forța cuvintelor și a poveștilor, despre diferențele dintre adevăr și realitate, dar mai cu seamă despre cum rasismul nu are doar un caracter manifest, astfel încât să-l putem înțelege și izola, ci și unul lăuntric, transmis prin generații, care-l face dificil de recunoscut în noi înșine.

Lucian Dan TEODOROVICI s‑a născut pe 17 iunie 1975, la Rădăuți. Este scriitor, regizor de teatru și scenarist de film. Din 2017, director al Muzeului Național al Literaturii Române Iași și al FILIT Iași. În perioada 2002‑2006, a fost redactor‑șef al Editurii Polirom, unde a inițiat, în 2004, colecția „Ego. Proză”, pe care o coordonează și în prezent. A debutat editorial în 1999, cu romanul Cu puțin timp înaintea coborârii extratereștrilor printre noi, Editura OuTopos, Iași (reeditat la Editura Polirom în 2005 și 2022). La Editura Polirom a mai publicat: Circul nostru vă prezintă: (roman, 2002, 2007, 2020); Atunci i‑am ars două palme (povestiri, 2004, 2023); Celelalte povești de dragoste (roman, 2009, 2013); Matei Brunul (roman, 2011, 2014); Cel care cheamă câinii (roman, 2017); Silvestru și Marele Dictator (carte pentru copii, 2020); Mustața lui Dalí și alte culori (pictoroman, 2020, în colaborare cu Felix Aftene). A obținut diverse nominalizări și premii literare în țară și în străinătate, printre care: International Dublin Literary Award, 2020 (nominalizare); Premiul Literar al Europei Centrale ANGELUS, Polonia, 2015 (premiul cititorilor); Premiul pentru Proză al revistei Observator cultural, 2012; Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași, 2012; Premiul Literar „Augustin Frățilă” (pentru cel mai bun roman al anului 2011) etc. Cărțile sale au fost traduse și publicate în SUA, Anglia, Franța, Germania, Spania, Italia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Serbia și Macedonia. În 2025 i-a fost acordat titlul de „Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres” de către Republica Franceză, pentru „contribuția sa și angajamentul său în serviciul culturii”.

Premiul PEN România, ediţia 2024

Roman pentru care autorul a fost inclus pe lista scurtă a nominalizărilor la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, ediţia 2025

„Povestea de dragoste dintre voluntara, intransigenta, imprevizibila fiică a unui fost torționar și fiul fostei victime a acestuia îi oferă prozatorului Bogdan Crețu prilejul să facă în noul lui roman un portret al României din intervalul cuprins între anii ’50 (cu eflorescența temnițelor comuniste) și contemporaneitatea receptivă la mișcarea #metoo. Un portret relevant și foarte realist: torționarul e judecat doar de propriul copil, altfel rămânând prosper și liber până la moarte, viața deținutului politic e distrusă pentru totdeauna, iar urmașii lor direcți, marcați într-un fel sau altul de compromisurile și dramele familiale, nu se vor regăsi pe deplin niciodată. Întrețesute, cele două fire narative asigură tensiunea din Mai puțin decât dragostea, o carte densă, dramatică, puternică.” (Mariana Codruț)

Anii 1946-1947 au fost poate cei mai dureroși pentru Republica Moldova, o perioadă de foamete similară Holodomorului ucrainean, dar mult mai puțin cunoscută. Atunci s-au întâmplat lucruri de neconceput, părinți care se topeau pe picioare încercând să-și țină copiii în viață, fii și fiice care mureau de foame după o lungă agonie. Cartea Liliei Calancea urmărește povestea unei familii destrămate dintr-un sat de pe malul Nistrului, în acele vremuri fatidice, când cei trei copii au rămas singuri după ce tatăl i-a părăsit, iar mama s-a avântat în necunoscut pentru a face rost de hrană. Când nu mai au ce pune pe masă, iar nimeni nu mai poate ajuta cu nimic, oamenii își pierd umanitatea și devin capabili de cele mai mari atrocități, iar copiii sunt cei mai vulnerabili la această transformare. Foamea nu mai lasă loc de milă, de principii sau de altruism, nici măcar în sânul familiei, astfel încât cei doi băieți și sora lor mai mare nu se pot baza decât pe ei și trebuie să se ferească până și de cei care înainte le erau cei mai apropiați. Și totuși, lumina și bunătatea pot apărea de unde te aștepți mai puțin... Hora înfometaților pictează un tablou crud al uneia dintre cele mai mari tragedii ale secolului XX, o poveste despre reziliență și supraviețuire în timpuri în care moartea se plimba, la propriu, pe ulițe.

Foarte sugestiv titlul... autorul are harul tabloului de mediu social marginal (capitolul 1) și al dozei de straniu care dă sarea și piperul oricărei proze de un acut realism. Este o proză a periferiei, a drumului peste câmpurile și liniile ferate de la marginea orașelor, dar și a personajelor „altfel”, într-adevăr rănite de viață. Adolescenți buimaci, savanți în căutarea tinereții fără bătrânețe, interlopi, bătrâni cu program fix, refugiu în himere, presiunea istoriei (suntem în anii comunismului în multe texte, sau imediat după) deformează insesizabil realul. Oamenii sunt vulnerabili, e o „ciocnire a lumilor” care îi strivește pe cei slabi. Autorul are precizie descriptivă, ochi pictural, imaginație epică și acel simț special de înțelegere a oamenilor și a mediilor sociale diverse, fără de care nu poți fi un bun prozator. Există, se bănuiește, se insinuează în lucruri și oameni un fel de morb care le dă dimensiunea de plutire halucinantă, chiar când atmosfera este atroce (personajul dansatoarei). Rănile sunt vizibile sau, mai adesea, ascunse (o soție care pleacă) dar rămâne în aerul epic acel iz de mutilare lăuntrică. O excelentă proză de observație și atmosferă! - Christian Crăciun

Sunt povești care nu se încheie, dar care trebuie spuse, pentru că în ele se adună ceea ce nu poate fi reparat, ci doar purtat mai departe. Bomboane acrișoare este o astfel de poveste. Daria Dalin scrie despre copii fragili și despre adulți care aleg să rămână, despre gesturi de grijă care nu vindecă totul, dar fără de care lumea ar deveni de nelocuit.

Cu o voce calmă și lucidă, autoarea vorbește despre răni deschise, despre pierderi care nu se repară și despre binele făcut fără promisiunea unui final fericit. Este o carte despre responsabilitatea de a nu întoarce privirea și despre compasiunea care nu caută recompense.

Bomboane acrișoare nu promite consolare ușoară. Oferă, în schimb, onestitate, umanitate și curajul de a privi realitatea așa cum este. O lectură care nu caută să aline, ci să spună adevărurile pe care, de multe ori, le trecem sub tăcere.

„Am scris cartea aşa cum m-a rugat ea, povestind-o. Asta înseamnă şi că mi-am acordat libertatea de a o privi cu ochii îndrăgostitului care pune uneori realul deoparte, transfigurându-l prin frumuseţe, printr-o nezdruncinată credinţă. Francisca ştia că nu vom avea timpul să trăim toată povestea aceasta împreună. V-am schiţat, de dragul ei, harta unui pământ nou pe care m-a ajutat să-l descopăr, un paradis posibil. Poate că, având această hartă, un El şi o Ea vor alege să pornească în larg într-o bună zi, fie spre Insula lui Prospero, sau spre propriul lor Eden. Un paradis pe care, dragă cititorule, oricât ar fi de îmbietoare cuvintele, nu-l vei putea descoperi decât trăind.” - Fragment din romanul Manuscrisele nu ard

„…scrierea sa cea mai pură, mai copleșitoare este romanul Patimile după Pitești. Căci, deși acest roman se încadrează în literatura revoltei, irezistibil profesată de dânsul, Paul Goma a reușit să-și reprime cu desăvârșire de astă dată sentimentele de umanitate, ca să zic așa, asigurând scrierii lui o rigoare pe măsura supliciilor consemnate, amestecul sferei torționare cu sfera victimală scoțând și mai bine în evidență sensul pedagogic, marxist-utopic al torturii.” (I. NegoIțescu)

Paul GOMA (2 octombrie 1935, Mana, județul Orhei – 24 martie 2020, Paris), scriitor român. În iunie 1944, familia Goma se refugiază în România, unde Paul urmează diferite școli din Transilvania. După absolvirea Liceului „Negru-Vodă” din Făgăraș (1953), este admis la Institutul de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” (1954), desființat ulterior, studenții fiind transferați la Universitate. Arestat în noiembrie 1956, pentru solidarizarea cu Revoluția din Ungaria, este condamnat în martie 1957 la doi ani de închisoare corecțională. Urmează închisorile Jilava și Gherla, de unde este „eliberat” în noiembrie 1958 și trimis sub escortă în domiciliu obligatoriu în Bărăgan, pentru cinci ani. Depune la E.S.P.L.A., în 1966, romanul Ostinato, care este respins de cenzură; în același an debutează în „Luceafărul” cu povestirea Când tace toba. Debut în volum cu Camera de alături, în august 1968. Un alt manuscris, Ușa noastră cea de toate zilele, predat la Editura Cartea Românească, este respins de cenzură. În 1971, versiunea germană a romanului Ostinato vede lumina tiparului la Suhrkamp Verlag, simultan cu ediția în limba franceză la Gallimard. În februarie 1977, Radio Europa Liberă difuzează scrisoarea de solidarizare a lui Paul Goma cu Charta ‘77 a intelectualilor din Cehoslovacia. Este arestat pe 1 aprilie, fiind eliberat pe 6 mai în urma unei campanii internaționale. Pe 20 noiembrie 1977, părăsește pentru totdeauna România, cu destinația Paris.
Cărți publicate: Camera de alături, 1968 (până la căderea comunismului, singura carte publicată în România); Ostinato, 1971; Ușa noastră cea de toate zilele, 1972; Gherla, 1976; În cerc, 1977; Culoarea curcubeului ‘77, 1979; Garda inversă, 1979; Patimile după Pitești, 1981; Soldatul câinelui, 1983; Bonifacia, 1986; Din Calidor, 1987; Arta refugii, 1990; Sabina, 1991; Astra, 1992; Amnezia la români, 1993; Adameva, 1995; Scrisori întredeschise – singur împotriva lor, 1995; Justa, 1995; Jurnale I, II, III, 1997; Altina – grădina scufundată, 1998; Alte jurnale, 1998; Jurnalul unui jurnal, 1998; Jurnal de apocrif, 1999; Roman intim, 1999; Basarabia, 2002; Săptămâna roșie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia și evreii, 2003; Jurnale 1999 – 2003, 2004; Alfabecedar, 2005; Infarct, 2008; Jurnal 2004 – 2006, 2007; Jurnal 2007, 2010; Scrisuri I, 2010; Scrisuri II, 2012; Scrisuri III, 2014; Bătrânul și fata, 2018; Catherine, 2024.

„Dumitru Matcovschi este unul dintre scriitorii basarabeni a căror operă şi biografie justifică o relectură, atât din perspectivă literară – în încercarea de a răspunde la întrebarea ce rămâne dintr-o operă alcătuită nu din considerente exclusiv estetice? –, cât şi din perspectivă morală.” (Răzvan VONCU)

Dumitru MATCOVSCHI (20 octombrie 1939, Vadul Raşcov, Soroca – 26 iunie 2013, Chişinău; este înmormântat în satul de baştină), poet, prozator, dramaturg, publicist şi om de cultură român din Basarabia. Licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova (1961). Redactor la ziarul „Moldova socialistă”, apoi redactor-şef adjunct la săptămânalul „Cultura” (1966-1970). Între 1988-1997, este redactor-şef al revistei „Nistru” (căreia îi schimbă numele în „Basarabia”), unde publică eseul lui Valentin Mândâcanu Veşmântul fiinţei noastre. Victimă a unui cumplit accident (17 mai 1989), în condiţii suspecte, urmează un lung tratament şi, în cele din urmă, revine în primele rânduri ale luptătorilor pentru cauza naţională, acum aureolat şi de nimbul de martir al neamului. Scriitor al Poporului (1989); membru titular al Academiei de Ştiinţe din Moldova (1995); Premiul Național al Republicii Moldova (1990); Marele Premiu pentru poezie „Nichita Stănescu” (1997); Premiul Naţional al Republicii Moldova (2011); cavaler al Ordinului Republicii (1996); cavaler al Ordinului Steaua României în grad de Comandor (2000); cavaler al Ordinului Meritul Cultural (2012).

Debut editorial cu placheta de versuri Maci în rouă (1963), urmat de volumele: Univers intim (1966), Casă părintească (1968), Melodica (1971), Soarele cel mare (1990), Imne şi blesteme (1991), Neamul Cain (2008) ş.a. În 1969, este dată la cuţit cartea Descântece de alb şi negru.

Autor de romane: Duda (1973), Bătuta (1975), Toamna porumbeilor albi (1979), Focul din vatră (1982) şi Piesă pentru un teatru provincial (1988). Apreciat dramaturg: Preşedintele; Cântec de leagăn pentru bunici; Tata; Pomul vieţii; Abecedarul; Troiţa.

„Fecioarele despletite se prezintă ca o operă de valoare sub raportul analizei sufletești și al compunerii și constituie un mare pas înainte în ogorul romanului psihologic românesc.” (Constantin ȘĂINEANU, Adevărul, noiembrie 1925)

„O carte de dna H.P. Bengescu este așteptată ca un eveniment literar. Cel puțin critica a fost unanimă în aprecierea marelui său talent, chiar dacă prețuirea sa publică este foarte restrânsă, iar lectorului mijlociu de-a dreptul indiferent sau ostil. Romanele sale ciclice, Fecioarele despletite, admirabilul Concert din muzică de Bach și Drumul ascuns înseamnă un capitol distinct în proza noastră contemporană, iar meritele sale în direcția psihologismului și urbanizării epicii noastre naționale sunt atât de mari, încât îi conferă una din cele mai autentice victorii.” (Pompiliu CONSTANTINESCU, Vremea, aprilie 1935)

Hortensia PAPADAT-BENGESCU (8 decembrie 1876, Iveşti, jud. Tecuci/Galaţi – 5 martie 1955, Bucureşti) este prozatoare şi autoare dramatică. Fiică a Zoei Ştefănescu, profesoară, şi a lui Dimitrie Bengescu, ofiţer, frate cu generalul Gheorghe Bengescu-Dabija (dramaturg şi traducător), urmează, între 1887 și 1894, ca elevă internă, cursurile Institutului de domnişoare „Dimitrie Bolintineanu” din Bucureşti. La vârsta de 20 de ani, se căsătorește cu magistratul Nicolae N. Papadat, mariaj din care s-au născut, în perioada 1898-1906, cinci copii.
Debutează publicistic în 1912, în ziarul conservator „La Politique”, cu articolul Sur la mort de Petre Liciu, semnat cu pseudonimul Loys. Peste un an, îi apare în revista „Viața românească” proza poematică Viziune. În 1919, susținută de George Topîrceanu, publică volumul de proză Ape adânci. Întreține o corespondență bogată cu G. Ibrăileanu. Frecventează cenaclul lui E. Lovinescu Sburătorul și este prezentă cu texte în revista cu același titlu.
După debutul cu Ape adânci, publică volumele de proză: Sfinxul (1920), Femeia în fața oglinzei (1921), Balaurul (1923), Romanță provincială (1925), Desenuri tragice (1927), Logodnicul (1935). Este autoarea pieselor de teatru Povârnișul (1915) și Bătrânul (1920). Începând cu anul 1925, publică romanele ciclului Hallipa – Fecioarele despletite (1925), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1932), Rădăcini (1938) –, care „alcătuiesc a doua noastră cronică de familie, după aceea a lui Duiliu Zamfirescu, și trebuie considerate împreună” (Nicolae Manolescu). În același ciclu va fi încadrat și romanul Străina, scris între 1942 și 1955, pierdut, apoi reconstituit de Gabriela Omăt și publicat în 2013.
Hortensia Papadat-Bengescu a fost membră a Societății Scriitorilor Români (din 1921) și a Societății Autorilor Dramatici Români (din 1923). În 1936, a primit Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români.

„Concertul din muzică de Bach, ca și Fecioarele despletite, aduce în scenă o burghezie destul de proaspătă socialmente, spre a nu-și fi pierdut cu totul instinctele primare, naturale, de clasă în ascensiune, dar și destul de bine înstăpânită pe averile și pe rostul ei social, spre a-și permite să se comporte aproape ca o castă, conform unor norme pe care singură și le-a impus ca pe un fel de marcă deosebitoare și care urmăresc, nu în ultimul rând, limitarea accesului noilor veniți. Problema psihologică și socială principală este pentru personajele primelor două romane din ciclul Hallipa aceea de a masca cât mai bine fondul de elementare porniri: de a-l pune la adăpostul convențiilor. E o lume care încearcă să dea despre ea însăși o anumită impresie, să-și fixeze, ca pe o mască, o anumită imagine standard, să-și disimuleze propriul trecut: căci în casele fiecăruia din acești burghezi bogați, cu fumuri aristocratice, născuți de obicei în a doua generație, continuă uneori să trăiască, bine ascunși de ochii lu mii, îmbătrâniți în uitare, ca niște mobile demodate, dar care nu pot fi zvârlite în stradă, cei dintâi din neam, pionierii îmbogățirii spectaculoase […]” (Nicolae MANOLESCU)

„Premeditat sau nu, Hortensia Papadat-Bengescu practică […] portretul-psihanalitic minuțios, căci ce altceva e urmărirea drumului ascuns decât o aplicație a teoriei răfuielii? Când individul, supraveghindu-și tendințele (refuzând să dea curs instinctelor), păstrează aparența eticii, refularea devine o realitate. Pe scurt, Freud afirmă că refularea, departe de a fi un fenomen morbid, constituie o modalitate de conduită, un mecanism cotidian, vizibil la tot felul de indivizi. Autoarea Hallipilor are slăbiciune pentru depistarea mobilurilor secrete, confruntând cu pasiune relațiile dintre viața externă și impulsurile din zone profunde. Disecția intimă duce la descoperirea unor orizonturi sufletești revelatoare, protagoniștii, diferențiați puternic, fiind nu o dată cazuri-limită. Alte figuri rămân în umbră pentru efecte de perspectivă și contrast. Cu privirea lui ocultă de cerebral steril, Walter e un tip de posesiune; omul care «acceptase pe Salema, care se slujise de Lenora și acum o păstra pe Aimée» reprezenta o vocație de parvenit. Întocmai ca Walter, Coca-Aimée își urmează drumul ascuns, mobilizându-și resursele pentru a intra în posesia palatului-muzeu. […] Până aici frapează la double vie, refularea presupunând mascarea intențiilor. […] Psihologia rezultă când din fapte, când din examenul resorturilor intime.” (Constantin CIOPRAGA)

„Liuba Rusnac construiește o distopie a interiorității în mijlocul capitalismului digital care pătrunde până în fibrele biologice ale individului. O viață structurată în jurul muncii, monitorizării și consumului, în care existența însăși devine o sumă de metri pătrați, procente, grafice și randamente; o lume în care spațiul este parcelat, timpul este monitorizat, iar fiecare milimetru pătrat din corp are o cotă de piață. Cât mai costă o viață? Un roman poetic, neliniștitor și lucid despre fragilitate și limite, povestea unei generații care a învățat să se măsoare pe sine înainte de a învăța să trăiască.” (Cosmin Perța)

„Liuba Rusnac ne introduce, printr-un stil confesiv, brutal de sincer, într-o lume distopică în care oamenii sunt doar angajați care trebuie să aducă profit, locul de muncă reprezintă singurul deziderat, iar Instituția e cea care controlează totul. Departamentul de Resurse Umane a devenit Forța Umană, timpul personal e un lux inutil, iar două minute de întârziere pot face diferența între a rămâne sau nu în Sistem. (Totul se petrece într-un spațiu urban arid, anonim, traversat de trenuri care duc angajații la serviciu, la ore fixe, apoi îi transportă spre locuri meschine pe care ei le numesc “acasă”. ) E o lume familiară, în care ne regăsim cei mai mulți dintre noi, dezumanizantă și conflictuală, o frescă autentică a societății de acum și de mâine, iar Liuba Rusnac demonstrează încă din romanul ei de debut că este o voce puternică a literaturii contemporane.” (Adina Popescu)

„Romanul Vioricăi Răduță este o frescă amară și poetică a Bucureștiului de azi – o ființă bolnavă și îmbătrânită, chiar muribundă, un loc în care trecutul se evaporă printre crăpăturile ruinelor, iar prezentul e o luptă surdă pentru supraviețuire, nu pentru idealuri. Este romanul poetico-satiric al unui oraș prăbușit, care moare în fiecare zi și care își uită trecutul și își devorează visurile, demnitatea și valorile. La fiecare colț de stradă sau în pragul fiecărei clădiri istorice, istoria sa își pierde noblețea. Prin alternarea planurilor temporale și a vocilor narative, Bucureștiul devine un personaj în sine, trecutul său strălucitor (Micul Paris) contrastând cu prezentul său murdar, dezolant, corupt. Firul narativ pornește de la imagini ale Podului Mogoșoaiei și ale Kilometrului Zero, evocând un București al vremurilor boierești, apoi trece într-o critică acidă a prezentului: oameni slugarnici, instituții corupte, intelectuali degradați, o lume literară stătută. Instituțiile culturale și administrația sunt prezentate ca focare de impostură, parazitism și slugărnicie, iar personaje, caricaturizate, sunt mai ales figuri corupte, funcționari blazați și scriitori decrepiți. Peste toți se ridică o femeie feroce, care sfâșie ultimele iluzii și ultima brumă de sens. Scris cu nerv, ironie și luciditate dureroasă, Vremea Femeii-rechin e o călătorie nemiloasă și pe alocuri melancolică prin ruinele Bucureștiului și ale sufletului nostru, o oglindă crudă în care fiecare cititor va recunoaște, măcar pentru o clipă, realitatea.” (Dana Pîrvan)

Tatiana Țîbuleac revine, în forță, într-un alt context și la un alt nivel, la tema maternă, a copilului iubit/neiubit, a consecințelor tragice ale „neiubirii“, a remușcării, într-o carte la fel de tulburătoare ca și Vara în care mama a avut ochii verzi. Orfana care descoperă un Chișinău multicultural a fost înfiată dintr-un orfelinat sătesc de o femeie singură și ambițioasă, care vrea să-i ofere un viitor prosper ori poate cumpărată ca mână de lucru și exploatată la fel de nemilos ca în romanele lui Dickens? Întrebările te urmăresc și după lectura pasionantă a acestui roman de formație a unei fete care crește între două limbi și două culturi, în anii când se schimbă frontierele și sistemele politice. Grădina de sticlă reconfirmă intrarea în literatura de azi a unei scriitoare pe cât de talentate, pe atât de inteligente, care știe să alieze cruzimea observației și compasiunea față de suferință, scoțând la iveală tragedia destinelor și frumusețea vieții. Gabriela Adameșteanu

Tatiana Țîbuleac e o povestașă paradoxală. Ea știe, ca foarte puține scriitoare române contemporane, că „o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate“. Mai știe că atunci când exiști „între coastele moi și fermecate ale poveștii“, adică între povestitor și eroul povestirii, ajungi să te împaci „cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările“. Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi Tatiana Țîbuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectivă fragil-masculină, în noul său roman ea povestește o lume aflată pe granița mișcătoare dintre coagulare și dezagregare, dintre Rusia și Europa, dintre luptă și fatalitate. Grădina de sticlă este, în mai multe feluri, romanul unei întregi generații feminine și al unei povestitoare pe cât de autentice, pe atât de surprinzătoare. Simona Sora

Sub pana măiastră a lui Constantin Virgil Gheorghiu, renumitul autor al romanului Ora 25, identitatea patriarhului Athenagoras e o alta decât cea pe care ni se părea că o știam...

Gheorghiu, pur și simplu, își uimește și de această dată cititorii, care se vor aștepta să regăsească în paginile acestei cărți o biografie: vor descoperi o operă lirică, în care faptele sunt filtrate poetic. Athenagoras nu este om, ci în întregime lumină, cetățean al cerului. 

Athenagoras, prin urmare, nu se poate reduce la o simplă biografie. E o epopee de trei sute de pagini - de­spre ciocnirea dintre greci și latini, despre Ierusalim și Turnul Babel, icoane, monahism, legiuiri eterne... O carte închinată patriarhului și monahului deopotrivă, prin care Gheorghiu îl aduce pe marele ierarh înaintea lumii și judecăților avizate ale cititorilor săi.

Un adevărat roman al iubirii de Hristos. De nelăsat din mână până la ultima filă.