Literatură română

„Angela Martin ne demonstrează încă o dată capacitatea sa de a pune timpul în narațiune, de a-i da chip epic, acordând cu finețe ritmurile vieții personale, de familie și istorice, creând temporalități verosimile, în care cititorul se recunoaște.
Printr-o continuitate sui-generis în literatura noastră, construită pe parcursul a trei romane, unul dintre personajele sale, Cezar, descendent din Otești, după mamă, un Grozescu devenit austriac, medic psihiatru la Viena, își trăiește acum senectutea între orașul de adopție și Arad, între îngrijorările paterne legate de destinul copiilor săi, Liesl și Lori, și propriile-i neliniști, care poartă un nume din trecut, Rujița, prima și neîmplinita iubire din adolescență.
Construind o «contemporaneitate» multisituată, autoarea ne poartă, cu seducătoare dezinvoltură, de la Viena la Arad și Reșița, apoi la Gemlik, în Turcia, prin incursiuni narative palpitante, care pun accente polițiste sau foiletonistice pe evenimente, fără a le scoate de sub cupola unei saga memorabile. Dar simultan cu prezentul fără răgaz timpul nemuritor al familiei devine efigie prin monumentul funerar comandat și ridicat de Cezar în memoria alor săi. Astfel, «îngerii de bronz» fac legătura între «aici» și «dincolo», strămutând lumea Oteștilor și a urmașilor în eternitate.” - Rodica Zane

„Se simți deodată copil, ocrotit de maică-sa, și se lăsă cuprins de amintiri. Parcă i le alesese ea cu sufletul ei matern și îi dăduse drumul afară, la joacă, printre îngeri. Era în iunie, pe strada Scânteia, în fața casei bunicilor, pe tăpșanul îmbibat de un parfum văratic de flori de mușețel. El se hârjonea nu doar cu îngerii, ci și cu acele amintiri care erau niște fetițe vesele și frumoase, de prin vecini, îmbrăcate în rochițe colorate. Nu aveau nume, dar îl făceau fericit.”

Angela MARTIN, eseistă, traducătoare, a fost redactor de limbă spaniolă la Radiodifuziunea Română, redactor la Cartea Românească, director al Direcției Generale de Dialog Cultural Internațional din Ministerul Culturii, vicepreședintă a Fundației Culturale Române și a Institutului Cultural Român, redactor-șef al revistei Cultura. A publicat articole de presă, volume de convorbiri și eseuri, poeme. A inițiat și a coordonat antologii de critică, a îngrijit ediții definitive de opere. A tradus proză și critică literară din limbile spaniolă și franceză. A fost distinsă cu ordine naționale în România, Brazilia și Italia, precum și cu premii ale mai multor reviste culturale din România. Romanul Valentina, apărut în 2023, a fost nominalizat la premiile revistei Observator cultural și ale Uniunii Scriitorilor. În același an, autoarea a primit premiul pentru proză al revistei Ateneu. În 2024, i-a apărut la Lisabona O Âmago como Palco. Diálogos com Fernando Pessoa. Pentru Cartea lui Cezar, revista Anthropos i-a acordat distincția „Omul anului 2024”.

Colecția El&Ea include cele mai cunoscute, analizate și apreciate romane de dragoste din literatura română, cărți esențiale care se regăsesc în bibliografiile școlare. Ciuleandra e unul din marile romane ale literaturii române. Roman de introspecție, roman al alienării mintale și al dragostei sufocante, care cere totul și ia totul. O capodoperă a literaturii române pe care Liviu Rebreanu a lăsat-o posterității.

Sunt unii care, atunci când un poet tipăreşte proză, caută semnele poematicului, ale unui discurs liric originar din care vor fi provenit stilul, dar şi substanța și modalitățile ei de explorare. Poezia nu îi e străină prozei, dar nici nu i se substituie și, cu atât mai puțin, se supune unei relații de tip cauză efect. Când izbândeşte estetic, prozatorul este altcineva decât poetul, nu-l repudiază, ci il pune în conservare". Se întâmplă acest lucru, de la Eminescu, Arghezi, Blaga, până la Mircea Cărtărescu, Gabriel Chifu, Călin Vlasie, Adrian Alui Gheorghe şi, iată, Gellu Dorian, în proza de ficțiune şi în aceea cu o apăsată dimensiune a unei realități recreate prin vis, cum este romanul Numele Tatălui. Tinta poeziei şi prozei tipărite de Gellu Dorian după 1990 este starea distopică a oamenilor şi a unei lumi dis-părute, unde se vor regăsi „sărmanul" Dionis, Dionisie, victimă a unei istorii agresive, dealurile Ipoteştilor, alias Locunalt, dar și o rezervație cu fond cultural maxim, salvându-se de sub presiunea letală a (i)realității imediate şi prin reactivarea energiilor ascunse ale ființei interioare. Numele Tatălui este, altfel, portretul unei lumi apuse, reinventate prin visul naratorului fictiv ce-l readuce în prim-plan pe, în fond, eroul unei familii, poate cea mai tragică din istoria literaturii române. Autorul, pe lângă ficțiunea în sine, aduce în paginile romanului său multe detalii din viața acestuia, în aşa fel ca fiecare cititor să-și dea seama despre cine este vorba. - IOAN HOLBAN

Mara infatiseaza chipul comun al vaduvei care se descurca in a oferi copiilor ei un trai mai bun prin strangerea unei mici averi, in vremea in care banul deschidea multe porti si te urca multe trepte pe scara sociala.

Într-o școală situată într-un cartier privilegiat al Bucureștiului anilor '70, elevii normali învață cot la cot cu progeniturile nomenclaturii comuniste. Adolescenți, ei încep prin a fraterniza, apoi devin conștienți de tot ceea ce îi separă - într-o societate care proclama abolirea definitivă a claselor și a diferențelor sociale. Douăzeci de ani mai târziu, într-o vară, naratorul și câțiva dintre foștii lui colegi, emigrați ca și el, se află în București. El decide să-i adune într-o seară în grădina casei părintești. Acolo ei își amintesc și își confruntă traiectoriile de viață, între România și diferitele țări în care au ales să trăiască. Suspansul născut în această seară a regăsirii se preschimbă în poveste, pe măsură ce destinele lor se împlinesc de-a lungul anilor.

După primele pagini, impresia e excelentă: avem, evident, o scriere inteligentă, în care fiecare frază e exactă și surprinzătoare, când argotică și când intelectuală, de cele mai multe ori ambele la un loc. Text de o incredibilă oralitate, de o mare finețe în privința psihologiei adolescentine, de o știință a mimării naivității împinse până la marea artă. O carte care merită citită pentru frazarea ei mereu „pe fază”, prospețimea punctului de vedere și libertatea de expresie a poeziilor cu care e presărată. O lectură pentru iubitorii de literatură pur și simplu, dar și pentru cei ce vor să găsească în cărți „sensul vieții”. - Mircea Cărtărescu

- Ce zici tu? Că din punct de vedere naturalist realitatea e un hazard plin de complicații, iar din punct de vedere creștin realitatea e viciată?

- În ambele cazuri, realitatea este defectă.

Casian este un antinatalist convins. Ar fi preferat să realizeze acest lucru înainte să facă parte din speranțele altui destin pentru o familie și o căsnicie obișnuită, numai pentru a ruina totul prin dificultățile sale de ordin mental și sufletesc în a aduce viață pe lume. Ani mai târziu, el este pus în situația să își justifice convingerile în fața unei gazde nicidecum întâmplătoare, o contesă la venerabila vârstă de optzeci de ani care prețuiește intimitatea.

Isidora are motivele ei să asculte și mai ales să chestioneze, ba chiar dispune de mijloacele prin care să-l trimită pe Casian într-o călătorie ieșită din comun - un traseu la granița dintre imaginar și realitate al etapelor prin care cineva poate ajunge să îmbrățișeze astfel de vederi presupus radicale.

Orasul cu salcami nu se impune prin monumentalitate, ci prin revelatia unei noi sensibilitati. În spatele naratiunii se intrezareste un alt mod de a privi existenta: adolescenta ca teritoriu al incertitudinii, interioritatea ca spatiu privilegiat al devenirii.

Astfel de scrieri, desi imperfecte prin constructia lor, sunt fertile prin respiratia pe care o insufla literaturii: deschid un orizont de meditatie asupra locului fiintei in tesatura realului.

Asemenea lui Eliade, in incercarile sale de inceput, Sebastian muta centrul de greutate al romanului dinspre naratiunea evenimentiala spre explorarea constiintei, aducand in literatura romana teme si trairi pana atunci ocolite.

Valoarea textului nu sta doar in imaginea mai complexa a provinciei, ci in faptul ca introduce in proza o noua atitudine existentiala, in care introspectia se transforma in instrument al cunoasterii. - Lucian Pricop

Daca Sebastian era pana la Accidentul un analist al framantarilor identitare si al alienarii urbane (in registrul neapartenentei), aici propune o recuperare a eului, intr-o tonalitate aproape heideggeriana – a fiului ce iese din inautenticitate prin apropierea de ceea-ce-este: zapada, frigul, linistea muntelui, celalalt.

Nora si Paul nu sunt eroi in sens clasic, ci constiinte fragile care se cauta prin gesturi marunte. Accidentul devine eveniment-limita (Grenzsituation, in sensul lui Karl Jaspers), o ruptura care scoate existenta din inertia cotidianului si o deschide catre un orizont nou. Relatia lor nu e romantica in sens traditional, ci aproape fenomenologica: iubirea este un spatiu de adapost pentru fiinta ranita, un mod de a fi impreuna. Romanul, cu toata simplitatea lui aparenta, ascunde o arhitectura simbolica subtila, unde natura functioneaza ca element purificator, amintind de pastoralul modernizat al lui Thomas Mann sau de echilibrul meditativ din proza lui Hermann Hesse. Accidentul este, in fond, o pledoarie discreta pentru posibilitatea reconcilierii cu sinele si cu lumea.

Referinte critice din Gheorghe Grigurcu, Eugen Simion, Vladimir Tismaneanu, Marius Stan.

După o serie de romane parabolice, prin intermediul cărora a forat în adâncimile condiției umane, Gabriel Chifu propune o investigație de tip cvasidetectivistic pornind de la o metaforă: aceea a căii infinite, a căutării care, finalmente, se dovedește a fi o negare radicală a libertății individului de a-și desena și domina propriul destin. Autorul propune o intrigă alertă, cu neașteptate răsturnări de situații, generate de comportamentul unei tipologii umane diverse, contradictorii, purtătoare ale unor mistere întunecate. Într-un proces de necontenită înnoire a mijloacelor sale de expresie – în cazul de față domină analiza psihologică și violența perversă de inspirație gotică –, Gabriel Chifu își reconfirmă statutul de prozator de prim rang al literaturii române de azi. Trenul este vehiculul în care ne-am putea oricând trezi îmbarcați oricare dintre noi, fie de bunăvoie, în căutarea aventurii, fie aspirați cu brutalitate de ventuzele carnivore ale fatalității. - MIRCEA MIHĂIEȘ

Mai toate romanele lui Gabriel Chifu revendică o miză majoră, un proiect amplu care vizează o întreagă epocă în ceea ce ține de partea ei de umbră, de ascunsul ei, de ceea ce este revelat abia la anamneză: un adevăr profund, tulburător și inconvenabil. Urcat în trenul de plăcere al utopiei unei microarmonii după model belle époque, îndreptându-se către o Eladă înconjurată de nimbul unei purități partajate între idee și morală, scriitorul angajat, la propriu, pentru a scrie cronica de compartiment a celor care-i sunt tovarăși de călătorie, coboară în plină distopie din trenul care a devenit unul al istoriei. Fiecare stație, fiecare oprire instituie, într-o succesiune care prinde viteză, o nouă versiune a realului, o altă perspectivă, alte interogații. Pretextul de care se folosește romancierul devine cadrul pentru o parabolă politică și deopotrivă pentru o artă a romanului, a propriilor romane, focalizată pe nașterea personajului din imensul contradictoriu și inepuizabila ambiguitate a ființei umane, mergând, cu o sintagmă a lui Milan Kundera, „până la capătul problematicii sale existențiale“. Precum trenul de noapte din filmul Europa al lui Lars von Trier care traversa o Germanie devastată de război, Trenul lui Gabriel Chifu te poartă printr-o Balcanie contradictorie și paradoxală, în care timpul curge altfel, sintetizând o întreagă problematică istorico-politico-mentalitară a colțului de lume în care ne aflăm. - ANGELO MITCHIEVICI

Jurnalul așteptării se înrudește cu Jurnalul fericirii. Până la urmă, este vorba tot despre un fost deținut politic, în care unii dintre noi îl vor recunoaște pe Dinu Pillat, care, după ce este eliberat, face o serie de însemnări despre lucrarea lui Antihrist în istorie.

Îmbinare de realism și miraculos, cartea ajunge la un deznodământ surprinzător. Ceea ce observă fostul deținut este tocmai condiția lumii noastre, a lumii actuale, sfâșiate între obsesia patologică a unui consum orb și aspirația spre o clarviziune salvatoare.

Ceea ce mă uimește la Dan Stanca este nu atât ușurința cu care scrie, unul după altul, romane bune și foarte bune, dovedind o productivitate literară rară la noi, mai ales la acest nivel.

Ci faptul că, într-o epocă a simulacrelor și a literaturii de unică folosință, scrie romane încărcate de spiritualitate, infuzate de o tematică umană profundă, fără a fi o clipă ridicol, exaltat sau eseistic. - Răzvan Voncu

DAN STANCA (n. 1955, București), romancier. Debut editorial cu romanul Vântul sau țipătul altuia. A publicat până acum peste 20 de romane, dintre care amintim: Aripile Arhanghelului Mihail (1996), Apocalips amânat (1997), Morminte străvezii (1999), Ultimul om (1999), Drumul spre piatră (2002), A doua zi după moarte (2003), Mut (2006), Noaptea lui Iuda (2007), Cei calzi și cei reci (2008), Jurnalul așteptării (2014), Mare amară (2014), Ghetsimani ’51 (2015), Detonarea (2018), Înainte de întuneric (2021).

Laureat a trei premii acordate de Uniunea Scriitorilor din România, a două premii ale Asociației Scriitorilor din București, respectiv al mai multor premii acordate de revistele literare autohtone.

Caracterul de modernitate al operei pe care a scris-o Hortensia Papadat-Bengescu il face, mai presus de orice, tocmai aceasta teorie a „trupului sufletesc” si anume prin sugestiile fenomenologice pe care le contine, prin afirmarea hotarata a substantialitatii sufletului nostru.

Textul meu despre Iuliu Hossu este unul literar, de ficțiune, chiar dacă am apelat la surse documentare (memorii, cronici, fotografii de arhivă etc.).

Nu este un text hagiografic ori monografic în sens teologic, ci o povestire literară despre o figură-cheie a istoriei României în secolul XX și despre o personalitate care a avut impact major asupra familiei mele. În 1926, bunicul meu patern, Vasile Cesereanu, a fost hirotonit preot de către Iuliu Hossu, episcopul greco‑catolic de Gherla. După desființarea bisericii greco-catolice de către autoritățile comuniste, în 1948, Vasile Cesereanu a suferit diferite condamnări și a fost încarcerat, întrucât a militat pentru repunerea în drepturi a bisericii din care făcea parte. Modelul misionar şi etic al lui Vasile Cesereanu a fost episcopul Iuliu Hossu; acesta a constituit un model confesional, dar şi supraconfesional (uman, etic, istoric).

Moștenind iubirea bunicului meu pentru figura lui Iuliu Hossu, magistrul său, nu este greu de ghicit că acesta a devenit un maestru spiritual și pentru mine.

Ioan Slavici este un scriitor cunoscut pentru nuvelele sale realiste, care explorează viața satului românesc și psihologia personajelor sale. Printre cele mai cunoscute nuvele ale lui Slavici se numără „Moara cu noroc“, „Pădureanca“, „Budulea Taichii“, „Gura satului“ și „Popa Tanda“, care se remarcă prin stilul sobru și concis, dar și prin analiza profundă a naturii umane.

Vis de fluture este romanul unei vieți trăite la intensitate maximă, un fir narativ în care realitatea, amintirea și neliniștea interioară se întrepătrund cu naturalețea unui destin care nu cere voie ca să se arate. Geo Raețchi construiește o proză confesivă în care biograficul se împletește cu ficțiunea fără granițe vizibile, lăsând cititorul să pășească în ritmul alert al unui personaj pentru care fiecare zi poate deveni un prag.

Cu legitimația în buzunar și râsul în suflet este un volum inspirat din realitate, scris de o polițistă aflată în slujba legii de aproape douăzeci de ani. Într-un ton autoironic, cald și profund uman, cartea surprinde viața de polițist rural în toate nuanțele ei: de la momente absurde, care stârnesc râsul, până la reflecții sincere despre prietenie, eșec, loialitate și curaj.

Povestirile lui Leonard Relea sunt despre oameni de toate felurile, buni sau răi, tineri sau bătrâni, bogați sau săraci, dar ceea ce trebuie să știți este că toate fac apel la ceea ce se află la interior, în sufletul lor. Și impresionează, indiferent dacă este vorba despre o fetiță amărâtă trimisă de părinți să vândă flori cu 5 lei buchețelul, despre o familie săracă de la capătul Iașului care abia își duce zilele, dar speră că soarele va răsări și pe strada sa noroioasă într-o bună zi, sau despre o mulțime de iubiri… pierdute. Sunt povești de viață, cu bune, dar mai ales și cu rele, despre drumuri prin țară sau pe undeva pe aproape, pline de amintiri și întâmplări impresionante.

„Leonard Relea a făcut demult gazetărie fiindcă nu putea să scrie direct literatură. Prin fișa postului, era obligat să livreze reportaje, nu proze. Dar, chiar și atunci, Leonard Relea nu se putea abține. Când intra undeva, ochiul lui descoperea imediat misterul dintre o masă veche și un scaun cu trei picioare sau vedea strălucirea unei lumi apuse acolo unde alții nu vedeau decât un dulap fără balamale. Omul e groaznic de talentat. Când iese din casă, intră imediat ba într-o poveste, ba într-o fabulă, când nu se-ntâlnește de-a dreptul cu Moș Crăciun pe stradă, vara.

Dacă volumul acesta n-ar avea coperte, am putea crede că autorul e străin și am bănui că e vorba de un suflet slav chinuit și poetic, ceva între Gogol și Cehov.

Leonard Relea nu vede lumea așa cum este, ci așa cum ar trebui să fie. La prozele sale frapează, în primul rând, intensitatea. Personajele lui Leonard Relea trăiesc la limită și, adesea, se frâng sub povara ei. Acest prim volum de proză scurtă este aidoma buzduganului din poveste care anunță sosirea zmeului, doar că zmeul nostru e blând, tandru, melancolic, are o privire tristă și poartă ochelari.

Citiți-l pe Leonard Relea. Merită.” Cornel George Popa – prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România

Flori de dor, noua carte a lui Călin Pintea, reunește cincisprezece texte de proză pe tematici dintre cele mai diverse, începând cu muzică, mari personalități ale culturii și artei, religiei, oameni care au marcat ortodoxia românească, părintele Steinhardt sau diverși monahi cu har,  scriitori, pictori, dar și despre trecutul de război al țării, pățanii din aeroport la schi sau cu diverse personaje mai… aparte . Imaginația se împletește cu realitatea, vremurile actuale cu vremurile de mult apuse, conversațiile avute cu cele doar imaginate, personajele de azi cu cele de ieri, situațiile care ar fi putut avea loc sau poate că s-au întâmplat cu cele care nu s-au petrecut niciodată decât în mintea prolifică a autorului își dau mâna pentru a crea un volum cu totul fermecător despre viață și frumusețea ei, despre cultură și bogăția sa nemaiîntâlnită.

„O carte ca un vitraliu în care se oglindește cerul. Un surâs diafan. O încântare… Am terminat-o de citit aseară și deja mi-e dor de ea.” (Prof. univ. dr. Diana Mărginean)

„Mi‑am înăbușit cu greu un strigăt de încântare: în sfârșit, marele scriitor acceptase întrevederea pe care gazeta noas­tră i‑o solicitase de mai multe ori de‑a lungul anilor, însă degeaba. Cum de se hotărâse totuși? Probabil jenat de faptul că trebuie să ne mai amâne încă o dată, romancierul găsise o fereastră în program și îmi acorda minutele mult așteptate. Am trecut în fugă pe lângă cabina paznicului și nu m‑am oprit decât în Jardin des Plantes, parcul meu preferat din apropierea Senei. Acolo, pe o bancă, am ana­lizat în liniște problema: invitația era extrem de clară, locația la fel, dar lipsea sorocul întâlnirii, fiindcă «ora 25» făcea trimitere la romanul cu același nume al autorului, nu la momentul întrevederii. Era evident că îmi lipsea ceva, dar ce?” (Fragment din Flori de dor de Călin Pintea)

Într-un viitor în care oamenii au cedat puterea de a decide între bine și rău unei inteligențe artificiale, Ana visează doar la o carieră curată de polițistă. Respectă legea, crede în ordine și în ideea că un sistem rece, dar corect, poate face lumea mai bună, până când o acuzație absurdă o lovește direct în inimă: propria ei soră este declarată vinovată de Judecătorul Artificial – entitatea supremă care stabilește soarta fiecărui cetățean.

Deodată, certitudinile Anei se fisurează. O lume guvernată de algoritmi pare să se clatine sub greutatea unei singure întrebări: ce se întâmplă atunci când perfecțiunea tehnologică se ciocnește de imperfecțiunea umană? Într-un sistem în care nici măcar gândurile nu mai sunt private, Ana descoperă că adevărul are un preț, iar dreptatea nu mai este o valoare, ci un calcul.

Alături de Mihnea, un polițist trecut prin toate deziluziile posibile, și de un hacker care trăiește în umbră, Ana pășește într-o investigație ce depășește limitele legii. Pas cu pas, descoperă că liniștea societății se sprijină pe o tăcere programată, iar eroarea nu mai e o greșeală umană, ci o crimă împotriva algoritmului.

Geo Moisi construiește o distopie tensionată, profund ancorată în realitatea prezentului, unde întrebările despre moralitate, libertate și control devin mai tulburătoare decât orice verdict. Judecătorul Artificial este un roman despre curajul de a privi dincolo de ecran, despre nevoia de a alege când totul pare deja decis – și despre prețul pe care îl plătim atunci când lăsăm mașinile să gândească în locul nostru.

Captivant, lucid și provocator, romanul lui Geo Moisi nu oferă răspunsuri simple, ci ridică o oglindă în fața unei lumi care își caută dreptatea într-un cod de software. O poveste despre loialitate, vinovăție și fragilitatea adevărului într-un viitor care ar putea fi chiar mâine.

Romanul Ciuleandra se prezinta inselator, la o privire si o lectura fugare, ca povestea unei crime senzationale. Puiu Faranga isi ucide nevasta, frumoasa Madalina, devenita Madeleine prin emancipare. Tatal, Policarp Faranga, om bogat si influent, planuieste sa-si interneze fiul intr-un ospiciu, sa intretina aparentele unei nebunii ca explicatie acoperitoare si sa-l salveze astfel de la un proces rusinos si o condamnare severa, care i-ar ruina pozitia sociala.[...]

Altcumva, tot ceea ce i se intamplase nu putea fi explicat. Revenea la gandurile ei si se intreba cum ar putea sa ia acum legatura cu familia ei si sa le spuna:
—Tata, mama, am plecat intr-o calatorie sponsorizata si, uite, acum sunt multi-milionara. Sunt detinatoarea unui imperiu financiar! Voi ce mai faceti? Sunteti bine? Tot saraci, tot visatori, tot cu sperante?
I se parea ca traieste o nebunie. Totul parea de domeniul fictiunii. Cine ar fi crezut-o? Nimeni. Si totusi realitatea le radea in nas tuturor. Realitatea aceea pe care ea o traia, desi i se parea atat de neverosimila. Realitatea aceea care o confuza si schimbarile care chiar se intamplasera!

Cand isi aduna gandurile, intelegea ca acum avea o multime de responsabilitati, iar asta o speria crunt. Vietile multor oameni depindeau acum de ea. Realiza ca atunci cand privesti lucrurile din afara si totul depinde de altii, astepti doar rezultatul deciziilor lor.

Trecand de partea cealalta insa, vedea lucrurile cu totul altfel. La nivelul la care era acum, intelegea ca ea este cea care trebuia sa decida pentru oameni si sa faca lucrurile sa para ca si cum nimic nu ar fi extraordinar de dificil de rezolvat.

Ca e stapana pe situatie si ca le poate oferi ceea ce ei asteptau de la ea. Isi dadea seama de toate implicatiile unor decizii si Doamne fereste sa fi luat vreuna gresita! In cazul unui esec, ea tot ar fi dus-o bine, dar ceilalti?

George Moraras provine dintr-o familie numeroasa si si-a dezvoltat pasiunea pentru citit inca din copilarie. Scrisul sau s-a nascut firesc, mai tarziu, dintr-un preaplin de experiente care trebuiau spuse. Prin natura serviciului (manager de hoteluri de lux) a avut ocazia de a intra in contact cu multe personalitati: presedinti de stat, politicieni, staruri de Hollywood, artisti renumiti, oameni de afaceri.

Povestea urmareste prietenia dintre Ana si Timeea si vietile lor pe parcursul anilor, de la adolescenta pana la maturitate. Cele doua prietene au parte de conflicte si trairi interioare, iubiri intense, tradari dureroase, bucurii si suferinta, drame mari si mici, revelatii despre ce conteaza cu adevarat in viata, inceputuri si sfarsituri.

Romanul vorbeste despre oameni care vin si pleaca si impactul lasat in urma lor, situatiile cu care se confrunta fetele, situatii prin care poate trece oricare dintre noi, deciziile luate si schimbarile pe care le aduc aceste decizii.

Vorbeste despre prietenie sincera si dragoste in toate formele ei: cea de mama, fata de un prieten sau partener, pentru animalul de companie care da culoare vietii noastre sau pentru meseria aleasa.

Vorbeste despre puterea de a te ridica si de a merge mai departe, atunci cand drumul e plin de incercari si provocari, vorbeste despre fragilitatea dar si forta oamenilor, despre speranta si vise ascunse in suflete.

Radu Negrescu-Suțu s-a complăcut, în aceste nuvele onirico-fantastice, a confunda ficțiunea cu realitatea și invers, mixându-le într-un athanor… literar, precum îi place să spună, diferit de tiparele cunoscute, încercând, în speranța că va reuși, să-și surprindă cititorii.

Sau sa se surprindă pe sine însuși.

Le-aș putea compara, într-o oarecare măsură, cu niște romane polițiste, în sensul că el, cititorul, nu află decât în final că asasinul este de fapt cel la care nu se gândea și aștepta nimeni și aceasta întrucât finalul nuvelelor sale este întotdeauna neprevăzut și surprinzător. Cum de obicei este viața însăși.

Abordând îmbinarea realului cu imaginarul, multe fapte, locuri, situații și personaje care există realmente par născocite, pe când altele, care par adevărate, sunt de fapt inventate.

Iar derularea acțiunii este de fiecare dată o călătorie prin timp, prin lume, prin istorie, prin limba română, prin noi înșine, fără început și sfârșit clar, așa cum de obicei sunt visele, vise în cadrul unor alte vise, pe care cutezăm uneori a le explora.

Radu Negrescu-Suțu ne invită în aceste pagini într-o călătorie prin niște tărâmuri nevăzute și nebănuite ale subconștientului nostru, în care orice asemănare cu persoane sau situații reale cunoscute nouă nu este, bineînțeles, decât pura coincidentă sau intempestivă întâmplare. - Valeriu Mărgineanu

La frontiera fragilă dintre iubire și pierdere, dintre luciditate și miraj, în faldurile unei logici evanescente, volumul Nesăbuite povestiri distilează alchimic realitatea crudă a existenței în mineralele rare ale meditației profunde. Florin Zamfirescu ne poartă astfel prin mai multe existențe, născute din suferință, iubire și revelații, și surprinde cu acuitate acele rupturi semnificative ale sensului care ne împing, uneori violent, alteori tandru, spre reconsiderarea noimei vieții.

Un băiat neastîmpărat se apropie nepermis de mult de o prăpastie, altul își rupe o mînă căzînd în timp ce cască ochii după un avion, iar o fetiță urmărește vrăjită un episod din serialul de desene animate Sofia Întîi. Par lucruri cît se poate de firești în viața unui copil, însă toate aceste situații – ca și celelalte din volum – au în spatele lor lumea disfuncțională a adulților, aflați într-o continuă pendulare între ce a fost și ce va fi și niciodată atenți la ceea ce există în jurul lor. Iar cînd acești adulți intră în acțiune, mînați de instinct și dorință, nu fac decît să-și arate fragilitatea în fața adevărurilor cu care se confruntă. Instinct de supraviețuire cuprinde nouă texte de citit dintr-o suflare, în care detaliile cîntăresc mai mult decît se vede la suprafață.

„O mare surpriză acest roman al poetei Lorina Bălteanu! O lume întreagă încape în el, după cum o lume întreagă într-un sătuc: zeci de personaje, de povești, de întâmplări. Totul văzut prin ochii unei fetițe care crește cu gândul că vrea să plece departe de locul în care s-a născut, simțindu-se legată de el cum i se pare că e prinsă și luna, cu o funie (invizibilă), de pământ. O fetiță/ fată cu dor de ducă și cu un puternic sentiment al neapartenenței, Străină, dar cu o uriașă tandrețe pentru acest sat pe care se pregătește să-l lase, cândva, în urmă. De aici și stranietatea percepțiilor ei, sensibilitatea față de tot ce e frumusețe, dar și față de ce e dureros, uneori până la oroare. Există însă, întotdeauna, ceva mai amplu decât ceea ce se vede, iar fetița simte/știe deja asta. Ceea ce o deosebește pe Lorina Bălteanu de mulți alți autori/multe alte autoare de azi este scriitura – densă, intensă, senzorială, poetică. Ca și în poezie, ea lucrează cu detaliile, cu emoția și cuvintele ca un bijutier, creează microstructuri ale (i)realității imediate (cum ar fi spus M. Blecher) care licăresc continuu – și au darul de a emite lumina unei profunde, tulburătoare înțelegeri.” Simona Popescu

Lorina BĂLTEANU (n. 21 decembrie 1960, satul Peciște, Rezina, RM) este poetă, licențiată a Institutului de Literatură „M. Gorki” din Moscova și a Universității din Dijon. A fost metodistă la Clubul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, redactoare la revistele Orizontul și Sud-Est cultural; între 1992 și 1998, directoare a Fundației Soros Moldova; din 1998, directoare a Trustului de Presă Medialog. În anul 2000 se stabilește la Paris, unde se lansează în design de interior și își creează propria marcă de bijuterii. Volume publicate: Obstacolul sticlei (Literatura Artistică, Chișinău, 1984), volum tradus în limba rusă: Pregrada stekla (Moscova, 1985), Cioburi (Hyperion, Chișinău, 1990), Poeme pe sticlă (Chișinău, 1997). Legată cu funia de pământ este primul său roman.

Tatiana Tibuleac a reusit un tur de forta cu acest prim roman al ei. Inceputul, un overflow de imagini furioase si hipnotice, aduce bine cu Portocala mecanica de la un punct incolo, furia incepe sa se domoleasca, inlocuita de o visatorie paranoida coagulata in jurul figurii mamei, generand la foc continuu fraze cu nimic mai prejos decat cele ale Aglajei Veteranyi; iar ultima treime a romanului, in care o mama bolnava de cancer si un fiu asteapta moartea impreuna - ei bine, pentru intensitatea ei atat de particulara nu ii pot gasi Tatianei Tibuleac vreun corespondent. Scurt si intens, romanul ei splendid impune o prozatoare de la care am cele mai mari asteptari. - Radu Vancu

„Romanul Laurei T. Ilea are o dimensiune eseistică asumată: autoarea dezbate, problematizează, polemizează în legătură cu tot ceea ce înseamnă viața unei femei mature care își marchează teritoriile prin criză, tumult, dileme. Jurnalista Anne Legendre percepe lucrurile printr-o dualitate sporită și mereu adâncită: cu luciditate tranșantă și totodată într-un mod extrem corporal. Ea este și în mod intens femeie (amantă), dar și o mamă ardentă; e inclusiv o fiică hibridată sufletește cu figura paternă. Căci există trei patrii (psihologice) pentru această femeie stratificată: cea a iubiților, cea a fiului și cea a tatălui. O făptură eretică, o catară (postmodernă), cum se autoportretizează personajul. Centrul spațial al poveștilor este orașul Montreal, dar varii cordoane ombilicale duc spre SUA, America de Sud și spre România. Personajul se află în mijlocul unei questa din care face o dezbatere pro și contra, lăsându-l pe cititor să aleagă o baricadă sau alta. Așa încât acest roman e pentru toate generațiile și vârstele, pentru români, ca și pentru străini, pentru estici ori pentru occidentali, pentru femei în egală măsură ca și pentru bărbați. Finalmente, scopul autoarei e pur și simplu să declanșeze o discuție despre condiția umană.” (Ruxandra Cesereanu)