Literatură română

Teoria tăcerii s‑a născut dintr‑o întrebare, iar întrebarea era asta: „În câte feluri se poate tăcea?“ Nu există un răspuns exhaustiv la această întrebare. Tăcerea, la fel ca Universul, este infinită. Teoria tăcerii a apărut în 2015, iar întrebarea — cu șapte ani înainte. Între timp, au trecut nouă ani de la prima ediție a acestei cărți. Teoria tăcerii are acum o soră mai mică, Teoria fricii, și cele două teorii vor avea, nu peste mult timp, încă o soră: Teoria singurătății. Să nu fii singur pe lume e un lucru bun, fie că ești carte, fie că ești om.

Înainte de a mă naște, eram un foarte bun înotător. În lichidul amniotic mă simțeam ca peștele în apă. Mama a știut, așa cum numai mamele pot ști, că poartă în pântece un înotător de performanță și a început să crească. Din dragoste pentru mine, mama a devenit uriașă. Aveam acum la dispoziție un bazin olimpic plin cu lichid amniotic. Băteam suta de metri în secunde din ce în ce mai puține. Înotam într-o tăcere perfect etanșă. Luni întregi m-am antrenat pentru o medalie, aveam toate motivele să sper la aur. Dar mama a început într-o zi să descrească. Apoi i s-a rupt apa, iar mie mi s-a rupt tăcerea. M-am trezit țipând. La gât aveam o medalie însângerată.

„Trebuie să ai în fața ochilor un singur obiect. Toate gândurile care te iau cu asalt trebuie fie expediate, fie retopite în obiectul din față. Mintea trebuie golită de orice alt ceva, cu excepția obiectului. Recipientul marginal al tăcerii, să-l numim așa, este gura care articulează. Prin urmare, trebuie făcut în așa fel încât gura să se comporte ca un ochi ațintit asupra obiectului de tăcut. Avem de-a face cu o gură-ochi care vede și tace un singur lucru.“ Iulian Tănase

„Am scris o poveste de dragoste care schimbă legile vieții. Într-un moment de criză, la cumpăna vremii, la fel ca la cumpăna apelor, deși viața curge înainte, timpul unei femei o ia înapoi.  Timpul e personaj, unul atât de limpede, încât s-ar putea spune aproape că romanul este chiar despre dragostea femeii – a oricărei femei – cu timpul. Iar dincolo de partea fantastică a poveștii (dar, la urma urmei, care dragoste, privită din interior, nu îngăduie și o parte fantastică?) este acest tulbure secol 21 și viața noastră, cu regulile ei necruțătoare și cu lupta pentru – si l’amour existe encore… – supraviețuirea sentimentelor.“ — IOANA PÂRVULESCU

O poveste plină de surprize, în care un bărbat și un motan, destul de asemănători, stau în preajma aceleiași femei. Veți găsi, în această carte, umorul și jocul, pe de o parte, iar pe de altă parte, melancolia și o nedezmințită înțelegere a omenescului cu toate suferințele lui, adică a celor care cad în viață ca într-o imensă capcană.

Minciuna nu stă doar cu regele la masă, ca în poezia lui Vlahuţă, ci şi cu o bună parte dintre politicienii României. Şi nu e ea singurul amfitrion al parlamentarilor, primarilor şi jupânilor mai mari sau mai mici. Sunt şi alţii, indiferent dacă ne aflăm într-un an electoral sau nu. Textele din Libertatea de depresie despre aşa ceva vorbesc: despre felul în care un vis de ţară poate deveni un coşmar. Despre Caţavencii noştri de tip nou, gata să se bată cu cărămida patriotismului în piept. Despre impostori şi hoţi, despre huligani şi nechemaţi, despre borfaşi şi slugi cu spinarea de pâslă, despre inşi bolnavi de mesianism galopant şi bufoni nocivi. Sunt doar o parte dintre personajele prezente în textele lui Radu Paraschivescu – o distribuţie în care poţi ghici uneori ecouri din proza sud-americană. Şi chiar dacă ne găsim într-o perioadă în care ţara pare orientată într-o direcţie bună, nu poţi să nu te întrebi cum am fi arătat dacă decidenţii noştri n-ar fi fost rezultatul unei atât de masive contraselecţii. Unde am fi fost dacă meritul şi competenţa ar fi surclasat pila şi învârteala? Cum ne-am fi simţit fără atâţia agenţi patogeni care ne poluează viaţa şi ne strică rosturile?

Cu umor şi cu tandreţe, cu spirit critic şi cu înţelegere, Radu Paraschivescu îşi poartă din nou cititorii prin „meandrele concretului” carpatin şi le spune, cum a făcut-o de atâtea ori, că România e un spaţiu care trebuie ferit, pe cât posibil, de agresiunea personajelor dubioase cu agende pe măsură. Din politică, din sport, din afaceri – în general, din toate zonele unde impostorii se infiltrează uşor, pentru ca apoi să fie greu, dacă nu imposibil, de evacuat.

Intoarcerea din rai se numără printre romanele pe care Eliade le-a dedicat generației sale și frământărilor ei. Neliniștile, dezamăgirile și criza de repere care au marcat „Generația ’27“, adică tânăra elită intelectuală interbelică, sunt fermentul unui „rău de epocă“ ce face ca personajele cărții să-și dorească înnoirea, schimbarea cu orice preț, mergând până la redefinirea omului însuși. Însă născută, parcă, sub zodia fatalității, generația care credea că i se refuzase „raiul“ se afla la un pas de căderea în abis.

Romanul adolescentului miop poate fi socotit drept fila de început a cronicii vieții, operei și sistemului de gândire ale lui Mircea Eliade, cea dintâi înregistrare în scris, transfigurată prin literaturizare, a construirii de sine fără de care nici o personalitate nu rămâne în conștiința lumii și nici un creator nu e cu adevărat mare. Contradicțiile, frământările și incertitudinile de tot felul nu sunt niciodată mai puternice decât în adolescență. Să le învingi, să faci din ele trepte ale cunoașterii și autocunoașterii – iată o dovadă de eroism autentic, de triumf al voinței, prevestind omul excepțional de mai târziu.

Definind literatura drept „fiică a mitologiei“, Mircea Eliade și-a conceput nuvelele de factură fantastică drept spații în care cotidianul și mitul converg, cele două rămânând, totuși, opuse unul celuilalt. O astfel de proză învestește realul cu un întreit mesaj: estetic, mitologic și fantastic, iar cititorul, deopotrivă cu personajele, ajunge să cunoască o altă experiență a timpului și spațiului. În nuvele precum La țigănci, Pe strada Mântuleasa sau În curte la Dionis, Bucureștiul interbelic e conceput ca spațiu mitic, în care fantasticul impregnează cotidianul. Drumul inițiatic e presărat cu labirinturi care condiționează prin probe accesul neofitului la porțile spațio-temporale (La țigănci) și cu personaje a căror identitate mundană e dublată de una fabuloasă (Pe strada Mântuleasa), pentru ca eroi precum Leana și Adrian – de fapt, încarnări ale cuplului mitologic Orfeu–Euridice (În curte la Dionis) – să se regăsească, supuși imuabilei coerciții a mitului eternei reîntoarceri.

„Biblia pierdută e un roman grafic incredibil, care combină într-o manieră originală suspansul, atmosfera gotică, estetica filmului noir și recursul la istorie, într-o orgie vizuală fără precedent. Imaginile care compun această reprezentare aproape cinematografică a hiperbestsellerului lui Igor Bergler sunt fiecare minuscule opere de artă uimitoare. Povestea, spectaculozitatea imaginilor – fie că vorbim de crime macabre sau de secvențe erotice – ne fac să credem că viciul n-a fost niciodată atât de virtuos. O carte de colecție care nu poate lipsi din biblioteca nici unui cititor din secolul XXI.“ Milo Temesvar

„Proza scurtă a lui Bogdan Răileanu are ceva din Wells Tower, iar despre Wells Tower s-a scris că e cea mai bună dovadă că America nu are nevoie de un au-delà suprarealist, America e deja au-delà, trebuie doar să o descrii în amănunțime. În Picioare de lotus această impresie înșelătoare vine dintr-o tehnică subtilă, a colajului.

Lumea văzută de Ion B. ar putea fi aici Viața vă-zută de Bogdan R. Abil și inteligent, autorul decupează și lipește detaliile unei lumi care e tot timpul cu câteva minute înainte de dezintegrare. Și în această tornadă de nume, locuri și lucruri uluitoare se întâmplă să ai parte și de câte o minune. Fie că e vorba de un Iisus care seamănă cu Vincent Gallo, fie doar de un colț de balcon spre plajă în Spania, la Tarifa, unde poți să stai seara târziu și să adulmeci vântul.” (Augustin Cupșa)

Realitatea adulților este complet diferită de realitatea copiilor – la asta se gândește Paul în ultima zi din noiembrie, în timp ce-și așteaptă tatăl în fața azilului „Conacul Speranței”, care urmează să fie închis. Faptul că este nevoit să-l ia acasă pe bătrânul diagnosticat cu demență nu este decât o altă provocare dintr-un lung șir: divorțul de Mădălina, pierderea mamei, legătura stranie cu fiica sa plecată în străinătate, relația paradoxală cu fosta lui soție, care îl roagă să-i recupereze cățelul ținut ostatic de iubitul pe care chiar ea l-a trădat.

Peste toate acestea, odată cu moartea tatălui său, Paul dezvăluie un secret din trecut care a tulburat viețile tuturor. Protagonistul încearcă din răsputeri să facă față tuturor acestor provocări, reușind în final să evadeze din capcana propriei moralități. Un roman sinuos, ce urmărește complexitățile interioare ale omului care își simte viața trecând pe lângă el, cu efecte profunde asupra cititorului.

Una dintre cele mai impresionante poveşti de iubire

Impresionanta poveste de iubire cu aer interbelic imaginată de Drumeș în Scrisoare de dragoste a trecut testul timpului devenind una dintre cele mai apreciate scrieri ale autorului. Anda şi Dinu, doi tineri care par sortiți unul altuia, trăiesc o aventură tulburătoare și trec prin spectaculoase răsturnări de situație, totul în numele dragostei ideale. Însă viața, cu implacabilitatea ei tăioasă, îi va pune la încercare și le va tulbura visele.

"În Scrisoare de dragoste Mihail Drumeș spune o poveste veche de când lumea: de la dragoste la război nu e decât un singur pas."

„În perioada cât am fost student am scris jurnalul Eu și lumea, în care m-am arătat a fi în contradicție cu regimul dictatorial al puterii sovietice și al Partidului Comunist. În aceste jurnale intime am descris copilăria mea zbuciumată, foametea din 1946-`47 din RSSM, mi-am declarat atitudinea mea față de conducătorii regimului comunist.

Fiind urmărit, am fost arestat la 27 mai 1947, împreună cu jurnalul Eu și lumea. După un an de cercetări și torturi, am fost judecat la 22 iunie 1948 de către Tribunalul militar al forțelor de interne din regiunea Odesa, conform articolului 54-1a din Codul penal al Ucrainei „pentru înaltă trădare”, la 10 ani de închisoare cu regim sever. Am fost internat în lagărul nr. 7, codificat „Ozerlag”, din regiunea Irkutsk, cu sediul la Taișet. Am muncit la construcția căii ferate Taișet–Lena în componența coloniilor 010 (la kilometrul 150 ), 03 (la kilometrul 173) și 048 (în orașul Taișet). După moartea lui Stalin, în urma unor demersuri către redacția ziarului Pravda și Procuratura supremă militară din Moscova, s-a făcut o revizuire a dosarului de către Tribunalul militar al districtului militar Odesa și la 15 octombrie 1954 am fost reabilitat și eliberat din lagăr.

M-am întors la Chișinău și m-am angajat la redacția ziarului Tinerimea Moldovei în calitate de lucrător literar, apoi, din 1958 – șef al Secției literare la revista umoristică Chipăruș. Mi-a fost restituit jurnalul Eu și lumea.” (Alexei Marinat, Autobiografie)

„Este Urmuz un suprarealist autentic? Poate că, deoarece nu părăsește niciodată luciditatea sa ironică, e numai un caraghios, un frate spiritual al lui Jarry? Sau încă, dacă vrem să descoperim oarecare implicații, poate fi considerat un fel de Kafka mai mecanic și mai grotesc? Suprarealiștii din România îl revendică șef de coloană. În orice caz, Urmuz este într-adevăr unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeții dislocării formelor sociale, ale gândirii și ale limbajului din lumea asta, care, astăzi, sub ochii noștri, se dezagregă, absurdă ca și eroii autorului nostru.” (Eugen Ionescu)

Dacă orice călătorie este, până la urmă, o coborâre în infernul lăuntric, nu multe povești încep în bardo, limbul fragil dintre moarte și reîntrupare. După ce alegi etajul 8 dintr-un cartier mărginaș al Bucureștiului, urmează o inerentă cumpănire. Nostalgiilor și neputințelor le contrapui izbânzile și amintirile luminoase. Ce cântărește mai greu: un tată generos, care vrea să arate Occidentul, mult timp interzis, fiicei sale de 12 ani? O traumatizantă preumblare prin Cartierul Roșu, sau alaiul sărbătoresc al prințeselor Disney? Figura tatălui oscilează între un Lear tiran și un Lear suferind. Care ipostază luminează mai tare după o lungă explorare în necunoscut?

Țara brânzei a fost publicată în 1999, după o perioadă de gestație de doi ani. Mi-a fost greu să o scriu din cauza lucrurilor rele pe care le spuneam despre părinții mei, satul în care m-am născut și, nu în ultimul rând, despre femei. O carte în care făceam să răbufnească toate frustrările unei copilării și adolescențe petrecute în cele mai grele condiții. Viața la țară, comunismul, o adolescență petrecută în cămine cu dormitoare în care ne îngrămădeam 12 fete, apoi o viață de adult petrecută într-o atmosferă misogină de violență verbală și abuzuri la care consimțeam dintr-o lungă tradiție patriarhală.

25 de ani de la publicarea acestei cărți mi se pare un interval potrivit să o readuc la matcă, în țara care a creat-o. E timpul ca noua generație de cititori și cititoare formată între timp să ia cunoștință de ceea ce scria o femeie de 33 de ani, în secolul trecut.Țara brânzei a fost scrisă într-o vreme în care lumea nu era chiar pregătită pentru astfel de cărți. 25 de ani mai târziu, sunt fericită să constat că editurile și publicul sunt gata să le publice și să le citească. Iar femeile sunt gata să le scrie.

Felicia Mihali

Drumul lui Juan de la Cruz este un drum in noapte si este un drum de o noapte. El scrie pentru cei ce nu cunosc drumul, pentru cei ce l-au uitat sau nu l-au interiorizat. Scrie pentru cei ce vor sa ajunga repede la Dumnezeu (In doua luni, cum spune el intr-un loc, fara sa stim de ce).
Uneori acest drum se numeste camino sin camino, un drum fara drum, un drum nestiut, un drum caruia i s-a dat drumul in necunoscut. Fiind un drum, este ceva necesar, dar, totodata, nefiind pre-desenat, este si libertar, se inventeaza mergind pe el. Spusele, Scrisorile, Desenul Muntelui, Precautiile constituie un ghid pentru cineva pornit in aventura, pentru cineva ce-si croieste, totusi, singur drumul.
Dan Arsenie

Ramine doar sa ne intrebam ce a cautat si ce a gasit vulnerabilul roman de la cumpana de milenii la vulneratul carmelit spaniol din secolul al XVI-lea. Scriind despre acela: nu reformatorul religios, nu poetul mistic, ci Calauza celor dornici sa-l urmeze – Dan, care necalauzit i-a mers pe urme, si-a rascumparat cu asupra de masura risipa de sine. Destinul a facut ca pretul sa fie chiar obolul datorat luntrasului care ne trece in lumea umbrelor. Dar tot destinul a luat visla din miinile sumbrului Charon si a pus-o in acelea ale luminosului San Juan. Ma incumet sa cred ca acest psihopomp a fost cel cuvenit lui Dan Arsenie.

Victor Ivanovici

„Ce roman splendid a scris Ioana Bâldea! Singurătatea genială a lui Johannes Schell, emigrat din România comunistă pentru a deveni un superstar academic mondial și un scriitor iubit pe toate continentele, contrage în ea o enormă forță umană. Însă admirabila artă a Ioanei Bâldea a știut să nu fie interesată atât de geniul lui Schell (deși atât de convingător expus), ci de nevoia lui disperată de a ieși din singurătate – de încercarea lui, întinsă pe o viață întreagă & mereu eșuată, de a aduce lângă el o altă ființă umană. Unica ființă care, pentru el, dă realitate lumii. Singurătatea lui & singurătatea ființei abandonate în România comunistă sunt cei doi poli electrici ai romanului. Iar între acești doi poli, frazele minunate, delectabile ca niște artefacte & totuși mereu atât de funcționale ale Ioanei Bâldea descarcă o tensiune electromagnetică în care încape totul: macroistoria secolelor 19 și 20, ba chiar și primele două decenii din 21, cu literatura & muzica lor, microistoria comunității săsești din Transilvania, microistoria cutremurului bucureștean din ʼ77, câini imaginari și păsări elefant, frați Grimm și neveste Grimm, basme germane și fabule chinezești. Și, peste toate, atât de multă frumusețe. O bucurie de carte.“ RADU VANCU

„Învăluită în mănușa de catifea a basmului, Istoria – o deloc hegeliană înșiruire de accidente, înșelătorii, meschinării și cupidități fără finalitate – aruncă încoace și-ncolo câteva generații de femei, a căror îndârjire și delicatețe fermă reușesc să le asigure o coeziune imposibilă. Aceeași delicatețe de sabie japoneză se găsește și în învelișul stilistic al romanului: în pendularea lui narativă între Lumea Veche și Lumea Nouă, reușește să ascundă duritatea Realpolitikului și cea a relației dintre bărbați și femei sub ceața magică a cadenței basmelor. Ioana Bâldea Constantinescu a scris un roman complex, poliedric, matur și de o sensibilitate asumată, cu totul atipic peisajului literar românesc.“ BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU

În cartierul evreiesc al Bucureştiului, pe lângă un imobil galben, scorojit în eleganţa lui interbelică, se plimbă în fiecare zi un domn vârstnic şi cocker spanielul lui auriu. De peste drum, din spatele unei ferestre, drumurile lor sunt urmărite de micul Sebastian şi de părinţii lui. În jurul casei galbene, Castelul, cum e numită în cartier, anotimpurile, hortensiile, chipurile şi lumea se schimbă, iar promenada lui Hanno şi Spatzi rămâne singura ancoră de firesc într-un timp care nu mai este la fel. Una dintre legendele care explică prezenţa saşilor în Transilvania este Flautistul din Hamelin, culeasă şi transformată în basm de Fraţii Grimm. În Strasbourg-ul anului 1518, în mod inexplicabil, mai mulţi oameni dansează până mor de epuizare, într-o fervoare fatală, cunoscută drept „epidemia dansului“. Castelul galben din cartierul evreiesc le adună pe toate şi le leagă istoriile precum notele pe liniile unui portativ. Iar Hanno, Martha, Clara, Liese, Hanne, Sebastian şi chiar şi Spatzi se pun fiecare la locul lor, într-un „Bruder Jakob“ care curge ne încetat. Chiar şi când cartea s-a terminat de mult.

• Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania

O femeie isi vede numele pe o carte, in vitrina unei librarii. Cineva a scris despre ea, dezvaluind secrete din viata ei, iar povestea isi are inceputul intr-o moara parasita. Zilele exploziei de la Cernobil, un sat romanesc, vinovatie si fabulatie, plus o fantoma. Totul vazut din trei perspective.

„Noi, basarabenii, toţi am plecat în 1944 cu gândul sigur de a ne întoarce. Niciunul dintre noi n-a plecat cu sentimentul că va rămâne definitiv. Avem şi astăzi acelaşi sentiment. Ne-am lăsat casele pline cu covoare, cu icoane, podurile pline cu grâu şi sâsâiacele cu porumb. Am lăsat casele în grija vecinilor cu poruncă să le apere, pentru că ne vom întoarce. Sperăm şi acum. N-a murit speranţa. Ne vom întoarce.” (Antonie PLĂMĂDEALĂ)

„Primul care a remarcat talentul viguros al fostului «uneltitor împotriva siguranţei Statului» (aceasta era sentinţa standard pentru toţi indezirabilii politici) a fost după aceleaşi mărturisiri târzii ale Mitropolitului Antonie din Amintiri despre scriitori – Gala Galaction. Tot acolo citim că Geo Bogza, care a citit romanul în manuscris, entuziasmat, nu s-a mulţumit doar cu o declaraţie patetică («sunt gata să mor pentru dumneata»), dar a acceptat să-i fie, într-un fel, naşul literar, dându-i o recomandare pentru editură. O recomandare a lui Geo Bogza cântărea greu în epocă, atât de greu, încât a putut să adoarmă (pe o clipă) chiar şi ochiul întotdeauna treaz al cenzurii comuniste din 1970, deşi mai târziu autorul, în spiritul învăţăturii christice a Dumnezeului nemuritor din om, admite şi altceva. Cenzorii, crede dânsul, au trăit şi ei în acest «iad», dar în sufletele lor au mai păstrat «resturi de omenie».

O supoziţie care, din păcate, pare să fie infirmată, între altele, şi de zidul de tăcere ridicat în jurul acestei cărţi despre veşnicia celor «trei ceasuri» ale iadului totalitar.” (Andrei ȚURCANU)

„O mare surpriză acest roman al poetei Lorina Bălteanu! O lume întreagă încape în el, după cum o lume întreagă într-un sătuc: zeci de personaje, de povești, de întâmplări. Totul văzut prin ochii unei fetițe care crește cu gândul că vrea să plece departe de locul în care s-a născut, simțindu-se legată de el cum i se pare că e prinsă și luna, cu o funie (invizibilă), de pământ. O fetiță/ fată cu dor de ducă și cu un puternic sentiment al neapartenenței, Străină, dar cu o uriașă tandrețe pentru acest sat pe care se pregătește să-l lase, cândva, în urmă. De aici și stranietatea percepțiilor ei, sensibilitatea față de tot ce e frumusețe, dar și față de ce e dureros, uneori până la oroare. Există însă, întotdeauna, ceva mai amplu decât ceea ce se vede, iar fetița simte/știe deja asta. Ceea ce o deosebește pe Lorina Bălteanu de mulți alți autori/multe alte autoare de azi este scriitura – densă, intensă, senzorială, poetică. Ca și în poezie, ea lucrează cu detaliile, cu emoția și cuvintele ca un bijutier, creează microstructuri ale (i)realității imediate (cum ar fi spus M. Blecher) care licăresc continuu – și au darul de a emite lumina unei profunde, tulburătoare înțelegeri.” (Simona Popescu)

Cartea oglinzilor. Coperta film. Editie de buzunar In Germania, la doar o zi de la aparitia in librarii, thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici s-a vandut in 20 000 de exemplare. De asemenea, romanul a fost bestseller in Olanda si Italia si a ajuns la performanta de a fi tradus in peste 39 de limbi. Acum, acesta carte reuseste o noua reusita de exceptie, devenind prima ecranizare de la Hollywood a unui autor roman, in filmul Fantomele trecutului (lansare pe 22 martie 2024).

Un e-mail cu o invitație neverosimilă la un parastas întârziat cu două decenii dă peste cap viața lui Toma, un arhitect anxios din București. Deși straniu, mesajul îi oferă prilejul unei reîntâlniri în Constanța cu prietenii din liceu pe care nu i-a mai văzut de mult. Cu unsprezece demisii în zece ani, o situație familială tensionată și probleme de sănătate, nu poate rata ocazia unei schimbări de peisaj. La locul și ora stabilite, totul se dovedește a fi o farsă, însă vechea gașcă, cu excepția unuia dintre ei, este din nou împreună. Urmează o noapte de pomină, începută într-un bar și terminată în cimitir, punctată de revelații despre fiecare dintre ei. Nimeni și nimic nu este ceea ce pare, iar răsturnările de situație apar la fiecare colț de stradă. În Vreau să aud numai de bine Toma își spune povestea cu autoironie și mult umor negru – o poveste despre spectrul omniprezent al morții, despre succese care ascund eșecuri inimaginabile și secrete ce pot distruge vieți.

Parohia este monografia bizară a unei aşezări imaginare din anii tragici şi groteşti ai unei dictaturi agonizante şi totodată un fals, ironic bildungsroman. Satul e văzut prin ochii unui antierou ce refuză să se maturizeze, un soi de adolescent de 30 de ani, îndrăgostit de halucinata Ninia – o fată misterioasă, mereu însoţită de un cortegiu de creaturi stranii, animale fără nume, ce sfidează orice taxonomie. Textul inconfundabil al lui Dan Coman îmbină prozaismul notaţiei realiste şi lirismul unui imaginar fantasmatic ce irumpe din miezul cotidianului banal, amestecă într-o formulă senzaţională cruzimea şi duioşia, şarja şi fantezia, neverosimilul vieţii reale şi veracitatea „irealităţii imediate”.

Tăcerea vine prima vorbește despre trauma unei familii contemporane şi despre blocajele de comunicare dintre mai multe generații de femei. Când tăcerea se instalează într-o familie, toate comportamentele sunt creatoare de traume. Singura soluție pare să fie depășirea fricii și deschiderea rănilor.

„După premiul obținut cu Tot ce i-am promis tatălui meu, în 2021, la Festivalul de la Chambery, Franța, Ioana Maria Stăncescu își consolidează poziția în prima linie a noului val de prozatoare cu cea de-­a doua carte: Tăcerea vine prima. Ce-­i împinge pe bărbații dintr­-o familie să­-și abandoneze soțiile – o filiație genetică, o maledicție sau lipsa empatiei între parteneri? Ce împinge o adolescentă să încerce să se sinucidă? Ce șanse are o relație născută pe Facebook să ajungă o poveste de dragoste reală? Dora, o femeie încă tânără, confruntată cu singurătatea muncii de acasă, cu îndepărtarea treptată a fiicei adolescente și cu neînțelegerile cronice cu mama, încearcă să-­și obțină dreptul la propria existență. Adevăruri, uneori neplăcute, spuse tăios sau melancolic într-­o narațiune alertă, cu irizări de lirism, care nu-­ți permite să lași cartea din mână." Gabriela Adameșteanu

„Carte a mamelor, matrioșkă a generațiilor, în care singurătatea, înstrăinarea și tăcerea sunt moșteniri de familie, povestea contemporană a Dorei reușește să fie, în ciuda temei, o carte de-­a dreptul luminoasă, îmbrăcată într­-o rochie colorată de vară, amintind de Siri Hustvedt și celebra sa O vară fără bărbați.
Unicul bărbat prezent în poveste este de fapt o absență – pe care Dora o transformă, cu naturalețe, stângăcie atașantă și șarm, în promisiune. Mai există însă o altă absență, mai subtilă și mult mai dureroasă decât a bărbatului, iar acolo mi se pare că stă cu adevărat miza acestei cărți de o frumusețe discretă, pictată în pasteluri." Veronica D. Niculescu

„Suntem martorii mișcărilor de ape unduitoare ale relațiilor din interiorul unei familii, care pare deopotrivă obișnuită, dar și dureros tarată de răni vechi, îngropate sub tăceri. Flash­urile din copilăria Dorei, când părinții ei erau tineri, iar bunicii încă mai aveau putere să se împotrivească unul altuia, completează portretele acestei galerii de personaje pentru care durerile nu se limpezesc prin discuții, ci se ascund, o familie în care cuvintele sunt folosite cu partea ascuțită înspre celălalt și în care tăcerea ține loc de multe." Simona Antonescu

Ioana Maria Stăncescu s-­a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. Lucrează ca realizator la Radio România Internațional. Debutează în 2020 cu Tot ce i-am promis tatălui meu (apărut la Editura Trei), roman nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde" pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut Proză, și laureat la Festival du Premier Roman Chambéry, 2021.

„De Paşti 2014 am deschis manuscrisele lui. Cu emoţie, chiar cu teamă. Teamă că amintirile mă vor întrista, că vor răscoli dorul, că vor învîrti lama de cuţit în rana nevindecată a lipsei lui... Dorul a rămas dor, dar m-am trezit că rîd în hohote, că rîd cu lacrimi citind isprăvile lui Nea Mărin... şi din nou, ca în tinereţe, îmi era teamă că voi ajunge la finalul poveştii. Foarte puţină lume ştie că textele cu Nea Mărin sînt scrise în totalitate de el, de Amza. Un umor sănătos, fără pic de vulgaritate, un umor cu o ţîră de poezie, un umor curat. Ţi-e drag să citeşti, dar se mai întîmplă ceva: nu numai că parcă îi auzi vocea, dar ai impresia că îţi şi apare în faţa ochilor Nea Mărin din Băileşti... hîtru, sănătos, vesel. Despre foile ce rămîneau pe birou peste noapte, foile scrise cu cerneală albastră, şi despre mirosul lor, un amestec de miros proaspăt de hîrtie, miros de cerneală şi parfumul lui tata, de lavandă, nu se poate povesti...“ (Oana PELLEA)

Nuvelistica lui Nicolae Esinencu e ca un vertij, evenimentele se succed cu iuteala, personajele nu prea au timp sa stea pe ganduri... - Grigore Chiper

La spital, situatia era tensionata. O buna parte din lucratorii administratiei si unii colegi cu sanatatea fragila lucrau la distanta. Privind din exterior, spitalul de psihiatrie parca ar fi adormit. Portile automate cu grile erau inchise in permanenta. Teritoriul de 20 de hectare aproape pustiu. Din cand in cand, vedeai doar personalul in masini, pe jos ori pe biciclete venind si plecand de la serviciu. Pacientii erau prin pavilioane, in promiscuitate. Coronavirusul si-a facut treaba si aici. - Mircea Blajin

Imi amintesc cum odata, seara tarziu, terminam de citit Frunze de dor. Cand am aflat ca Gheorghe s-a despartit de Rusanda, si a plecat nepetrecut, doar Domnica si Scridon au venit la gara, am inceput sa plang in gura mare... Era pe la miezul noptii. Am trezit toata casa. Ce s-a intamplat?! Zic - Gheorghe s-a despartit de Rusanda. - Tatiana Cojocaru, Donduseni

Actualitatea temei, contemporaneitatea eroilor, pictura veridica a caracterelor, stilul expresiv, tinuta intelectuala originala si noua sunt calitati sigure ale scrierii Singur in fata dragostei. - Vasile Coroban