Literatură română

O seară banală de toamnă din 1928 se transformă pentru un tânăr student la Conservator în momentul de grație când acesta urcă pentru prima oară pe scenă. Trei ani mai târziu, la Berlin, el va înregistra unul dintre cele mai frumoase tangouri ale epocii, Zaraza, iar numele său, Cristian Vasile, va fi cap de afiș mai bine de un deceniu.

A doua parte din trilogia Ultimul împărat nemuritor Aleodor va trebui să trezească spiritele celor morți din închipuirea că-s vii, în nălucirea blestemată a Zmorei, stăpânitoarea viselor; va avea de înfruntat Gheonoaia și ielele de pe tărâmurile ei pline de moarte; bohânchile ispititoare ale Mumei Pădurii, pentru care-și va jertfi cea mai de suflet avere;

Cine a ucis-o atât de crud pe Clara? Și ce legătură este între această crimă și dispariția de acum cincisprezece ani a unui băiat? Din lista martorilor și a suspecților, ne vorbesc și arma crimei, masa morgii, vântul, ploaia, câinele negru sau porumbelul rătăcitor. Îmbarcă-te într-un dark policier care îți va face pielea de găină. Radu Găvan recompune și totodată amestecă, ca într-un puzzle absurd, piese din trecut și scene horror, care ne vor dezvălui misterul.

In "Corigent la limba romana", locvacitatea se imbina cu un fir de melancolie, care da cartii, interesanta si ca document, o oarecare nobleta. Dar "miticismul" este si aici in toi, potrivit pana la un punct cu copilaria unui roman in preajma Oltului, replica mai zgomotoasa a "medelenismului" lui Ionel Teodoreanu. Este plina de haz scena tezei la limba romana. Eroul, elev in clasa a VI-a, avand a scrie despre "Umbra lui Mircea. La Cozia", isi aduce aminte ca manastirea n-are turnuri si ca umbrele turlelor nu cad peste apa Oltului. Izbit in certitudinile lui, profesorul da pe usa afara pe junele critic...

„Titlul cărţii, la fel de uşchit ca şi celelalte, nu reia, cum ne-am fi aşteptat, titlul vreunei proze din volum, ci un gest curent în lumea carnavalesc-sinucigaşă a lui Teodorovici, care, în altă carte, reprezintă debutul în viaţa erotică al personajului principal... Partea cea mai surprinzătoare a prozei lui Lucian Dan Teodorovici şi marca sa indiscutabilă în ansamblul prozei tinere de azi o reprezintă ancorarea în metafizic, chiar un metafizic louche, care fuge din faţa (sau din spatele) ochilor la prima piruetă raţionalistă.” (Simona Sora)

„Lucian Dan Teodorovici lucrează cu un bun, subtil amestec stilistic şi afectiv: ironia şi melancolia, bonomia ce dizolvă tentaţia cinismului, plăcerea jocului (inclusiv în retorica genului dramatic) şi evitarea satirei sarcastice, priza la absurdul existenţial, paralel cu comicul rafinat ce palpită aproape sub fiecare situaţie de fizionomie, toate acestea stimulând nu doar lectura, ca plăcere, dar şi reflecţia pe marginea ei.” (Dan C. Mihăilescu)

Deopotrivă realiste și fantastice, hilare și triste, cathartice și copleșitoare, prozele lui Florin Irimia oferă piesele unui puzzle care, odată asamblat, își schimbă funcția pentru a crea noi imagini și, implicit, sensuri. Scriitor și profesor cu vocația ratării, Sebastian, personajul-cheie al celor nouă povestiri, este victima farselor destinului și a propriei imaginații într-o lume în care căutarea permanentă a identității vine la pachet cu însingurare, depresie, insecuritate emoțională și duce la o „reinventare” periculoasă, căci, uneori, evadarea din prezent nu te face decât prizonier al trecutului.

„Creangă e un scriitor cult, şi cazul exagerat ce se face de izvoarele populare ale basmelor lui e un exemplu de erudiție searbădă. Creangă trebuie absolvit de nefericita calificare a junimiștilor («scriitor poporal») și comparat cu marii noștri autori, cu Caragiale și cu Sadoveanu”. (Nicolae MANOLESCU)

„Au trecut mai bine de 75 de ani de la apariția (în 1927) a romanului Ciuleandra, dar narațiunea şi sensurile ei simbolice își dovedesc o excepțională vitalitate. Posteritatea a făcut, printr-o serie de argumente și conjuncturi imprevizibile, ca micul roman rebrenian să devanseze cota marii, impecabilei și recii construcții din Răscoala, pentru ca astăzi Ciuleandra să poată fi așezat, fără vreo manevră de supralicitare, în preajma capodoperelor Ion și Pădurea spânzuraților pe care timpul nu le-a clintit din prima linie valorică a operei prozatorului ardelean.” (Ion Simuț)

Les Chardons du Baragan a aparut in La Revue de Paris din 1 mai – 1 iunie 1928. In acelasi an s-a publicat in volum la Editura Bernard Grasset beneficiind de o receptare entuziasta. Maestrul si promotorul francez al lui Istrati, Romain Rolland ii scria intr-o epistola din 21 iulie 1928: „Am terminat de citit Ciulinii Baraganului. O carte mareata. De la un capat la altul. Dar mai ales inceputul care este epic. Cea mai cu miez, cea mai desavarsita din tot ceea ce ai scris. Maiestrie absoluta. Niciodata stilul dumitale n-a fost atat de pur, de sobru si de viguros in evocare.“ Dupa sase ani de la aparitie, Panait Istrati a intentionat sa-si traduca el insusi romanul in limba romana, dar agravarea starii sanatatii l-a impiedicat sa realizeze acest lucru.

Povestea începe în Cișmigiu, unde doi bătrâni se întâlnesc pe o băncuță, continuând să depene amintiri în fața unui pahar de coniac… Încet, încet se țese o poveste captivantă, despre un grup de amici care se trezesc blocați de viscol în vila unui celebru avocat, care este omorât cu sânge-rece. Încercarea de a descoperi criminalul dă la iveală secrete oribile, moșteniri tentante, documente false și accidente aranjate.

Minciuni, crime, victime și criminali, o comoară de o valoare inestimabilă și o anchetă condusă cu multă, multă tenacitate – iată ingredientele unei povești palpitante, pline de suspans și al cărei final o să vă ia cu totul și cu totul prin surprindere. Încă o dovadă de măiestrie scriitoricească a Rodicăi Ojog-Brașoveanu, cea supranumită „Agatha Christie a României“.

Marea reusita a acestei carti vine, probabil, din incercarea de a transforma erosul in nodul gordian al celor doua aspiratii. Pe de o parte, dragostea eroului pentru Maitreyi ii da acestuia senzatia unei perpetue aventuri, compuse din sentimente irepetabile care indeamna la uitarea de sine. Pe de alta parte, eroina romanului se constituie in singurul punct fix al contemplatiei sale, fiind investita cu toate calitatile absolutului. Nunta in cer este o Maitreyi autohtona, in care Maitreyi a luat numele de Ileana. Este, incontestabil, acelasi mare imn de iubire, aceeasi puritate de sentiment si o aceeasi fina si ciudata substanta din care este modelata eroina. Exaltarea lirica se transforma insa in epic vioi, exotismul preferat in valori comune, mult reale si expresive.

Romanul Pădurea spânzuraților prezintă dilema morală a lui Apostol Bologa, un tânăr ofițer român din armata austro-ungară, trimis să lupte pe frontul românesc împotriva conaționalilor săi. Execuția ofițerului ceh Svoboda la care este obligat să asiste îl face să înțeleagă nedreptatea războiului și să-și pună probleme de conștiință care vor duce la un final tragic. Pădurea spânzuraților se înscrie în linia romanelor realiste prin descrierile obiective, prin accentul pus pe analiza psihologică și prin imparțialitatea și lipsa de șovinism a autorului. Romanul reia tema nuvelei anterioare „Catastrofa“, completând-o cu evenimente inspirate din tragedia reală a fratelui scriitorului, sublocotenentul Emil Rebreanu, care, în 1917, a fost condamnat și executat prin spânzurare pentru încercarea de a traversa frontul și a se alătura armatei române.

,,Groparul" propune cititorului o excursie în timp, care parcurge pagini din istoria contemporană a țării și care, totodată, reprezintă o poză neretușată a societății de atunci și de acum. Cititorul, urcat în liftul care îl va traversa prin feliile timpului de la atunci spre acum, va avea parte de o acțiune dinamică, expusă într-un limbaj viu, poate chiar prea viu pe alocuri.

Prezentul volum propune o colecție de povestiri scrise la cererea Ligiei Pârvulescu. Numitorul lor comun este personajul principal, întotdeauna feminin. Epoci diferite, fapte atemporale, secvențe realiste – totul legat de o femeie, în jurul căreia gravitează bărbați și fapte.

„Într-o zi geroasă de iarnă, undeva în preajma sărbătorilor, mă pomenesc că o mînă se întinde și mă scoate din raftul bibliotecii. E drept că stăteam de multă vreme acolo și, cum nimeni nu mă mai băgase în seamă, mă cam plictiseam. Erau scoase din bibliotecă alte povești ca „Fata babei și fata moșneagului” de Ion Creangă, „Crăiasa zăpezilor” de Hans Christian Andersen, „Cenușăreasa” de fraţii Grimm, dar eu nu. Eu stăteam nemișcată de multă vreme, iar acel moment a fost o mare bucurie pentru mine. Trebuie să vă spun că întîmplarea despre care vă povestesc avea loc în casa unui regizor de teatru. M-am bucurat enorm! M-am gîndit că regizorul Adrian, așa îl cheamă, vrea să transforme povestea într-un spectacol de teatru pentru copii.

O familie moderna ancorata, prin bunica, in legendele locale cu iz arhaic traverseaza, pe langa experiente cotidiene, si intamplari ireale. Prins in vraja cuvintelor care curg firesc, cititorului ii e greu sa-si dea seama unde incepe basmul si unde se termina realitatea.

Sa-i fi spus tot adevarul? Gandul fusese alungat ca o musca enervanta inca din primele clipe, ugahamamama - ugh - uga - tmmm - uga - tm, muzica ii bazaia in urechi si melodia se termina, stingandu-se incet in peretii capitonati ca fundul unui fotoliu de plus. Nici macar nu stia ce sentimente nutrea acum pentru celalalt. Sau poate ca da, un fel de dragoste de frate mai mare plecat de mult de acasa, un fel de prietenie, dar si asta dezinteresata si fara motiv real. Si-ar fi dorit sa aterizeze chiar in momentul ala, se plictisea, era cu mult inaintea tuturor in calatoria aia de doua ore care nu se mai termina si nici nu putea sa traga obloanele peste geamul ala de unde, cel putin din punctul lui de vedere, nu mai era absolut nimic de vazut. - [ fragment ]

,,Imi amintesc de o ratacire controlata in narcoza unei nopti de iunie. Petrecusem o seara batraneasca impreuna cu barcaholicii unui prieten intr-o carciuma de rit vechi din strada Olteni, stinghera intr-un cvartal de moloz - tot ce mai ramasese dintr-un cartier de case cu bolta de vita si curticica interioara intre Calea Calarasi si Mircea Voda. Iesiti, intr-un tarziu din primitoarea curte, am luat-o agale, la intamplare, cautand ceva mai fara sa stim ce. N-aveam chef sa tragem la culcus, ziua fusese prea frumoasa, luciul Herastraului prea imbietor, si aveam de povestit. Aerul noptii ne-a limpezit gandul si ne-a adunat pasii. Ne-am apucat sa pipaim terenul catre strada Mantuleasa, care trebuia sa fie pe aproape. Multumita obiceiului de a prefera colindatul Bucurestiului cu piciorul, am gasit-o usor - sau a dat ea peste noi. Si, pe la doua noaptea, cand, dupa cum spune Eliade prin personajul sau, Dumnezeu coboara pe pamant, am luat-o in lung, sub lumina verzuie si chioara a felinarelor."

Cele 18 scriitoare prezente în antologie sunt, în ordine alfabetică: Gabriela Adameșteanu, Ioana Bâldea Constantinescu, Dorica Boltașu, Ruxandra Cesereanu, Adina Dinițoiu, Ohara Donovetsky, Marina Dumitrescu, Alina Gherasim, Serenela Ghițeanu, Anca Goja, Rodica Grigore, Andreea Micu, Ioana Nicolaie, Ioana Pârvulescu, Simona Preda, Dumitrita Stoica, Monica Șerban, Liliana Ursu.

„Ţineţi în mâini cel mai bun roman de până acum al lui Tudor Ganea, arhitectul convertit la proză care, după – iată – cinci romane publicate în tot atâţia ani (unele premiate şi deja traduse), îşi poate revendica lejer titlul de cel mai în formă tânăr romancier al momentului. Cu Cântecul păsării de plajă, Tudor Ganea se întoarce la etosul constănţean explorat în cartea de debut şi scrie un fel de Gangs of Constantza al tranziţiei sălbatice din anii ’90 în care diverse grupări multietnice de outcasts îşi dispută teritoriul şi influenţa asupra Cartierului Faleza Nord. Amestecul de violenţă şi poezie al confruntărilor de pe malul mării este memorabil şi, pe alocuri, conferă acestui roman realist murdar o calitate aproape psihedelică. Ainur, protagonistul cu origini tătare ale cărui ascensiune şi decădere le consemnează întâmplările romanului, este o figură deopotrivă admirabilă şi detestabilă, temută şi tragică, rar întâlnită în literatura română, căci singurătatea lui este egalată doar de cruzimea cu care-şi face loc în viaţă şi în moarte. Nu recomand romanul celor slabi de inimă!” Marius Chivu

România, anul 2045: un regim despotic pe care o tânără nu se teme să-l sfideze O POVESTE din viitor & O EROINĂ în căutarea adevărului

„Îi îngădui furiei să mă învăluie, fără să mă las copleșită. Iau din ea forța care mă va ajuta să trec și peste momentul acesta. Încet, încep să zâmbesc. E un zâmbet tot mai larg, tot mai sigur. Un zâmbet de învingătoare, care se potrivește perfect cu ce așteaptă lumea de la mine.“

Suntem în 2045. Au trecut mulți ani de la Revoluția Verzilor, iar România are 30 de milioane de locuitori. Ecologia e religie: Bucureștiul e cel mai verde oraș european, se trăiește sănătos, fumatul și consumul de alcool sunt interzise. Nu mai există mașini personale, ci doar transport public și biciclete.

Când Tara Medinski este aleasă în Consiliul celor 301 și adusă în Casă, reședința oficială a Președintelui, e o surpriză pentru toată lumea – dar mai ales pentru ea. Elevă în clasa a douăsprezecea, singurul ei talent e cel de a da de necaz. Are la dispoziție zece zile până să intre în una dintre cele trei facțiuni politice din Casă și să-și înceapă activitatea ca demnitar al statului. Se trezește însă captiva unui mediu ostil, unde jocurile de putere fac victime. Iar pe măsură ce se apropie momentul aderării la o facțiune, alegerea ei devine aproape imposibilă.

Studenți de la Litere îndrăgostiți, întâmplări stranii, paturi mistice și un mesaj ontologic – acestea sunt elementele romanului, totul scris într-un stil simplu, etalat pe un background erudit.

Cu puterile mele de scriitor, am scris o carte despre Rubla, satul din care mai este în picioare o singură casă, cu un singur locuitor, supraviețuitor al acelor vremi. Doresc acestei cărți, dincolo de noima pentru care încă se mai citesc romane, să fie un prim demers pentru ca tăvălugul ignoranței și al ignorării să nu șteargă de pe Câmpia Bărăganului o ultimă mărturie a memoriei noastre colective din anii ’50. (Mariana Gorczyca)

Copiii mari devin bizari este un roman pentru adolescenți, scris de doi autori: un profesor – Ovidiu Gligu, și o elevă – Letizia Timofte, care la cei 16-17 ani ai săi realizează un inedit debut literar. Cei doi autori „belgieni” conturează o frescă socială, un tablou regrupând două lumi aparent diferite dar totuși destul de asemănătoare: lumea adolescenților din România post-comu-nistă, și lumea adolescenților din diaspora românească.

„Nu există idei, ci teme interioare.” Anton Holban, Pseudo-jurnal La prima vedere, Paragina este cartea unei mari iubiri şi a unui irepresibil doliu. Douăzeci și cinci de ani trăiți împreună de Carolina şi Axinte sunt mai puțin decât o viață; când unul moare pe neaşteptate, cel rămas încearcă să umple golul cu o poveste. Una în care se amestecă nu doar dilemele lor profesionale, ci și trecutul, prezentul şi viitorul, timpuri ce nu mai sunt percepute într-o succesiune firească, ci în simultaneitatea lor imanentă, generatoare de întrebări, dileme şi puține certitudini. Ceea ce a fost devine o întrebare despre ceea ce este și, mai ales, despre ceea ce va fi, dacă va fi. Singura limbă care le deosebeşte, unindu-le, este cea a ființei, universal inteligibilă, dar niciodată identic articulată. Ea spune povești diferite, însă niciuna nu poate desluşi semnele şi momentul în care se instalează degradarea, ruina, paragina și, în cele din urmă, abandonul.

O carte captivantă scrisă de scriitorul multi-premiat, Dan Stanca. „Dan Stanca este unul dintre cei mai puternici romancieri de după 1990, iar reticența clasamentelor care nu-l includ decât rareori nu are decât explicații conjuncturale. El îşi asumă fără frustrări condiția și frecventează înadins „marginile” vieții literare, cu precizarea că e vorba de margini suspendate la mare înălțime, cornişe impracticabile pentru cei mai mulți. Ele procură simultan beția înălțimii şi vertijul căderii, dar mai ales sporesc enorm anvergura viziunilor şi trimit materia derizorie a prezentului la dimensiunea cuvenită de reperele - ei, da - cosmice.” - TANIA RADU

Volumul este structurat în trei părți. Prima partea cuprinde proze scurte precum: Crevasa, platoul de filmare şi luna plină, Povestire romanţioasă sau Avatar. În cea de-a doua parte regăsim o piestă de teatru într-un act și evocări ale autorului. Menționăm faptul că piesa– Evadarea nereuşită - a intrată în repetiţie la teatrul Nottara din Bucureşti, în 1969, cu Ştefan Iordache în rolul principal; Ştefan Iordache care era atunci la începutul carierii şi jucase „Viziuni flamande” după Ghelderode; fost scoasă de pe afiş, tot în 1969, de cenzura din acele timpuri. Ultima parte a lucrării, intitulată sugestiv The end, cuprinde fragmente de roman.

După bestsellerul „Soldaţii. Poveste din Ferentari”, Adrian Schiop revine cu un roman ce explorează tema homosexualităţii şi a mizerabilismului în societatea păturii de jos. Adi se avântă într-o relaţie improbabilă cu Florin, un poliţist de 42 de ani, divorţat şi beţiv, care, din deformaţie profesională, dar şi pentru că are o imagine de apărat, este foarte autoritar şi mereu indecis în privinţa sentimentelor lui. Povestea celor doi este întreruptă de pandemie, care îl obligă pe Adi, din motive sanitare, dar şi financiare, să se mute pe durata stării de urgenţă la ţară, la părinţii lui, unde o regăseşte pe vechea lui prietenă Andreea, o asistentă medicală rea de gură, transferată de la cabinetul şcolar unde lucra la DSP. „Să ne fie la toţi la fel de rău” este o incursiune brutală şi profundă în lumea LGBTQ+, în care uneori aprobarea din partea societăţii este mai importantă decât propriile sentimente.

Daniel, un bărbat de peste 40 de ani, divorțat, destul de înstărit, încearcă să-și regăsească liniștea într-un cartier rezidențial de la marginea Bucureștiului. Interacțiunile cu vecinii sunt limitate la minimum și momentele culminante ale vieții lui sunt vizitele săptămânale ale fiului său de 14 ani, Alex, a cărui custodie o împarte cu fosta soție. Totul se schimbă însă când un băiat din grupul de prieteni al lui Alex cade în împrejurări misterioase de la etajul trei, rănindu-se grav. Pe Daniel îl chinuie gândul că fiul lui ar putea să aibă o legătură cu acest incident și pornește o investigație pe cont propriu, care îl forțează să iasă din izolarea autoimpusă și să afle mai multe despre vecini. „Rupturi” oferă cititorului o perspectivă asupra clasei de mijloc din România, deloc împlinită, deloc fericită, mereu bântuită de căutări și dezechilibre.