Literatură română

,,Dimineaţă pierdută este atât de strâns legată de cadrul sau de amănuntele bogate ale vieţii personajelor, încât e greu să o lauzi ca pe o ficţiune obişnuită. Pe de o parte, este un studiu foarte original al unor promisiuni uitate şi al unor vise neîmplinite. Dar poate fi citită şi ca un îndrăzneţ punct de vedere, de un modernism târziu, asupra unei societăţi întregi. Oricum ai lua-o, este o realizare uluitoare." Alan Brownjohn

Robert, mutat de puțin timp în Puglia cu părinții săi, primește un colet care-l intrigă: câteva caiete îngălbenite de vreme, scrise de David, fostul său profesor de Qigong de la București. Cum relația lor nu fusese atât de apropiată încât să fi păstrat legătura după cursuri, tânărul decide să nu citească însemnările care par personale, ci s-o caute pe fiica acestuia și să ia o decizie împreună. Călătoriile – din Italia în România și viceversa, din prezent în trecut și înapoi ș.a.m.d. –, întâlnirea cu Francesca, parcurgerea paginilor care relatează povestea atipică de dragoste dintre Isabelle și David și alte istorii incitante vor schimba perspectivele tuturor celor implicați asupra destinului și alegerilor care contează în viață.

O carte, 17 povestiri care te țin captiv în universurile create de autoare cu rafinament și talent narativ. De la drumurile prăfuite ale unui cătun rupt de lume din Brazilia, până la sălile de conferință sofisticate din Dubai; de la malul marii Negre ce adăpostește secrete, până la țărmul unui ocean învolburat de promisiuni nerostite; de la realitate, până la fantezie; de la confortul căminului, până la rumoarea unei intersecții foarte circulate; această colecție de povestiri investighează cu succes natură umană și etalează complexitatea emoțiilor față in față cu răsturnările de situație care îndeamnă personajele la o adâncă reflexie asupra vieții. Nu poți să nu îndrăgești poveștile Monicăi Tonea sau să te identifici pe alocuri cu personajele bine creionate care își urmează destinul dincolo de penița scriitoarei.

„În această lume care se scufundă din ce în ce mai mult în violenţă, în această lume care se învârte din ce în ce mai repede fără să ştie unde se află orizontul salvator, tandreţea este aproape o formă de rezistenţă culturală. Tandreţea şi corolarele ei – dragostea, visele şi poezia – sunt ferestre ale fericirii la îndemâna noastră. Trebuie doar să ne oprim puţin, să ne distanţăm o secundă, să coborâm o clipă din caruselul nebun al vieţii de zi cu zi şi să respirăm... Să respirăm aerul binefăcător al dorinţei şi al imaginaţiei. Tandreţea ne poate învăţa multe despre noi înşine şi despre cum ne lăsăm uneori prea uşor înghiţiţi de nebunia lumii.“ — MATEI VIŞNIEC

Matei Vișniec crede în rezistența culturală, în forța cuvântului, în capacitatea literaturii de a capta mai bine decât orice altă disciplină contradicțiile ființei umane şi ale lumii în care trăim. Între două țări, între două culturi, între limba română şi cea franceză, între Bucovina sa natală şi Festivalul de teatru de la Avignon, Matei Vişniec circulă, practică jurnalismul cultural, trece de la un gen literar la altul, caută şi experimentează cuvântul sub semnul unui ideal care ține de umanism, de frumos şi de spiritul critic.

„Volumul de debut în proză al Doricăi Boltașu ne propune o nouă voce și sensibilitate feminină, în multiple ipostaze, învăluindu-ne adesea în vraja hipnotică a unei lumi interioare ce alunecă pe nesimțite dinspre realitatea cotidiană dezamăgitoare către opulența unui imaginar la granița cu moartea și promisiunea unei eterne beatitudini.“ — ADINA DINIȚOIU

„Am pus în aceste povestiri diferite ca atmosferă și stil unele dintre vârstele mele interioare. Scrise în ultimii cinci ani, reflectă indirect emoții, stări, imagini și oameni care au lăsat o amprentă luminoasă sau o urmă grea asupra memoriei mele afective și culturale. Sunt încifrate în aceste texte nostalgii, regrete, suferințe, speranțe, intuiții, spaime, momente și prezențe din viața trăită sau observată despre care nu am putut vorbi altfel decât în jocul ficțional. Au pornit ca exerciții terapeutice, și-au lărgit suprafețele, și-au adâncit semnificațiile și s-au constituit apoi în lumi de sine stătătoare, autonome, în care se pot regăsi și alți cititori.“ — DORICA BOLTAȘU

La doi ani după căsătoria cu Al, viața Andrei decurge în mod miraculos. Nu doar că trăiește într-un superb castel medieval, dar, datorită nou-dobânditului ei sta­tut aristocratic, este invitată la tot soiul de manifestări și evenimente organizate de elita valenciană.

„…după parcurgerea unui calvar zis calea migratiei, purtand sigiliul acestui fenomen, Lilia Bicec-Zanardelli a fost, <> de situatie sa scrie (altfel n-ar fi rezistat!), dar sa revină la travaliul scrisului într-o altă manieră și într-o nouă ipostază. E cert, cuvântul este o unealtă mult mai sigură, mai salvatoare, e ca un remediu contra celor mai grave maladii și suplicii umane. Ferice de acei care, atunci când sunt flagelați de soartă, dar mai și aflându-se departe de casă și de cei dragi, se regăsesc în Cuvântul – salvator. Este și cazul Liliei Bicec-Zanardelli.” (CLAUDIA PARTOLE)

Raymond Carver definea talentul unui scriitor prin „darul de a vedea ceea ce oricine a văzut, dar a vedea cu mai multă claritate, din toate unghiurile”. Antologia de faţă oferă 26 de priviri, din toate unghiurile, asupra lumii în care trăim și a trecuturilor ei.

„Despre ce trecuturi e vorba în cele 32 de povestiri ale antologiei? În primul rând, despre trecuturile personale: scene, întâmplări și drame din copilărie, istorii, secrete și decese de familie, iubiri și experienţe de tinereţe. Însă mai e vorba și de trecuturi marcate nu doar istoric, dar inclusiv geografic: expediţii în Antarctica secolului trecut, întoarceri în interbelicul bucureștean, momente din comunismul românesc și cel bulgar, călătorii în Sicilia secolului trecut, în Ierusalimul anilor ’60 și în Veneţia anilor ’90, aventuri în Islamul medieval, în timpul dictaturii Mozambicului sfârșitului anilor ’80 și în Turcia anilor 2000. Câteva proze se desfășoară pe drum, iar acele drumuri sunt și străbateri ale unui timp anume, creând trecutul recent. Alte proze au în centrul lor plecări în străinătate sau preumblări, reale sau imaginare, prin orașe noi (Basel, Berlin, București, Silicon Valley, Lausanne, Lisabona, Londra, Madrid, New Orleans, Valencia), iar aceste deplasări semnifică ruperi de trecut, mai ales când e vorba de migraţie.” (Marius Chivu)

Cristian Boricean, Ileana Vornicu, Richard Ford, Julien Britnic, Mia Couto, Adrian Georgescu, Gheorghi Gospodinov, Ioana Morpurgo, Bogdan-Alexandru Stănescu, Sven Popović, Adriana Neagoe, Will Self, Livia Popescu, Burhan Sönmez, Alex. Leo Șerban, Ana Maria Sandu, Ali Smith, Cristina Ștefan, Wells Tower, Adela Greceanu, Cristian Crisbășan, Ruxandra Burcescu, David Means, Cristina Chira, Lena Pop, Doru Vatavului

În viața lui Zedekiah, iubirea a fost un subiect tabu. Forțându-se să nu simtă nimic, niciodată, acesta realizează cât de vulnerabil devine când o întâlnește brusc pe Zaylee.

Zaylee Evans s-a mințit mereu că Aaron o făcea fericită, că felul lui obsesiv și distructiv de a iubi nu o rănea. S-a mințit mereu că el îi era de ajuns, dar adevărul e că accidentul îl schimbase prea mult, îl transformase într-un cu totul alt om, unul atât de greu de iubit.

Cartea de față conține mai multe povestioare inspirate de gândurile, emoțiile și experiențele de viață ale Anei Trestieni, proze scurte scrise cu multă duioșie și dragoste de viață.

25 de povestiri cu animale şi oameni

Cu aceste povestiri, în care personaje sunt oameni și animale, cupluri deznădăjduite în vremuri teribile, prieteni care se văd rar și vorbesc limbi diferite, copii și părinți, teckeli blânzi și cămile pierdute de la circ, dar și dragostea și disperarea, dulceața și amărăciunea insuportabilei ușurătăți a zilelor noastre, se naște o carte care vorbește despre neajunsul de-a trebui să trăiești atunci când simți că nu se mai poate trăi. Și, deloc paradoxal, despre frumusețea explozivă, copleșitoare a lumii, atunci când e ea mai chinuită și suferința ei e mai mare.

„De mult n-am mai citit, la un scriitor român contemporan, o frază mai frumoasă și mai bine articulată.” (Mihaela Ursa, PressOne)

„Încă mai există prozatori care scriu ca și cum ar trăi într-un poem. Cu imaginarul ei sinestezic, conectat la detalii volatile, Veronica D. Niculescu se găsește printre ei.” (Marius Miheț, România literară)

Premiul „Ion Creangă”, secțiunea Filologie și Literatură, oferit de Academia Română, ediţia 2022

Premiul pentru Proză acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea, 2022

Premiul Cartea de proză a anului 2020, oferit de Uniunea Scriitorilor din România, 2021

Premiul Scriitorul lunii februarie 2021, acordat de Uniunea Scriitorilor din România

Roman aflat pe lista scurtă la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, 2022

Roman nominalizat la Premiile revistei Observator cultural, Premiul Național de Proză Ziarul de Iași și la Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură scrisă de Femei

„Tragedia unui frontierist, dispărut în apele Dunării, în încercarea disperată de a emigra în anii comunismului, a familiei lui, traumatizată de incertitudine şi absenţă, suferinţa copiilor lipsiţi de dragostea parentală, transmisă de la o generaţie la alta, competiţia dintre fraţi pentru afecţiunea mamei sunt doar câteva din temele celui de-al doilea roman al Andreei Răsuceanu, Vântul, duhul, suflarea. Ficţiunea şi documentul se întâlnesc într-o istorie fabuloasă care coboară două secole, până în vremea boierilor antiunionişti, trece, cu pagini răscolitoare, prin foametea de după război şi prin anii stalinismului, ajungând în stricta actualitate.

Romanul anului 2020, după părerea mea, Vântul, duhul, suflarea o plasează pe Andreea Răsuceanu alături de cele mai puternice voci ale prozei actuale.” (Gabriela Adameşteanu)

Poţi să faci multe lucruri în România, dar să te plictiseşti, sub nici o formă. Suntem o ţară veselă, chiar dacă pe teritoriul ei trăiesc şi oameni trişti. Cele unsprezece povestiri din Garoafe la bordel exact pe asta pun reflectorul, pe felul în care sursele de amuzament se pot ivi de oriunde. Radu Paraschivescu cotrobăie prin rafturile şi sertarele României de azi şi de ieri, după care creează păţanii menite să smulgă hohote sau măcar să provoace surâsuri. Unele par aşezate la frontiera plauzibilului, altele sunt situaţii de viaţă curentă trecute prin filtrul literaturii. Decorul se schimbă ca în caleidoscoapele copilăriei. Te trezeşti la un seminar despre cuplarea la cerinţele UE în agricultură, în platoul unei emisiuni TV unde lucrurile o iau razna pe nepusă masă sau la o discuţie între şefii de galerii pentru reducerea violenţei în tribune. Eşti părtaş la o farsă cazonă care aminteşte de anii 1980, le ţii companie bucureştenilor când primesc un înalt oaspete american sau asişti la un paradox pe sol străin: invazia individuală. Te miri de coincidenţele din viaţa unui bărbat care îşi duce zilele sub amprenta unei cifre anume, te freci la ochi când vezi ce face ratingul din viaţa omului şi descoperi până unde poate merge spiritul de iniţiativă al studentului român. Totul în registrul poantei, al parodiei, al bunei dispoziţii.

„Atenție, dragi confrați cititori, nu vă lăsați pradă iluziei că textul liminar vă oferă cheia cărții. El este doar ușa de intrare, pe tâmpla căreia avem două citate ca motto, din Proust și Mircea Eliade. Un indiciu, deja, cum că avem de-a face cu un autor manipulator, versatil, ludic subtil, aparent scufundat în Trecut (cuvânt nu o dată ortografiat cu majusculă, ceea ce imediat mi-a făcut-o simpatică pe autoare), dar care cultivă ambivalențele, misterul cu suspans și alchimia cu tâlcuri. Abia dincolo de jumătatea cărții observi că ai devenit un hamster trepidant sub ochii și gheruțele motanului narativ, o jucărie hipnotizată de capriciile sarcasmului amuzat cu care acesta se joacă de-a carnavalul cu velocitatea detectivistică impusă cititorului.

Când Serenela Ghițeanu va tipări al, să zicem, zecelea roman, se va vedea mai bine care din mulțimea cheilor șlefuite aici se va potrivi ușilor din viitoarele arhitecturi labirintice. Până atunci, să ne predăm cu plăcere misterelor oscilând între Poe și Eliade. Și nu încercați să țineți socoteala făpturilor extrase din jobenul prestidigitatorului. Abilitatea lui nu vrea să vă șocheze, ci mai degrabă să vă propună o terapie prin mirare și mister.“ — DAN C. MIHĂILESCU

„Acest antiroman, prima mea carte de proză, a apărut târziu în viaţa mea. Am scris povestiri fantastice, în adolescenţă, în anii ’80, pe care le-am citit la un cenaclu. În anii ’90 am mai publicat câteva povestiri, după care nu am mai scris deloc literatură. M-am dedicat carierei universitare şi am scris texte ştiinţifice, articole şi cărţi. Dintr-odată, în urmă cu patru ani, am reînceput să scriu proză scurtă. Iar pandemia, timp în care am lucrat online şi chiar am stat foarte mult în casă, m-a făcut să mă întorc serios la a scrie povestiri. De la una la alta, simţeam că se leagă între ele, că încerc să recuperez „timpul pierdut“ şi să înţeleg mai multe, în alt mod decât până atunci, despre mine. În plus, lumea din jurul nostru se schimba – şi se schimbă încă – radical, iar asta mi-a influenţat scrisul. Ce a rezultat este o carte despre Trecut, dar şi despre Prezent, aşa cum le percep eu.“

“De doua mii de ani...” este un roman. In acelasi timp, ,,De doua mii de ani..." este un scandal, o etapa dintr-o istorie a antisemitismului romanesc. Intr-un proces al conflictelor interrasiale, “De doua mii de ani...” este o piesa incriminatorie pentru miscarea intelectualilor romani dezabuzati. Revoltatoare pentru omul rational, ciocnirea intre politic si literar a dat nastere unui alt fandom, justificabil tot cu instrumentar ideologic: evreul — victima, scriitorul — exponent al ultrajului romanesc. Toate aceste constatari nu fac altceva decat sa aseze taxonomic pozitionarile istorice ale criticii fata de roman. - Lucian Pricop

Ca într-una dintre poveștile Șeherezadei, Adrian Stepan te așază în fotoliu și îți pune în mână un pahar. Scoate dopul, îți toarnă licoarea și povesteşte. Camera e inundată de lumina asfințitului, miroase a casă, a Timișoara, a Orient. Se aud valurile Mediteranei și curgerea Begăi. ,,Degustă! Acum știi: cândva am iubit. Și mai iubesc."

Poate că tocmai ai trecut pe lângă personajul central al romanului, inginerul Andrei Banciu, un bărbat încă tânăr, profesionist, modest și cuviincios, stângaci și vulnerabil în relația cu viața, aparent lipsit de carismă și înfricoșat de propria-i nefericire asumată, resemnat în fața nenorocului. Dar…

Personajul principal se distinge de celelalte prin modul în care încasează lovituri repetate şi este purtat de către evenimente produse parcă din senin, din nimic, către un deznodământ dramatic… În volumul lui Gafiţa numai personaj principal să nu fii… Cele secundare şi cele episodice alcătuiesc un cor antic care-l însoţeşte până la capăt pe bietul erou.

La poarta Raiului, Sfântul Petru a primit mai multe scrisori din partea dracilor care cereau ca pedagogul sovietic Anton Makarenko să fie trimis în Iad pentru crimele comise la Pitești. O comisie din Rai, după complicate periple spațiale, ajunge la fața locului pentru a cerceta cât de întemeiate erau acuzațiile drăcimii. Judecarea acestui caz are loc chiar în incinta Închisorii Pitești.

Romanul lui Adrian G. Romila dezvoltă într-un triptic interconectat teme precum exilul, călătoria, întoarcerea acasă, speranța, periferia. Ca-ntr-un panoptic cu oglinzi paralele, părțile trimit unele la altele și se reflectă reciproc prin numeroase analogii și corespondențe. Trei timpuri și trei lumi se concentrează în tot atâtea personaje omonime care trec în moduri diferite prin experiența înstrăinării, a neîmplinirii și a imprevizibilului. Un tânăr ofițer de marină italo-valah cu studii în Franța revine la București, în vara lui 1835, chemat de tatăl său pentru o misiune politică secretă la Constantinopol. Un universitar la litere din Constanța lui 2019, exclus subit dintr-o bogată viață afectivă și intelectuală, descoperă că scrisul nu e deloc o activitate lipsită de consecințe. În sfârșit, sclavul poetului Ovidius exersează frumusețile limbii latine alături de stăpânul său pe pământurile de la marginea lumii civilizate, în ultimii ani ai exilului tomitan. Deopotrivă roman de aventuri, exercițiu metaliterar, thriller istoric, bricolaj autobiografic și parabolă existențială, povestea prinde în țesătura sa inextricabilă polivalența de totdeauna a literaturii. Ea poate vorbi despre o mulțime de lucruri: fapte temerare, comploturi tenebroase, mirajul depărtărilor, războaie, suferințe, moarte, libertate sau iubire. Dar peste toate, ea propune un pariu identitar, folosindu-se de autorul ei. Mai eficientă ca oricare altă tehnică submarină, literatura poate scoate la lumină chiar și misterul unei epave scufundate. Iată încă una dintre mizele spectaculoase ale acestei cărți.

După ce ne-a fermecat cu poezia lui, Iv cel Naiv s-a hotărât să ne umple sufletele cu frumusețea gândurilor sale fără de rimă. Cel de-al doilea roman al lui este o poveste naivă care te va atinge mai mult decât crezi, despre un război în care probabil că lupți deja, fără să vrei sau, poate, cu bună știință.

Eu te-am făcut, eu te omor spune povestea locuitorilor unui orășel în care focul mocnit al conflictului dintre tineri și bătrâni prinde o asemenea putere, încât ajunge să ardă cu flacără, transformându-se într-un adevărat război.

Conflictul dintre generații există și a existat dintotdeauna, sfâșiind cu indiferență ceea ce doar iubirea poate coase la loc. Și doar naivitatea poate cotrobăi prin tragicele sertare ale unui măcel până găsește ceva amuzant. Doar imaginația curioasă și inocentă a unui naiv îți poate scoate războiul din suflet și din minte, proiectându-l pe ecranul fantasticului, în speranța că, astfel, oroarea conflictului dintre generații te va trezi înainte de a fi prea târziu.

Ai în față un roman de război naiv scris pe mai multe voci, pentru că doar ascultând-o cu atenție pe fiecare vei putea distinge și înțelege cât mai mult din cele 360 de grade ale adevărului.

Citindu-l, cea mai mare provocare va fi să nu te așezi în nici una dintre tabere, indiferent dacă te consideri tânăr sau bătrân. Dacă poți.

Hoțul din Curtea Miracolelor are la bază o biografie reală, ficționalizată în linia teoriilor și viziunilor de antropolog ale autorului, referitoare la periferie și la destinul celui născut la marginea urbei.

Poveste de dragoste halucinantă, construită ca un puzzle, în jurul unei enigmatice fete cu tricou galben, romanul aduce o viziune proaspătă și o poveste bine scrisă despre un personaj care trebuie să scape de acuzații prin dezlegarea unor întâmplări încurcate.

Romanul „Deviații sau High Fidelity” face parte dintr-un grup de trei cărți, scrise între anii 1989 1990, „Reproducere color”, apărută în 2018 la Editura Vremea, și „Odihnește-te unde noaptea te-a prins”, apărută în 2019 la eLiteratura. „Deviații sau High Fidelity” este cartea Bucureștilor anilor ’90, cu speranțele și deziluziile de atunci, cu jertfele eroice de vieți nevinovate și cu durerile lor fără leac, cu trădările de prieteni și de sine, cu macarale ruginite, cu prăbușiri în clipele cele mai înalte ale împlinirii, cu frumusețea infinită a zborului, a fiecărei dimineți, a fiecărei nopți, a fiecărei nașteri. M-aș bucura să se poată spune despre această a treia carte ceea ce s-a scris despre celelalte două.

Versiune modernizată, ediție și note de CRISTIAN BĂDILIȚĂ

Vodca rosie. O dusca de necurat - scurte povestiri horror Volumul Vodca rosie. O dusca de necurat este a doua parte a unei antologii de povestiri gandita sa poarte cititorul intr-un tur complet in "tunelul spaimei", prin Balcani, dupa Expresul negru, cu povestiri publicate inclusiv intr-una dintre marile antologii de horror din SUA.

Dupa Minciuna lui Michelangelo, Igor Bergler te invita sa dezlegi cel mai mare mister dintre toate: care este secretul succesului in politica? Aceasta carte nu iti ofera raspunsul irevocabil, e doar un pamflet, o oglinda de balci in care se reflecta Ronania, un tinut indepartat unde nici latrinele nu pot fi desfundate fara infiintarea unei comisii de specialitate. Iti suna cunoscut? Ei, nici vorba! In aceasta tara, Klaun Imparat este conducator suprem. E diferit!

Un roman dictat de urgențe: dureros, dar, în același timp, luminos, împărțit între o proză poetică și transparența unui eseu. De pe poziția unei ambiguități inteligente, el abordează istoria care lipsește și despre care trebuie spuse atâtea, istoria Europei Centrale, cu frontierele ei rănite și privirea încă rătăcită într-un orizont necunoscut. E un roman viu, cu dialoguri profunde, deși adesea situate parcă dincolo de speranță. Cartea ne oferă o lectură generoasă, produs al unui istoric sensibil, dar și al unui poet îndrăgostit de rădăcinile multiculturalității mitteleuropene, care se hrănesc din solul unei memorii încă vii, dar și din niște vise, care ne ating și ne reasigură timid că suntem datori să clădim un viitor continuu. -  Marco Lucchesi

Tatiana Tibuleac a reusit un tur de forta cu acest prim roman al ei. Inceputul, un overflow de imagini furioase si hipnotice, aduce bine cu Portocala mecanica de la un punct incolo, furia incepe sa se domoleasca, inlocuita de o visatorie paranoida coagulata in jurul figurii mamei, generand la foc continuu fraze cu nimic mai prejos decat cele ale Aglajei Veteranyi; iar ultima treime a romanului, in care o mama bolnava de cancer si un fiu asteapta moartea impreuna - ei bine, pentru intensitatea ei atat de particulara nu ii pot gasi Tatianei Tibuleac vreun corespondent. Scurt si intens, romanul ei splendid impune o prozatoare de la care am cele mai mari asteptari. - Radu Vancu