Literatură română

Pare să fie jurnalul unei femei. Dacă ar fi să o credem pe autoarea poveștii-jurnal, e fiica unui scriitor cunoscut și, copilă fiind, a fost martora unor întâmplări de la Vila scriitorilor din Neptun, în vara lui ’83. Dacă ar fi să o credem, a existat un timp în care scriitorii se adunau într-o vilă de la Neptun în vacanțele de vară. Nichita voia să scrie un roman despre tinerețe, iar Ioan Alexandru și un căpitan de miliție discutau pe plajă despre posibilitatea demonstrării existenței lui Dumnezeu printr-o combinație de algebră și geometrie optică. Cezar Ivănescu, aterizat intempestiv într-o noapte la Vilă, încerca să elucideze circumstanțele suspecte ale morții lui Marin Preda din urmă cu trei ani. Oamenii de știință ai momentului aveau și ei un loc de întâlnire pe litoral, pe malul lacului Limanu, unde discutau despre bătrânețe, moarte și incertitudinea unui nou răsărit de soare.

O voce spune povestea unei familii din Arad, o face sa curga lent, ca un fluviu bine asezat in matca. Captivanta, sinuoasa istorie a familiei Otescu atrage in albia sa alte zeci si zeci de mici istorii. Se decupeaza astfel o Europa Centrala mai putin cunoscuta, de neuitat, prin acuratetea fiecarui detaliu. Dar si prin forta de a o proiecta pe fundalul marii istorii. O istorie rea. O recompune cu un amestec de scepticism si melancolie vocea care povesteste: Valentina. Valentina. - Adriana Babeti

Un mic-burghez de vârstă mijlocie – un funcționar singuratic și plictisit –, al cărui nume nu-l cunoaștem, moștenește o sumă enormă de bani după moartea unchiului său din America. Își dă demisia de la locul de muncă, unde lucra de cincisprezece ani, și se mută într-un apartament mult mai mare, în care, printre altele, își petrece timpul gândindu-se la moarte. Are o scurtă aventură cu chelnerița de la restaurantul unde mănâncă regulat, dar nici asta nu-i domolește anxietatea. Când izbucnesc violențe în apropierea casei lui, se alătură revoluționarilor din stradă și vede această demonstrație ca pe o ilustrare a propriei catastrofe interioare, căci norocul neașteptat nu a dus decât la singurătate, disperare și nebunie. Comparat adesea cu Străinul de Albert Camus sau cu Greața de Jean-Paul Sartre, Singuraticul, publicat în 1973, este unicul roman scris de Eugène Ionesco. Volumul de față reprezintă nu o extensie a gândirii pesimiste sau nihiliste, ci o radiografie plină de compasiune a singurătății umane.

Un orășel de provincie a cărui inimă murdară pare să fie centrul de colectare a deșeurilor. Un labirint de gunoaie în care doi tineri ingineri stagiari încearcă să-și croiască drum. Unul spre ierarhia lumii întunecate, asmuțind porcii și profitând de haos, altul spre o lume mai înaltă, a ficțiunii pe care o construiește în scris. Singura libertate, orwelliană, este visarea într-o colivie uriașă, adusă cu macaraua și montată în mijlocul apartamentului mizer. Revolta socială aduce împreună o mulțime care își leapădă pieile de porc, redevenind oameni. Peste toate domnește un ochi cu genele pline de noroi uscat.

„Cum ne-am putea elibera din comunism? Cum am putea evada? De la aceste întrebări deznădăjduite pornea romanul acesta în anul 1986, când am scris prima pagină. Soluţiile idealiste ale protagonistului scriitor au fost brusc spulberate de intervenţia istoriei: Revoluţia din 1989. Realul se revărsa acum în vechiul roman, care devenea un palimpsest: gânduri se ştergeau pentru a fi înlocuite de altele, peste sentimentele mele de altădată veneau unele noi şi se stratificau. Treptat structura lui s-a limpezit şi a devenit un roman despre anul 1989.“ — DAN PERȘA

Texte de Ana Blandiana, Lidia Bodea, Gigi Căciuleanu, Denisa Comănescu, Marius Chivu, Cătălina Dumitrescu, Mihai Frățilă, Simona Kessler, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Germina Nagâț, Radu Paraschivescu, Alina Pavelescu, Tania Radu, Vlad Stroescu

„Ultimele cercetări în domeniu arată că principala trăsătură a pisicii e arta de-a suscita simpatie comportându-se antipatic. Performanța nu e la îndemâna oricui, să fim sinceri. Când un om face lucruri nesuferite, el devine – în mod logic – nesuferit. Când o pisică face lucruri nesuferite, ea devine – în mod ilogic – obiect al adoraţiei. Supremaţia felină e violentă, netă şi implacabilă. Pisica nu se simte datoare să câştige dragostea omului prin fapte bune. Şi, în fond, de ce-ar face-o? Omul i-a dovedit deja că-i apreciază la fel de mult năzbâtiile. Dacă un copil dărâmă un ghiveci cu mingea şi intră cu pantofii înnoroiaţi în sufragerie, riscă o scatoalcă sau măcar o vorbă de reproş. Dacă pisica sfâşie perdeaua, franjurează fotoliile abia cumpărate, scămoşează covorul cozonăcindu-l cu ghearele şi îşi face nevoile în papucii de casă, o luăm în braţe şi-o consolăm pentru pocinogul pe care ni l-a pricinuit.

Cotizanţii acestui volum felinofil au profesii, vârste şi experienţe de viaţă diferite. Şi se bucură împreună – dacă bucurie o fi asta – de foloasele şi ponoasele notorietăţii. Unul e coregraf, altul agent literar. Unul e filozof, altul prozator. Unul e faţă bisericească, altul critic literar. Unul e poet, altul director de editură. Unul e psihiatru, altul se ocupă de Securitate. Umbrela sub care încap cu toţii e din blană şi are coadă, oricât de suprarealistă ar părea imaginea. În prezenţa pisicii, ei îşi leapădă haina profesiei şi, odată cu ea, sobrietatea posturii publice. Apelativele de curtoazie se topesc, protocolul se destramă şi colocatarii felinelor rămân Otilia, Gigi, Gabriel, Denisa, Marius, Germina, Dan C., Cătălina, Mihai, Simona, Vlad, Tania, Lidia, Alina, Radu etc.“ — RADU PARASCHIVESCU

„Romanul lui Andrei Mocuța pornește de la o întâmplare reală din viața de profesor în sistemul de învățământ autohton, bântuit încă de metehne de tristă amintire. Pe cât de evident, pe atât de îngrijorător. Totuși, nu satira cu accente critice domină această scriere prin definiție postmodernă, construită în straturi ce aduc laolaltă, într-un puzzle intens personalizat, jurnalul de traumă profesională, însemnările de călătorie culturală, întâlnirile de suflet și spirit între confrați într-ale scrisului și filozofării, analizele aplicate de discurs literar și cinematografic. Cartea, caleidoscop de imagini și situații, pornește de la un moment-pretext, ce declanșează o serie de incursiuni în culisele memoriei, gândirii critice, analizei și speculației. Rezultă o colecție de episoade ce stau mărturie versatilității unui autor care nu se sfiește să exploreze și să combine diverse tipuri de narațiune, pentru o examinare plurifațetată a subiectivității proiectate în context contemporan.“ — CRISTINA CHEVEREȘAN

„Transfer este un jurnal (cultural-birocratic) de călătorie inițiatică, între mica și marea Vienă, între Sălașul alb și Sălașul negru, în căutarea unei destinații finale pe care nu o vom afla niciodată. Precum în Literatura, Andrei Mocuța se simte confortabil să atace mai multe dimensiuni spațio-temporale, într-un cadru ficțional și non-ficțional deopotrivă, astfel că avem în față un roman ca un vis, a cărui densitate crește treptat, pe măsură ce revolta lasă loc credinței, grila de concurs lasă loc poeziei, iar răspunsurile lasă loc întrebărilor. Cât e adevăr și cât născocire? E realitate, sau reverie? What year is this? După ce ne vom fi convins că soluția la toate acestea nu contează și, poate, nici nu există, abia atunci vom înțelege că, așa ambiguă cum e, într-o zi această călătorie ne va salva.“ — VLAD PÎRVU

Între lumile de azi pe mâine ce ies din comunism spre consumerismul și capitalismul românesc de cumetrie, Bogdan Iorga găsește să recitească, în cheie (auto)ironică și pe ritmuri de blues & rock, metoda lui Dalí de a deveni faimos și bogat. O recitire în care apar biografii înecate în alcool și povești sparte ale unor personaje care nu reușesc să dea marea lovitură! Întoarsă pe dos, într‑o comedie a vieții în post‑comunism, literatura ca și picturile după care se inspiră e o oglindă întoarsă spre sine, dar, mai ales, spre epoca din care s‑a născut ca spuma zeilor. Pentru amatorii de picanterii și argou, cartea lui Bogdan Iorga e ca o scufundare în apele mișcătoare ale tranziției de la Epoca Nicolae Ceaușescu la Epoca McDonald’s. Dan Mircea Cipariu

„După un volum de povestiri care l-a impus ca autorul unei proze rafinate, stranii, la limita dintre real și fantastic, Iulian Popa face un pas important înainte și revine cu un roman. Între vii are în centru un personaj neobișnuit, un misfit care se îndoiește de realitatea din jurul său și se află într-o continuă căutare de sine, pornind în cele din urmă într-o călătorie inițiatică ce îi va schimba întreaga existență. O atmosferă de ambiguitate, ca în preajma unui mister inexplicabil, un acut sentiment al înstrăinării și în același timp al nevoii de celălalt, tensiunea dramatică bine dozată sunt ingredientele unei povești care fac din Iulian Popa un autor ce trebuie urmărit negreșit de acum înainte“. — ANDREEA RĂSUCEANU

„Romanul Între vii al lui Iulian Popa este o poveste cu suspans despre vieți paralele, idei obscure și coincidențe inexplicabile. Scrisă antrenant, această carte despre felul în care mintea noastră se poate juca cu realitatea se citește ca un thriller.“ — ANA MARIA SANDU

„Romanul lui Cristian Fulaş Specii nu seamănă cu nici una dintre cărţile publicate anterior de acest autor versatil şi imprevizibil, care reconstituie minuţios – inclusiv la nivel de limbaj – lumea de azi, degradată, coruptă şi haotică. «Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi…» în universul ficţional populat de personaje precum Miron, politicianul ajuns din mare şef de partid un biet puşcăriaş părăsit de toţi, Victor, omul lui de încredere care visează să devină împărat într-o lume de slugi, Corina, această Madame Bovary contemporană care nu ştie cum să-şi umple timpul (al ei şi al copilului) fără ecrane şi internet, sau Gelu, cel care, deşi apare sporadic în paginile cărţii, sintetizează perfect tupeul neţărmurit al canaliei absolute. Prozator pursânge, Cristian Fulaş ne oferă o radiografie bine calibrată a deşertăciunii, într-o naraţiune care surprinde tensiunea destrămării realului în condiţiile absenţei totale a sensului.” Carmen Muşat

„Simona Goșu trece cu dexteritate la roman, păstrându-și interesul pentru spațiul domestic și pentru momente de tensiune familială, rezolvate surprinzător, deseori cu violență. Stela, personajul care centrează acțiunea romanului, o fostă contabilă ajunsă menajeră, bovarică după o casă pierdută prin retrocedare, îi dă autoarei ocazia să intre în diverse familii, aparent fericite, și să creioneze portrete din tușe rapide. Problematica identității este firul roșu pe care cititorul merge grăbit, interesat de ce se întâmplă, pentru a se trezi, în final, la fel ca Stela, cu întrebarea tulburătoare despre ce este mai important în viață.” Gabriela Adameșteanu

Ediţia a II-a, cu mici completări şi un dosar de presă „Gabriela Adameșteanu e, aproape prin excelență, romancieră a actualității. Romanele ei sunt plasate în contemporaneitatea imediată, confruntându-se cu problematica socială la zi, în care acțiunea epică se încheie în chiar ziua apariției cărții. Gabriela n-are nevoie de mult spațiu epic pentru a da identitate unui personaj. Potențialul epic al romanului e intensificat prin destine prinse în chihlimbar și inserate în clasoarele biografice. De un roman-reper e vorba, cu siguranță.” (Al. Cistelecan)

Irina Binder se citește cu fluturi în suflet, iar cu fiecare bătaie de aripă a lor, ți se dezvăluie noi emoții care te poartă într-un dans subtil între pasiune și durere, iubire și pierdere, rațiune și simțire. Volumul trei al seriei Fluturi este unul al maturizării, iar Irina, Robert și Matei învață pe propria piele că viața este un amalgam de momente amare, uneori dulci, dar de cele mai multe ori pline de lacrimi care curg nestăvilite peste obraji.

Irina Binder nu se citește, se simte, iar călătoria pe care ți-a pregătit-o revelează că fluturii, cu aripile lor efemere, poartă povestea vieților noastre, așteptând să se desprindă și să plutească spre un cer senin, chiar și în mijlocul furtunii. Atât de puternici sunt în toată fragilitatea lor... În cel de-al doilea volum al seriei Fluturi, Irina, Robert și Matei își continuă povestea de iubire, dar se regăsesc prizonieri ai propriilor inimi și lupte interioare, și astfel învață că nici cele mai frumoase flori nu înfloresc fără a trece prin furtuni devastatoare.

Toate poveștile de iubire dor. Dar unele dor atât de frumos… Se spune că, atunci când citeşti unele cărţi, nu poţi sau nu ştii cum să vezi şi să treci dincolo de coperţi, dincolo de aparenţe, dincolo de cuvinte. Unele cărţi sunt aşa, iar altele sunt altfel. Sunt cărţi care te fac să pătrunzi cu paşi timizi şi mici, în lumea şi în sufletul celui care le-a scris. Iar cartea Fluturi este o invitaţie în universul unui suflet. Povestea începe oarecum timid, ca să continue cu paşi grăbiţi şi să sfârşească printr-o avalanşă, aparent haotică, a tot ceea ce înseamnă şi poate aduce iubirea în viaţa unui om: fluturii iubirii, fericire fără margini, lacrimi şi amărăciune, dezamăgire şi resemnare.

Volumul patru este cel care întregește seria „Fluturi” și redă complet și nuanţat glasul inimii, devenind o confesiune a sufletului care nu poate sta încătușat, căci vrea să cunoască orizonturi pline de iubire, speranță și adevăr. O maturizare literară, o serie revizuită, un succes răsunător! Timp de șapte ani, cititorii seriei „Fluturi” și-au dorit o continuare a seriei și i-au trimis Irinei Binder mii de mesaje în care i-au mărturisit că le este dor de personajele ei care au scris istorie în rândul poveștilor de dragoste. Astfel, cea mai bine vândută autoare din România lansează acum volumul patru, un volum al maturizării ei literare, dovedindu-ne, încă o data, că este un maestru al emoției, atingând cele mai sensibile corzi ale trăirilor umane autentice. Un fenomen în România, seria Fluturi este pregătită să-și întindă aripile spre noi suflete care să se bucure de ea în varianta revizuită și adăugită. Fluturii se nasc, trăiesc și se sting, dar poveștile Irinei Binder sunt nemuritoare…

Provocarile venite in ultimul timp din campul literar romanesc au modificat substantial lectura textelor scriitorilor moderni. In colectia „Literatura romana moderna“ sunt „arhivate“ contributiile unor participanti majori la schimbarea de discurs literar. Incercam astfel sa adresam o invitatie elevilor si profesorilor de a cauta sa inteleaga mizele si subtextul unei schimbari de paradigma literara. Cartea nuntii este romanul a doua lumi, una ultraarhaica, alta ultramoderna. Iata un spectacol cu atat mai sesizant, cu cat si contrastul e mai artistic si mai minutios studiat si care face din Cartea nuntii unul din valoroasele documente ale societatii noastre contemporane. Poezia citadina, in care mari autori au dat pagini clasice, isi adauga astazi acest roman ancorat puternic in inima Bucurestilor moderni.

Costache Negruzzi exista in constiinta publicului cititor gratie nuvelei romantice Alexandru Lapusneanul. Nu exista, de altfel, in proza romaneasca vreun alt text care sa reuseasca o mai echilibrata dozare a observatiei psihologice, a sociologiei multimilor, a teatralitatii gesturilor. Dincolo de caracterul ingrosat romantic al eroului central, geniul raului se manifesta cu o suma de gesturi patetice, contradictorii, animate toate de o singura tulburare majora: betia puterii. Lucian Pricop

În Accidentul, Nora sare stângaci din tramvai și este ajutată să se ridice de Paul, avocat de succes, însă nefericit sentimental, care o conduce până acasă. Tânăra profesoară i se dăruiește spontan, deși devotamentul și răbdarea ei îl lasă multă vreme indiferent pe mizantropul Paul. În cele din urmă, Nora îi propune o excursie la schi, în mijlocul naturii somptuoase de pe Valea Prahovei, cu intenția vădită de a-l vindeca de depresia suferită ca urmare a iubirii pentru pictorița Ann. Accidentul, cel mai popular roman al lui Mihail Sebastian, înfăţișează iubirea cu toate meandrele ei și alegerile hotărâtoare în fața cărora sunt puse personajele feminine.

„În sfârșit am citit o carte românească. Alexandru Vakulovski: Pizdeț. Să-i scriu? Să nu-i scriu? Nu știu, oricum în seara asta o să mă văd cu Santiago și o să-i povestesc despre Pizdeț, poate o să-i dau cartea și lui... și altora, și altora, și la emisiune probabil o să povestesc de ea, și poate o să-i spun și Mădălinei, și lui Bogdan, și lui Miron, și poate o să uit, așa cum deseori o fac, și poate o să-mi treacă. Sper să nu.” (Andrei Gheorghe)

„Într-un moment de confuzie și stagnare, cum e cel pe care îl traversează acum literatura română, Alexandru Vakulovski a știut să deschidă un drum, să schițeze o orientare, a avut, cu alte cuvinte, puterea să inoveze. Nu e puțin lucru.” (Gheorghe Perian)

Ce faci când ai o crimă comisă deliberat, fără ca ucigașul să folosească o armă, fără ca, de fapt, să ucidă, dar în urma lui rămâne un cadavru? Termenul „autor moral” nu se aplică: premeditarea a fost evidentă. Dilema, însă, nu dispare. Să încerci o încadrare a romanului Cristinei Dinu într-o anumită categorie, polițist sau psihologic, ar însemna să atingi cam 10% din subiect. Complexitatea subiectului, conturul puternic al personajelor, detaliile acțiunii, pornesc dintr-o precizie de fascicul-laser a observației, combinată cu finețea unui scris matur, fără compromisuri. Faptele sunt fapte, iar autoarea le pune pe tapet într-un puzzle complex, ale cărui piese sunt supuse, una câte una, unei analize clare și, adeseori, tăioase, fără lumină roz în cadru.

Ștefan Dumitrescu, una dintre figurile reprezentative ale literaturii române contemporane, a publicat o operă impresionantă. Poet, prozator, dramaturg, eseist și critic literar, filosof și analist politic, a debutat în adolescență, încurajat fiind de Miron Radu Paraschivescu, care l-a susținut: „Dacă vei merge pe drumul acesta, dragul meu, vei ajunge departe”. A participat cu texte literare și critice în multe reviste literare celebre și la Radio București. Ana Blandiana i-a publicat poeziile în revista Contemporanul, prezentându-l elogios la rubrica „Lira de aur”, anunțând venirea în literatura română a unui mare scriitor. A debutat și în calitate de critic literar cu cronici, recenzii și pastile literare. Interesul cititorilor a fost suscitat mai ales după câștigarea unui concurs, care i-a dat dreptul de a continua romanul lui Marin Preda, Delirul. Ștefan Dumitrescu este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Puzzle. Sunt oriunde vezi cu ochii. Sunt peste tot. Iarna, primavara, vara, toamna, sunt oricand. In fiecare poveste pe care o vei citi, vei descoperi piese care iti vor permite sa rezolvi puzzle-ul care iti va dezvalui identitatea mea... Un puzzle. O carte care nu va schimba lumea. Dar va alina sufletele celor care o vor citi...

Într-o zi, nu am mai putut. Valurile erau mult prea mari, Oceanul prea învolburat. Creasem o furtună pe care am fost incapabilă să o mențin sub control. Apa îmi șoptea, mă chema. Și nu puteam face altceva decât să las sforile din mână. Mă supuneam. Sunt momente în care Oceanul reușește să adreseze întrebările corecte, astfel ajutându-mă puțin în a găsi colacul de salvare. Sau măcar o scară din funii. De data aceasta, însă, dorea să sufăr. Cred că se săturase de mine. Elementul ce unește povestirile din noul volum de proză scurtă al Theodorei Savuli se poate rezuma astfel: simbolistica unor spirite neliniștite. Caracterul „horror” augmentează întregul, nu atât prin ce arată, cât prin ce sugerează.

Te-ai gândit cum ar fi să-ți aduni lumea în spinare ca pe o cochilie de melc și să pleci? Să-ți strângi prin buzunare rădăcinile natante și să le desfășori în alte țări, peste alte mări, poate după o iubire fulminantă, ori, pur și simplu, pentru că jobul tău e prețuit altfel peste hotare? Ori pentru că destinul a decis dintr-odată să se scrie în altă limbă decât în cea românească?

,,Cum se scrie umorul? Foarte simplu: iei o coală albă de hîrtie, un creion, te așezi la masă și scrii umor! Umoristul va avea o confirmare a utilității scrierilor sale, dacă (atunci cînd va să fie) Dumnezeu îl va aștepta zîmbitor, cu ultima lui carte în mînă, pentru un autograf...” CORNEL UDREA

Un roman al rememorării nostalgice ne propune Monica Săvulescu Voudouri, o carte a unor destine risipite, dar care se întorc, prin pana autoarei, la rosturile existenței. Metafora feliei de pâine coapte de bunică în fiecare săptămână nu ține doar de amintirea idilică a copilăriei silvane, ci și de asumarea parcursului vieții, așa cum a fost. „Fixate” de tablourile din Edenul Silvaniei ale lui Flavius Lucăcel, rândurile volumului de față ne conving și că rătăcirea e doar o stare intermediară: locul nașterii poate fi începutul și sfârșitul înțelegerii rostului. Și nu numai pentru cei născuți în Țara Silvaniei, parte a Transilvaniei. DANIEL SĂUCA

Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleșu și cu un prolog în versuri de Șerban Foarță

Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimţitul devine pe zi ce trece o prezenţă constantă, greu de evitat şi imposibil de strunit. În tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimţitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca şi cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză şi vociferant până la delir. Îl vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon. Însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului. E imperfect şi are nevoie de îndrumări. Exact asta face „Ghidul nesimţitului” – furnizează reglajele necesare celor ispitiţi de performanţa în domeniu. Sigur, miza lui formativă şi informativă e o glumă. „Ghidul nesimţitului” vrea în primul rând să amuze. Numai că în spatele tonului ironic al cărţii răsar fapte, întâmplări şi buclucuri de care foarte mulţi dintre noi au avut parte. Şi peste care n-au putut trece doar cu un duş, o casetă cu muzică de relaxare sau o înjurătură bine ţintită.

Spre miezul nopții, la primele semne de viscol, la secție sună un telefon. Locotenentul Dumitrașcu răspunde. O femeie „în vârstă și bolnavă“, cu glasul sugrumat, cere sprijin: „Ajutor! Salvați-mă, oameni buni… sunt plină de sânge… Mor… Oameni buni…“. Convorbirea se încheie. Misterioasa întâmplare declanșează o acțiune palpitantă. Un adevărat deliciu literar, cartea Rodicăi Ojog-Brașoveanu ne provoacă să elucidăm un mister șocant.

Autorul pretinde a ilustra, la un anumit nivel narativ, relațiile incestuoase pe care le-ar întreține cu propria-i operă; nu trebuie să ne gîndim însă la jocuri de limbaj ca în cutare roman al lui Nabokov, unde anagrama de la insecte dă inceste, ci mai curînd la monștri (deși unii autori neagă faptul că ei s-ar naște din raporturi endogame). Monstruosul, în acest caz, este secretat, ca în anumite deliruri, de metamorfozele care, cu o rafinată știință a gradării, sînt împinse din sexualitate către întreg universul, izbutind a trezi acel amestec de fascinație și oroare tainică specific figurilor ambigue; în acest sens, modelul ascuns al Liei Mora pare a fi sir Aubrey de Vere, personajul lui Mateiu Caragiale, tratat însă în stilul lui D.H. Lawrence. Altfel spus, conform opiniei criticului literar Al. Cistelecan, în acest roman „Dumitru Ungureanu construiește o sexologie a creației”.

Cazul Magheru este o carte despre idealuri si crime, pacat si vinovatie, totul minunat asamblat intr-o captivanta intriga politista care va seduce iremediabil cititorul. Unul dintre cele mai reusite romane ale lui Mihail Drumes, Cazul Magheru spune povestea pasionanta a tanarului Ilarie, un intelectual sensibil si precoce, pasionat de psihologie si de pian care se hotaraste sa devina medic dupa moartea devastatoare a iubitei sale. Visul lui este sa-si definitiveze studiile in India, dar pentru asta ar avea nevoie de o gramada de bani. De unde ii va procura si oare cu ce pret?