Literatură română

„Romanul lui Mircea Pricăjan pune în discuție ideea memoriei înșelătoare, a amintirii care mistifică în aceeași măsură în care pare să și explice corespondențele dintre un trecut aluvionar și un prezent continuu și haotic. Prin rememorare, totul devine poveste, iar din acest murmur al unui timp uitat și retrăit cresc, pe nesimțite, destinele mărunte ale celor nu întotdeauna dispuși să accepte istoria mare, rostogolitoare, anihilantă.“ — DAN-LIVIU BOERIU

„O dimensiune specifică întregii proze scrise de Mircea Pricăjan e vizibilă în Murmur: recuperarea unor spații ale purității, în încercarea de a conferi un minim contur preajmei, se transformă mereu într-o anxioasă melancolie. Aparenta inocență a amintirilor aduce cu sine barbarii aproape cristaline, memoria nemaireprezentând nici suport și nici refugiu. Cartea e o demonstrație că nimic nu poate fi mai deformant, mai parazitar decât propria memorie.“ — MIRON BETEG

Reghina este un Iov feminin, dintr-un spațiu nord-transilvan, în care miraculosul se insinuează în ordinea comună, iar istoria recentă sugrumă destinele oamenilor. Este mamă a doisprezece copii, împreună cu care alcătuiește „un trup de o mie de kilograme“, plămădit din puține bucurii și insuportabilă suferință. Până la urmă, Reghina este mama universală. Miza cărții Ioanei Nicolaie este să scoată la lumină, prin incursul faulknerian în interiorul unei minți care amestecă timpurile și emoțiile, o viață, un destin, o urmă pe care umanitatea personajelor ei o lasă (sau nu) în lume. Cartea nu se citește cu sufletul ușor, ci cu sufletul la gură. Narațiunea e densă, stratificată în episoade ce construiesc o viziune etnografică a marilor evenimente din viață (în definitiv, suntem în spațiul lui Rebreanu): o șezătoare, un pețit, o nuntă, prima noapte de dragoste, uluirea, durerea, rușinea, frica, prima bătaie primită de la soț, primul copil, următorii până la doisprezece. Viața unei femei, așa cum a fost ea. Cititorul va întâlni cu emoție, de-a lungul romanului, diverse feluri de a-nțelege realitatea: orășelul Văralia, unde se petrec întâmplările din carte, are ceva din familiarul satului Prislop, din magia ținutului Macondo și din dramatismul vieții oamenilor în comitatul Yoknapatawpha, rămânând totuși un spațiu unic, nemaiîntâlnit, descris de autoare cu o iubire nesfârșită.

„Cernobîl înseamnă «pelinul negru» sau «iarba neagră», căci explozia centralei nucleare din aprilie 1986 nu se putea petrece decât într-o zonă a negrului, a amărăciunii. Am scris Pelinul negru şi ca o formă de revoltă, deşi mărturisesc că n-a fost uşor să plonjez în dramă şi să o deşir scriitoriceşte. Am copilărit, fără nici cea mai mică bănuială, într-un loc contaminat radioactiv. Abia când am început să simt pe propria-mi piele urmările, am înţeles cât de acută era grozăvia, şi câtiva ani m-am întrebat continuu cine e de vină, de ce nu răspunde nimeni pentru marile catastrofe, cum există atâtea victime subînţelese, care n-au deloc glas. Nu mi-am putut răspunde altfel decât scriind Pelinul negru – punctul de vedere e al unei fetiţe născute la câteva luni după dezastru a cărei existenţă e ca o frânghie care, pe măsură ce calci, se tot subţiază, până devine o sforicică ce sfârşeşte, inevitabil, prin a se rupe. Iar căderea nu înseamnă strivirea pur şi simplu de asfalt, ci scufundarea din uman în subuman.“ (IOANA NICOLAIE)

„Pe mama n-o mai am de aproape doi ani. Pe tata, de aproape patru. În apartamentul în care au locuit cincizeci şi trei de ani, din cei cincizeci şi şase cât au fost împreună, urlă liniştea. Apartamentul e gol, dar mobilat. Va fi scos la vânzare, golit, umplut la loc de un alt ocupant, transformat în amintire.

Mă ajută în vreun fel scrierea acestei cărţi?

Prea puţin. După trei-patru pagini, bănuiala devine certitudine: prezenţa tatei în carte nu-i suplineşte absenţa în carne şi oase.

Şi atunci, de ce o scriu?

Fiindcă nu pot să n-o fac.

«Prea puţin» e mai mult decât «deloc».

Ajutorul, mai cu seamă în vremurile astea, nu se refuză.

Iar Recviemul vesel e o carte pentru cititori şi un sprijin pentru mine.“ — RADU PARASCHIVESCU, aprilie 2020

Îl cheamă Brian Spencer și se numără printre ultimii romantici ai Europei. În biografia lui apar războiul, Churchill, Stalin, Tito, Balcanii, împărțirea Europei, Bosnia, Ucraina. Destinul lui e să dea un sens întâmplărilor și năpastelor, plecând în ultima misiune a vieții. Bazat pe povestea reală a unui fost pilot britanic, acest roman e o pledoarie pentru libertate, curaj și speranță, în vremuri politice tulburi și periculoase.

„Ca să nu se aleagă praful de toate, Cosmin Perța îl inventează pe Samson. Puternic precum personajul biblic, pornind o adevărată vendetă, Samson se ia la trântă cu inegalitățile și nedreptățile unei lumi guvernate de zeii nemiloși ai tranziției românești. O forță care te va molipsi!” (Andrei Dósa)

„Prin acest microroman, Cosmin Perța introduce în proza română contemporană un personaj inedit, situat la granița subțire dintre antierou și supererou. Rezistent la orice tip de durere fizică, Samson pare condamnat la o suferință interioară continuă, un Sisif modern în România anilor ’90.” (Victor Cobuz)

„Incitant, alert, cu scene tari, demne de un video game sângeros, romanul lui Cosmin Perța revitalizează în mod strălucit ideea de antierou într-o lume abrutizată și incomodă.” (Dan-Liviu Boeriu)

„România anilor ’90. Eroul romanului, Samson, sunt eu, e Cosmin, e o întreagă generație care a supraviețuit celor mai ciudați ani din istoria recentă nu doar a României, ci a unei întregi regiuni aflate la periferia Europei, Statele Unite ale Violenței.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)

Am reușit să mâzgălesc trei cărți. Iar asta, în condiții de libertate, cred că înseamnă mult.
Dacă mă arestează, vă promit că voi mai scrie cel puțin una.
Dacă nu... cine știe?
Dacă am reușit să vă aduc un zâmbet, sunt mulțumit.
Dacă am reușit să vă pun puțin pe gânduri, sunt încântat.
Iar dacă am reușit să vă fac să le trăiți cu mine, aș putea spune că sunt fericit.

Mulțumesc!
Silviu Iliuță

După ce a devenit rapid foarte popular la el în bloc, la frageda vârstă de patruzeci de ani, Silviu Iliuță, autorul blogului cronicipebune.ro, a găsit, în sfârșit, un titlu pentru cea de-a doua carte, parte a unei trilogii. Și dacă tot a găsit titlul, s-a gândit să scrie și ce e între coperți.

Descriere? Trebuie să recunoaștem că după ce am citit cartea chiar și nouă ne-a fost greu să găsim descrierea potrivită. Îl înțelegem pe Silviu când a spus că nu reușit să identifice un titlu potrivit pentru această carte. Acum știm cu exactitate de ce. Este o carte fabuloasă, fără să exagerăm sau să încercăm să o facem altfel decât este în realitate.

Continuarea poveștii care a emoționat peste 100.000 de cititori. Chiar și într-o tăcere absurdă, freamătele sufletului răsună în sufletele oamenilor care se iubesc. O poveste despre o lume mică, plină de coincidențe.

O poveste despre dragostea adevărată... o poveste despre suferința adâncă... o poveste despre regăsire... o poveste despre bucuria de a dărui... asta vei găsi atunci când vei deschide acest volum. Viețile, trăirile, dezamăgirile și iubirile unor oameni sunt prinse între aceste pagini, iar lumea lor poate deveni a ta pentru câteva ore de lectură.

Îți promit o călătorie fără ocolișuri. Cu ochii minții vei vedea Alabama sub năduful zilelor de vară. Vei vedea Soarele cum alunecă sub orizont și pe măsură ce totul se întunecă în jur, iar noaptea cuprinde ținutul Marengo, cele câteva văpăi de lumină ale caselor de pe acolo se vor confunda, pe aceeași pânză de negură, cu stelele de pe cer. Peste câmpurile întinse și plantațiile cu tutun, un licăr de lumină, firav și tremurând, va răsări mereu, din dreptul casei Fontenot. Acolo, sub cerul unei seri de vară, îl vei cunoaște pe Jude și tot acolo o vei întâlni pe Savannah.

Abel este băiatul cu suflet bun, dar foarte naiv, care se îndrăgostește iremediabil de Sarah. O iubire pură, care nu reușește să troneze într-o lume în care prieteniile nu sunt aproape niciodată ceea ce par și fiecare trebuie să caute mai departe de sine sensul vieții.

"O viață și încă o zi" este mai mult decât o poveste pe care o incluzi în categoria de cărți de dragoste. Este un memento al încercărilor, al încrederii, al dezamăgirilor, al iubirii, al intimității și, nu în ultimul rând, al imperfecțiunii iubirii.

„Berlin, Berlin“ este un volum de nuvele extinse, microromane, puse sub semnul unei teme obsedante in literatura lui Bedros Horasangian, vinovatia. Istorica, politica, umana… Cele trei texte („Berlin, Berlin“; „Atena Fishta“; „Rita“) scriu de fapt povestea unei jumatati de secol XX prin firescul tragediei umane, nationale, est-europene din inter‑ si postbelic. Germani din Est, albanezi stabiliti la Paris, cehi emigrati in Suedia – personaje in acest volum – traiesc impreuna intr‑o existenta obisnuita, multiplicata prin diferentele de tonuri, de scris, de povestile si interesele care se impletesc fara ca niciodata sa piarda cititorul. Horasangian echilibreaza genurile, stapaneste, inoveaza, ramanand neclasificabil, imposibil de pus intr-un singur capitol de istorie literara. Fictiune politica, psihologica, tratat de istorie orala, „Berlin, Berlin“ este mai mult decat atat, este proba inzestrarii de a recrea anxietate, tensiune si firescul fragil al fericirii. (Lucian Pricop)

Roman castigator al Premiului Uniunii Europene pentru Literatura.   Un regal de intamplari cu iz fantastic si multe aluzii la realitate, noi eroi autohtoni de basm, o poveste care-ti va frange inima.

Tatal, fiinta necunoscuta", "Portretul colegei de banca", "Hamurabi", "Cartofii", "Unde se varsa Nilul" sunt doar cateva dintre povestirile cele mai populare cuprinse in acest volum memorabil, care a marcat copilaria multora dintre noi. Scrise cu tandrete si intelegere pentru cei care nu se dau in vant dupa scoala, prozele din acest volum arata inca o data ca succesul lui Mircea Sintimbreanu se bazeaza pe o fina intelegere a psihologiei infantile, garnisita cu un deosebit simt al umorului. 

Cum să pierzi totul într-o singură noapte și să uiți să mai zâmbești... Acest roman scoate în evidență suferința și fragilitatea personajelor, aducând în prim-plan trecutul sfâșietor al două suflete rănite, care încearcă să rămână împreună în ciuda intrigilor familiale, a bolilor mintale și a speranțelor distruse.

Partea a doua a seriei „Ame” te poartă din zgârie-norii din New York în locul în care s-au născut pasiunea, mafia și respectul de neclintit pentru familie, Sicilia.

Votată de cititori drept „Cea mai captivantă poveste de dragoste de pe Wattpad”. O poveste despre secrete nespuse.

Iubirea îi poate oferi lui Malakai un altfel de final?

 

Cu un trecut dureros și un prezent tulbure, află dacă sufletul rătăcit al lui Malakai mai are puterea de a se contopi cu un alt suflet!

MALAKAI nu este doar o poveste de dragoste. Este o poveste despre coincidențe, supraviețuire, despre prietenie, responsabilități, sacrificii si speranță. Și despre cum uneori partea cea mai grea nu e să salvezi viața altei persoane, ci să o ții in viață.

Poate că drumul de la cine naiba ești până la te iubesc nu e chiar atât de lung, dar Alek și Zhavia au pornit de fiecare dată cu stângul. Oricât de mult și-au dorit până acum să depună armele unul în fața celuilalt, niciodată nu au făcut-o în același timp. Și, cu toate astea, când sunt unul în preajma celuilalt, Zhavei nu îi mai pasă de siguranța inimii sale și uită să o mai protejeze, iar Alek realizează că ura nu e singurul sentiment care-i curge prin vene.

Alek obișnuia să zâmbească, acum aproape că nu-și descrețește niciodată fruntea.
Zhavia zâmbește în stânga și în dreapta până te scoate din sărite, refuzând să se încrunte.
Alek obișnuia să lupte, acum preferă să fie un simplu spectator. Zhavia luptă în fiecare zi, chiar și atunci când nu mai are pentru ce.

Alek și-a consumat toată dragostea, iar acum i-a rămas doar ura.
Zhavia iubește – răsăritul, orele târzii, ciocolata, copiii –, sau așa lasă impresia.
Alek a avut inima frântă și, atunci când a lipit-o la loc, a încurcat bucățile.
Zhavia n-a scăpat nici ea de o inimă frântă, dar a manevrat cu grijă bucățile atunci când le-a adunat.
Și, cu toate astea, când sunt unul în preajma celuilalt, masca lui Alek cade, iar Zhavia își dă seama cât de multe fisuri i-au scăpat neobservate.

Niciunul dintre ei nu vrea să fie văzut așa cum e cu adevărat, dar Alek spune lucruri care o fac pe Zhavia să se încrunte; iar Zhavia spune lucruri care-l fac pe Alek să zâmbească și poate că drumul de la cine naiba ești până la te iubesc nu e chiar atât de lung, dar cu siguranță e... denivelat.

Povestea magică scrisă de Dama de Treflă, „Doar o altă regăsire”, ne demonstrează cum forța speranței poate naște miracole în cele mai tumultoase momente.

Redactat intre octombrie 1984-septembrie 1985 si ramas in manuscris, acest roman a fost publicat, tot intr-o editie sumara, abia in 2001. Este una dintre cele mai putin cunoscute realizari ale lui Ovidiu Birlea. Ineditul romanului consta in subiectul sau, tesut in jurul unei protagoniste de exceptie, Ecaterina Varga, un mit printre romanii ardeleni de la jumatatea secolului 20 XIX. Autorul ii marturisea unui prieten: "Am intentia sa scriu un roman despre Ecaterina Varga. (...) Eu o consider o Ioana d'Arc a Buciumului si, pentru ceea ce a facut ea aici, merita mai mult decat s-a scris pana azi."

"Marea carte a uitarii (uitarea care-nchide-n scrin cu mâna ei cea rece eveni- mente şi destine) este deopotrivă o Mare carte de invățătură, în care nu e vorba doar de personaje și de întâmplări fictive, ci de noi toţi, oameni reali, fie că am trăit în acea epocă și într-un loc asemănător, fie că ne-am născut mai târziu şi într-un loc diferit (situaţie care va deveni în viitor absolut normală pentru toți cititorii), fiindcă noi toți avem de învățat din lecțiile istoriei. Cu atât mai mult, cu cât ceea ce citim nu este o pagină de istorie, ci un roman, și încă unul excepţional, în care imaginația potențează semnificația faptelor și le imprimă un caracter de universalitate de care niciunul dintre noi nu e neapărat conștient când le trăiește sau când îi sunt relatate de o străină gură. În pofida pesimismului autorului de la sfârşit, îi citim romanul ca să învăţăm să nu uităm." NICOLAE MANOLESCU

„Apărarea are cuvântul - ...o capodoperă!” Panait Istrati

Romanul „Apărarea are cuvântul” a provocat reacții extreme, de la aprecieri superlative, la contestarea autorului, însoțită de critici dure, pline de invective. Personajul-narator, condamnat la ocnă pentru uciderea propriei fiice, este fiu al unei femei ușoare, crescut într-o casă de toleranță. El se confesează cu intenția de a-și motiva crima, apoi se sinucide. Tenta senzațională, aerul de tragedie sfâșietoare, atmosfera de scandal care s-a iscat în jurul cărții și a autorului i-au asigurat succesul comercial.

Lucrarea prezinta, un episod important din istoria recenta a Romaniei, intr-un mod direct si facil, insa nu transmite doar unidirectional informatii, ci, prin seria de intrebari la care cititorii trebuie sa raspunda, ori sarcini pe care trebuie sa le indeplineasca, devine un instrument de lucru care provoaca si din punct de vedere intelectual. Iar impactul vizual al desenelor ajuta si la o retinere mult mai usoara a informatiilor. Lucrarea poate fi, asadar, un suport didactic util de folosit in scoli, licee si facultati, atat de catre profesori cat si de elevi.

Si iata-I pe extraordinarul Alex von Randa, urmasul unei familii ilustre, ajuns la capatul vietii. Se uita in jur: e gol. Gol si atat. isi da seama ca singura solutie e sinuciderea, dar nici gestul suprem nu i se pare o iesire demna. Iimpotriva cui sa se sinucida? Pentru ca, nu e asa?, "orice suicid e si pentru a impresiona ori a pedepsi pe cei ramasi in viata". Odata decizia luata, se simte liber cum nu s-a mai simtit niciodata. In plus, gaseste si un sens in intreaga poveste. Comite un gest menit sa-i rascumpere intreaga viata, sa-i dea un sens. Experimentele cu racheta balistica se apropie de sfarsit, Aggregat4 a atins nivelul suborbital, deci Hitler e foarte aproape sa aiba o arma care ar distruge omenirea. Si atunci Alex gaseste solutia de a transmite englezilor toate informatiiie necesare pentru a distruge centrul de cercetare de la Peenemnde. Daca viata lui nu a avut niciun sens, moartea sa capata deodata unul. Moare, cum spune el, util. lar existenta lui, atat de ezitanta, capata forma clara a unui destin. Pe contrasens (inutil sa mai dezleg titlul) e un roman extraordinar. Nu mai glosez acum nici pe marginea sumbrei lui actualitati. Atentie la numele lui Oleg Serebrian! Merita sa-i citim fara prejudecati romanele. Sunt printre cele mai bune carti de proza din literatura romana de azi. - Bogdan Cretu

Ghenadie Postolache este un profesionist al scrisului. O scoala facuta la marii maestri si o mana care exerseaza permanent cu materiale dintre cele mai capricioase sunt argumentele necesare. Intr-un alt sens, el este un lup singuratic al literaturii, fara a se incadra in vreun grup literar, fara a fi un scriitor-persoana publica. Un fel de sihastru, citindu-si in chilia sa psalmii (cartile religioase chiar sunt pe raftul intai al bibliotecii personale) si scriindu-si apocrifele, nascute postmodernist din carti de religie, beletristica, istorie, filozofie... - Mircea V. Ciobanu

Preocupat de rolul omului in univers, de originea mintii si a spiritului sau, scriitorul si doctorul Adrian Sangeorzan incearca un alt tip de literatura. Povestile lui Adrian Sangeorzan nu sunt situate nici in prezent, nici intr-un viitor sau trecut indepartat. Ele vor duce cititorul pe muchia subtire a unor experiente de viata care pasesc discret intre fantastic, magic si realitate. O interpretare inedita si incitanta a ceea ce poate ca suntem.