Literatură română

Intrusul este, intr-un anume sens, chiar un roman al infrangerii regimului comunist. Nu de catre democratie sau de catre firava opozitie interna, ci 1) de catre fortele obscure ale psihe-ei umane, si 2) de catre propria sa demagogie. Niciunul dintre personajele din roman nu se lasa transformat in vreun fel de catre regim: Surupaceanu devine doar electrician, nu si comunist, Maria ramane o femeie pe care discursul oficial despre „familia socialista“ n-o opreste sa-si caute fericirea in afara cuplului, directorul combinatului, desi se pregateste sa termine facultatea la seral, nu se transforma si in „activistul bun“, oferindu-i eroului Surupaceanu, dupa accident, doar un derizoriu post de portar.[…] Paradoxul intregii opere a lui Marin Preda este acela ca invingatori sunt numai invinsii, caci numai ei au puterea de a se ridica si de a o lua de la capat. Conditia tragica a omului, in viziunea lui Preda, rezida in contradictia dintre imposibilitatea reintoarcerii si evidenta incapatanatei reintoarceri a fiintei strivite de istorie. Razvan Voncu Un tanar muncitor de pe unul din santierele anilor ’50, care avea toate datele sa reuseasca in viata, este grav desfigurat si isi pierde capacitatea de a munci in urma unul gest necugetat de eroism, cand voise sa-si salveze de la moarte un tovaras. Tovarasul cu pricina fiind beat si pe deasupra muncitor lamentabil, gestul lui Surupaceanu produce o proasta impresie. Sefii, colegii, santierul, partidul nu izbutesc sa-l recupereze. Umanismul socialist se vede pus in cumpana de acest esec. Preda n-a predat reportajul fiindca nu era eroul un exemplu pentru criteriile morale ale vremii. Romanul isi putea permite sa le ignore si chiar sa le indice reversul. Limitele in care putea fi evocata aceasta epoca de pionierat a comunismului romanesc fusesera largite de hotararile Congresului al IX-lea al PCR din vara lui 1965. Nicolae Manolescu Constantin Vaeni a ecranizat romanul Intrusul de Marin Preda, numind filmul Imposibila Iubire cu Tora Vasilescu, Serban Ionescu, Amza Pellea, Irina Petrescu.

Delirul este o scriere inca bruiata de o receptare excesiv de suspicioasa. Recitit cu calm, dar si cu atentia pe care o solicita intreaga rastalmacire, contextuala, dar si tendentioasa, a mizelor scrierii din 1975, cand a aparut, si pana azi, romanul nu numai ca nu dezamageste, dar, alaturi de Cel mai iubit dintre pamanteni, pe care il preceda, constituie cea mai serioasa meditatie a scriitorului asupra unei istorii in delir, asupra unei istorii bolnave. In Delirul, aceasta istorie inca nu isi ia plenar revansa asupra destinului insului obisnuit, pe care sa-l contorsioneze sau sa-l distruga, asa cum o va face, spre exemplu, in Cel mai iubit dintre pamanteni, unde Petrini nu este numai un intrus, ci o victima sigura in ciuda nevinovatiei sale. Acum atentia scriitorului se concentreaza asupra insesi mecanismelor dereglate ale istoriei mari, asupra protuberantelor si personalitatilor sale de exceptie (cele mai multe, malefice), asupra irationalitatii sale profunde, indestructibile, pe care orice interpretare nu face decat sa o dilate si mai mult. Oana Soare In Delirul este vorba, in afara de ceea ce numim indeobste marea istorie (istoria din afara), de istoria unor tineri care traiesc pasiunile lor sentimentale si incearca sa intre in viata in vremuri coplesitoare: rebeliunea legionara, instalarea dictaturii militare, sfartecarea tarii, inceputul celui de al Doilea Razboi Mondial… Eugen Simion

Imposibila intoarcere este, in fapt, un jurnal de idei morale si sociale in care analiza fenomenului social se uneste cu confesiunea. Subiectele variaza, intr-un loc e vorba de psihologia etnica, in alta parte de diferenta dintre orasean si taran (tema mai veche in cultura romaneasca). Remarcabil in aceste texte este modul liber de a gandi cateva aspecte ale civilizatiei actuale si de a da sugestii clare si profunde acolo unde altii cu mai multa stiinta, dar cu o mai mica intuitie a sensului existentei, se incurca in subtilitati. In fond, Marin Preda gandeste social si vede existential. Pentru el, civilizatia este o notiune ce nu are niciun sens in afara conditiei umane. Fata de istorie el are o atitudine din care lipsesc sentimentul de flatare, dar si cel de resemnare. Eugen Simion La prestigiul recunoscut al prozatorului s-a adaugat si cel, previzibil, al cugetatorului obsedat de problemele vitale ale timpului sau: volumul Imposibila intoarcere, culegere aparent eterogena, cuprinzand insemnari memorialistice, confesiuni de atelier, comentarii literare, opinii si atitudini in legatura cu evolutia societatii actuale si cu viitorul ei, reflectii in marginea unor fapte diverse investite cu o valoare simbolica, era de fapt o carte de mare unitate interioara, dezvaluind o gandire puternica si originala, familiarizata intim cu cele mai subtile idei ale timpului nostru. Rezultatele sunt dintre cele mai inalte, facand din Imposibila intoarcere o carte unica in literatura romana; dezbaterea intelectuala este insotita de implicarea unei profunde constiinte morale si expusa cu o mare forta expresiva. Scriitorul se defineste ca un spirit lucid si nelinistit, atras cu o putere irezistibila de marile teme ale vietii contemporane; dar cartea poate fi citita si ca un jurnal disimulat. Mircea Iorgulescu

Într-un roman-document, care surprinde în acorduri fine viața unuia dintre cei mai importanți poeți români, Adrian Jicu recreează totodată o epocă de semnificative transformări istorice și mentalitare. Cu o informație bogată, pornind de la surse edite și inedite, cu verosimile dezvăluiri ale unui univers privat, așa cum trebuie să fi fost el, și incursiuni imaginare în existența zbuciumată a lui G. Bacovia, romanul de față e mai mult decât o reconstituire a vieții acestuia, e o restituire necesară.

Vârtejuri de vânt. Solomonari. Frați. Povești care se întretaie și se completează una pe cealaltă în decorul dulce-suav al unui oraș românesc în care casele au ochi anume zămisliți cât să ascundă toate tainele lumii, acelea pe care doar un anume istoric ar putea să le vadă, la timpul potrivit. Povestea Solomonarilor din transilvanul și atemporalul Sibiu, unul dintre miturile românești prea puțin cunoscute, se împletește în romanul autoarei cu un caz de crimă la rezolvarea căreia contribuie cu efervescență aproape toate personajele cărții și cu siguranță cel principal, uneori chiar împotriva inspectorului Rareș Mărăscu, cel care se ocupă de soluționarea acestuia. (…) O poveste pe cât de spumoasă, pe atât de vizuală și de frumoasă la capătul căreia parcă aștepți să vezi ce se va mai întâmpla. Un condei extrem de vizual și de încărcat de simboluri al autoarei pe care sunt onorată că am putut s-o citesc înainte de apariția acestei minunate cărți. (psi)

„Cum nu se poate mai tipic și mai concludent... O priveliște care spune totul despre exotismul acestei țări: Orientul și Occidentul oferite pe aceeași tipsie, un curcubeu cocktail.“ Aceasta este România din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, unde povestea de dragoste dintre Elvira Manu și colonelul Kurt von Sundlo se împletește cu o intrigă politică de zile mari și cu aventurile palpitante ale agenților secreți care luptă împotriva naziștilor.

„Micile plăceri ale morții”, primul roman al lui Goran Mrakić, surprinde în ansamblul său spiritul, atmosfera și mentalitatea unui sfârșit de epocă dintr-un sat bănățean: Variaș. Prin nenumăratele povești acumulate în interiorul cărții, prin anecdotele, snoavele, poantele și istoriile personale ori cele din folclorul local, prin reflexivitate, diversitate, o doză de nostalgie și una de empatie, scriitorul aduce la viață o lume (aproape) dispărută.

Într-o seară de Sfântul Andrei, profesorul Faustin invită la o masă îmbelșugată în casa sa veche de pe Strada Sirenelor doisprezece cunoscuți. Firi contrastante, indivizi cu preocupări total diferite, aceștia încep să-și depene amintiri inexplicabile din trecutul lor, pornind de la articolul din presă al unuia dintre invitați, care aborda decizia Bisericii Ortodoxe de a refuza înmormântarea creștinească pentru cei ce aleg să fie incinerați. Urmează o noapte înțesată de istorisiri care îți dau fiori, pline de ezoterism sau spiritism, la limita dintre mister și horror, vieți anterioare, prezențe spectrale, sindromul Lazăr și alte întâmplări ieșite din comun, în care ceva cu totul neașteptat se petrece cu unul dintre personaje, punând sub semnul întrebării întregul scop al serii, aparent obișnuite. Este poate romanul cel mai iubit de public al lui Octavian Soviany, reușind să cucerească cititorii de orice vârstă și atingând într-un singur volum atâtea și atâtea genuri: aventură, policier, thriller, soft horror, cu întorsături de situație savuroase și personaje creionate spectaculos, toate îmbinate în stilul unuia dintre cei mai buni povestitori ai literaturii române contemporane. Am scris cartea din plăcerea de a povesti, poate și din pasiunea pentru Dumas. Octavian Soviany

Îți amintești cum a început pandemia? Lockdown-ul, izoletele, frica, completarea declarațiilor, primele conspirații? Ei bine, locatarii din blocul BH 18, de pe Aleea Chihlimbarului 24 bis au avut parte de toate, începând cu vineri, 13 (martie 2020), când nea Ghighi, administratorul, începe să țină un jurnal pentru posteritate. Suita de personaje a acestui roman conține reprezentanții tipologiilor nenumărate cu care ne-am confruntat cu toții în ultimii doi ani, de când lumea și-a schimbat cursul. Începutul izolării face ca destinele lor să se unească într-un mod neașteptat, plin de întorsături savuroase. O carte îmbibată de umor negru și satiră; o „aventură” tragi-comică tipic românească; și un must-read pentru generațiile viitoare, care să înțeleagă ce s-a întâmplat cu noi.

Volumul de Momente apare după cel de Teatru, fiind al doilea dintr-o proiectată serie de patru. Acesta cuprinde, în primul rând, momentele și schițele lui Caragiale de până la plecarea din țară, selectate din perspectivă dramatică. - Dan Gulea Prima impresie pe care o comunică lectura schițelor lui Caragiale este aceea a unui univers de infinită varietate, guvernat însă de o lege unică. Pentru că fiecare bucată în parte are farmecul unei miniaturi finisate desăvârșit, iar toate împreună capătă valoarea ansamblului pitoresc și coerent, în care detaliile nu se dizolvă, ci se încarcă de noi sensuri, prin efectul relevator al perspectivelor conjugate. Diversitatea peisajului uman îngăduie și chiar impune scrutarea lui din mai multe unghiuri, pentru a determina principalele incidențe ale lumii care concură la definirea imaginilor alcătuitoare. - Ștefan Cazimir

În ultimul an al erei ceaușiste, românii așteptau „să se întâmple ceva”, în vreme ce Europa de Est era cutremurată de căderea Zidului Berlinului. Pe acest fundal, romanul urmărește viața unei familii care trăiește experiențele traumatizante ale totalitarismului, aflat la final. Prefață: Carmen Lidia Vidu „Daniela Rațiu ne invită într-o călătorie de vindecare, de asumare, fără ranchiună. Începe iarna și se termină iarna. Totul durează un an, dar la fel arătau aproape toți anii, toate viețile. Totul era o uniformă. Și-n uniforma asta are loc un spectacol al detaliilor. Peste ani, aș vrea să recitesc romanul și să mi se pară totul o distopie bine scrisă și atât.“ Carmen Lidia Vidu Daniela Rațiu Jurnalistă cu studii de Drept, a intrat în peisajul literar cu poezie și proză. A publicat volumele de versuri Ciorap cu firul dus (2000), Staniol (2018) și Anestezia. Un singur poem (2022), romanele Ochelari de damă (2005) și In Vitro (2007) și volumul de teatru Măcelarul îi citea pe ruși (2016). Este coautoare a scenariului Pauker, aflat, în 2015, printre textele finaliste la concursul HBO de scenarii.

Scris într-un stil alert și captivant, romanul Capcana este construit pe un scenariu polițist. O crimă petrecută în America zilelor noastre constituie pretextul unor explorări profunde și intime ale personajului principal, Zachary Shepherd, asupra condiției exilului și exilatului. Plecat cu ani în urmă din România comunistă și devenit profesor universitar în Statele Unite, Zachary/Zaharia retrăiește moartea mamei sale – și ea rămasă neelucidată – în paralel cu crima de la colegiu, redescoperă supravegherea continuă din țara natală în urmărirea a cărui țintă devine el însuși în America, resimte fenomenele sociale, culturale și politice pe care le predă studenților în comportamentul unor americani – colegi și prieteni sau doar cunoscuți – incapabili să cunoască, să accepte și să aprecieze valorile altor culturi. Constelația așteptărilor, a iluziilor, a dezamăgirilor și a înfrângerilor, specifică dezrădăcinării, este tradusă în acest roman într-o poveste de viață încărcată de căutări, de întrebări fără răspuns, de speranțe și de obsesii.

O carte despre întâmplările neobișnuite din viața oamenilor obișnuiți, care își trăiesc patimile, nădejdile și dezamăgirile, extazul și disperarea fără ca noi să le observăm, fie că e vorba de tânărul emigrant alungat din Italia de epidemie, de șoferul care își caută în vis copilul pierdut neștiind că el există sub ochii lui, de bătrânul apostol al iubirii necondiționate care plantează un cireș întru regăsirea paradisului pierdut, de tânărul care își trăiește netemperat frustrările corporatiste, de nobila lume a aristocrației, atât de fragilă în fața mafiei imobiliare, de ipohondrul aruncat, precum bravul soldat Švejk, în vâltoarea războiului mondial împotriva virusului corona, de distinsa profesoară care trece, oscilând între pudoare și nesăbuință, prin crizele vârstei a doua, de veteranul din Afganistan pentru care, obsesiv, fiecare pas rămâne o amenințare, ca și cum ar călca pe un câmp de mine, de părintele dispus să ucidă pentru a răzbuna răpirea fiicei lui, răpire care, în cazul atâtor alte fete românce, rămâne nepedepsită. Prinși în lupta cu greutățile vieții, ei trebuie să înfrunte provocările cotidianului românesc, rezervor nesecat de probleme, mai ales în contextul izolării aduse de pandemie. Poate și de aceea simpatia autorului pentru protagoniștii povestirilor sale – alimentată de o încredere manifestă în forța părții luminoase a naturii umane – este perceptibilă chiar și atunci când ironia sa la adresa universului corporatist, a relațiilor deseori falacioase din mediul virtual și a intoleranței față de semeni a celor terorizați de molimă nu-i cruță nici pe cei care devin victimele acestora.

Lumea e descompusă, blazată și sortită ratării și, dacă nu ești atent, avertizează Alexandru Vakulovski, devii la fel de neputincios și de gol pe dinăuntru cum sunt și ceilalți. Într-un roman ce ia forma unei confesiuni către iubita sa, naratorul își expune aproape brutal experiențele din anii studenției, perioadă petrecută între Cluj, București și Chișinău. Rănile provocate de comunism basarabenilor încă nu s-au vindecat și, chiar dacă acum pot să circule liber, în realitate se simt în continuare dezrădăcinați și apatrizi, capitalismul nu pare să ofere mai mult decât vechiul regim, iar speranțele legate de venirea în România se năruiesc una după alta. Prin urmare, singura cale de supraviețuire și cea mai la îndemână este lumea frumoasă și fără griji în care te transpun drogurile. O carte dură, „Letopizdeț” conturează o imagine nefardată a României și a Basarabiei anilor 2000, provocând cititorul să se întrebe ce mai poate însemna normalitatea, când totul în jur e absurd.

Realitatea adulților este complet diferită de realitatea copiilor – la asta se gândește Paul în ultima zi din noiembrie, în timp ce-și așteaptă tatăl în fața azilului „Conacul Speranței”, care urmează să fie închis. Faptul că este nevoit să-l ia acasă pe bătrânul diagnosticat cu demență nu este decât o altă provocare dintr-un lung șir: divorțul de Mădălina, pierderea mamei, legătura stranie cu fiica sa plecată în străinătate, relația paradoxală cu fosta lui soție, care îl roagă să-i recupereze cățelul ținut ostatic de iubitul pe care chiar ea l-a trădat. Peste toate acestea, odată cu moartea tatălui său, Paul dezvăluie un secret din trecut care a tulburat viețile tuturor. Protagonistul încearcă din răsputeri să facă față tuturor acestor provocări, reușind în final să evadeze din capcana propriei moralități. Un roman sinuos, ce urmărește complexitățile interioare ale omului care își simte viața trecând pe lângă el, cu efecte profunde asupra cititorului.

Un bărbat se trezeşte ducându-şi viaţa sub dominaţia unei cifre. Un altul e luat de pe o bancă din parc şi pus să imite, într-un show ţinut în inima Capitalei, un şarlatan presat de urgenţe neamânabile. Un preacucernic angajează un evlavios care trans­formă un cantonament în loc de rugăciune şi plasează mătănii în locul televizoarelor din camere. Doi surdomuţi deschid, într-un târguşor din Provence, un joint venture care cheamă la luptă gustul şi mirosul. O fată cu nume înşelător se îndreaptă spre groapă ascultând obsesiv Sepultura. O pereche de pungaşi adolescenţi fură de prin case şi lasă o semnătură sfidătoare, colorând de fapt visul unui al treilea. O povestitoare bizară deapănă o păţanie în care lucrurile scapă de sub control în centrul Romei.

Acul de aur și ochii Glorianei este un roman de aventuri şi un posibil argument în sprijinul ideii că istoria constă într-o suită de versiuni. Suntem la sfârşitul secolului XVI, când lumea îşi păstrează relieful moştenit din alte vremuri: înşelătorii şi alianţe, cuceriri şi conspiraţii, excese şi duşmănii. Răzbunarea e monedă forte, iar trădarea, un tic fără frontiere. Pe scaunul papal de la Quirinale stă Clement VIII, în timp ce tronul Angliei e ocupat de Elisabeta I. Departe de ei, într-un sat ascuns în pădurile Umbriei, fraţii Durante şi Cesare Scacchi nu bănuiesc ce le rezervă destinul. Dacă Fulvia, ghicitoarea din ţinut, le-ar spune că vor ajunge oculişti reputaţi, i-ar râde în nas sau ar crede-o nebună. Şi totuşi, chiar asta se întâmplă. Destinul e atât de pus pe şotii, încât Durante Scacchi, fratele cel mare, devine medicul personal al papei. În ce-l priveşte pe Cesare, fratele cel mic, el e escortat la Londra, unde trebuie s-o opereze de cataractă pe Gloriana, aşa cum îi spun supuşii reginei Elisabeta. Din Val Castoriana la Roma şi de acolo la Londra, cu o incursiune prin Normandia, fraţii Scacchi scriu o cronică plină de neprevăzut, în care sublimul şi oroarea trăiesc împreună.

Însă Acul de aur și ochii Glorianei nu e doar o poveste despre ciumă şi pedeapsă, în care trebuie să-i dăm lui Cesare ce e al lui Cesare. Romanul lui Radu Paraschivescu, în care se insinuează Richard Burbage sau umbrele lui Ann de Boleyn, William Shakespeare şi Caravaggio, e poate în primul rând un omagiu adus ochiului, vederii şi culorilor.

Acul de aur și ochii Glorianei trebuia să deschidă o carte de povestiri. Numai că – am aflat și eu – socoteala din minte nu se potrivește cu cea din timpul scrisului. Și al cercetării – căci, da, a fost nevoie să consult diverse surse și documente privind istoria de altădată a Umbriei și a Angliei elisabetane. Pe măsură ce ramificam trama și descopeream întâmplări și amănunte care meritau luate în calcul, îmi dădeam seama că rama unei povestiri ar fi prea îngustă pentru aventura lui Cesare Scacchi și a celor din jurul lui, fie ei umbrieni, romani, francezi sau englezi. Fie ei măcelari, diplomaþi, mesageri, amante, interpreþi, medici, curteni, papi sau regine. Era nevoie de mai mult. Era nevoie de un roman. Cu atât mai mult cu cât mi se făcuse dor de scris un roman, mai cu seamă că de la ultimul se împlinesc mâine-poimâine nouă ani.

Pe copertă: George Peter Alexander Healy, Elizabeth I Rainbow Portrait, după un portret atribuit lui Marcus Geeraerts the Younger (detaliu)

Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleșu și cu un prolog în versuri de Șerban Foarță

Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimţitul devine pe zi ce trece o prezenţă constantă, greu de evitat şi imposibil de strunit. În tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimţitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca şi cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză şi vociferant până la delir. Îl vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon. Însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului. E imperfect şi are nevoie de îndrumări. Exact asta face Ghidul nesimţitului – furnizează reglajele necesare celor ispitiţi de performanţa în domeniu. Sigur, miza lui formativă şi informativă e o glumă. Ghidul nesimţitului vrea în primul rând să amuze. Numai că în spatele tonului ironic al cărţii răsar fapte, întâmplări şi buclucuri de care foarte mulţi dintre noi au avut parte. Şi peste care n-au putut trece doar cu un duş, o casetă cu muzică de relaxare sau o înjurătură bine ţintită.

Anticariatul de idei critică dublul asalt la care este supusă astăzi cultura. Pe de o parte, asaltul „civilizației spectacolului", care a anihilat interesul pentru formele culturale tradiționale (literatura, pictura, teatrul, sculptura, filosofia, muzica, numite peiorativ „cultura trecutului"), pe care le-a înlocuit cu programe vulgare de televiziune, cu internetul, cu jocurile video, cu un cinematograf de cea mai slabă condiție, acestea fiind considerate „democratizarea culturii". Pe de altă parte, asaltul de tip inchizitorial, cu accente vădit politice, prin care un imens și splendid patrimoniu de idei, de valori și de cunoastere este „purifica" în numele „corectitudinii politice". E o carte-document, care schițează o posibilă apocalipsă.

Densă și proteică, articulată în jurul unor crochiuri semnificative de viață și a unor surprinzătoare parabole, proza lui Romulus Rusan ne oferă revelația unei lumi care se sustrage de sub incidența efemerului, prelungind clipa în eternitate. Imperceptibila pendulare între vis și realitate ori, dimpotrivă, explorarea febrilă a celor mai fine detalii ale lucrurilor înconjurătoare dezvăluie spectacolul unei existențe etalate pe multiple scene ale cotidianului, având în miezul său o umanitate care trăiește în armonie cu ritmurile naturii și ritualurile cosmice. O inepuizabilă galerie de portrete și fiziologii umane glisează pe fundalul unei lumi invadate de culori, arome și sunete, hrănindu-se din iluzia prezentului etern și din recurența unor teme cu substrat introspectiv ori a unor imagini desprinse din cea mai viguroasă literatură a absurdului. Ecuația scriiturii lui Romulus Rusan rămâne o adevărată provocare pentru cititor, ficțiunea șerpuind prin numeroasele vase comunicante ale narațiunii, tatonând neprevăzutul, întâmplarea sau peisajul sufletesc supus unei deliberate fragmentări. După ce a privit lumea largă cu ochiul liber și la dimensiunile istoriei, Romulus Rusan trece la o proză de ficțiune minimalistă și  hiperrealistă, în care fragmentele realității sunt  fixate cu o asemenea atenție și insistență, încât devin nonfigurative. Scriitorul alege fragmente umane reduse, pe care ochiul său oripilat le mărește până la a deveni monstruoase, diagnosticând astfel maladiile lumii din care provin.

„Marin contempla de pe băncuţa din curtea bisericii gândul acesta al iubirilor împrăştiate pe faţa Pământului care se învârtea prin spaţiu cu o viteză uriaşă, dar în acelaşi timp cu o delicateţe ce le-ar fi permis oamenilor să îşi ducă iubirile în linişte şi pace. Cu toate astea, oamenii îşi trăiau vieţile ca şi când nu ar fi fost pământeni, ci nişte dumnezei războinici care trăiesc la infinit. El însuşi avea această impresie despre sine că, în ciuda ipohondriei şi a anxietăţilor care se înmulţeau, se comporta ca un zeu războinic şi morocănos. Îi lipsea iubirea.”

Cartea Pricoliciului este cel dintâi volum al trilogiei fantastice O istorie secretă a Ţării Vampirilor, o serie ce îşi propune să salveze mituri şi personaje sortite să dispară, dacă nu sunt povestite.

Uitaţi de toată lumea, Greuceanu, Pipăruş-Petru, Sfânta Miercuri, Ileana Cosânzeana sau Zmeul Tase au o viaţă banală care numai de basm nu este. În Ţara Vampirilor, vampirii sunt scoşi în afara legii, Împăraţii confundă prezentul cu trecutul, iar Preşedintele e speriat de o carte cu pagini albe care-i ameninţă viitorul.

Într-o lume în care se face contrabandă cu Apă Vie şi nu mai există fericire până la adânci bătrâneţi, Pricoliciul a uitat cine este. Nevoit să-şi părăsească grota, porneşte la drum şi ajunge să fie implicat în poveştile altora – iar în cele din urmă descoperă că nu poate scăpa de Sfârşit decât dacă înţelege în ce măsură se întreţese povestea lui cu iţele Basmului.

S-a născut în 1460 și a ajuns până în zilele noastre. E visător, voluntar, generos. E îndrăgostit. Dar și letal. Numele lui este Zogru.

 

Zogru este o făptură vecină cu silfii, cu elfii, cu spiridușii, cu kobolzii; dacă vreți, îl înrudim cu romanul gotic, dacă vreți, îl înrudim cu romanul fantastic, cu ceea ce înseamnă demonul în romanul rus. Dan C. Mihăilescu 

Plin de umor în unele secvențe, în altele tragic și feroce, uneori fantastic și luminos, ca o pictură de Chagall, ceea ce predomină în această poveste minunată este figura teribilei singurătăți în care se află spiritul uman lipsit de iubire. Pedro Gandolfo, El Mercurio, Santiago de Chile

Sub forma unei narațiuni la persoana întâi, Bigama dezvăluie destinul unei femei prinse între două povești de dragoste. Între soț și amant, pe cine să aleagă? O întrebare care devine o adevărată dramă când trăiești în sânul unei mici comunități migrante, cu încărcătura ei de tradiții și interdicții aduse de acasă.

Sub influența unor noi identități în formare, puține sunt cuplurile care rezistă la încercarea migrației. Iar atunci când decizi să îți abandonezi bărbatul, trebuie să te pregătești să faci față întregii comunități. În decorul unui Montréal colcăind de migranți, Bigama vorbește despre tradiție, exil, dezrădăcinare. Cursa epuizantă între doi bărbați și două case reprezintă în același timp relația ei duplicitară cu trecutul și prezentul.

Câştigătoarea Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2022

Aveţi în faţă o carte cu mister, jocuri de cuvinte, prietenii şi iubiri neterminate, Rolling Stones şi un narator ce nu se poate abţine să intervină neinvitat în poveste. Totul începe cu Mişu, un băiat talentat pasionat de pian, care dispare la vârsta de 17 ani, chiar de ziua lui, pe 1 aprilie, lăsând în urmă o invitaţie la un banchet al cerşetorilor. Patruzeci de ani mai târziu, se întâmplă ca, tot pe 1 aprilie, Nina, o fostă colegă de clasă şi fiica profesoarei sale de pian, să se afle în aceeaşi librărie cu prietenii cei mai buni din liceu ai lui Mişu, Nel şi Victor, care caută un cadou pentru acesta, deşi nimeni nu l-a mai văzut din ziua dispariţiei. Ce urmează e o poveste despre cum locurile şi oamenii pe care-i pierdem se încăpăţânează uneori să rămână cu noi.

Un roman care îl învață pe cititor că viața e croită atât pentru fericiri mari, dar mai ales pentru fericiri mici. Și cu acestea din urmă ar trebui să ne mulțumim dacă vrem să fim fericiți vreodată.

 

Cazul Magheru este o carte despre idealuri și crime, păcat și vinovăție, totul minunat asamblat într-o captivantă intrigă polițistă care va seduce iremediabil cititorul.

„Spui Glossa obsesiv, ca pe Tatăl nostru, îţi stăvileşte gândurile care o iau razna, e un exerciţiu de dicţie şi de actorie – ce cuvinte pe care ţi‑ai spus că n‑o să le mai rosteşti niciodată! Dac‑ai să ajungi, într‑o altă viaţă, să te întorci şi să ai studenţi, o să‑i biciuieşti cu rugăciunea asta care‑ţi sună în urechi, nu spera şi nu ai teamă – dar frica n‑ascultă de tine, deşi încerci s‑o supui cu căpăstrul vorbelor care bat în ritmul inimii tale. Totul se întâmplă pentru că, deşi nu vrei să recunoşti asta, ai fugit. Dar e timpul să priveşti adevărul în faţă – suferi fiindcă natura ta nu e fuga, e confruntarea. Te‑ai minţit că nu mai eşti actriţă, dar însăşi minciuna asta întemeiază adevărul, căci trebuie să fii cu adevărat actriţă ca să minţi aşa de bine, încât şi tu să te crezi pe tine. Jos masca, Marioaro, ia‑ţi inima‑n dinţi şi roade‑o până sângerează, asta înveţi acum, lecţia umilinţei, pe care nu ţi‑a predat‑o nimeni, nici la Conservator, nici în teatru, nici în viaţă: prea ţi‑au ieşit toate şi ţi s‑a urcat la cap, ai crezut că eşti invincibilă şi‑acum vezi cât e de amară pâinea singurătăţii. Nu eşti cu nimic mai bună decât cei care nu pot trăi fără absint sau fără opiu, nici asta nu ţi‑a zis‑o nimeni, ai ajuns s‑o afli pe pielea ta – degeaba te‑ai sumeţit şi ţi‑ai dictat singură s‑o rupi cu trecutul, să rămâi privitoare ca la teatru. Dar, în loc să devii superioară şi distantă, rece şi indiferentă, te simţi ca un flămând în faţa unei mese îmbelşugate din care se înfruptă nesătuii, iar tu n‑ai cum să atingi, să guşti, să pipăi bucatele, îţi rămâne doar amintirea care te urmăreşte şi te chinuie, chiar dacă ai hotărât să alungi orice urmă din trecutul tău, să nu urli, să nu te târăşti, să nu te văicăreşti.”

Născută pe 9 iulie 1885 la Bucureşti, Marioara Voiculescu a fost acceptată cu dispensă la Conservatorul de Artă Dramatică pe când avea doar 14 ani. A studiat cu Aristizza Romanescu şi Constantin Nottara, iar după absolvire a fost angajată la Teatrul Naţional şi i-a avut ca mentori pe Paul Gusty şi Alexandru Davila. În 1912 a preluat trupa celui din urmă, fiind prima femeie din România care a condus o companie de teatru. A avut un singur copil, la nici 18 ani, pe Paul, care i-a rămas alături toată viaţa. S-a căsătorit de gura lumii cu un membru al familiei Quintus, divorţând la scurtă vreme. Al doilea soţ, dragostea vieţii sale, a murit într-un accident de automobil. Considerată o adevărată „divă” şi comparată cu interpretele celebre ale scenei europene, precum Eleonora Duse sau Sarah Bernhardt, a dat viaţă unui număr mare de eroine, rămase în istoria teatrului nostru prin forţa şi dramatismul cu care le-a înzestrat şi impactul asupra spectatorilor. A fost şi prima femeie care a înfiinţat o companie de film, jucând şi regizând, avându-l ca producător pe Leon Popescu. O răsfăţată a scenei, prietenă cu Regina Maria a României, a fost o campioană a teatrului independent, a libertăţii artistice, a noilor interpretări, reinventându-se mereu, dominând scena românească în prima jumătate a secolului trecut. De o moralitate şi o consecvenţă exemplare, a refuzat compromisurile politice şi în timpul legionarilor, dar şi în timpul comunismului, când a fost exclusă din teatru fiindcă n-a acceptat să pună piciorul pe „scena roşie”. Urmărită de Securitate şi marginalizată de lumea teatrală a vremii din cauza refuzului ei de a se înregimenta, timp de 30 de ani n-a mai urcat pe scenă, sfârşind în sărăcie, la 3 martie 1976.

În anii tulburi ai celui de-Al Doilea Război Mondial, Magda Savu, translatoare la Comandamentul german, își ascunde ostilitatea față de regimul instaurat de naziști. Dar, cum nimic nu durează o veșnicie, atitudinea i se schimbă când destinul o aduce față în față cu Chat Noir, ticălosul cu ștaif.

Al cincilea as este mai mult decât o variațiune pe tema „viața ca fărădelege“, atât în sensul juridic, cât și în cel moral al cuvântului. Romanul are câte ceva pentru fiecare: atmosferă de epocă, întâmplări enigmatice, personaje în umbre și lumini, suspans, melancolie și umor.

Cea de-a treia carte din serie, Cătușele Anei aduce în atenția publicului cititor poveștile de viață ale unor oameni obișnuiți, condamnați de ghinion și de alegeri neinspirate. Destinele personajelor, lipsite de speranță și credință, pun în lumina adevăruri cutremurătoare, pe care cititorul trebuie să găsească puterea să le accepte. Cătușele Anei, povestea care deschide acest volum cu titlul omonim, este prima în care autoarea a dat numele real al personajului principal.