Literatură română

„«Străinătatea» din prozele lui Augustin Cupșa nu înseamnă doar un spațiu geografic încadrat de alte granițe. Fiecare personaj are propria lui raportare la «străinătate», astfel că prozele din acest volum îmbogățesc termenul cu toate nuanțele pe care le permite literatura, fără a-l explica însă până la capăt. Augustin Cupșa are marea calitate de a le lăsa personajelor sale libertate totală, de unde imposibilitatea de a le anticipa evoluția și senzația că pășești pe nisipuri mișcătoare, care le reușește numai marilor prozatori. Străinătate este o puternică pledoarie despre frumusețea literaturii ca literatură, eliberată de mode și ideologii, și unul dintre cele mai convingătoare volume de proză scurtă din literatura română.“ — CORINA SABĂU

E limpede că şi adulţii au nevoie de poveşti. Numai că zânele lor şi-au scurtat rochiile, şi-au tăiat părul care le ajungea cândva la călcâie şi au învăţat să fie femei, ceea ce e mult mai complicat şi mai periculos decât meseria de zână.Un mănunchi de istorii cu femei aşadar, spuse simplu, captivant, de un povestaş a cărui viaţă seamănă ca două picături de rouă cu a lui Mircea Cărtărescu. În fiecare poveste e un sâmbure de neobişnuit care stă ascuns în carnea obişnuitului, în „ordinar" o sămânţă de extraordinar care dă rod epic.Un omagiu (adesea în sensul cel mai concret, erotic, al cuvântului) adus femeilor „pentru că sunt femei“.Întrebările criticului: Cine spunea că scriitorul român a uitat să povestească? Cine spunea că e misogin?

După „Bucuria de a nu fi perfectă”, cartea de memorii apărută în 2016, Riri Sylvia Manor debutează, iată, la peste 85 de ani, ca romancieră și, împletind cu mult har firele timpului, ficțiunii și confesiunii, scrie o poveste cuceritoare despre Goya, punând într-o lumină aparte, originală, viața și arta acestui pictor de geniu.

Fotografia de pe copertă: autoarea la 18 ani; din arhiva personală

Povestea iubirilor lui Lelian continuă în cel de al patrulea volum al seriei, „Capul de faun”. Acum eroul o părăsește pe Mathilde și vagabondează o vreme în tovărășia lui Maxime. Cei doi ajung în Belgia, pe urmă în Anglia, apoi iarăși în Belgia, răstimp în care Lelian compune cel mai bun volum de versuri al său. Comportamentul lui Maxime față de iubitul său e un amestec de tandrețe și cruzime, de erotism și dorință de a răni și a umili, care, de la un moment dat, devine anevoie de suportat. Chinuit mereu de Maxime, suspectându-l de infidelitate, Lelian, beat, ca de obicei, își rănește partenerul cu un foc de pistol. A fost un accident? O tentativă de crimă? Lelian este arestat și condamnat de un tribunal belgian la doi ani de închisoare. În temnița din Mons, sub influența părintelui Benoît, el își recapătă credința în Dumnezeu, scrie poezii religioase și află că a fost separat printr-o hotărâre de tribunal (divorțul încă nu era admis în Franța) de soția lui, la cererea acesteia și a familiei ei. Iese din închisoare hotărât să înceapă o viață nouă, dar se grăbește să-l reîntâlnească pe Maxime în Germania. Urmează împăcarea sau ruptura definitivă?

`Corabia beată¬, al treilea volum al seriei Lelian, cuprinde două povești de dragoste. Mai întâi cea dintre Lelian și tânără Mathilde, pentru care mai vârstnicul poet face o pasiune adolescentină. Ea îi admiră versurile, se atașează de el și, în cele din urmă, cei doi se căsătoresc și vor avea în curând un copil. Trec împreună prin zile grele: războiul franco-prusac, asediul Parisului, Comuna și reprimarea ei sângeroasă. Dragostea lor cunoaște suișuri și coborâșuri, e complicată de lipsa de apetit sexual a lui Mathilde și de alcoolismul lui Lelian. Apoi în viața lui Lelian își face apariția Maxime, un adolescent straniu și genial. Urmează o nouă dragoste, cu momentele ei de extaz și de agonie, iar Lelian are de ales între aceste două pasiuni, între Mathilde și Maxime, între o femeie și un bărbat.

Ora cinci și șapte minute este ora la care a început războiul din Ucraina. Printr-o serie de proze de acută observație a realității, în care se întâlnesc tandrețea și absurdul, emoția și violența extremă, cartea surprinde spiritul războiului, al cruzimii și cinismului din spatele deciziilor care afectează viețile oamenilor obișnuiți, uneori distrugându-le pentru totdeauna. Cu prelungiri în istoria recentă sau mai îndepărtată a Republicii Moldova, „Ora cinci și șapte minute” e totodată un exercițiu eliberator și o cronică lucidă despre consecințele dintotdeauna ale războiului, camuflate sub forma restituirii existenței lui Alexandru, pasionat profesor de istorie, din copilăria sa de la Flutura până la moartea lui neașteptată.

„În prima dimineață de război, mi-a telefonat un prieten, speriat că Putin o să ne atace și pe noi. Îi tremura vocea și se bâlbâia la telefon. Nu știa ce să facă. Îmi spuse că toţi prietenii lui care aveau mașini au plecat deja spre vamă. Avea și el mașină, dar se temea că cei care fugeau cu mașinile vor fi lichidați primii. De asta, nici nu știa ce să facă. Dar nici să rămână nu voia. Amicul meu intrase în panică. Or rușii tocmai asta și urmăreau. Să bage frica în noi pentru a ne învinge mai uşor.

Plecăm? Te iau cu mine! mi-a zis. Nu, eu o să rămân. Și nu ți-e frică? Ba da, îmi este.

Opțiunea mea i se părea o nebunie. Cum să rămâi, când ai putea să fii ucis în orice clipă? Până spre seară, ajunsese la Budapesta, iar a doua zi era deja la Roma. Eu însă am rămas. Cât a călătorit pe drum, eu mi-am scris primele proze din carte. Scriindu-le, mi-am în­vins frica. De care el nu a putut să scape nici peste mări și țări. De asta îmi este atât de scumpă această carte: pentru că m-a ajutat să-mi înving frica.“

Ajunsă în pragul adolescenței, Donnatela își vede familia destrămându-se sub presiunea problemelor tipice pentru cartierele mărginașe ale orașelor românești din anii ‘90: șomaj, sărăcie, declasare, alcoolism. Salvarea ei din abjecția cotidianului stă în poezie, grație căreia trăiește scurte momente de evadare, când „se extrage din realitate”, înălțându-se deasupra ființelor și lucrurilor ce o înconjoară. În ziua în care mătușa sa și patroana familiei sale, Florentina, îi găsește „agenda muncitorească de scris poezii” și o ridiculizează, Donnatela își arde textele și devine o adolescentă rebelă care își va trăi, asemenea tuturor oamenilor, inițierea în viața pământească. Povestea ei seduce îndeosebi prin îmbinarea de candoare și brutalitate, de umor benign și ironie distrugătoare în zugrăvirea tribulațiilor eroinei ce-și caută propria cale în mijlocul unei lumi în derută.

Fragilitatea existenței este copleșitoare pentru oricine, indiferent de împrejurări sau de statut social. Cum gestionează o familie momentele de criză: prin hiperprotectivitate sau prin delăsare? Ce aduce împreună doi oameni: atracția fizică sau afinitățile? Ce se întâmplă când comunicarea e mai degrabă un impediment? Și, mai presus de toate, poate corpul să ofere soluții? Instinctul, vulnerabilitatea și dorința pot face front comun cu rațiunea, dar nimic nu garantează liniștea interioară. Senzuale, melancolice, mereu la granița dintre sensibilitate debordantă și luciditate iluzorie, povestirile din Ce preferi? explorează limitele vieților unor personaje mereu dependente de un „celălalt”, prezent sau absent. Iar când lucrurile par în sfârșit că se așază, intervine un factor care amplifică problema. 

Vlad Jivan e patronul unei edituri obscure din Timişoara anului 2011 şi erou al revoluţiei din 1989. Face afaceri profitabile cu un fost securist din Bucureşti, iar în timpul liber îi place să joace baschet şi să stea la bere cu prietenii. Discută pătimaş despre mafia ţigănească, despre „invazia” oltenilor care au distrus civilizaţia bănăţeană şi – doar pe jumătate în glumă – despre secesiunea Banatului. În trecutul său există însă câteva secrete pe care nu le dezvăluie nici măcar soţiei lui, Emilia, cel mai întunecat fiind legat de o excursie din 1989 cu părinţii în fosta Iugoslavie, în Split, pe litoralul Mării Adriatice. Iar când Emilia îl convinge să meargă în concediu în Croaţia, Vlad îşi redescoperă prietenii croaţi de odinioară, ce poartă cicatricile unui război secesionist, şi ajunge să se confrunte cu trecutul său tăinuit. Disco Titanic este un roman cu adolescenţi maturizaţi traumatic într-o lume copleşită de puseuri naţionaliste sau localiste, o carte despre tandreţea şi cruzimea care se ascund în fiecare dintre noi.

Povestiri din garaj. Un remix timisorean punk al vietii dinainte si dupa '89. Povestirile din garaj sunt tipice tranzitiei de tip balcanic, traita in Timisoara inainte si dupa '90: veri in care timpul se dilata, asa cum doar in vacantele scolare o poate face, muzici interzise, trase pe casete, baruri locale animate de legende de cartier, romani, sarbi, svabi si maghiari, Poli Timisoara, huligani, batai, ecouri ale primelor revolte care au declansat Revolutia din decembrie '89, afaceri stranii, crime, rauri de bere, scriitori si artisti de tot soiul, scene din viata de zi cu zi, intamplari adolescentine si rememorari nostalgice. Toate desfasurate printre betoane si Bega.

Rosalyn are 24 de ani si este studenta la Londra. Cu un corp invadat de o boala ciudata, cu o poveste amoroasa complicata si o familie disfunctionala, la capatul puterilor, ea decide sa plece cu o bursa de un an la Tokio, pentru a studia limba japoneza. Intalnirea socanta cu o cultura impresionanta va functiona ca o oglinda necrutatoare, care o va ajuta sa se desprinda de trecut si sa se vindece.

Romanul unei revoluții fără început și sfârșit. Două planuri, unul din secolul al XIX-lea, celălalt din prezentul secolului al XXI-lea, se împletesc în niște circumstanțe extra-ordinare. Emin și Max Murgescu, zis Macu, un soi de afacerist obsedat de Eminescu, se caută continuu prin timp și spațiu. Iar strașnica jurnalistă Louise e centrul de greutate în această tatonare fără sfârșit. Coincidențele răsar parcă de nicăieri, contextele istorice și socio-politice capătă profunzime, crizele și corupțiile se adâncesc, măștile cad încet-încet, iar solomonarul nu face decât să strângă menghina și mai puternic.

În multe colţuri de rai se ascund sâmburii iadului. Un asemenea colţ este Saint-Cirq-Lapopie, o aşezare atârnată deasupra râului Lot şi onorată cândva de prezenţa unui mare poet. Numai că farmecul sub care cad turiştii de cum pun piciorul în acest loc începe să se fisureze când coaja aparenţelor crapă şi afişul pitoresc se vede străpuns de nelinişti, întrebări şi secrete de demult. Ce ascund unul sau altul dintre localnici? Ce întâmplări le-au marcat trecutul şi revin ca să le bântuie prezentul? Şi mai ales ce legătură este între vieţile lor prinse în vârtej şi Pont Valentré din Cahors, ridicat cu peste şapte sute de ani în urmă în oraşul străbătut cândva de muschetarii lui Dumas? Se spune, de altfel, că fiecare pod are blestemul lui. Pentru unii, enunţul e un clişeu sau un cârlig de marketing. Pentru alţii, de exemplu pentru o cercetătoare septuagenară, un prilej de analiză amănunţită. Să fie oare adevărat că Pont Valentré stă sub un blestem iscat din încălcarea pactului cu diavolul? Şi să fie cu putinţă ca un justiţiar din umbră să plivească buruienile umane din Saint-Cirq-Lapopie, manevrat de o confrerie cu un nume straniu?

Podul Diavolului este o aventură rural-urbană cu viraje, mistere şi surprize. În acelaşi timp, romanul lui Radu Paraschivescu îl plimbă pe cititor prin culorile şi aromele din Périgord, indiferent dacă e vorba de o peşteră preistorică, un restaurant Michelin, o cetate străveche sau conacul unui baron ciudat, care îşi ia paharele de acasă când trebuie să bea ceva în oraş.

„După primele 20-30 de pagini, cititorul la început sceptic sau numai blazat din mine și-a regăsit bucuria lecturii. Fraza impecabilă, lucrată în filigran, forța și bogăția imaginilor, exotismul lumii care se ivea sub ochii mei, cu împărați, astrologi, djinni, alchimiști în căutarea pietrei filosofale sau aventurieri călătorind peste mări și țări, trezeau simțuri ațipite, invitau la visare cu ochii deschiși, reînviau lumea de basm a copilului uitat undeva în depărtarea anilor. O poveste desprinsă parcă din O mie și una de nopți, fermecătoare, profundă și de un pitoresc învolt, răsplătindu-și cu asupra de măsură cititorul.“ Petru Cimpoeșu

Prin elaborare (1929-1931), Orasul cu salcami este un roman poetic, cu modelui indepartat in Paul et Virginie de Bernardin de Saint-Pierre, si cucereste prin farmec liric. Romanul Accidentul pare sa fi fost scris doar din ambitia lui Sebastian de a demonstra ca era in stare sa faca si proza realista, scotand elemente de epos din cenusiul vieti cotidiene. Daca aceasta ii va fi fost chiar intentia, si-a infaptuit-o. Nicio carte a sa nu a avut o "presa" mai buna. - Demitra Micu

A te interesa de aceste basme feerice este un lucru natural; a le feri de nimicirea la care ar fi expuse cu timpul este o dorinta patriotica; insa a sti de a le pastra naivitatea poetica a graiului povestitorilor de la sezatori este o opera din cele mai meritorii. Acest merit l-ai avut d-ta, domnule Ispirescu, si eu te felicit cu toata sinceritatea unui admirator al poeziei poporului nostru pentru modelul iscusit cu care ai cules si ai publicat importanta colectie ce ai intreprins cu multa osteneala si mari sacrificii. - Vasile Alecsandri

Îl cheamă Luca. Un imigrant român care-și trăiește „visul american” la New York, locul unde coșmarurile devin realitate cât ai zice Freeze! Un alt șofer de taxi care visează să ajungă star de cinema. Până acum a jucat doar roluri de figurant în filmul propriei sale vieți de loser profesionist. Film care s-ar putea intitula: „În locul nepotrivit, la momentul nepotrivit”.

Iată motivul pentru care Mafia pune o recompensă pe capul lui: îl vrea mort sau mort! Dar când ești mort, ai avantajul că poți să-ți trăiești viața așa cum vrei...

Un thriller psihologic, plin de umor, care se desfășoară cu viteza unui film de acțiune. Cititorul este țintuit în poveste de la prima pagină și nu i se dă drumul până nu-și răspunde la întrebarea: cum e să visezi să ajungi CINEVA, dar să ajungi ALTCINEVA.

Am trăit, scriind Theodoros, povești de dragoste, povești eroice, povești atroce, povești reale și fantastice, voluptuoase și crude, petrecute în spații geografice și epoci istorice diferite, pe care m-am amuzat să le reconstitui cu acribie, dar și cu un zâmbet ironic. M-am afundat pe cărările ce se bifurcă ale Bibliei, ale cărții sfinte etiopiene Kebra Nagast și ale Alixăndriei noastre, găsind în toate o expresivitate uimitoare și fără sfârșit. În mijlocul pandemiei, al războaielor, al depresiilor și decepțiilor zilei de azi, am avut nevoie să trăiesc o vreme în tăcerea de capelă zugrăvită cu sineală și chinovar a unei lumi care se-ntoarce mereu, ca floarea-soarelui, către singurul lucru pe care-l prețuiesc cu adevărat, frumusețea.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

 

Roman tradus în limba franceză

Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, ediția 2022

Romanul anului, Premiile RSS Reloaded 2021

Roman nominalizat la Premiile Observator cultural, ediţia 2022, categoria Proză

Roman nominalizat la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, ediția 2022

Roman nominalizat la Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2021 în cadrul FILIT

„În dimineața celei mai lungi zile a anului, doi pescari descoperă, sub podul Garibaldi, cadavrul unei femei a cărei identitate e necunoscută. Crimă? Sinucidere? Accident? Detectivul Martin Breda și iubita sa, Maraia, chimistă și alchimistă, specialistă în amprentele lacrimilor, pornesc într-o dinamică investigație pentru aflarea adevărului. Vulnerabili sentimentali și erotomani atipici, circari cu duble existențe și artiști stradali, voyeuri fără limite și pacienți ai refulărilor, în „Crima de pe podul Garibaldi” lumea trăiește în religia senzualității. Un Cluj pitoresc este scena pe care se derulează spectacolul viu aprins în jurul unei crime ce-i face pe toți suspecți. Între figuranți, actori și actrițe, cuplul Martin Breda – Maraia pășește ca pe scenă, dansând cu împăcări și despărțiri în fața cititorului, ca un sofisticat preludiu, cercetează cazul cu răsturnări de situație și perspective alunecoase, într-o narațiune alertă, din care cititorul n-are timp de respiro, căci se derulează pe fundalul unei construcții muzicale care incită curiozitatea. Tonic și efervescent, „Crima de pe podul Garibaldi” este un policier à la Simenon despre lăsarea întunericului peste inocență, o poveste veselă și tristă despre abandon și pasiune, despre disperare și desfătare.” (Marius Miheț)

„Gene dominante e o carte despre lucrurile care se repetă dincolo de schimbarea vremurilor, a generațiilor. Și despre faptul că oamenii nu se schimbă, de fapt, așa de mult cum ne-am putea închipui. Ei moștenesc și transmit mai departe experiențe tulburi, comportamente, trăsături de familie, „gene dominante“. Nimeni nu e singur! Problemele personale sunt aceleași dintotdeauna, doar decorurile sunt altele. Lumina cade aici mai ales pe niște personaje feminine: fetițe devenite adolescente, tinere femei, una dintre ele mamă a celeilalte, bântuite de aceleași frici, de aceeași teamă difuză, de aceleași obsesii, secrete, vulnerabilități. Ștefania Mihalache ne propune o proză cu puternice accente lirice, în care semnificațiile adevărate ale vieții se arată pornind de oriunde, de la orice: de la niște rufe de spălat, de la un concert în care se repetă versul Push the sky away, de la dorința de a gusta o caisă, de la un concediu la mare – secvențe-interfață pentru varii substraturi. O carte despre noi, oamenii obișnuiți, și, cum se știe, atât de complicați!“ — SIMONA POPESCU

După debutul publicistic în 1967, în revista Luceafărul, la care a colabo­rat de-a lungul timpului cu numeroase cronici TV, de film, de modă, Corina Cristea a publicat un prim volum de povestiri, Prietena mea, Si, în 1969, la Editura pentru Literatură. Acesta a fost urmat de romanul Casta­nii roşii, parfumați şi naivi, volumul de nuvele Eternitatea e după colţ, romanele Sca­dența, Goana după vânt, Emigrant în singurătate, Cartea din berjera aurită, (Ed. Vremea, 2012), Aroganța elitelor, Peregrinări fragile, (Ed. Vremea, 2014), Solitarul solidar. Lordul Byron, (Ed. Vremea, 2015) și 3R: Resentimente… Reminiscențe… Reverberații…, (Ed. Vremea, 2021). Traduce, cu Petru Popescu, romanul Din sălbăticie, de James Baldwin, Univers, 1971. Corina Cristea este inclusă în numeroase dicționare şi istorii ale literaturii române, iar volumele sale s-au bucurat de cronici favorabile din partea unor critici precum G. Dimisianu, Mircea Iorgulescu, George Pruteanu, Mihai Ungheanu, Laurențiu Ulici ș.a.

Odata cu Ciocoii vechi si noi debuteaza in literatura romana un nou gen literar: romanul. Ca in mai toate incepututile de drum cultural, imaturitatea estetica este compensata cu aspiratii auctoriale. Din tentatia mimetica a lumii reale se naste tensiunea intre literar si extraliterar, intre valorile morale si starea de fapt a lumii romanesti. De aici si schematismul caracterelor umane, din dorinta de a ingrosa liniile, de a imparti pe categorii clare, evidente. (Lucian Pricop)

Din timpul serviciului militar obligatoriu și până la retragerea voită din viața profesională și socială, călcăm pe urmele lui Paul, protagonistul romanului de față, urme lăsate atât în propria geografie interioară, cât și în cea a apropiaților – familie, prieteni, partenere – și a colaboratorilor. Tragem cu urechea la conversațiile sale sau ale celor din jurul lui, îl însoțim în călătorii, parcurgem jurnale și e-mailuri, îi scotocim în gânduri vreme de mai bine de treizeci de ani. O reconstrucție minuțioasă, în fond, a unei vieți care are toate premisele pentru succes, dar care îl ratează conștient și magistral.

Caragiale este astazi un bun de consum aproape cotidian. II evocam zilnic, uzand pana la slogan un repertoriu de fraze, replici si idei. Uneori ne pare ca viata noastra se desfasoara pentru a valida formularile personajelor lui Caragiale; in acelasi timp, opera lui Caragiale pare creata pentru a ne valida setul de armonii ideal-paremiologice. In vreme ce, noi, cei care-I recitam incantatoriu, suntem din ce in ce mai putin dispusi sa detabuizam sloganuri pseudo-critice. Lucian Pricop

Dora Pavel revine cu un nou roman psihologic, Crush, de factură „neuro-gotică”, în care fantasmele unor singurătăți devoratoare alternează cu cele ale unui erotism intens, obsesiv, mereu eșuat. Un roman al blocajului existențial. Un roman ai cărui protagoniști sunt condamnați definitiv la singurătate. O singurătate care zvâcnește disperat să iasă din ea însăși. Pulsiunile pe care le-a stârnit în cei trei bărbați feminitatea Torei Cadis – pictoriță devenită ulterior dansatoare la bară – răbufnesc diferit, dar la fel de răvășitor, în tot atâtea episoade de dragoste ratate. Deși destinele se intersectează, încercările de ieșire din autoizolare nu sunt decât transgresiuni identitare, care au drept consecință un obsesiv crush. Fie că este vorba despre mărturisirile descoperite în jurnalul unui student la arhitectură, Zeno, în urma morții sale violente, fie despre fantasmele adolescentine, asociate puseurilor de panică, de trufie și narcisism ale fratelui său mai mic, Robert, naratorul romanului, fie despre trăirile coșmarești ale lui Sandini, posesorul unei inimi „impostoare”, pentru toți evadarea din propriul ego prin erotism pare imposibilă, chiar strivitoare uneori. Adăugând la toate acestea ideea profanării morții înseși, romanul capătă treptat accente acutizate de thriller.

Un bărbat însurat, o femeie măritată – o legătură pasională, cu scene hard. Scris cu sinceritate, alert și minimalist în construcție, romanul aduce în prim-plan labilitățile iubirii și zonele alunecoase ale oricărei pasiuni.

„[Paul Goma] este un excelent scriitor, este un mare scriitor, evident nu are suprafața lui Soljenițîn, că nici România nu are suprafața Rusiei sovietice, dar este moralmente de aceeași talie și poate că e și mai tare încă decît el pentru că există o inerție românească, există un fatalism românesc, un fel de nepăsare metafizică”. (Eugen Ionesco, intervievat de Monica Lovinescu, Radio Europa Liberă, februarie 1977), transcrierea Securității).

Nu e Ulise, nici Leopold Bloom. E Cătălin Ungureanu, prins în fluxul de conștiință, între întâlniri accidentale și gânduri aparent aleatorii. În echilibru, romanul Într-o zi: terapia pumnului în moacă ilustrează faptul că nu există posibilitatea unui drum clar și drept prin viață. Mai degrabă o biografie intensă a unui realizator radio-tv, cu vocabular identitar, cu un termos în loc de puburile lui James Joyce, cu ironie, ambiții și scopuri, senzații și Mihaele.

„Înger de serviciu este, în esență, cu adevărat o rugăciune, a noastră, a tuturor. Este un altfel de Tatăl nostru, contemporan, pragmatic, real, spus de noi toți, repetitiv, în cor, în același mod, cel puțin o dată în viață. Este drumul nostru, pe care îl parcurgem prin portalul iubirii, din iad către suflet. Este atât de des spusă această închinare... în același mod, inconștient, la fel ca personajele din carte, oscilând viața noastră între material și artă, între traumă și vindecare, între conștient și subconștient, între rațional și ezoteric. Mulțumesc, Ciprian Albu, mi-ai redeschis pofta de rugă!” (Roxana Mihăilă, psiholog)