Literatură română

Care acasă îți aduce fericirea? Ori de câte ori revine pe Aleea Zorilor, Andrei Crăciun ne deschide ușa către o lume magică, pe care o reclădește din câteva tușe și o repopulează cu povești și personaje inegalabile. Totul, cu singura privire posibilă, cea a copilului, mereu plină de uimire, naivitate, cruzime, curiozitate, franchețe, însetată să descopere viața, privirea care poate transforma banalul în fabulos într-o clipită.

Reputata prozatoare Alexandra Târziu revine în literatura română cu acest volum de proze scurte (unele dintre ele foarte, foarte scurte) în linia celor care au consacrat-o cu mulți ani în urmă.  Sunt texte scurte, „dubitative”, dar intense, apropiate de literatura absurdului, totuși, cu o pregnantă ancorare în realitate, care cu siguranță vor face senzație și nu vor trece neobservate.

Doinel Tronaru

Violeta Berea e o prozatoare cu scoala vietii, care a dezvatat-o de iluzii, brizbrizuri si floricele. Scrisul ei e aproape brutal, acolo, in adanc, unde ajungi vrand-nevrand. Priveste lumea si o descrie la rece, exact, fara sa mangaie, sa apere, sa scuze. Niciun personaj al ei nu scapa vivisectiei. Cand o citesti, e ca si cum ai trage aer in piept si te-ai scufunda intr-o apa tulbure, unde fojgaie viata, calauzit de un alien. - Florin Iaru

Delia Hugel reconstituie, cu minutiozitate si o doza de umor negru, universul Aradului contemporan, infuzandu-l cu extraordinar: o colectie de personaje usor de recunoscut (gospodina, vecina bagacioasa, adolescenta nesigura, sotia neapreciata), carora autoarea le confera personalitate si pe care le arunca in cele mai neasteptate situatii: bani picati din cer, daruri blestemate, secrete de familie, pofte insatiabile, nimic nu e prea mult in aceasta carte delicioasa. - Cristina Chira

Ce inseamna viata adevarata? Mit sau fatalitate, scenariu tragic, fericiri cu termen de valabilitate sau triumf al derizoriului, propaganda a mintii noastre sau pur si simplu oglinda intoarsa? Vesele si triste, tragicomice, alteori cinematografice, scurtmetrajele lui Ciprian Macesaru au realismul lor dur si metaforizant, stampilat cu magie cat sa suporte pagina. - Marius Mihet

Acest roman al Antoanetei Zaharia este o demonstratie de virtuozitate si in folosirea teodolitului pentru intabulari planetare, si a microscopului adus la firul ierbii. De la distanta, personajele sunt o increngatura de lunatici. De alaturi, ori dinauntru, se privesc cu duiosie, (supra)vietuind si ele ca tot omul. Joc de roluri minutios, performant, asa cum il puteti vedea si pe cel al actritei Antoaneta Zaharia, serile, la Odeon. - Doru Mares

Memoria lumii se pastreaza prin povestile spuse de oameni. Viata mea in 1984 e una dintre aceste povesti care vor ramane in timp sa le spuna si generatiilor viitoare cum a fost viata oamenilor obisnuiti sub comunism. Iar Gelu Diaconu e un povestas care scrie istoria impreuna cu noi. De neratat. - Cristian Fulas

Mâța Vinerii este un roman în registru fantastic despre bucătăria vrăjitorilor bucureșteni. Cărăbușii prăjiți, plăcintele de trandafiri, elixirele de iubire sau lichiorul formicosus sunt numai câteva dintre cele douăzeci și una de mixturi vrăjite, inventate de o adolescentă cu nume secret. O narațiune cu poveste fermă și cu final surprinzător. Romanul este cel de-al doilea din trilogia fanariotă a Doinei Ruști.

„Îi plăceau supele, drese cu caşcaval tăiat mărunt, primit de la Braşov, de la Popazu, câte-o roată întreagă, alăturea de o lădiţă cu cincizeci de sticle de borviz. Şi vă dau cuvântul că nu l-am văzut bându-şi ocaua zilnică altfel decât aşa, înjumătăţită cu apă, şpriţer, cum se zice acum. Îşi turna la friptură, pe care-o voia bine rumenită, şi nu o dată s-a amestecat printre slugi, la bucătărie, dându-le la o parte dacă i se părea că au întors-o prea repede sau nu i-au zdrobit de-ajuns de mult piper deasupra. Îl întindea cu degetele în lungul cărnii fără să se uite măcar, căci ştia şi singur unde-i mai fraged muşchiul de berbec şi unde-i trebuie-nteţit gustul, picura ulei spălat cu vin alb şi-l apuca iarăşi în palme, domolindu-l. Nu încetam să mă minunez de îndemânarea lui şi cred că-i plăcea şi lui să fie văzut aşa, în toiul trebii, căci începea să îngâne un fel de cântec de leagăn, ceva de demult şi de altundeva, niciodată nu mi-am dat seama, şi din când în când trăgea cu ochiul spre mine şi-mi zicea «pe-aici nu se prea ştie socoteala îmbucăturii sănătoase, mai mult ştevie pe grătar», iar eu, nedus în lume, mă amuzam, căci mi se părea că-i numai o vorbă dintr-ale domnului Pann.”

O poveste cam ciudata si alte doua povestiri. Editia a II-a Horatiu Malaele este un artist cu adevarat complet, care stapaneste in egala masura emotia, cuvantul si linia, transformand cu usurinta coala de hartie intr-o scena in care ideile sale au rolul principal. Astfel, cartile sale sunt un adevarat spectacol, pe care cititorii sunt invitati sa-l traiasca pagina cu pagina.

Horatiu Malaele este un artist cu adevarat complet, care stapaneste in egala masura emotia, cuvantul si linia, transformand cu usurinta coala de hartie intr-o scena in care ideile sale au rolul principal. Astfel, cartile sale sunt un adevarat spectacol, pe care cititorii sunt invitati sa-l traiasca pagina cu pagina.

Tehomirul lui Horațiu Mălăele este o lume în care legendele prind viață, unde semnele nefaste și evenimentele miraculoase anunță prefacerile dureroase prin care vor trece sătenii atunci când Istoria neîndurătoare le va bate la poartă, aducând schimbări și suferință. În acest sat îngropat între dealuri și tradiții, prezența fantasticului este singurul lucru care îi mai poate face pe oameni să uite de răul cel mare, lacom și nevăzut, ce stă la pândă, cu ochii pe pământurile lor.

În peisajul literaturii române Dublu autoportret este o carte unică în felul ei, o cruciadă a inocenților. Paginile ei pot fi citite ca un jurnal în care stările lăuntrice și descrierile detaliate ale lumii înconjurătoare alternează, ca o reconstituire istorică a Revoluției, atât de necesară unei memorii colective înțesate de ambiguități, ca o meditație asupra istoriei ori, de ce nu, ca un roman de acțiune. La aceasta se adaugă modul inimitabil cu care Varujan Vosganian ne-a obișnuit încă din Cartea șoaptelor de a desluși simboluri și de a le aduce printre noi. Deși evenimentele sunt relatate la persoana întâi, ar fi prea puțin să spunem că e o carte autobiografică. Fiecare dintre cei ce au supraviețuit se va putea regăsi, într-un fel sau altul, printre protagoniști. De fapt, adevăratul personaj este poporul român aflat în căutarea propriului destin. Și poate că, într-o bună zi, se va considera incompletă o istorie a Revoluției române care nu va include în conținutul ei pagini din această carte.

„Stabilitatea este o iluzie care se clatină la primul eșec”, pare să spună o voce încă de la începutul cărții. Însă din perspectiva cui e eșecul: a mea sau a societății? Roman al deformării și al căutării identității, al explorării sinelui și al descoperirii lumii cu și prin ceilalți, La fel ca mine înfățișează povestea Tinei, o tânără care, după ce rămâne fără locul de muncă și fără relația cu Vlad, pornește în drumul a ceea ce pare să fie (re)devenirea sa, reluând legături din trecut și înnodând altele noi. Construit cu o perspectivă narativă ingenioasă ce presupune viraje bruște și amplasat într-un context social complex, romanul induce ideea asumării și acceptării identității întâi față de sine și apoi față de o societate plină de prejudecăți ostile.

În plin Război Rece, doi români fugiți din țară ajung în mijlocul deșertului algerian, unde primesc o misiune importantă: să participe la pregătirea unor teste nucleare subterane desfășurate de armata franceză. Cei doi sunt martori ai unei detonări în timpul căreia o galerie cedează, iar gazele radioactive scapă la suprafață. Pe lângă aspra climă sahariană, românii au de înfruntat și alte pericole. Printre contractorii civili umblă zvonuri ciudate despre experimente care-și propun deschiderea unor găuri de vierme, accesarea unor tuneluri prin timp și spațiu, iar din fascinația pe care o sădesc asemenea teorii în cei prea temerari se pot naște primejdii inimaginabile. Totodată, există oameni care de sute de ani își duc zilele în deșert, iar cultivarea unei relații cordiale cu ei se dovedește a fi o provocare pentru europeni. Deși atât de multe lucruri îi separă, militarii francezi, fugarii români și beduinii arabi găsesc ceva ce-i unește: umanitatea. Vor purta războaie, vor urî, vor face experimente nebunești, dar, pe lângă toate acestea, vor țese și povești de dragoste. Și, orice ar face, își vor căuta neîncetat locul și menirea. Unii dintre ei le vor găsi.

„Sara este o carte încântătoare, îndeosebi prin amestecul de realism al detaliilor, ca în naturile moarte ale flamanzilor, şi de fantezie barocă, marquesiană, prin extraordinara calitate artistică a scriiturii.” (Nicolae Manolescu)

Manuscrisul romanului Luntrea lui Caron a fost ţinut ascuns până în 1990, când a fost publicat pentru prima oară, la aproape trei decenii de la moartea lui Lucian Blaga. Ediţia integrală avea să apară opt ani mai târziu. Autorul şi-a dedicat ultimii ani din viaţă rescrierii şi completării a ceea ce avea să fie un roman cu elemente autobiografice. Dincolo de cele două poveşti de dragoste, dincolo de proza deopotrivă memorialistică şi lirică, transpare mărturia scindării şi a descompunerii de care începuse să sufere lumea intelectuală românească imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Poate cel mai pregnant se desprinde convingerea că nici dragostea, nici erotismul, nici refugiul în reflecţie nu mai pot asigura salvarea din faţa valului de întuneric ce se anunţa. Salvează, provizoriu, doar sporadicele evadări în poezie, în contemplare şi în senzualitate.

Retroversiuni este scena de pe care douăzeci și șase de scriitoare oferă douăzeci și șase de contraargumente convingătoare celor care susțin că literatura română contemporană este neofertantă și că proza scrisă de femei nu este la fel de puternică precum cea a bărbaților. -- Victor COBUZ

Ne vedem la capătul poveștilor. Cel mai recent roman al lui Marian Coman se deschide cu cea mai veche istorie din lume: una de iubire. Într-un prezent apropiat, Alex te trage în povestea lui și a Adei. Nu-ți lasă vreme să te înduioșezi, căci, curând, descoperi că-ți relatează ultima lor zi împreună. În paralel, îl întâlnești pe Manu, care te lasă să pătrunzi în intimitatea gândurilor sale de scriitor aflat în plină criză creativă.

Un playlist pentru Timișoara de pretutindeni. „Ne plac poveștile pentru că viața fiecăruia dintre noi seamănă cu una dintre ele. Sau cu mai multe“ ne spune, la un moment dat, unul dintre personajele cărora scriitorul le dă glas în Punk requiem, un soi de prequel al Povestirilor din garaj.

„Spațiul în care se mișcă personajele lui Cosmin Leucuța e populat în permanență de evenimente și situații care transformă brusc banalul într-o excursie insolită prin realitatea imediată. Ai tot timpul senzația că asiști la o plimbare sau un dialog care se încarcă gradual ca o armă și, din clipă în clipă, urmează ca cineva să apese trăgaciul. Când Leucuța are două personaje angajate într-un dialog (la fel ca într-un film de Tarantino) știe să scoată la iveală cu talent toată nebunia obișnuită a lumii și să o povestească prin cuvintele acestora, colecționând anomaliile ca într-un insectar. Citind aceste povestiri putem să înțelegem parcă mai bine că viața e un lung șir de simptome mai vesele sau mai triste care nu fac decât să ne anunțe degradarea și sfârșitul.“ — BOGDAN RĂILEANU

„Calitatea cea mai importantă a scriitorului Cosmin Leucuța, în acest volum de proză scurtă, este intensitatea vizuală a stilului său – a little bit country, a little bit rock’n’roll. Ochiul cinematografic alunecă între imaginile suave ale nostalgiei și sălbăticia realității, între începutul domol și finalul fulminant, între ceea ce este aparent și ceea ce este semnificativ. Locurile și întâmplările care alcătuiesc povestirile din volum sunt anume create pentru a pune o presiune uriașă pe umerii personajelor care, de cele mai multe ori, ajung în ipostaze tragice (mai mici sau mai mari), aceleași prin care am trecut cu toții sau am putea trece cândva. Și mai cred că sunt situații pe care autorul, într-un fel sau altul, le-a trăit deja. Măcar sufletește.“ — CRISTIAN VICOL

Intr-un anume sens, Intoarcerea din Rai este translarea fictionala a articolului Mitul generatiei tinere, ilustrand un fel de itinerariu nespiritual si marcand momentul caderii, al parasirii investiturii mitologice, al abdicarii in fata istoriei. - Oana Soare

Cartea de faţă pleacă de la obiceiul multora de-a crede tot ce li se spune şi li se arată: un borcănel plin cu un lichid miraculos, o posibilitate de îmbogăţire urgentă, o conspiraţie menită să ne facă robii unei puteri malefice, o carte doldora de aberaţii prezentate drept adevăruri ştiinţifice. Peste tot în lume, nu doar în România, fluviul credulităţii are trei afluenţi: sărăcia, boala şi disperarea. Oamenii care se scaldă în apele lor văd o barcă de salvare în orice frunză plutind la întâmplare. Buna informare pierde teren în faţa deznădejdii. A spaimei. A indigenţei. Şi chiar dacă nu toţi cei înfăţişaţi în cele patru capitole ale cărţii sunt şarlatani, cu toţii profită de naivitatea altora, de neputinţa celor mai săraci cu şcoala de-a deosebi adevărul de scorneală. Unul încearcă să convingă lumea că dacii i-au învăţat latină pe romani, altul susţine că plata cu cardul te face ostaticul tehnologic al lui Bill Gates. Unul crede că virusul SARS-COV 2 dispare după o gură de ţuică, altul îi neagă existenţa. Unul înfiinţează o academie de slăbit, altul ştie că festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Londra conţine indicii la vederea cărora secta care ne controlează pe toţi primeşte undă verde să pună gheara pe planetă. Unul acreditează teza că Isus s-a născut în Ardeal, altul exaltă virtuţile curative ale argilei albastre.

Din toate aceste motive, Vitrina cu şarlatani este o încercare de repunere în drepturi a discernământului. A informării corecte, din surse credibile. A recursului la argument şi la logică.

„În Creangă, fiecare român se recunoaşte ca atare, cu tot ce are mai de preţ al lui. În Creangă, fiecare se simte crescut om întreg, la statul fiinţei lui adevărate.Vorbirea lui e graiul pe care simţi c-ar trebui să-l vorbeşti, simţirea lui e simţirea cea dintâi care te cuprinde, înainte de a te potrivi lăuntric altor calapoade sufleteşti. Liniştea lui, echilibrul lui intern, seninătatea în rezistenţă împotriva încercărilor, gluma sunt însuşirile românului din balade şi poveşti. Prin Creangă, românul intră în universalitate.“ — MIRCEA VULCĂNESCU

„Cum îl văd, îl aud și-l citesc eu pe Emilian Galaicu-Păun? Ca pe un, prin menire, scriptor, scrib, copist monastic, cu inluminuri, dar și ca pe un akakievician și bacovian, căruia vremurile „i-au dat de scris”, iar el scrie, nu se lasă covîrșit de lipsa de motivație metafizică a lui Bartleby, deși sînt sigur că uneori îl încearcă și asta, altfel nu ne-ar propune Trilogia nimicului – „De ce există mai degrabă ceva decît nimic?”, obsesivă întrebare; îl mai văd ca pe un pisar al memoriei locului, luptînd cu armele lor împotriva vechiului nou și nou nou roman și a orice dogmă cu pretenție de canon estetic, a „the french theory”, y compris a lui Derrida (la différance, eterna amînare și nefixare a sensului), pentru a recupera rezolut referentul istoric și sensurile lui dureroase (Basarabia sovietizată, așa-numita R.S.S. Moldovenească, ocupată, ideologizată, cunoscînd foametea, deportările, gulagul, suferind un atac diabolic asupra limbii și a identității românești); încît, revenind la prezent, Em. G.-P. să arunce un ochi critic, de „învățătură și certare”, peste hăurile și Chăurile contemporane. Îl văd, de asemenea, ca pe un logofăt și logos-făt, joculator de vorbe, calamburgiu ermetic, „showtronian” al dislocărilor, permutărilor, recombinărilor, a cărui energie ludică de nestăvilit cheamă însă, deși nu disprețuiește nici gratuitatea, Verbul și pneuma. Sub mască de autor, auctor, actor lucrează, ca un mare meseriaș și ca un inspirat, scriitorul inconturnabil, și, în ultimă instanță, poetul. Paginile sale alcătuiesc nu o carte de nisip, ci un organism textual în continuă regenerare și expansiune, un straniu, fascinant și, uneori, înspăimîntător blob literar.” (O. Nimigean)

Dumitru Crudu este unul dintre cel mai valoroşi scriitori contemporani ai noştri: nu doar în poezie, ci şi în proză. Are multe talente, dar una dintre cele mai mari calităţi ale sale este capacitatea exemplară de a căuta, de a răscoli în «propriul gunoi». El ştie să caute «în lucrurile neînsemnate», pline de «eroi ratați», «oameni mărunţi» şi «istorii meschine», ca să ne scoată la lumină ceea ce contează cu adevărat. Crudu ştie că ciupercile bune cresc în gunoi şi mai ştie să le distingă: cele prea frumoase te otrăvesc, cele mai putin atrăgătoare te hrănesc. Asta e o calitate de mare scriitor: în lucrurile mici, mărunte, degradate, să ştii să cauți şi să găseşti ascunsă viaţa în plinătatea ei tragică, veselă, tristă şi uneori fericită. Viața noastră tragică şi fericită e aici, în lucrurile mici, nu în altă parte. Şi o găsiţi povestită mai ales în cărţile lui Dumitru Crudu – începănd cu cel mai nou roman al său pe care-l aveţi în fată. (Vasile Ernu)

Cred că un scriitor trebuie mai degrabă să se adapteze la situaţii, la întâmplările din viaţa sa, să scoată din realitatea pe care o-ntâlneşte ce e mai bun, ce e demn de a rămâne în scris şi să-i convingă pe eventualii săi cititori de un oarecare adevăr al celor scrise. Nu sunt neapărat un adept al lui Taine şi Gherea, nu sunt un socialist din categoria unui Ion Nădejde, deşi adesea am fost asociat cu ei pentru că am cochetat cu foi precum Viaţa românească, Munca sau Contimporanul, am frecventat întâlniri socialiste şi am pledat cauza celor mulţi şi amărâţi. Eu chiar cred că mediul social în care un scriitor trăieşte îi influenţează decisiv scrisul, chiar cred că o operă literară reflectă în modul cel mai înalt tendinţele epocii în care a fost scrisă, chiar cred că o operă literară, ca orice operă de artă, trebuie să transmită valori morale şi spirituale care să servească umanitatea, să înalţe sufletul cititorilor sau măcar să-i înduioşeze sau să-i facă să se gândească la anumite aspecte din viaţă care, poate, seamănă cu ce li se întâmplă lor.

„Cartea lui Adrian Voicu, Povestiri din aeroport și de pe lângă, este ca un stup în care cuvintele poartă, ca niște albine neobosite, nectarul unui umor inteligent și luminos. Viața de zi cu zi a autorului devine puls de viață și purtătoare a unor situații neașteptate, deschizând ușa unor personaje amuzante și simpatice. Nu există nimic jignitor, nicio deriziune malițioasă la acest scriitor care folosește bucuria de a trăi drept material pentru a creiona portrete pline de o umanitate clovnească și plină de duioșie. Pe scena veselă a locului său de muncă se joacă deseori comedii deochiate din viața cotidiană, din viață curentă, deseori provocate de autorul însuși, căruia i se potrivesc atât de bine rolurile de regizor și de actor comic. Îi simțim cu plăcere prezența în spatele fiecărei pagini pe care o întoarcem, reclamând de fiecare dată câteva picături în plus din acest elixir literar care face atât de mult bine în vremurile cenușii pe care le trăim în zilele noastre.” (Dan Burcea, critic literar)

Paginile acestea au fost gândite ca un insectar al proastei exprimări. De aceea, miza lor este doar în primă instanţă râsul. Dacă e adevărat că în spatele fiecărei intenţii comice trebuie să stea o nelinişte, Noi vorbim, nu gândim va ieşi din perimetrul cărţilor bune de citit doar în tren, în avion sau pe plajă. După ce se va stinge hohotul, va trebui să-şi facă apariţia îngrijorarea. Şi asta, în principal, din două motive. Fiindcă e foarte greu ca, exprimându-te şleampăt, să gândeşti coerent. Şi fiindcă majoritatea celor antologaţi aici sunt persoane publice. Oameni care imprimă stiluri de viaţă, conduc instituţii sau partide, emit legi şi populează studiourile de televiziune. Oameni care, din nefericire, pot fi preluaţi ca modele de viaţă. Iar asta fără ca agresiunea lor asupra limbii române şi asupra logicii să fie pedepsită în vreun fel.

„Am intrat în zodia «lacebunului»: la ce bun mersul la ore? La ce bun studiul? La ce bun cititul? La ce bun bibliotecile? Câtă şcoală are, în fond, liota de asistente TV şi manelişti care populează emisiunile de divertisment reambalate sub eticheta showului (late night or otherwise)? Ce rost are să citeşti, când o carieră de succes se poate clădi atât de uşor cu ajutorul unui chirurg plastician sau al unui taraf? Câte BMW-uri îţi poate oferi o catedră de istoria artei? Mai lăsaţi-ne cu barometrul de cultură, zău aşa.“ (Radu PARASCHIVESCU)