Literatură română

Este al treilea volum al tetralogiei "Clipe de durere, clipe de iubire", scrisă de Andrei Filotti.

La optsprezece ani după ultimele peripeții din România, Andra se bucură de o viață liniștită alături de Al și de copiii lor – fiica Despina și gemenii Ermanaric și Sigeric.

Din umbră, însă, pericolul pândește, căci generalul Siminea, acum bătrân și orb, dar la fel de lipsit de scrupule, a pus la cale un complot pentru a se răzbuna pe Andra, cu ajutorul anarhistului ucrainean Kovalenko.

Despina este răpită în timpul unei vacanțe cu prietenii și adusă în România, iar părinții ei își mobilizează toate resursele pentru a o găsi.

Începe astfel o căutare disperată, care îi va purta pe Andra și pe Al din Dobrogea până în Banat și îi va pune în legătură cu o mulțime de personaje pitorești.

Kovalenko este, însă, un adversar redutabil, astfel că, în încercarea de a-și salva fiica, Andra și Al se văd adesea puși în fața unor situații-limită…

Este o poveste despre evadare și trezire. O înaintare într-un labirint cleios, printre meandrele unei copilării cu escapade inițiatice în cimitirul satului și stratageme ingenioase de evitare a vestiarului școlii, printre primele experiențe erotice și ceața tânjirii după mângâiere. Între anvergura nimicitoare a unei mame abrutizante și spectrul suav al unui tată strivit de această stihie. Dintr-un Crângași cu moravuri provinciale și cartofi prăjiți în mult ulei, în care fericirea conjugală se confundă cu sfânta naturalețe, Tina încearcă să evadeze într-o lume posh, cu playlisturi, branduri și băuturi sofisticate – visul unei vieți bune, care să nu însemne o continuă zbatere în mizerie și grobianism. În drumul spre sine, se supune și se răzvrătește împotriva mitului că iubirea se măsoară în suferință. Deprinde, mai cu seamă, cum să-și ia în primire propriul trup, care pare să aibă o viață a sa, desprinsă de sine. Toate ipostazele descentrate ale Tinei se suprapun într-o imagine clară, într-un happy-end neconvențional, din care rezultă – cum altfel? – că suferința poate fi izbăvitoare.

Grigore Bajenaru (1907-1986)

Nascut la 13 decembrie 1907, Cocioc-Snagov, judetul Ilfov, absolva succesiv liceul bucurestean "Gheorghe Lazar" (1926) si Facultatea de Litere si Filozofie a Universitatii din Bucuresti (1930), dupa care incepe o cariera didactica ca profesor la Scoala primara de baieti nr. 17 "Marele Voevod Mihai", initial numita "Principele Mihai", unde tatal sau era director, in paralel publicand studii critice despre operele lui N. Filimon, Delavrancea si Mihai Eminescu. Debutul literar se va produce in 1923, in paginile revistei Lumea copiilor, iar in volum in 1924, cu o serie de povestiri intitulata Din tara basmelor. Colaborator constant al revistei Universul copiilor inca de la primul numar. Devine celebru cu romanul dedicat vietii de liceu Cismigiu et comp., succes atins ulterior cu Buna dimineata, baieti! cu aceeasi tematica liceana, dar din perspectiva de profesor. Scrise intr-o maniera alerta, pigmentate de un limbaj tipic scolar, reliefand evenimente si comportamente tipice unei varstei rebele, Grigore Bajenaru si-a gasit rapid publicul sa-i savureze, pe buna dreptate, anecdotica stilistica. Cronologic editorial, intre cele doua romane se intercaleaza o serie de povestiri istorice, construite pe un filon fictional si tributare unui conformism stilistic. A incetat din viata la 5 februarie 1986, la Bucuresti.

Grigore Bajenaru (1907-1986)

Nascut la 13 decembrie 1907, Cocioc-Snagov, judetul Ilfov, absolva succesiv liceul bucurestean "Gheorghe Lazar" (1926) si Facultatea de Litere si Filozofie a Universitatii din Bucuresti (1930), dupa care incepe o cariera didactica ca profesor la Scoala primara de baieti nr. 17 "Marele Voevod Mihai", initial numita "Principele Mihai", unde tatal sau era director, in paralel publicand studii critice despre operele lui N. Filimon, Delavrancea si Mihai Eminescu. Debutul literar se va produce in 1923, in paginile revistei Lumea copiilor, iar in volum in 1924, cu o serie de povestiri intitulata Din tara basmelor. Colaborator constant al revistei Universul copiilor inca de la primul numar. Devine celebru cu romanul dedicat vietii de liceu Cismigiu et comp., succes atins ulterior cu Buna dimineata, baieti! cu aceeasi tematica liceana, dar din perspectiva de profesor. Scrise intr-o maniera alerta, pigmentate de un limbaj tipic scolar, reliefand evenimente si comportamente tipice unei varstei rebele, Grigore Bajenaru si-a gasit rapid publicul sa-i savureze, pe buna dreptate, anecdotica stilistica. Cronologic editorial, intre cele doua romane se intercaleaza o serie de povestiri istorice, construite pe un filon fictional si tributare unui conformism stilistic. A incetat din viata la 5 februarie 1986, la Bucuresti.

Ca niste instantanee surprinse in fata unei prabusiri iminente, prozele din Psihonautica recompun itinerarul unei minti aflate in cautarea sensului. Pornind de la tentatiile si pericolele lumilor virtuale si apeland la intrebari despre univers, limitele cunoasterii si ecuatia propriei existente, vocea psihonautului - acest hacker al realitatii - ne aduce, paradoxal, mai aproape de ce inseamna sa fim umani. Pe un ton deopotriva erudit si colocvial, pe parcursul celor zece povestiri aflam, printre altele, cum supravietuim unei catastrofe, ce inseamna sa ne refugiem in vise si avataruri, care sunt posibilitatile limbajului si cum sa ne construim realitati alternative. Totul intr-un exercitiu filozofic in care haosul si ordinea coexista dupa niste legi intricate si capabile sa fascineze.

„La data publicării, Craii de Curtea-Veche au apărut ca o operă bizară, fascinantă, rău construită. Azi, «reaua construcție» ni s-ar părea ca atare modernă, dacă n-am descoperi în acest roman ascunsa lui construcție și desigur, tocmai fiindcă își admiră secreta arhitectură a operei, Mateiu Caragiale se consideră pe sine un «magnific» autor. (…) Limba lui Mateiu Caragiale este de o inflorescență purulentă, ce o așează lângă poezia colcăind de miasme a lui Jean Genet. Orhidee înăbușite de purpura soarelui-răsare mocnindu-și parfumele, pâlpâindu-și jăraticul unanim și ucigător, cu grijă întreținut prin veacurile depravării, crimei și lâncezirii prospere. Rareori în literatura română o operă s-a bucurat de un mai grabnic, mai ezoteric succes precum Craii de Curtea-Veche.” (I. Negoițescu)

„M-am întâlnit cu scrisul Dumitrei Râșnoveanu mult înainte de a mă întâlni cu ea. Scria despre cărți, cum scrie și acum, într-un fel nou, proaspăt, adictiv. Fiecare rând e o declarație de dragoste în care cuvintele – tandre, aspre, melodioase, clocotitoare ori fruste – se înlănțuie într-o armonie uimitoare, curg ca o miere densă, parfumată și, bineînțeles, dulce. Cunoaștem toți puterea vindecătoare a mierii. Nu-i de mirare, așadar, că… m-am mirat. M-am mirat că Dumitra scrie mereu despre cărți (și despre viață – a ei, a altora), dar nu scrie o carte. Are multe de spus și o intensitate a trăirii și a expresiei cum nu vezi des. Mi-am petrecut ani imaginându-mi cum ar fi o carte scrisă de ea și, la răstimpuri, o rugam s-o facă. Nu știu dacă a ascultat sfatul meu sau o chemare interioară, dar iată că s-a întâmplat, și e o revărsare de rațiune și simțire – și frumos –, o plăcere intensă pe care o va dărui cu generozitatea ei deja proverbială fiecărui cititor.” (Luana Schidu)

„Nu există niciun roman care să fi fost la fel de prost citit ca Rusoaica lui Gib Mihăescu. Inclusiv de către critica literară a anilor ‘30 din secolul trecut. Despre critica de după război e greu de vorbit. Tipărit în 1933, romanul n-a fost reeditat niciodată în timpul comunismului. Nici măcar în ediţiile critice. Motivul este în primul rând titlul. Cu toată «despărţirea» politică a regimului de la Bucureşti de Uniunea Sovietică din aprilie 1964, liderii comuniști români au continuat să menajeze până la sfârşit «marea ţară prietenă», era formula obişnuită, de la Răsărit, interzicând orice referire directă. Rusoaica e un roman captivant, care se citeşte cu plăcere, dincolo de toate sofisticatele consideraţii ale criticilor. E un roman de aventuri şi de iubire, despre un tânăr care îşi ia dorinţele drept vise şi iluziile drept idealuri. Cu toţii, la o anumită vârstă, păţim acest lucru. Şi până să ne fie ruşine de păţania proprie, ne desfătăm cu nemaipomenitele paţanii sentimentale ale locotenentului Ragaiac.” (Nicolae Manolescu)

„Mi-a plăcut tare romanul lui Moni Stănilă, Al 4-lea, o poveste despre tot ce contează, fără pretențiile r(h)omanului, fără o singură notă falsă, o novelita care i-ar fi plăcut mult și lui Roberto Bolaño, atât de mult, că i-ar fi zis: !Moni, hija, enhorabuena!” (Simona Sora)

„Al 4-lea este o carte despre încredere și ezitare, despre (auto)exilare și eliberare, despre compasiune și pasiune, despre necunoaștere și inițiere. Un roman care are percutanța poeziei și elocvența unei omilii. O pledoarie pentru uman.” (Lucia Țurcanu)

Silvia Albu este o tânără librăreasă întoarsă de curând în oraşul natal, după o absenţă forţată de aproape cinci ani. Suntem în România anului 1983. Mâncarea e raţionalizată, nu se mai găseşte aproape nimic în magazine, lumina se ia timp de o oră pe zi, avorturile sunt interzise şi metodele de contracepţie inexistente, iar dragostea vine laolaltă cu ameninţarea morţii. În cartierul de la marginea Piteştiului, Complexul este un întreg univers, planetele ce se rotesc în jurul propriilor axe sunt Alimentara, Măcelăria, Cofetăria, Merceria, Librăria, Ceasornicăria, Poşta. În viaţa librăresei, marcată de o traumă pe când avea doar şaptesprezece ani, mişună o mulţime de copii. De-a lungul verii, o idilă se înfiripă între ea şi ceasornicar, un bărbat cu şapte ani mai în vârstă. Apariţie atrăgătoare, ceasornicarul pare să-i promită că o va duce cu el către alte orizonturi – dar poţi să crezi în promisiuni sau totul e scânteiere fugară?

„Toţi copiii librăresei” este un cântec al însingurării şi al dragostei ce poate fi aducătoare de moarte, din vremurile trăite de cei care au fost tineri în anii ’80. Un cântec pe-al cărui fundal este etalat un întreg evantai de poveşti cu copii.

"Nu încetăm să explorăm, și ultimul loc va fi cel din care am plecat; vom fi veșnic recunoscători." T.S. Eliot

lată o carte care conține mai multe cărți: memorialistică, jurnal intim, jurnal de război, reportaj, pagini de roman familial. Totul, pe fundalul unor evenimente istorice excepționale la care autorul a luat parte, plasate într-o geografie care se întinde din România şi din Basarabia până în îndepărtata Siberie (alta, dar la fel de fabuloasă precum aceea a lui C. Stere din În preajma revoluției). Traian Dobrinescu este un prozator care merită a fi citit. - Nicolae Manolescu

Prefaţă de Radu Paraschivescu

„Roșcata amară“ înmiresmată cu trei noi povestiri, versiunea 2.0 a scandaloaselor aventuri erotico-literare ale lui Dan Alexe.

„Rar mi-a fost dat, în ultima vreme, să citesc ceva mai viu şi mai vibrant, mai uman şi mai firesc, mai arzător, mai dramatic, mai curgător şi mai abrupt, mai vesel şi mai trist, mai suculent, mai poznaş, mai poetic, mai ame- şi amu-ţitor. Şi rar am văzut, de când sunt editor de carte, un asemenea talent în (orgolioasă) desfăşurare. Dan Alexe nu ţine neapărat să se aşeze în albia unui gust impus de critică, a unei tendinţe, a unei mode. Dă impre¬sia că scrie ca să-şi facă sieşi o plăcere ‒ şi cred că şi-o face. Îl interesează prea puţin dacă textele lui se vor solda cu o baie de elogii sau cu o răstignire. Dan Alexe scrie în temeiul unei înzestrări formidabile, al unei culturi aspirate pe toate canalele şi al unei pofte năvalnice, aproape carnale, de-a face literatură din orice. Îi place să aştearnă poveşti. Îi place la nebunie. Dar îl bănuiesc că-i place şi să ghicească reacţia cititorului. Stupoare, jubilaţie, ruşine, invidie, contrarietate, vertij, fericire, indignare, căinţă ‒ toate acestea sunt forme de feedback la textele din Miros de roşcată amară. O singură reacţie lipseşte: indiferenţa.“ — RADU PARASCHIVESCU

Prefata (Poporul roman nu vorbea „nici asa de frumos, nici asa de bine" pana la Ispirescu), fisa biobliografica, referinte critice si nota asupra editiei de Lucian Pricop

Numele lui Ispirescu se identifica cu Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, cu Balaurul cu sapte capete si, indiscutabil, cu capodopera lui, Praslea cel voinic si merele de aur. De un veac si jumatate parintii le citesc copiilor povestile tipografului bucurestean, profesorii de literatura romana le explica elevilor semnificatiile culturale ale personajelor si ale actiunilor acestora, iar filosofii le generalizeaza mesajul. Nu exista vreun alt basm romanesc decat Tinerete fara batranete si viata fara de moarte asupra caruia sa se fi oprit atatia comentatori, de la cel ingenuu romantic al lui Eminescu si sfarsind cu cel ingenuu modern al lui Noica.

Lucian Pricop

Felix Sima, un tânăr de optsprezece ani, vine în București la unchiul său Costache Giurgiuveanu pentru a urma Facultatea de Medicină. Aici îi cunoaște pe membrii familiei și pe un prieten al acestora, Leonida Pascalopol, fi ind atras în mod special de Otilia, fi ica vitregă a bătrânului. În timp ce Felix este prins între dragostea pentru Otilia și aplecarea către studiu, Otilia, la rândul ei, oscilează între afecțiunea pentru prosperul și galantul Pascalopol și atracția pentru tânărul, dar neexperimentatul Felix. Roman citadin de tip clasic și balzacian, Enigma Otiliei este, dincolo de povestea de dragoste a celor doi tineri protagoniști, o frescă a burgheziei bucureștene de la începutul secolului XX, apar ținând unuia dintre cei mai mari critici și istorici literari români.

Ce ar face Nicolae Ceaușescu dacă s-ar trezi la viață în mod misterios în România anului 2023? Silviu Iliuță, unul dintre pionierii umorului românesc, răspunde la această întrebare într-o carte savuroasă, o comedie multilateral dezvoltată care te va pune cu siguranță pe gânduri.

Al nouălea roman cu Andrei Mladin

Externat după ce a scăpat de boală ca prin urechile acului, sătul de tot ce i s-a întâmplat de-a lungul timpului, dornic să-și găsească un refugiu, Andrei Mladin decide să se retragă în orașul copilăriei. Deghizat și folosind un nume de împrumut, Mladin ajunge în târgușorul unde constată că nu prea multe s-au schimbat. Mai rău, micul oraș nu e deloc o oază ocrotitoare.

Pe lângă amintirea unor întâmplări nefericite din trecut pe care de-abia acum le înțelege cu adevărat, nici prezentul nu-l scutește de tracasări. În localitatea care pare amorțită de frig și ninsori încep să aibă loc crime deosebit de suspecte.

Mladin nu poate rămâne indiferent și se implică în căutarea adevărului. Investigațiile îl ajută să lămurească și episoade nefaste din existența sa.

Iar în Bucureștiul pe care l-a părăsit, o frumoasă și enigmatică franțuzoaică îl caută cu disperare…

Synn a fost prea mult timp prizonierul propriilor gânduri, luptându-se cu demonii trecutului pentru a face față fiecărui nou răsărit. În mijlocul infernului, a întâlnit-o pe Ea, singura fată alături de care ar putea clădi un viitor într-o lume fără garanții… o lume care se scufundă în apele întunecate și reci ale imaginației sale. Hazel știe că El, băiatul cu geacă de piele și cicatrici ascunse de cerneală neagră, poate să îi distrugă tot progresul la clinica de reabilitare a tinerilor cu comportament deviant, Cavarty Hope. Dar libertatea nu înseamnă întotdeauna salvare... și nici captivitatea nu înseamnă suferință, când atingerea lui o readuce la viață.

Becca și-a dorit să facă parte din lumea lor... fără să știe că aici, întunericul adăpostește dorința. Acum, după ce a renunțat la orice plasă de siguranță pentru a deveni membră a temutei și misterioasei găști a Crasnicilor din Matlock, Becca va experimenta căderea în lumea viciilor și a inimilor torturate. Crasnicii se pregătesc de noaptea vânătorii... și de data aceasta, Becca este determinată să se afle de cealaltă pare a trăgaciului. Descoperă continuarea cele mai întunecate și senzuale serii scrise de autoarea bestsellerului AME.

Raluca Anghel e o tanara scriitoare, cu condei, cu capitole numai bune de ecranizat, cu experiente sentimentale si de prietenie, ideale spre a fi ( pshi)analizate, cu un vocabular variat, dar si din care am prins cuvinte ce apartin altor generetii, punand la curent cititorul (sau cititoarea), cu o lume in care traim si poate nu ne dam seama cat de aproape ne este! O calatorie in vremurile recente, cu rasturnari de situatie spectaculoase, cu scari rasucite, dar si destine contorsionate, cu personaje preponderent feminine, scris totul la persoana intai, asemeni unui jurnal intim, in care ne e ingaduit sa tragem cu ochiul. “Dragoste, tinerete si alte greseli” ( un titlu incitant, din start) inseamna si o terapie a marii, si o nostalgie pt telefonul fix cu disc, ori un indemn spre puterea mintii! Umor, englezisme, prezentze vagabondare, precum si o slolutie salutara pt cel mai mic act de violenta in cuplu, care nu trebuie tolerat si de neuitat ca : schimbi locul, schimbi norocul si chiar si soarta, sigur in bine! O carte de citit la drum sau in clipele de ragaz, ca sa va umple sufletul! Garantat! Lectura cu sufletul la gura! Irina-Margareta Nistor

Un covor țesut de o bunică dintr-un sat din Oltenia și un Ndop, o țesătură sacră, lucrat de ultimul artizan bamileke din Camerun, devin vasele comunicante a două culturi diferite, dar care au în comun simbolurile și un întreg imaginar încărcat cu sensuri mai mult sau mai puțin vizibile. Însă nebănuite sunt căile pe care cele două ajung să se asocieze. O căsnicie de zece ani armonioasă, cu vacanțe și vizite în cele mai râvnite locuri de pe planetă și o situație materială de invidiat, o lume cât se poate de concretă și firească pentru un cuplu, se sfârșește brusc în urma unei întâmplări cu consecințe grave pentru Iris, care se hotărăște să fugă din țară. Se angajează la Paris la o fundație ce o trimite să lucreze în Camerun, unde va contribui la pro-movarea unui rege bamileke. Pentru a putea face asta însă, trebuie să treacă printr-o inițiere, fapt care se dovedește a avea o miză dublă.

Umorul Cristinei Dinu este la fel ca fierul cu care lucrează: sclipitor, șlefuit, dur și fără colțuri întotdeauna rotunjite.

Volumul de proză scurtă Feromental ar trebui citit fără a bea cafea ori ceai, ori a mânca ceva, pentru că s-ar putea să vă sară toate din gură în convulsiile unui râs, uneori, de-a dreptul epic.

Prin volumul de față, Cristina Dinu își reafirmă talentul indiscutabil și flexibilitatea, regăsite atât în genul SF (Copiii Viitorului, SIONO – 2022), cât și în cel autobiografic.

Din nou în fața noastră, cititorii, Ileana Vlădușel vine de data aceasta cu o poveste matură, chiar peste maturitatea implicită a personajelor care găsesc, aduse de soartă, în mijlocul ei. O poveste care transcende timpul, spațiul și tot ceea ce ține de lumea materială. Iar Ana și Octav sunt o pereche tardivă, poate, pentru înțelesul lumesc al noțiunii ca atare, însă cu atât mai bine călită în fața unei eternități despre care ne punem întrebări o viață și despre care aflăm, mai mult sau mai puțin, o singură dată.

Cartea, privită de departe, este, practic, una statică. Are însă o dinamică interioară, ea fiind structurată în principal pe dialogul dintre cei doi – reluabil și interminabil, până când evenimente exterioare îi pun un capăt oarecum așteptat, de altfel –, iar în plan secund pe monologurile fiecăruia. Ce e deosebit la Ana și Octav, două ființe obișnuite, care în contexte obișnuite e foarte posibil să nu se fi întâlnit sau, mai degrabă, observat unul pe altul, este drumul pe care o apucă în urma cuvintelor pe care și le spun. Pentru că – și acest fapt Ileana Vlădușel ni-l reamintește în felul ei delicat… – la început a fost Cuvântul și tot el este cel care ne apropie până la punctul în care tăcerile devin grăitoare.

Issabela Cotelin

Pentru un poet care pășește pentru prima dată pe tărâmul prozei, Ionuț Calotă arată dezinvoltură și originalitate, probând siguranța celui care stăpânește arta folosirii instrumentelor de scris. Prin calitatea stilistică și expresivă etalată aproape în fiecare pagină, intuiesc un parcurs încununat de succes al volumului de față. Ingenuozitatea stilistică și preocuparea pentru reflectarea multiplelor chipuri ale personajului principal sunt cel puțin două argumente solide pentru a proba talentul autorului. Divinopolis – orașul ultimului poet poate fi ecranizat sau pus în scenă de un regizor cu viziune, apt pentru interpretarea inovației provocatoare construită de Ionuț Calotă. Deloc ușoară, lectura este una care stârnește emoție, întrebări și, în ultima instanță, o întrebare admirativ-colegială: de ce atât de târziu intrarea pe câmpia largă a prozei, după ani în care autorul a umblat doar pe piscurile înalte ale poeziei?

Mihai Firică

De când s-a mutat pe strada mea, mă simt amenințat. Eram singurul ei scriitor. În comuna în care m-am născut, mi-a luat-o Constantin Noica înainte, fiind născut în același loc și el, iar în județul Teleorman, de unde sunt, mi-au luat-o înainte mai mulți, în frunte cu Marin Preda și Zaharia Stancu. Credeam că pe strada din București, unde locuiesc, o străduță, de fapt, cu numai câteva case, o să fiu în siguranță. Când am descoperit că s-a mutat Ionuţ Calotă chiar peste drum de mine, mi-am zis: e poet, niciun pericol pentru prozatorul care sunt. Și iată-l pe Ionuţ Calotă ieșind în lume, în lumea bună a literaturii, aș spune, cu o carte de proză. O carte cum nu prea s-a mai văzut. Doldora de fantezie! O carte altfel, venită în sprijinul poeților și poeziei. Mai puțin în sprijinul meu, care mă aștept să fiu trecut pe locul doi. Adică al doilea prozator al străzii ca valoare. Ionuţ Calotă e în stare de asta. Citiți-i cartea de față și o să-mi dați dreptate.

Ştefan Mitroi

„Ultimul plân”s cuprinde un itinerariu aproape tahicardic, parcurs de două eroine: o mamă și fetița ei, într-un mediu tulburător, în care totuși există și mâini întinse cu generozitate înspre destinul lor. Povestea, inițial romantică, dintre un soț și o soție, se transformă într-o meditație profundă asupra iubirii și iertării umane, și explorează lupta dintre dragoste, încredere și sacrificiul pentru binele familiei. Firul vieții își împletește subtil nuanțele ei, dând naștere unor momente vibrante și semnificative și deschide perspectiva luminii unui viitor mai bun, sugerând speranță chiar și în fața morții.

Acest roman, delicat și emoționant aduce în prim-plan complexitatea iubirii: maternă și romantică, provocând și atingând corzile sensibile ale cititorilor printr-o lectură captivantă și răscolitoare.

Unele relaţii încep cu un inel pus pe deget, iar altele cu unul scos de pe deget.

Eliza are 29 de ani și lucrează ca Social Media Manager la o agenție de marketing online. Ea se întoarce din Bucureşti în orăşelul natal pentru înmormântarea mătușii sale, Angela, convinsă că va rămâne aici doar o scurtă perioadă. Micul oraș (fictiv) Mocănești nu are nimic să-i ofere, crede ea, în afară de o relație tensionată cu tatăl ei, de fantoma mamei alcoolice și deprimate și de amintirea dezamăgirii pe care a trăit-o în liceu, când iubitul ei a părăsit-o pentru o colegă.

Însă surprizele se țin lanț: descoperă că mătușa ei, niciodată căsătorită, avea o relație cu fosta ei profesoară de psihologie; află că este moștenitoarea apartamentului mătușii, cu tot cu cel mai urât cățel din lume; iar fostul iubit, Cătălin, reapare în viața ei și este mai atrăgător ca niciodată… doar că are un copil, iar soția lui l-a părăsit. În plus, se pare că nu știe adevărul despre moartea mamei ei.

„Proza delicat-ironică a Sabinei Yamamoto surprinde prin firesc. Luîndu-și nu foarte în serios propriul destin, ea povestește fără emfază aventurile pămîntești ale unei fete ca toate fetele, care-i poartă, întîmplător, numele. Ceea ce face din personajul principal un personaj de poveste, o aventură din care nu ai idee pe unde fugi – e lumea din jur. Aici, Sabina ar putea da lecții de istorie contemporană. O recunoaștem, e a noastră, dar e atît de vaporoasă și de adevărată, încît rămîi surprins la fiecare pagină. S-ar părea că lumea e cea care se strînge în jurul unei familii și o luminează. Iar personajul crește în fiecare pagină cum cresc oamenii adevărați zi de zi.” Florin Iaru

Această carte intermediară din seria Charles Baker apare la insistențele în continuă creștere ale fanilor a ceea ce este până în acest moment o trilogie: Biblia pierdută, Testamentul lui Abraham și Minciuna lui Michelangelo. Catedrala în flăcări. Cred că cititorii care iubesc cărțile mele se împart în trei categorii: cei cărora le place doar partea de thriller, cei care sunt fascinați de istoria reală din ele și cei care apreciază întregul pachet. Cronicile nesăbuinței se adresează cititorilor interesați de fapte și mai puțin de partea de ficțiune și prezintă fragmente din dialogurile pe care le poartă diverse personaje despre temele cele mai interesante din cele trei cărți ale seriei, grupate tematic și în ordinea cronologică a desfășurării evenimentelor, nu în ordinea în care apar în romane. Dacă veți găsi totuși în carte lucruri care țin mai degrabă de ficțiune este pentru că nu s-a putut altfel. Vă asigur că am încercat să le reduc la minimum. Poate că, în felul acesta, și cei cărora le-a fost teamă de cărțile mele și care au aflat lucruri bune despre istoria din ele, dar care nu sunt atât de interesați de ficțiune, vor fi tentați să citească până la urmă și romanele integral. IGOR BERGLER

Trei crime îi schimbă planurile profesorului Baker de la Universitatea Princeton, aflat la Sighișoara pentru o conferință de istorie. Cea mai controversată figură a Europei de Est, Vlad Țepeș, a finanțat un proiect ambițios care avea să schimbe fața întregii lumi. Proiectul: multiplicarea unui mesaj menit a fi descifrat doar de anumiți inițiați. În 1455 codul este ascuns în prima lucrare tipărită vreodată: Biblia B42 cunoscută și ca Biblia lui Gutenberg.

MARIUS BALO (n. 31.01.1981) este teolog, pasionat de limba și literatura engleză. A făcut studii teologice la Cluj și New York și a fost profesor în China, unde, sub o acuzație pe care el o consideră falsă, a stat în detenție. În închisoarea chineză a început să scrie proză, multe dintre paginile acelei perioade aflându-se la baza acestui roman, care constituie debutul său editorial. Un profesor român este arestat în China. Are 33 de ani și nu înțelege pentru ce e arestat. Aceasta este premisa romanului semnat de Marius Balo, scriere autobiografică, o mărturie despre libertate, dragoste și speranță într-un univers kafkian.

O poveste despre îndrăgostire, despre scris, despre cărți, despre inspirație, despre Timișoara.

Florin, un poștaș copleșit de comoditate, în pragul vârstei de treizeci de ani, încă locuiește cu mama sa și are o relație blazată și ternă cu o fostă colegă de școală. După unele încercări literare nereușite, a renunțat la visul de a scrie, devenind dependent de jocurile video în care petrece și câte zece ore pe zi. Într-o bună zi, viața i se intersectează cu cea a Albertinei. Frumoasă, cultă, dezinvoltă și spontană, tânăra ajunge să-l fascineze. Cu atât mai mult cu cât simte că în interiorul ei sunt niveluri și cotloane care lui îi rămân inaccesibile. Ieșit brusc din lumea virtual violentă, dar confortabilă, a jocurilor online, Florin pornește într-o adevărată aventură sentimentală, sinuoasă, marcată de sincope, de hiatusuri, de plecări și de reveniri, cu speranța că va înțelege cât mai mult din Albertina și, îndeosebi, din el însuși. Îi renaște și se amplifică impulsul de a crea literatură având convingerea oarbă că fata este cea care îl inspiră. Albertina, însă, se dovedește a fi mai mult decât atât, ridicându-se deasupra statutului de personaj și de muză năbădăioasă.