Literatură română

„Mereu a fost obsedat de soldaţi. Mereu i s‑a părut că şi poezia e o boală grea. Tot o condamnare la moarte. Soldatul îşi părăseşte viaţa şi pleacă pe front. Meseria lui e moartea. El îşi pune trupul în faţa glonţului ca să îi apere pe ceilalţi. Dar şi poetul îşi pune trupul în faţa morţii. Ca să ce? Tot ca să‑i apere pe ceilalţi. Ca să‑i apere de ei înşişi, poate. Nici poet nu poţi fi oricum. Poezia trebuie trăită până la capăt. Şi asumată, cu toată otrava ei. E pe viaţă şi pe moarte. Meseria soldatului este moartea de glonţ. Meseria poetului este moartea de sine însuşi. Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală. Nu e nici o metaforă. E cât se poate de concret. Nu ne pasă de viaţa lor personală. Unul trebuie să moară pentru ceilalţi, civilii. Celălalt trebuie să scrie pentru ceilalţi, nepoeţii. Şi scrisul e tot o formă de moarte. Laşi din tine tot mai mult, până nu mai rămâne mare lucru. Toţi visează la gloria poetului. Dar cine ar accepta să ducă viaţa poetului? Cine ar vrea să trăiască aşa cum a trăit el? Poezia înseamnă autodistrugere. Hybris. Intensitate. Altfel nu e poezie. Toţi ar vrea să aibă cărţile lui Dostoievski, dar cine ar accepta să fie condamnat la moarte? Toţi ar vrea să poată scrie ei poezia lui Eminescu, dar cine şi‑ar dori viaţa lui? Toţi ar vrea să aibă 11 elegii, dar cine şi‑ar da drumul în gol cum a făcut‑o el? Boala profesională a soldatului este moartea de glonţ. Vărsarea sângelui. Boala profesională a poetului este moartea de sine însuşi. El se lasă ucis de viaţa pe care trebuie să o ducă, pentru a‑şi putea scrie poezia. Sângele lui care împroaşcă peretele e ca sângele soldatului care se scurge în tranşee. Asta e moralitatea lui.”

Romanul are drept temă centrală ironia: faţă de romanul clasic, faţă de temele lui majore, faţă de literatură, în general. Protagonistul, un tânăr mereu în căutarea nefericirii, pentru a găsi motivaţia autocompătimirii, este prins în diverse situaţii ce pendulează între comic şi tragic, trecând prin grotesc, iar personajele care-l secondează ascund poveşti asemenea. Rezultatul e o carte ce se citeşte dintr-o suflare – o proză despre voluptatea ratării şi despre comedia suferinţei.

„De mult n-am mai râs aşa citind un roman. Iar cine nu râde citind povestea studentului (ar putea fi oricare dintre noi) care se alcoolizează zi de zi ca să uite marea iubire pentru o hipioată (pe care o întâlneşte la un pahar şi cu care se culcă după doar câteva ore!) are grave probleme cu simţul umorului! Şi dacă doar umorul ar fi elementul care să ţină cartea, şi tot ar fi destul: însă substanţa vine din uşurinţa cu care parodiază clişee grosolane, tipuri de roman, atitudini şi chiar genuri literare. Boema intelectuală iese şifonată din povestea asta, la fel poza teribilist-studenţească, în general personajele cool – răzvrătiţii, însinguraţii, băieţii răi, underground-ul cu tot ce are el mai... under! Apoi, ideea de amor, cu tot cu discursul de rigoare, maimuţărit în toată splendoarea lui. Ce iese e o peltea lungă de patetisme, de un haz nebun!” (Florina Pîrjol)

În fața epilepsiei, umorul rămâne singura apărare

Nino-nino. Agitație. Timișoara. Sâmbătă. Un grup restrâns de oameni. Ciprian, un bărbat de 40 de ani, realizează brusc că nu se mai poate preface: trebuie să-și accepte boala. Însă drumul până în acest moment, departe de un final, a fost sinuos. Iar protagonistul-narator ne întoarce în timp, ne poartă, criză cu criză, răzvrătire cu răzvrătire, poantă cu poantă, prin viața sa, pentru a ne arăta cum poate fi parcursă călătoria cu un diagnostic incurabil.

Stai jos sau cazi, o carte care se cere citită dintr-o răsuflare.

„Bogdan Munteanu este un scriitor adevărat. Un rând al lui este un gând, o secundă, o oră, o zi sau un an al celui care citește. Epilepsia este un subiect fascinant. Poate genera orice stare, te poate pune să scrii lucruri pe care nu le-ai imaginat vreodată. Și Bogdan Munteanu chiar face asta, le scrie. O ușoară schimbare de comportament sau redefinirea condiției cu care ne raportăm la viață… asta este epilepsia. Să nu realizezi cine ești și ce ți se întâmplă o vreme, până găsești o doctoriță să îți explice – este perfect plauzibil. Dacă știi despre ce este vorba. Să poți să revii în balans cu tine și cu lumea, apoi, este miraculos. Avem de-a face cu o povestire la colțul ierbii a unui om care moare, învie, trăiește, a unui om care relatează, etapă cu etapă, ce simte. Este literatură pură, pe de o parte, fiindcă epilepsia te face sensibil – «simt enorm și văd monstruos», cum s-ar spune –, pe de altă parte, deoarece cartea lui Bogdan redă o poveste simplă, a unui om căruia i se întâmplă lucruri, zi de zi. Lucruri care se învârt în cuvintele minunate cu care el construiește o lume, care urlă, care se odihnește.“
Bogdan O. Popescu

Neatras de tehnici narative complicate, Gellu Dorian mizează și în această carte pe darul povestirii. Romancierul trasează geneza, destinul și destrămarea unei numeroase familii din arealul Țării de Sus în decursul ultimelor trei secole. Au fost vremuri frământate de provizorat perpetuu, când tot ceea ce era îngăduit părea a fi și obligatoriu în cadrul delicatei conviețuiri interetnice. Este o lume românească prinsă între invazii și exoduri voluntare, între dezrădăcinare și eforturi de adaptare, care a devenit aiurită, plecând aiurea în lume în ultimul timp. Iar aceasta, după ce a nutrit pretenții de independență totală, precum proclamarea undeva a unei republici autonome… țărănești. După citirea romanului Schisme (o tragedie românească), pot să parafrazez ceea ce scria Ion D. Sîrbu în Adio, Europa!, spunând că românii au trăit de-a lungul a trei veacuri cele mai tragice trei decenii din ultimul secol. - Vasile Spiridon

O carte despre cât de important este să-ți spui povestea și să ai pe cineva care s-o asculte cu atenție.

Dispariția inexplicabilă a unui scriitor devine obiectul investigației fostului său traducător și a unui detectiv, acum polițist pensionat. Cei doi vor încerca să afle ce s-a întâmplat cu bătrânul autor, despre a cărui moarte nimeni nu deține nici o informație – nici poliția, nici Uniunea Scriitorilor –, dar care ar trebui să aibă o vârstă neverosimilă, de 113 ani, dacă printr-o minune s-ar mai afla în viață. O intrigă complicată, plină de suspans, condimentată cu elemente de fantastic îl poartă pe cititor, într-un ritm alert, printr-un București eliadesc, misterios, către un deznodământ surprinzător, care deschide perspective neașteptate de interpretare a poveștii. Fals policier, Cazul scriitorului dispărut pune, la un nivel de profunzime, inclusiv problema raportării autorului la textul său, dar și a traducătorului la textul pe care-l traduce, cel din urmă nefiind întotdeauna onest și introducând deseori ceva din propria gândire în ceea ce ar trebui să fie transpunerea pură a textului altcuiva.

Polițiști corupți, avari incurabili, agenți imobiliari cu tendințe de vampiri sau adepți anonimi ai celor mai diverse teorii ale conspirației, nicio categorie reprezentativă pentru peisajul românesc al zilelor noastre nu lipsește din această satiră acidă. Prinse într-un cerc vicios al infamiei, al ignoranței și al aparențelor care dizolvă esența, personajele devin oglinzi ce reflectă cu o precizie aproape chirurgicală mentalitățile și caracterele care bântuie scena politică și spațiul public din România. Uneori absurdă, alteori tragică tocmai prin comedia amară pe care o aduce în prim-plan, narațiunea unește punctele roșii de pe traseul degradării morale, iar în spatele zâmbetului ironic smuls cititorului, drama constă în faptul că figurile care populează universul construit de Mihai Găinușă nu au fost, probabil, niciodată cu adevărat bune, ci forțate chiar din prima clipă să se adapteze mediului pentru a supraviețui. Corectă sau nu, viața lor se derulează mereu în jurul acelorași evenimente și ajunge, în ultimă instanță, încă o rotiță în marele mecanism al indiferenței și resemnării.

„Scriitor matur, cu experiență deja consacrată în genuri multiple – poezie, roman sau eseistică literară –, Horia Corcheș revine cu un volum în care ficțiunea autobiografică se întâlnește fertil cu moduri narative contemporane. Volumul e emoționant prin montajul memoriei afective și problematizant prin lipsa de încrâncenare anticomunistă (incursiunea în anii ’80-’90 conține o privire echilibrată ideologic asupra epocii, nu o denunță, nici nu o idilizează). Cartea este extrem de actuală și prin surprinderea deopotrivă empatică și critică a masculinității angoasate. Memoria caldă a familiei, trecutul recent ca totalitate socială difuză, iubiri dezamăgitoare, fapte și fantasme erotice. Sunt sigur că, prin toate acestea, vocea narativă a lui Horia Corcheș își va găsi rolul și locul în istoria literaturii române contemporane.” (Claudiu Turcuș)

„Nostalgia, sentimentalismul și candoarea tutelează volumul lui Horia Corcheș. Dar nici funcționalitatea narativă nu este previzibilă, nici imaginarul nu este deloc tipic. În prima parte, rememorarea copilăriei din anii ’80 se înstrăinează de seria inflaționistă de autoficțiuni «roz»/«negre» consacrate vieții în comunism pentru a facilita reflectarea unor medii sociale – ale așa-numitului «proletariat îmburghezit» – pe cât de definitorii pentru epocă, pe atât de puțin explorate. Intrigile erotice din a doua secțiune, plasate în perioada posttranziției, evită clasicele scenarii ale dezabuzării zgomotos-autenticiste și dau seama de o anesteziere sentimentală epidemică, întinsă din săli profesorale în birouri corporatiste, din capitală în provincie, din urbanul care-și trăiește vanitos occidentalizarea până în zona precariatului rural sau de periferie.” (Cosmin Borza)

„Fiecare poveste de dragoste poartă în ea pariul veşniciei. Fiecare îndrăgostit vrea ca iubirea lui să treacă dincolo de toţi şi de toate. Şi fiecare îşi preţuieşte aleasa după cum se pricepe, după cum poate şi după cum crede de cuviinţă. Unul îi ridică un palat, altul îi scrie o poezie. Unul o îngroapă în flori, altul îi dăruieşte inele. Unul îi face zece declaraţii pe zi, altul o adoră mut, cu ochii mari. Unul regândeşte lumea de dragul ei, altul ucide. Dar nici unul nu acceptă că ar putea să existe pe lume poveste mai intensă sau mai vie decât a lui.“ — RADU  PARASCHIVESCU

Iosif Vulcan, fiul lui Nicolae Vulcan şi al Viktóriei Irinyi, s-a născut pe 31 martie 1841 la Holod, atunci parte din Regatul Ungariei. În 1871 s-a căsătorit cu Aurelia Popovici, care i-a fost mereu alături şi l-a susţinut în toate proiectele întreprinse. A urmat cursurile liceului romano-catolic din Oradea (1851-1859) şi ale Facultăţii de Drept din Budapesta (1859-1863). A ales însă o carieră mult mai dificilă şi a început să lucreze în presa de limbă română de la Budapesta, la diferite publicaţii (Concordia, Aurora română, Umoristul), unde şi-a făcut ucenicia de ziarist, reporter, editor şi secretar de redacţie. În 1865 şi-a lansat propria revistă (Familia), pe care a mutat-o ulterior la Oradea (1880). Timp de 42 de ani, în paginile Familiei au fost publicate articole, poezii şi nuvele ale scriitorilor din Imperiul Austro-Ungar şi din Regatul României. În 1866, pe adresa redacţiei a sosit o scrisoare cu poezia „De-aş avea...”, semnată Mihail Eminovici, pe care Vulcan a hotărât să o publice, dar cu numele românizat Eminescu. Din acest motiv este considerat „naşul literar” al poetului. A pus bazele Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român, care a avut un rol important în dezvoltarea dramaturgiei româneşti. A publicat numeroase volume, printre care romane, poezii, piese de teatru, nuvele, jurnale de călătorie (în urma voiajelor întreprinse în Germania, Franţa, România, Imperiul Otoman sau Imperiul Austro-Ungar), dar şi un important volum istoric, Panteonul Roman. A tradus romane de succes ale autorilor Xavier de Montépin, Claire de Chandeneux şi Jules Verne. A fost ales membru al Societăţii Kisfaludy (1871) şi al Academiei Române (1891). A fost unul dintre cei mai importanţi promotori ai culturii române din acea perioadă, într-un context politic foarte complicat, reuşind să sprijine prin acţiunile lui oameni din toate artele româneşti. S-a stins din viaţă pe 8 septembrie 1907, la Oradea.

„Mă întreb dacă ar fi putut fi altfel. Iosif şi cu mine să trăim fericiţi, fără revistă, departe de luminile notorietăţii. Să fim noi doi, pur şi simplu, fără vreo «luptă naţională», fără strădaniile de ridicare a poporenilor, fără participările la întruniri şi fără onorurile publice care au venit cu timpul. Multă vreme am visat la aşa ceva, la un Iosif altfel, care să stea numai cu mine şi să mă iubească, iar eu să mă bucur de el. Am fost o proastă, o femeie proastă. Un om ca Iosif nu şade pe cuptor, aşteptând să treacă timpul, dar nu de asta am fost o proastă, ci pentru că nu mă cunoşteam pe mine însămi. Dacă nu făcea ce-a făcut, eu nu l-aş fi iubit. M-aş fi plictisit repede de el. Pentru că nu pot iubi un bărbat fără un vis. Atunci nu ştiam cum eram, dar acum ştiu: o molie care zboară spre torţă. O molie norocoasă, care a stins trei torţe până să se stingă ea însăşi, dar uite că nu m-am stins de tot şi n-am să mă sting până nu termin de scris ce trebuie scris. Dacă nu eu, cine?
De ar fi să pun pe hârtie chiar totul, nu mi-ar ajunge o viaţă, iar eu nu mai am la dispoziţie decât câteva zile, poate o săptămână, poate o lună, nu ştiu. Datorită lui Iosif am cunoscut mii de oameni în aceşti 36 de ani de căsnicie, iar pe câţiva, poate cei mai importanţi, i-am cunoscut după ce el s-a dus. Am urmat fără teamă drumul pe care mi l-a lăsat cu limbă de moarte, am făcut tot ce trebuia făcut, tot ce a crezut Iosif că trebuia făcut, dar, din păcate, drumul n-a dus nicăieri, iar războiul le-a stricat pe toate. De planul lui Iosif s-a ales praful, ca şi de revistă, ca şi de mine, ca şi de toată lumea noastră, care s-a risipit ca fumul. Oamenii de acum nu au habar, nu pentru ei las mărturia aceasta, ci pentru urmaşii urmaşilor lor, ca adevărul să se afle şi să se ştie. Poate că le va fi de folos, poate că nu, dar asta să decidă ei.”

Ezoterism, demonologie, mituri și legende îmbinate cu intrigă poliţistă – iată „reţeta“ unui thriller ce ţine cititorul cu sufletul la gură, timp în care este purtat într-o călătorie prin lume, dar şi dincolo de „graniţele“ ei, văzute sau nevăzute.

Două cazuri „banale“ de crimă declanşează un fir epic alert, construit cu măiestrie în jurul unei simbolistici vechi de când lumea: cea a lupului, animal deopotrivă admirat şi temut, din leagănul civilizaţiei umane până în zilele noastre.

Un roman cu acţiunea plasată în trei dimensiuni, la finalul căruia cititorul va exclama, precum unul dintre protagonişti: „Nu tot ceea ce vezi este exact aşa cum vezi!“

„Bucureştiul fanariot e o urbe care se leagănă zi şi noapte în ritmul moleşitor al manelelor, cufundată în fumul ciubucelor, în superstiţii, zvonuri şi magice arome orientale, şi care se lasă asaltată în răstimpuri de frenezii endemice şi fără obiect, de tristeţi grele şi de melancolii fără nume. Dacă ar fi atât şi tot ar fi de-ajuns.

Dar povestirile pe care ni le spune Doina Ruşti, despre iubiri imposibile, sprijinite pe documente şi scrise cu talentu-i bine cunoscut, ridică perdeaua de pe o lume cu obiceiuri, relaţii private nemiloase, comportamente surprinzătoare şi habitudini stranii.“ EUGEN NEGRICI

47 DE POVESTIRI FANARIOTE DESPRE AMORURI ŞI PASIUNI BIZARE: ÎNTÂMPLĂRI ADEVĂRATE, FAPTE ISTORICE, UN IMAGINAR ROMÂNESC ŞI O FORMULĂ EPICĂ MARCA DOINA RUŞTI.

PLUS ILUSTRAŢII DE EPOCĂ.

Proză scurtă în registru realist, povestire și microroman, trei specii care poartă amprenta unei scriitoare valoroase și o viziune distinctă asupra societății românești de la începutul mileniului nostru.

„Realismul prozatoarei ține de naturalețea perceperii concretului vieții de toate zilele, cu oameni comuni, cărora li se întâmplă lucruri nu tocmai comune, și de un excepțional simț auditiv, amintind prin această însușire de Velea și Marin Preda, dintre precursorii apropiați.” Gabriel Dimisianu, România literară, nr. 29/1998

Abraxas: numele mistic al zeului contradictoriu ne descuie porțile palatului de oglinzi deformante al realității iluzorii în care trăiește Michi Lucescu. Izolat de oameni și de viață într-o odăiță sărăcăcioasă închiriată în podul unei case vechi, acesta se lasă purtat de fluxul memoriei pe holurile unui bloc cu rădăcini în copilăria sa. Palierele îmbrăcate în gresie și faianță verde, ca o piscină interioară, conturează treptat imaginea unei ciudate Case cu Lei în care a locuit cândva împreună cu Prințesa Ralu, mama lui teatrală și strivitoare ca o forță a naturii. Din această casă vie, străjuită de doi lei de piatră și lipită de cimitirul evreiesc, vedem Bucureștiul cenușiu al ultimului deceniu comunist și pe cel pestriț din anii de după Revoluție. În rătăcirile sale prin blocul amintirilor, Michi deschide pe rând ușile celor 11 apartamente și pătrunde în câte un vechi cinematograf bucureștean, devenind concomitent spectator și protagonist al unui film al ratării și (auto)distrugerii. Episoadele acestui film, în care își joacă propriul rol sau poartă măștile altora, se derulează în puncte diferite din timp și spațiu, de la evul întunecat al cruciadei lui Frederic Barbarossa până la un viitor postapocaliptic înghițit de ape, trecând prin Viena lui Iacov Levi Moreno, Parisul lui Ilarie Voronca și New Yorkul lui Delmore Schwartz. Dar din toate aceste reflexii, unele senine, altele neguroase, se compune sufletul personajului, al Omului. Căci Abraxas este deopotrivă lumină și întuneric, este viață și moarte simultan, este dragostea și uciderea ei. Este lumea întreagă.

Am scris această carte pentru că mă tem de lumea care va veni, dar, mai ales, mă tem să nu moară POVEȘTILE. Să nu dezbrăcăm de tot lumea de mister sau nu cumva să nu-­l mai recunoaștem când ni se arată. Uneori, în miezul unor zile cât se poate de obișnuite, își fac loc întâmplări inexplicabile, al căror sens îl pricepem poate mai târziu sau niciodată. Întâmplări care fracturează logica și sfidează raționalul, care supun la grea încercare capacitatea de înțelegere și acceptare. Camelia Cavadia

Moartea părinților trezește în Margarita Kostenko amintiri de mult reprimate despre istoria tulburătoare a familiei. În casa părintească regăsește, între filele unui jurnal, fotografia de grup a unor gardieni stând lângă o groapă comună din lagărul de la Treblinka, cu tatăl ei în mijlocul lor. Revoltată, Margarita simte nevoia acută să afle întregul adevăr despre părintele ei, iar căutările o aruncă într-un infern emoțional: cum mai poate să respecte a cincea poruncă biblică? De ce au păstrat părinții fotografia? De ce mama nu i-a părăsit tatăl? Justificările fostului călău de la Treblinka, consemnate în jurnal, și confesiunile soției din paginile aceluiași jurnal, scrise după moartea soțului, compun o imagine amestecată a Holocaustului, cu personaje în aceeași măsură dezumanizate și pline de compasiune, cu povești de dragoste neverosimile și victime pentru care supraviețuirea devine un blestem.

Realismul magic al nuvelelor și povestirilor din Simfonia mută, potopit câteodată de note de fantastic și absurd, nu se desfășoară nici o clipă în gol: el are întotdeauna o acoperire psihologică și, de ce nu, mitologică. Importante nu sunt atât întâmplările, cât atmosfera și, mai cu seamă, mulțimea personajelor ce bântuie paginile cărții. Ele vor rămâne mult timp în memoria cititorului fiindcă o parte din acestea sunt, de fapt, arhetipuri. De aici și nota de fantastic, precum și grotescul sau umorul absurd. Izvorând din inconștient, ele parcă vin din interiorul peșterii lui Platon, contaminând și transfigurând prin trăirile lor tulburi contingentul.
Cadrul e cât se poate de real sau chiar hiperreal pe alocuri, recognoscibil în multe pagini, personajele însă, în ciuda conturului lor realizat cu precizie aproape chirurgicală, par scăpate de la balamuc, având aerul unor năluci proaspăt ieșite pe poarta propriului infern existențial. Ironică uneori, neașteptat de tragică alteori, Simfonia mută este tocmai cea care, paradoxal, dă glas celor mai ascunse gânduri și sentimente ale fiecăruia dintre noi, iar glasurile care răzbat dinăuntrul ei nu sunt altceva decât expresii vii ale tumultului nostru interior ce ne bulversează, adesea, conștiința. În acest sens, fiecare povestire este, mai mult decât orice altceva, o oglindă când limpede, când dureros de contorsionată a existenței noastre în lume.

Premiul pentru secţiunea 14 ani +, Trofeul Arthur, Ediţia a VIII-a // O poveste cutremurătoare spusă de o fetiţă invizibilă

„E tânăr şi foarte viu, plin de energie, ca un rocker adevărat, dar când te aştepţi mai puţin îl surprinzi bântuit de spaima că îmbătrâneşte şi moare. E un poet care face proză în forţă, ca la sală, ca pe biţă sau motor, care aici, în Banat, sunt bicicleta şi motocicleta; narează, descrie, construieşte, dar când te aştepţi mai puţin îl vezi cum trage un ştamplu (păhărel, aici, în Banat) de lirism. E frust, chiar dur şi necruţător cu tot ce vede în jur şi în el, dar când te aştepţi mai puţin scapă un gest sau o vorbă de mare delicateţe. E bărbătos şi infantil, brutal şi tandru. E prinţ şi cerşetor, erou şi loser absolut în lumea lui, aşa cum o vede, cum o trăieşte sau o imaginează. O lume de la marginea marginilor (cartiere timişorene, periferii de metropole, sate din pustă), cu oamenii ei neştiuţi sau uitaţi. Toate (locuri, chipuri, vorbe) l-au aşteptat pe el, pe Borco Ilin, să le descopere şi reînvie, ca să intre într-o carte. Ca să intre în cărţi, cu toate atuurile. Între care, mai de preţ, îmi par a fi două: al noutăţii lumii pe care o dezvăluie şi al limbii pe care o caută. Deşi el spune că nici una din ele, nici româna, nici sârba, nu l-au găsit. Pusti nas, Borco! Lasă-ne, Borco, n-ai dreptate, fiindcă le-ai găsit pe amândouă în limba fără pereche a literaturii pe care tocmai ai scris-o.“ — ADRIANA BABEȚI

Acest volum reunește romanele Paramnezii și Necredinciosul.

„Romanul lui Ion Vianu are un fir epic limpede. În același timp, nu puține sunt pasajele cu o încărcătură sapiențială succint și misterios formulată, care dau stilului lui Ion Vianu o tensiune aforistică și poematică. Asemenea pasaje mi-au sugerat că autorul știe despre om și abisurile lui, precum și despre lumea sacrului o mulțime de taine și că deține nu puține certitudini. Unele module ale romanului chiar asta sunt, meditații ori interogații pe teme biblice... Directă și frumoasă, emoționantă prin ceea ce spune și prin ceea ce sugerează, Paramneziile lui Ion Vianu este o carte «coaptă» ca un fruct pe creangă. Ea distilează o experiență de viață în care biograficul și livrescul sunt contopite și ne pune în contact cu o personalitate de o mare distincție sufletească și de o mare îngăduință față de tot ce înseamnă fenomenul uman.” (Marta Petreu)

„Necredinciosul – o jucărie romanescă despre alteritate și despre procesul integrării eului. Prozatorul rotunjește un ghem de semne și sensuri și aruncă cititorului un dumicat ispititor, incitant, rezistent la interpretări ultime, greu de ruminat fără rest... Povestitorul se joacă nestăpânit și inteligent cu ascultătorul‑cititor și îl implică în amestecul inepuizabil de povești reale și inventate. De la arta deducției la arta seducției, Ion Vianu este, el însuși, un admirabil cuceritor. De Curte‑Veche.” (Irina Petraș)

„Dacă traiectoria unui singur destin confirmă un Jurnal, aceea a mai multora trimite la mai complexa țesătură a unui roman. În Paramnezii, trei alte destine se intersectează cu al povestitorului, închipuind figuri însetate de absolut – a prietenului care se sinucide în detenție, spre a nu accepta eliberarea pe cauțiune turnătoriei, a lui Djamil, apoi, pacientul magrebian care, de asemenea, se sinucide, când înțelege a fi intrat într-o fundătură fără ieșire, în fine a amicului swițerian care, cu înaintarea în vârstă, dă tot mai mult curs instinctelor totalitare. Sunt cazuri-limită pe care surprinderea unei vieți în punctul de trecere spre starea seniorală a senectuții și le însușește, întru completarea propriei personalități. Or, tocmai evoluția acesteia, străbătând straturile de timp prin evocarea unor segmente existențiale, decide pigmentul final, dă respirație narațiunii, dincolo de suflul ei secret, după noi, mai prețios încă. «Ce curioase sunt disperările dostoievskiene în decor alpin!», exclamă eroul din Paramnezii, până la ultimul rând rămas fără nume. În fapt, ele îl urmăresc pretutindeni pe cel plecat. Chiar când se întoarce. Fiind cel care-și lasă în urmă umbra...” (Barbu Cioculescu)

„Romanul Necredinciosul al lui Ion Vianu este o carte ale cărei sensuri rezonează în straturile cele mai ascunse ale conștiinței. Un roman psihologic al timpurilor noastre, percutant, cu umbre grave. Un roman despre căutarea Sinelui în spatele măștilor, mai mult sau mai puțin transparente, pe care le poartă fiecare dintre noi, conștient sau nu.” (Dana Pîrvan-Jenaru)

Întruchipări ale omului modern preocupat de carieră şi de statutul său în societate, personajele Laviniei Branişte visează la îmbogăţire şi recunoaştere socială, uitând de familie şi de cei apropiaţi. De multe ori însă, munca până la epuizare, obsesia pentru propria imagine şi îndepărtarea de prieteni pot avea consecinţe nebănuite. Fiecare text al Escapadei redă, subtilironic, imaginea mult amplificată a unei probleme provocate de stilul de viaţă actual. Munca într-o mare companie, lumea universitară, întâmplări mărunte sau relaţii eşuate devin puncte de plecare pentru poveşti cu tâlc, pline de farmec, al căror final este de multe ori lăsat în voia imaginaţiei cititorului.

„16 autori din tot atâtea orașe au scris câte o proză despre locul natal sau în care se regăsesc cel mai bine. În unele texte, atmosfera orașului se insinuează pe nesimțite printre întâmplări, referirile directe la spațiu fiind aproape absente. În altele, acesta comunică imperceptibil cu psihologia personajelor, anticipându-le sau justificându-le gesturile și acțiunile. O lectură în cheie ironică, o privire nostalgică, o imersiune în trecutul istoric al unui loc – toate sunt variante de a citi și a scrie orașul. Scriind despre orașul lui, fiecare prozator și-a făcut de fapt propriul portret.“ — ANDREEA RĂSUCEANU, coordonatoarea volumului

„În casa noastră de demult se petrecea captarea clarului din vag. Mama fixa o mică lampă sub un geam pe care așeza fotografiile făcute în biserici, deasupra lor desfășura foaia de calc. După aceea, aprindea lumina și cu penița fină, înmuiată în tuș, trasa caligrafia subiectului pierdut. Din ceața frescei, în desenul mamei, se iveau pe rând păstorii, Steaua, boul și asinul, surâsul Născătoarei întinse în fân cu Pruncul, mironosițele blajine lângă Cruce, martirii răsuciți spre cer.

Adesea, o surprindeam în casă lipind cu migală prețioasele vase vechi din care rămăseseră doar cioburi sau reparând țesătura unor la fel de vechi broderii ori covoare. Îmi arăta că «cicatricile» de pe obiectele recuperate astfel le făceau să fie cu atât mai iubite.“

Radu Aldulescu (n. 1954) este autorul romanelor Sonata pentru acordeon (1993), Amantul Colivăresei (1995), Îngerul încălecat (1996), Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (1997), Cronicile genocidului (2012). A fost recompensat cu numeroase premii, între care Premiul „Ion Creangă” al Academiei și Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția, pentru scenariul filmului Terminus Paradis (r. Lucian Pintilie).

DINU PILLAT, fiul poetului Ion Pillat şi al pictoriţei Maria Pillat-Brateş, s-a născut pe 19 noiembrie 1921 la Bucureşti. A făcut clasele primare şi secundare la Liceul Spiru Haret din Bucureşti, debutând cu proze lirice şi critică literară în paginile revistei şcolii, Vlăstarul. Între 1940 şi 1944 a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, unde a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, Cornelia (Nelli) Filipescu. După absolvirea facultăţii a devenit asistentul profesorului G. Călinescu la Catedra de istorie a literaturii române moderne. Şi-a susţinut teza de doctorat, sub îndrumarea lui G. Călinescu, în 1947, cu studiile Romanul de senzaţie în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi Contribuţiuni la biografia lui Ion Pillat. În acelaşi an, în urma unei restructurări pe criterii politice, a fost îndepărtat de la catedră. Între 1950 şi 1956 a lucrat pe un post de casier şi apoi de pontator la cooperativa de praf de sânge „Muntenia". În toamna lui 1956, G. Călinescu a reuşit să-l aducă la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, al cărui director devenise, pe un post de cercetător. Arestat de Securitate în primăvara lui 1959, este anchetat şi inculpat în aşa-numitul „proces al intelectualilor", în „lotul Noica-Pillat"; i se dă o condamnare de 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru „crima de uneltire împotriva ordinii sociale", unul dintre principalele capete de acuzare fiind romanul Aşteptând ceasul de apoi, scris în 1948 şi dat ulterior spre lectură unor cunoscuţi, inculpaţi şi ei în proces. Eliberat din închisoare în 1964, în urma amnistiei generale a deţinuţilor politici, e reîncadrat în acelaşi an la institutul condus de G. Călinescu. În 1975, în urma unei noi restructurări pe criterii politice, este dat afară şi retrogradat pe un post de documentarist la Biblioteca Centrală Universitară. Bolnav de cancer, moare pe 5 decembrie 1975.

Scrieri publicate. Romane: Tinereţe ciudată (Ed. Modernă, Bucureşti, 1943), Moartea cotidiană (Ed. Vatra, Bucureşti, 1946); aceste două romane, împreună cu Jurnalul unui adolescent, au apărut ulterior într-un singur volum, sub titlul Tinereţe ciudată (Ed. Minerva, Bucureşti, 1984), iar apoi sub titlul Tinereţe ciudată şi alte scrieri (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011); Aşteptând ceasul de apoi (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010). Studii şi monografii: Mozaic istorico-literar (EPL, Bucureşti, 1969; ed. a II-a, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971), Ion Barbu (Ed. Tineretului, Bucureşti, 1969), Dostoievski în conştiinţa literară românească (Cartea Românească, Bucureşti, 1976), Itinerarii istorico-literare, ed. de George Muntean (Ed. Minerva, Bucureşti, 1978); ultima lucrare a apărut ulterior într-o ediţie adăugită, sub titlul Spectacolul rezonanţei. Eseuri, evocări, sinteze, ed. de Monica Pillat şi George Ardeleanu (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012).

VLAD ZOGRAFI s‑a născut la Bucureşti în 1960. A studiat fizica la Universitatea din Bucureşti, iar în 1994 a obținut un doctorat în fizică atomică la Universitatea Paris XI, Orsay. A debutat în februarie 1990 în România literară, cu o povestire. A publicat proză (Genunchiul stâng sau genunchiul drept, 1993 şi Omul nou, 1994), apoi teatru: Isabela, dragostea mea (1996, Premiul Uniunii Scriitorilor), Oedip la Delphi (1997), Regele şi cadavrul (1998), Viitorul e maculatură (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor), America şi acustica ( 2007, Premiul Uniunii Scriitorilor), Petru (2007, conținând variante revăzute ale unor piese publicate anterior), Toate minţile tale (2011). Petru a fost prima piesă de teatru românească pusă în scenă după 1989 la Teatrul Bulandra, iar spectacolul (regizat de Cătălina Buzoianu) a fost invitat la Bienala de la Bonn în 1998. În 2012 a publicat eseul Infinitul dinăuntru. Șase povestiri despre om, societate și istorie. În 2016 a publicat romanul Efectele secundare ale vieții (Premiul Observator Lyceum, 2017), apărut în limba cehă (traducere de Jiři Našinec, Editura Havran, Praga, 2019) și în limba sârbă (traducere de Ðura Miočinović, Editura Knjževna radionica Rašić, Belgrad, 2020). În 2018 a publicat romanul Șapte Octombrie.

Jan Cornelius s-a născut la Reșiţa și trăiește la Düsseldorf din 1977. Este scriitor bilingv (română si germană) și traducător de literatură. A studiat franceza și engleza la universităţile din Timișoara, Düsseldorf și Stirling (Scoţia). A publicat în Germania numeroase cărţi de proză satirică, volume pentru copii, poezii, eseuri despre literatura modernă. A colaborat cu reviste satirice germane și elveţiene și a scris o lungă serie de comentarii despre cultura modernă și piese de teatru radiofonic pentru posturile de radio naţionale din Germania și Elveţia. În România, a publicat comentarii despre literatură în Observator cultural, Dilema veche și România literară. A tradus și a prezentat în mediile germane și în numeroase lecturi publice din spaţiul german cărţi ale multor scriitori români actuali. În 2013 a publicat la Berlin excelent primitul roman Narrenstück, în română apărut la Humanitas cu titlul Eu, Dracula și John Lennon, cu puternice tente absurde și satirice (Berliner Zeitung numește cartea „cel mai hilar roman al primăverii 2013” și-l încadrează pe autor în tradiţia lui Bohumil Hrabal). Împreună cu Adina Popescu a scris volumul De ce nu-s românii ca nemţii (2019, Editura Paralela 45). În 2020 a publicat la editura Lebăda neagră din Iași pseudojurnalul umoristic Aventurile unui călător naiv. Între mișcare și izolare.