Literatură română

Imperiul Roman.

Anul 2484 de la fondare.

Mileniul al III-lea bate la ușă.

Dirijabilele brăzdează cerul, corăbiile cu orgii traversează oceane cenușii, corporațiile au înlocuit legiunile, turnurile de comunicații transmit șoapte financiare care pot ruina orașe, electricitatea nu a fost descoperită, iar informația este mai letală decât orice armă.

Într-o lume alternativă în care Imperiul Roman a cucerit viitorul, Falerio Aether, fiul misteriosului magnat Amphiaraos, are dușmani peste tot: în Senat, în Bursă, în dormitor. Acuzat de fraude, urmărit de spioni, înconjurat de zvonuri și conspirații și trădat de propria amantă, fuge din Pictavi spre Noua Atlantă, în încercarea de a-și salva averea și, poate, puterea și viața.

Ca într-un joc de șah planetar, 2484 Quirinal Ave. construiește, din multiple mișcări și perspective, un univers distopic tulburător.

„Aveți în față un 2484 Quirinal Ave. inedit, unul în care Sebastian A. Corn și Florin Chirculescu și-au dat mâna și au lucrat împreună la ediția pregătită pentru aniversarea de peste 30 de ani de la prima publicare. Un remake, mai degrabă, așa cum îl numește însuși autorul, nu doar o simplă ediție revizuită și adăugită. Unul în care veți regăsi, in nuce, o parte dintre temele predilecte și obsesiile scriitorului aflat atunci la debut – intrigi politice, manipulări, personaje care conduc lumea din umbră, trădări, aventuri, sete de putere și control, iluzie a libertății, iubiri frânte, fragilitate etc. –, unul în care veți (re)descoperi o lume steampunk originală, hipnotică, rafinată, unul în care veți fi surprinși de detalii care își găsesc (sau își pot găsi) corespondent în realitatea imediată. Adică un roman esențial pentru seria de autor dedicată lui Florin Chirculescu.“ Eli Bădică

„Ajunseseră în For. Cățărați pe coloane și ziduri, muncitorii aranjau ultimele ornamente înainte de Calende. În spatele Columnei amplasaseră bateriile care vor lansa cele mai teribile focuri de artificii văzute vreodată în Imperiu. Puștii alergau nebunește, înhămați la căruțuri mici, încărcate cu jurnale de seară. Lumea se pregătea de schimbarea Mileniului, fericită că apuca un eveniment încărcat cu atâtea semne rele, după cum credeau cetățenii din Est, spre deosebire de cei din Vest, care așteptau schimbarea cu optimism.“

Acolo unde ai tăcut cu mine e un cvasiroman și gotic, și neoexpresionist, și simbolist, și de un poetic inițiatic-oracular. Deși eliptic și ambiguu, acest text straniu are, de fapt, un personaj central; altul decât cel în jurul căruia gravitează spirală narativă. Acest personaj invizibil – a cărui prezență-absență devine tot mai sufocantă – este ceea ce nu poate fi spus. Mi se pare că proiectul poate inconștient al autoarei a fost de a inventa un fel agonic și crepuscular de a fi al cuvintelor, de a reda perplexitatea limbajului aflat în fața misterului. Întrucât cuvintele din această carte sunt cuvintele pe care le-ai putea folosi atunci când știi că nu poți înțelege sau că, după ce înțelegi, nu se mai poate decât tăcea. În cea mai fericită împrejurare – a tăcea împreună. Teodor Dună

Rebeca Țenea s-a născut în 1980 și locuiește în Târgoviște, județul Dâmbovița. A absolvit Facultatea de Științe Economice, specializarea Managementul firmei, din cadrul Universității „Valahia” din Târgoviște. Lucrează în departamentul comercial, în domeniul industrial.

Noul roman al Ioanei Drăgan, În căutarea nefericirii, în continuare, are toate ingredientele care te pot trimite, la lectură, în universul ficțional construit în mare parte pe tărâmurile nordice, în jurul personajului de origine finlandeză, Onni, în relație, indirectă, cu Gelu, „eroul” depresiv cu care ne-am familiarizat încă din În căutarea nefericirii, apărut în 2023, să te pună în contact cu tema unei singurătăți ce derivă din incompatibilități și cum o relație de prietenie și una de cuplu se destramă prin nuanțe accentuate de neatenție cotidiană și alegeri greșite. Romanul depășește o frontieră, nemarcată, dar existentă, a interculturalității, a diferențelor de mentalitate dintre două lumi, românească și nordic-finlandeză, intrând sub zodia nefericirii/neîmplinirii, a iluziei fericirii indiferent de meridian. Microuniversul românesc, aflat sub spectrul indiferenței și al unei susținute carpe diem, se apropie de cel finlandez, cu albastrul cerului parcă prea departe de oameni, pentru o confruntare a mentalităților fără a fi în conflict. La final constatăm că la capătul drumului care devine răspântie totul continuă, ca în viață. O ironie elevată, un umor insinuant și discret, un stil aproape cinematografic, cu ruperi de ritm prin scurte scrisori, cu personaje pitorești prin vitalitatea lor, prin relația unei nefericiri trăite și conștientizate omenesc, romanul Ioanei Drăgan oferă o lectură deopotrivă incitantă și relaxantă.

Ioan Cristescu

Aventura lecturii, pe care o propun Basmele omului, istorisirile feerice cu zmei si cu zane, cu vrajitoare si cu spiridusi, bucuria si exultarea pe care le aduce un deznodamant fericit, satisfactia cu care ne umple sufletul o „intorsatura“ neasteptata, o prefacere subita, este una care ne educa in spiritul supremei perfectiuni. O perfectiune care incape deodata in puterea unei miraculoase gratii…

Vladimir Colin face dovada unei inteligente artistice si a unei autenticitati a fibrei scriitoricesti, pastrand nealterata arhitectura originara, initiatica a basmului si adaugand un tonus fictional cosmopolit si modern. Lucian Pricop

Cuprins: – Bob-de-grâu, Buruiana neagră, Povestea cântecului, Hans și cele patru castele, Mladen,fiul ursului, Puterea dragostei, Slava,fiica pământului, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Corabia sălbăticiunilor, Acul și foarfeca, Povestea fericirii, Iani Palicarul, Fierarul năzdrăvan.

Debitul imaginativ al lui Vladimir Colin este liber sa populeze lumea povestii cu personaje valabile literar. Concretul feeric se cupleaza cu o luxurianta lume fictiva si isi structureaza epic, pe scheletul conflictual traditional (bine vs rau), pledoarii pentru valori morale si etice. Dar nimic nu ar fi  ramas din aceste dezvoltari mimetice ale basmului traditional daca lumile fictive, stranii si mirifice, nu ar fi avut parte de o organizare coerenta, dupa o riguroasa logica interioara. Lucian Pricop

„Această carte a lui Oleg Serebrian atinge profund. E un roman dictat de urgențe: dureros, dar, în același timp, luminos, împărțit între o proză poetică și transparența unui eseu. De pe poziția unei ambiguități inteligente, el abordează istoria care lipsește și despre care trebuie spuse atâtea, istoria Europei Centrale, cu frontierele ei rănite și privirea încă rătăcită într-un orizont necunoscut. E un roman viu, cu dialoguri profunde, deși adesea situate parcă dincolo de speranță. Cartea ne oferă o lectură generoasă, produs al unui istoric sensibil, dar și al unui poet îndrăgostit de rădăcinile multiculturalității mitteleuropene, care se hrănesc din solul unei memorii încă vii, dar și din niște visuri, care ne ating și ne reasigură timid că suntem datori să clădim un viitor continuu.” (Marco Lucchesi, critic literar, membru al Academiei Braziliene de Litere)

„…după parcurgerea unui calvar zis calea migrației, purtând sigiliul acestui fenomen, Lilia Bicec-Zanardelli a fost «impusă» de situație să scrie (altfel n-ar fi rezistat!), dar să revină la travaliul scrisului într-o altă manieră și într-o nouă ipostază. E cert, cuvântul este o unealtă mult mai sigură, mai salvatoare, e ca un remediu contra celor mai grave maladii și suplicii umane. Ferice de acei care, atunci când sunt flagelați de soartă, dar mai și aflându-se departe de casă și de cei dragi, se regăsesc în Cuvântul-salvator. Este și cazul Liliei Bicec-Zanardelli.” (Claudia PARTOLE)

„Da, am rămas copil. Cred că în fiecare scriitor trebuie să trăiască un copil. Cartea nu este un pedagog sau, dacă vreți, este un pedagog „invers”. Ea nu răspunde, ea întreabă și te ajută să afli singur răspunsurile corecte. Dar, ale tale. Răspunsuri gata întotdeauna au numai politicienii și polițiștii. Cartea îți poate fi prieten sau dușman, și aceștia nu se pot substitui reciproc. Firește, e vorba de cartea scrisă cinstit.” (Aureliu Busuioc)

Există multe feluri de a-ți arăta umanitatea. Uneori ești receptiv la ipohondria brusc împărtășită a unui necunoscut, la fel ca în povestirea Instalatorul. Alteori încerci să înțelegi ce mai rămâne din tine dacă îndepărtezi lucrurile care te definesc, ca în Mina de petrol.

Volumul de față cuprinde un mănunchi de povestiri – nouă la număr – și tot atâtea încercări de a arăta ce înseamnă să fii viu printre alți oameni vii, de care te leagă fire invizibile.

„În povestirile lui Dan Panaet lumea e ca un glob de cristal scăpat pe jos de un demiurg cinic. Prin fisurile acestui glob ochiul scriitorului vede un absurd strălucitor însoțit de hohote de râs, un râs care de cele mai multe ori anunță și un plâns. Ne aflăm, așadar, într-un Babilon populat cu români hăituiți de frici, dorințe, birocrație, umilințe și rușini, iar stilul amuzant și insolit în care exploatează aceste vulnerabilități pare să fie punctul forte al autorului.“ - Bogdan Răileanu 

„În orașul din care veneam, lumea mi se părea mică, o schiță banală din manualul din geografie. Dacă ai văzut un oraș, le-ai văzut pe toate, pentru că principiul e același, doar detaliile diferă. Dar iată că orașul mare era altceva, un continent întreg pe care se-nghesuiau popoare de care habar n-aveam că există. Într-o noapte, așteptam ultimul autobuz într-o stație din Piața Unirii. Mă uitam la reclamele luminoase de pe clădiri și mi se părea că n-au niciun sens. De ce te-ai osteni să le urci acolo, când fiecare dintre noi dispare și, din acel moment, e ca și cum n-am fi existat niciodată?” - DAN PANAET

DAN PANAET (născut în 1984 la Buzău) este absolvent al Facultății de Filosofie, Universitatea București,unde a obținut și doctoratul în filosofie politică. Între 2011 și 2023 a fost redactor la săptămânalul „Cațavencii”, iar începând cu anul 2014 a scris scenarii pentru producții TV, printre care se numără emisiunea „Starea Nației” și serialul „Las Fierbinți”. Oameni suntem este volumul său de debut.

„Cărțile Din Calidor și Arta refugii certifică unul dintre semnele inconfundabile ale scrisului lui Paul Goma: caracterul biografic sau autobiografic al romanelor sale. Goma scrie, deschis, asumat și declarat despre sine și lumea sa. (…) Rememorarea paradisului pierdut și a verstelor îndepărtării de locul natal reprezintă șansa de «recuperare» a elementelor esențiale ale identității personajului. Tocmai de aceea copilăria basarabeană este idealizată în romanul Din Calidor, dar nu este idealizată lumea din vârsta copilăriei personajului. Altfel, în romanul Arta refugii, în care personajul este tot la vârsta copilăriei, dar nu-și mai trăiește organicitatea paradisului vârstei. Mai era încă copil, dar familia sa luase calea băjenarilor… Există între aceste două romane o diferență esențială, nu de nuanțe doar.” (Maria ȘLEAHTIȚCHI)

„Volumul de față a fost conceput ca un exercițiu de reîntregire a memoriei culturale a Chișinăului, oraș românesc care a supraviețuit deceniilor de rupturi istorice, de traume colective și de rescrieri violente ale propriei identități. Valorificând tensiunea dintre vizibil și narabil, scriitorii prezenți în volum devin, în fond, terapeuții orașului: fiecare poveste rescrie o cicatrice, fiecare frază redesenează contururile unei amintiri pierdute, fiecare imagine verbalizată reînvie o lume. Terapia memoriei culturale înseamnă exact asta: să transformi rana în poveste, absența în prezență, uitarea în frumusețe recuperată.” (Alexandru Corduneanu)

„Clopotniţa nu e doar o construcţie medievală de cult sechestrată de autorităţi şi arsă, chipurile, de fulger. Împreună cu Hronicul, ea este imaginea metaforică a istoriei şi a credinţei noastre denaturate şi umilite de aceleaşi oficialităţi. Iar întrebarea fundamentală «Unde ai fost în seara când ardea Clopotniţa?» va fi, din păcate, actuală încă pentru multe generaţii înainte. Această proză a lui Ion Druţă era ea însăşi ca o bătaie de clopot revărsându-se din lăcaşul ameninţat de flăcări. Un dangăt-avertizare care trebuia să ajungă (şi a ajuns!) mai ales la conştiinţa tinerilor.” (Eugen Lungu)

„Vreau să mă pregătesc de cele veșnice, pentru că, dacă mi-am trăit viața fără niciun Dumnezeu, e timpul ca spre sfârșit să mă întorc la drumul cel drept și să încerc să-l parcurg până la capăt, așa cum a hotărât Dumnezeu în prima lui hotărâre. Nu știu dacă am să reușesc. În orice caz, vreau să las în urma mea o amintire plină de… nici nu știu de ce… De fapte mai mult sau mai puțin bune, de hotărâri mai mult sau mai puțin idioate, de tot ceea ce este viața unui om, la urma urmei.

(…) vă doresc să fiți sănătoși, să fiți dârji, bravi, să luați cele mai potrivite hotărâri, pentru că cea mai măruntă hotărâre îți poate întoarce viața în altă direcție. Și nu uitați să vă iubiți, pentru că dragostea este cea mai frumoasă parte a vieții, și unde nu este dragoste, nu este nimic. Să trăiți, să fiți sănătoși și să fiți întotdeauna îndrăgostiți.” (Fragment din discursul lui Aureliu Busuioc, rostit la lansarea romanului Și a fost noapte…, pe 17 mai 2012, la Librăria din Centru din Chișinău.)”

„Despre ideea diferenței, a imposibilității comunicării dar și, ca supratemă, despre despărțirea (relativă) de lume scrie Mariana Codruț în volumul Femeia care nu se mai uită la cer. E mult de brodat aici în vremi ale nimicului și mai ales ale unui foarte prost mascat anticomunism care încă mai bântuie literatura română, însă prozele ei evită tema cu grație și rămân în ceea ce în linii mari putem numi umanism. Lumea e așa cum e și nu istoria, la rândul său discurs, o va schimba.
E o carte stranie, îți dă senzația de irealitate, de altă lume, generată de simpla poziționare în spațiul literar. Uneori, asta se întâmplă : literatura modifică realitatea în moduri imperceptibile și o transpune într-un soi de spațiu magic neprecizat pe care îl numim povestire, dar căruia ar trebui să-i găsim alt nume.
Refuzând să-și politizeze textele, Mariana Codruț scrie despre noi. Și asta e minunat.” (Cristian FULAȘ)

„Citești proza scurtă a Marianei Codruț ca să cunoști oameni. Ai de la început sentimentul acut că îi știi de-o viață, și totuși secvența pe care scriitoarea o șlefuiește preț de câteva pagini e de fiecare dată o surpriză, în sens uman și în sens literar.
„Mirosea a mâncare caldă și a rufe geruite” în apartamentul unui șofer și al unei bucătărese cu trei copii. O flanea de bărbat, smulsă de vânt din balconul de deasupra, ajunge la ei. Mariana Codruț ne introduce incognito în casa oamenilor, vorbele și gesturile lor devin ale noastre, fără să știm încotro vor duce. Îți stă inima o clipă și duioșia răsare când nu te aștepți.
Toată galeria de personaje din volumul de povestiri Femeia care nu se mai uită la cer arată o mare empatie, dar, în mod paradoxal, și o detașare de… entomolog, care își urmărește ființele sub o lupă fină, calibrată cu acuitate psihologică și un nemaipomenit simț al limbii.” (Cristina HERMEZIU)

Viata ne aduce bune si rele. Cand i-au venit lui Marcu alea bune, s-a simtit vinovat de cele rele. Se intampla ca ce se face nu se mai poate desface. A simtit-o pe pielea lui. Regretul nu-i o absolvire. Te insoteste o vesnicie. Dar poti trai si asa. Asta a invatat, ca se poate. Poate sa-l fi inspirat ‘Padurea care respira’. Tabloul era agatat deasupra sofalei. Si langa el, un altul, din seria ‘O scurta vacanta in Parry Sound’. A fost titlul cartii cu care si-a castigat notorietatea internationala. Angoasele si-i le-a spalat in jacuzzi langa o fata frumoasa pe care o iubea. Ii facuse loc intre cele pe care le pierduse da’ inca-i haladuiau prin cotloanele mintii. N-avea de ales, trebuia sa convietuiasca cu ele toate laolalta.
Michael Varujan Magharian

O poveste de dragoste devoratoare și autodistructivă

Invitația la vals este unul dintre cele mai apreciate romane ale literaturii interbelice, iar în cei aproape nouăzeci de ani scurși de la prima sa apariție, în 1936, a fost publicat în zeci de ediții. Drumeș spune povestea de dragoste dintre Tudor și Micaela, o experiență măcinată de excese emoționale, gelozie și jocuri ale seducției. 

Tudor, pentru care femeile nu mai reprezintă un mister, este intrigat de lipsa de interes a Micaelei și vrea cu orice preț să o seducă. Tânăra studentă, aparent neclintită în fața declarațiilor acestuia, se lasă atrasă într-un joc al voluptății ale cărui reguli îi sunt necunoscute. Dragostea celor doi protagoniști, prinși în vâltoarea pasiunii, este o continuă luptă de cucerire, devoratoare și autodistructivă.

Una dintre cele mai bine vândute cărţi de literatură română din toate timpurile

Publicat pentru prima dată în 1946, Elevul Dima dintr-a șaptea nu și-a pierdut niciun moment farmecul. Povestea de dragoste dintre Grig și Lotte, spiritul aventuros, idealismul, impertinența, naivitatea și entuziasmul tinerilor din romanul lui Drumeș rămân la fel de actuale.

Asemenea tuturor adolescenților, Dima, Tarzan, Magotu, Basu și toți ceilalți visează și trăiesc totul la intensitate maximă. Planuri pentru o expediție spectaculoasă, conflicte cu profesorii, drame interioare, iubiri pasionale, toate acestea sunt suprinse și descrise de Mihail Drumeș cu naturalețe și talent, fascinând generații întregi de cititori.

Imblanzitorul de flacari de Manuela Buchmann este un roman care te prinde de la prima pagina si te poarta printr-o paleta larga de sentimente: iubire, conflict, dor, iertare si renastere.

Povestea Lalei Cristurean — tanara, visatoare si hotarata sa-si urmeze inima — se intersecteaza cu destine puternice: Radu Corturaru, fierarul cu suflet de artist, Luca Serafini, aristocratul prins intre obligatii si remuscari si Aurel bulibasa, portretul obsesiei si al foametei de aur. Pe fundalul satului Pribec si al conacului Zorile, Manuela Buchmann creeaza o fresca sociala calda, dar fara menajamente, despre diferentele de clasa, asteptarile familiei si curajul de a alege.

Valoarea scriiturii consta in modurile subtile in care autoarea surprinde viata interioara a personajelor. Nu e vorba doar despre intamplari — ci despre felul in care iubirea poate fi mangaiere sau condamnare, cum rusinea familiei poate modela vieti si cum gesturile mici (o scrisoare, un inel lucrat manual, o barda la chimir) devin simboluri incarcate de sens. Nararea alterneaza scene intime, pline de tandrete, cu momente de tensiune aproape mitica (padurea, haita de lupi, povestea barzii create de Radu), iar ritmul fiecarui capitol te tine intr-o continua curiozitate.

Manuela Buchmann are un talent aparte pentru portretizarea femeilor: Maria Albu — mama cu mandrie ranita, Lucretia (privighetoarea de la Scala) — soprana plina de lumina, Lala — femeia care invata sa-si croiasca viata, fiecare este construita cu respect pentru complexitate, cu nuante psihologice care o fac recognoscibila si memorabila. Limbajul e bogat, senzorial: atmosfera satului, mirosul focului din fierarie, textura hainelor si pericolul padurii sunt descrise astfel incat sa le simti in piept. Dialogurile suna autentic, sunt condimentate cu umor, durere si o demnitate care nu isi pierde niciodata finetea.

Romanul Imblanzitorul de flacari se adresează celor care care cauta o poveste cu radacini, cu personaje reale, care sufera si iarta, dar si pentru cele care iubesc scriitura, acea satisfactie estetica pe care ti-o da numai un text bine scris si care ramane dupa lectura: imagini puternice, metafore care lumineaza temele mari (identitate, apartenenta, dragoste) si o compozitie care impleteste destinul individual cu cel colectiv.

Imblanzitorul de flacari te va atinge, te va provoca si, mai ales, iti va ramane in gand mult dupa ultima pagina — o carte despre puterea de a domoli ceea ce arde în noi.

Fragment: Laura Cristurean crescuse cu el laolalta, invatase pasii tinuta si de mana lui, Raducu ii curatase obrajii de lacrimi, asa cum stia el mai bine, scuipandu-si mai intai in palme, el ii fusese si frate, si prieten, si camarad. El fusese primul care ii spusese ,,Lala”, ca intr-un cantec numai de el stiut. Tot el o asteptase cand venise in vacante, pitit pe marginea drumului, luminand dintre balarii si scaieti cu bucuria lui intreaga lume.
Pentru ea sarise Raducu la bataie ca un curcan, fara sa ii pese cu cine, daca o suparau copiii, si ea tot pentru el se tavalise in pulberea ulitei tragand cu furie coditele Anisoarei, care ii strigase cu obraznicie „tigan”.
Impreuna fusesera la scaldat, cat era vara de lunga, si la colindat iarna, impreuna trasesera soricul de pe porc, de Ignat, sub privirea indignata a Mariei, si tot impreuna impartisera pedepsele Lalei, caci doamna Maria Albu Cristurean, mama Lalei, aspra la fire, nu vedea cu ochi buni prezenta lui, pedepsind-o pe Laura din orice.
,,Impreuna” se destramase cumva, sau mai degraba candva, cand Laura Cristurean devenise domnisoara.
Primul an la Temesvar devenise si ultimul an la tara.
Maica-sa, rostogolindu-si ochii peste cap, se opusese cu vehementa ca Laura sa isi mai petreaca vacantele la bunicii Cristurean.
—Nu se cade, nu vezi ca se poarta ca la usa cortului? Vrei sa ajunga in satra? Asta vrei sa faci din ea, o tiganca? se auzea ca un ecou, tot mai des, in casa din Karansebes, repros si amenintare la un loc, dezlantuind certuri fara sfarsit.
Laura auzea, se indigna, strangea pumnii bataios, infruntand-o pe maica-sa, dar refuzand cu tarie sa mearga la bunicii Albu, la fel de snobi si de severi ca fiica lor, cautand in taica-su un aliat.
Numai ca Cristian Cristurean era orice, dar nu un aliat de nadejde, schimband partidele dupa cum se inclina balanta, gata sa semneze orice tratat ar fi adus cu sine pacea.

Manuela Buchmann, nascuta la Resita, a studiat medicina la Universitatea din Timisoara, unde si-a inceput ulterior specializarea. In prezent, traieste in Gemania, unde este medic specialist pe medicina interna, geriatrie si medicina paliativa si lucreaza ca medic sef al unei clinici de geriatrie.
Imblanzitorul de flacari este a doua cartea a autoarei dupa debutul in 2005 cu Inimi de vrabiute.

De la ultima secventa a cartii Adio Bucuresti au mai trecut patru ani. Laura profeseaza ca inginera in strainatate, dar isi doreste – si este constienta ca poate – mai mult. Va ceda pana la urma dorului de casa? Cat de departe o va purta destinul in cautarea dragostei pierdute si a implinirii aspiratiilor profesionale? Cititi Taramul fagaduintei, a treia carte din seria De-a prinselea prin lume.

Mirela Vladimira Olteanu s-a nascut in Bucuresti, sub auspiciile asa-numitei ‘epoci de aur’, si traieste cu familia in Canada, unde a emigrat in urma cu aproximativ treizeci de ani. Autoarea si-a continuat studiile in cadrul Universitatii Ryerson din Toronto, si dupa o cariera de circa patru decenii in proiectarea si planificarea centralelor energetice nucleare, atat in Cernavoda cat si in Ontario, isi imparte in prezent timpul intre Romania si tara adoptiva, dedicandu-se unei pasiuni mai vechi, scrisul.

Mirela Vladimira Olteanu a debutat ca scriitoare cu romanul Indragostiti in Bucurestiul de Altadata, prima carte din seria De-a Prinselea prin lume, dezvaluind publicului parte din experientele personale, atribuite protagonistei principale, Laura, ‘o versiune imbunatatita a propriei persoane’, in cuvintele autoarei. Naratiunea eroinei destainuie premisele care au indemnat-o pe drumul emigrarii, purtand cititorii pe drumul lung al celor plecati din tara, fara a ii judeca sau a face reclama celor care i-au urmat.

Despre oameni, despre povesti spuse cu ochii în ochii celuilalt si despre acel „Hai noroc!” rostit cu tot sufletul.

În paginile acestei cărti vei descoperi traditie, mituri si bancuri savuroase, glume care nu se demodează si povesti adevărate din Ardeal.

Vei simti miros de prune coapte, clinchet de pahare mici si râsete care se rostogolesc pe ulită. Aceasta nu este o carte care să te învete să torni în pahar. Te învată cât să pui în suflet. Deschide-o.

Dacă zâmbesti după primele rânduri, vei sti că este pentru tine. Cu drag si cu măsură. - Vasile Basil

Unele cărți nu se cer înțelese ca un manual de citire. Adevărul lor nu se expune, ci circulă printre rânduri, ase­menea apei freatice. Lumina într-o oglindă răsturnată nu spune o poveste de dragul narațiunii; este locul în care ajungi când nu mai ai unde fugi.

Cuvintele nu construiesc lumi, ci reflectă ceea ce a fost ascuns, rănit, lăsat în tăcere. Aici, memoria nu este trecut, ci o prezență activă, pulsând dureros în conștiință. Fiecare fragment funcționează ca o reflexie inversată: luminează fără să mângâie, dezvăluie fără să explice.

Fiecare tăcere este o întrebare nerostită. Fiecare capitol – o ușă care seduce spre o lume interioară unde vinovăția, iubirea, pierderea și speranța caută un echilibru precar, sub amenințarea permanentă a ruperii.

Cartea nu oferă consolare. Ea așază cititorul, pentru o clipă, în vizorul propriului adevăr. Iertarea nu vine din afară; începe acolo unde judecata de sine încetează să mai fie o formă de cruzime.

Fiecare frază sapă cu răbdarea unui acid lent. Întunericul nu este un capăt de drum, ci o chemare. O lumină extrasă din adânc, nu din suprafață.

Lumina într-o oglindă răsturnată propune nu salvarea, ci o posibilă redempțiune prin luciditate. Iar la capătul acestei traversări, dacă ai curajul să o duci până la capăt, s-ar putea să descoperi că lumina pe care o căutai nu vine din afara ta.

Ea ești tu – în nebunia lumii.

Curajul de a renunța la o relație distructivă este, pentru Ema, începutul unor căutări ale sensului propriei vieți. Rememorează vechi iubiri și copilăria modelată de absența tatălui, greșește, se învinovățește, regretă, se răzvrătește, totul în încercarea de a înțelege ce se întâmplă cu ea.

Frânturi din Ema se găsesc în fiecare dintre noi. O vulnerabilitate pe care nu o putem depăși, lașitatea de a ne lăsa copleșiți de ceea ce doresc ceilalți de la noi, vreo tristețe căreia îi refuzăm dreptul de a exista – sunt sinuozități ale vieții interioare pe care cu toții le recunoaștem. Ema nu are soluții pentru noi. Are însă curajul de a ne arăta lupta ei, drumul anevoios către sine însăși.

Toate acestea sunt prinse de Valentina Georgescu în rama unei lumi de o eleganță discretă, cu lumini blânde și detalii pline de sensibilitate. O carte care lasă în urmă o mireasmă dulce-amăruie de petunii și gutui.

Simona Antonescu

„Viața se întâmplă în mintea noastră. Noi o facem mai bună sau mai rea”. Așa spune Ema, personajul din romanul de debut al Valentinei Georgescu. Un personaj pe care autoarea îl explorează cu minuție în culisele ființei lui, care se înfiripă din relația cu mama și cu un trecut dificil, marcat de secrete și de o fractură comunicațională, din povești amoroase care o închid într-un  stereotip din care evadează continuu, din relația fluctuantă cu sinele, cu singurătatea, cu propria vulnerabilitate. Valentina Georgescu scrie o poveste despre cum ajungem să ne asumăm propria identitate dincolo de condiționări sociale și de contexte repetitive. O scrie cu atenție pentru gest, pentru revoltă, pentru toate tipurile de renegociere ale locului pe care Ema îl ocupă în lume. În lumea ei.

Romanul Valentinei Georgescu e o succesiune de tablouri ale unei vieți interioare. Dinamic, conversațional, alert, traversat de ancore în cotidian, de filme, muzică, prietenii, confesiuni, crize emoționale, cafele, dependențe, profunzimi și nevralgii ale familiilor prinse în scenariul înstrăinării sau ale cuplurilor care nu se cunosc pe deplin niciodată. Povestea Emei e una a eliberării și a vindecării conștiente, pe care autoarea o construiește pas cu pas, credibil, coerent și ușor de parcurs. Sciitura e atașantă și vie, își ține cititorul aproape și nu complică inutil firul narativ. Din contră, proza e una a esențializării, așa cum ajunge să fie și parcursul Emei, surprinsă în plină și exuberantă reinventare.

Ioana Bâldea Constantinescu

Valentina Georgescu este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității București și traducător independent. A tradus peste o sută de titluri de ficțiune și nonficțiune, din engleză și germană, pentru mai multe edituri din România, și este membră ARTLIT. A urmat cursuri de scriere creativă cu Simona Antonescu, Ana Maria Sandu, Marin Mălaicu-Hondrari, Florin Iaru, Marius Chivu. Un paradis improbabil este romanul ei de debut.

Contine un dosar critic si o fisa biobibliografica

Maiestria narativa a lui Agarbiceanu se manifesta cu deosebire in nuvelele si schitele care cuprind o vasta galerie de figure reprezentand, pe cat de variat, pe atat de pregnant, lumea satului, romanesc de la inceputul veacului nostrum. Scriitorul este foarte inegal, subminat adeseori de didacticism, de neglijente stilistice inadmisibile, dar cine parcurge prozele sale scurte […] descopera in masa lor epica, pe langa pagini de mare poezie naturistica, pe langa portretele rurale emotionante in inocenta lor existentiala, chiar capodopere in stare sa ridice, ca de putine ori, literature narativa romaneasca la nivelul universalitatii. In concentrarea beletristica si in profunzimea ei umana, Fefeleaga (1908) este esentiala ca o fabula de Eso psi problematica precum Moartea lui Ivan Ilici. Caci exista la Agarbiceanu un realism elementar si sintetic, ce da viziunilor sale epice o densitate pe care nu o au decat ideile poetice si care este de fapt propriu naratiunii populare. - Ion Nenitescu

Istoria literaturii romane

Cuprins:

• Proză scurtă (1902-1910) – Badea Nicolae, Mătușa Stana, Mistrețul, Hoțul, Bunica, Popa Vasile, Moș Viron, Cula Mereuț, Dan Jitarul, Bunica Iova, Omul cu viață scurtă, Doi bătrâni, Doamna Catalina, Fefeleaga, Luminița, Vârvoara, Vâlva-băilor, Ursitul, La o nuntă, Sănduța, Angheluș, Duhul Băilor, Valea-Dracului, Oana Precupeața, Gura satului, Lada, Melentea, Vedenii, Străinul.
• Din viața preoțească (1916) – Darul lui Moș Miron.
• Zilele din urmă ale căpitanului Pârvu (1921) – Dura lex.

Mica Romă XXI, Serie nouă.

Cu o interpretare teologică de Cristian Bădiliţă.

Volumul reproduce ediția din 1940, ultima revăzută de romancier.

„Gabriela Adameşteanu îndeamnă la o lectură mai profundă a comportamentelor umane de aparenţă inofensivă, de suprafaţă benignă, şi în aceasta mi se pare că stă valoarea de subtilitate şi de pătrundere ieşită din comun a prozei sale. Calitatea acestei literaturi stă în chiar rezerva şi modestia ei, plină de ambiţii; şi mai orgolioasă, mai substanţial orgolioasă decât a celor stăpâniţi doar de vanitatea literară a întâietăţii. Gabriela Adameşteanu reţine prin atenţia privirii, prin seriozitate profesională, nu o seriozitate mohorâtă, lipsită de har, ci una care ţine strâns de firea scriitorului adevărat, capabil să pună mai presus de orice obsesia unei pagini bune, dense, definitiv aşternute dacă este cu putinţă; şi iată că este.” (Lucian Raicu)

Povestirile au fost traduse şi publicate în SUA, Germania, Franţa, Bulgaria, Ungaria, Olanda, Estonia şi Rusia.