Literatură română

Două povești de viață și de dragoste desfășurate la distanță de câteva decenii se influențează și se întrepătrund. Investigând un dosar al Securității comuniste, un istoric descoperă treptat o existență nu cu mult diferită de a sa, care-i va pune într-o cu totul altă lumină propria viață. Roman scris în stil jurnalistic, Cimitirul trandafirilor este totodată o interogație asupra rosturilor intime ale istoriei și societății și o încercare de a răspunde la întrebarea „există destine care se repetă peste ani?“

 

Cristi Nedelcu Scriitor, jurnalist și blogger, Cristi Nedelcu (n. 1969, Craiova) a debutat în revistă în 1993 în Dilema și în volum în 2006 cu cartea de eseuri Însemnări despre Shakespeare. Are un doctorat cu tema „Semiotica bancului”. Este membru al Uniunii Scriitorilor și PEN Club România. Până acum a publicat teatru, eseu și proză scurtă.

 

„Plăcută surpriză. Un roman extrem de bine închegat, cu nerv, cu personaje bine conturate.” Bedros Horasangian

Personajul principal din Cuibul bufniței este invitat într-o zi la o partidă de cărți, în casa unei văduve misterioase și seducătoare. Într-un burg cu turnuri gotice, toropit de soare, povestea lui începe leneș, aproape placid, dar virează curând spre fantastic și baroc, căci nimic din ceea ce i se întâmplă și nimeni dintre cei pe care-i cunoaște nu e ce pare a fi, și el însuși se dovedește un personaj greu încadrabil în tipare. Treptat, din împletirea peripețiilor bizare ale protagonistului cu amintirile lui fabuloase din perioada războiului, se naște o parabolă despre putere, fascinație și libertate, în care un rol important îl joacă... astrele și bucătăria sofisticată.

 

Tudor Runcanu (n. 1973, Oradea) a debutat cu versuri, apoi a publicat proză, teatru și critică literară în revistele Echinox, Steaua, Apostrof. A compus muzica operei rock Richard al III-lea, jucată la Teatrul Național din Cluj. Specialist în teatrologie, lucrează în radio din 1993 și face muzică în formulă solo.

 

„Pentru Tudor Runcanu, proza înseamnă plăcerea aproape fizică a fabulației și știința de a construi fraza ca pe un mecanism sofisticat. N-am nici o îndoială c-o să vă placă.“ Radu Vancu

Proza scurtă a Alexandrei Niculescu construiește în primul rând senzații și stări. Atmosfera e urbană și de vacanță, cu personaje tinere care experimentează în interiorul relațiilor, călătoresc sau retrăiesc amintiri fermecătoare ale copilăriei. Pe parcursul povestirilor prinde contur Ava, un personaj-liant care se confesează cititorului într-un stil mai degrabă interiorizat, dar lejer și prietenos. Prin aglomerarea de detalii precis asamblate, povestirile compun în mod subtil, pe nesimțite, portretul câte unei stări – intens-pasionale sau, mai adesea, amestecate, de tranziție – privite cu luciditate și mereu cu umorul celui care zâmbește la propriile idealisme.

 

Alexandra Niculescu (n. 1980, București) a publicat două volume de proză, Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014). Scrie în mod frecvent proză scurtă în periodice și în antologii. Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și îi plac dulceața de caise, pinii, hamacele și după-amiezile de vară.

 

„Îmi plac cărțile care mă transformă din cititor în personaj. Așa mi s-a întâmplat cu povestirile Alexandrei Niculescu: am experimentat iubirea, suferința, bucuria filtrate prin stilul proaspăt al autoarei.“ Marin Mălaicu-Hondrari

Cristian, protagonistul romanului, are mustrări de conștiință în urma unei aventuri cu o necunoscută într-o pădure și încearcă să-și salveze căsnicia căzută în rutină. Lucrurile iau însă o turnură fantastică și soția lui începe să se transforme, căpătând treptat fizionomia și comportamentul amantei întâmplătoare, în timp ce el însuși e din ce în ce mai sleit de puteri și mai derutat. O serie de întâmplări neobișnuite și întâlnirea cu alte fațete ale feminității îi descoperă în cele din urmă ceea ce-și dorește cu adevărat. Parabolă a fascinației și a exacerbării sexuale, I Put a Spell on You... este scris într-un stil alert și degajat, de o senzualitate frustă.

 

Allex Trușcă (n. 1982, Motru) este absolvent al Facultății de Automatică și al unui masterat în business management. Scrie proză în registru fantastic, fiind autorul romanelor Nebunul alb (2019) și Cealaltă regină (2018). Publică în mod curent povestiri în reviste și antologii. Pasiunile sale sunt istoria și mitologia medievală, și, în plus, îi plac pisicile negre și catedralele gotice.

 

„Proză fantastică, scrisă într-un stil inventiv, cu senzualitate și cu talent.“ Doina Ruști

Doi studenți de la Litere se îndrăgostesc în mod straniu, după ce intră în contact cu niște paturi mistice. În spatele întâmplării se află un șir lung de povești dintr-o lume mai veche sau mai nouă, palpabilă sau subtilă, dar în mod clar legată de istoria actuală.

 

„Plină de umor în unele secvențe, în altele tragică și feroce, uneori fantastică și luminoasă ca o pictură de Chagall.“ El Mercurio, Santiago de Chile

 

„Cu totul copleșitoare este explozia de expresii originale și fulminante prin care Doina Ruști își descrie personajele.“ La Stampa

 

Doina Ruști cunoscută în țară și în străinătate, a scris, printre altele, trilogia fanariotă: Homeric, Mâța Vinerii, Manuscrisul fanariot.

Premiul pentru Proză al USR pentru romanul Fantoma din moară.

Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române pentru Lizoanca.

"O ficțiune amuzantă prin care am încercat să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă atât Cel de Sus, cât și cel de jos, ar veni pe Pământ, și s-ar întâlni tocmai în România. Oare cum se vede țara noastră prin ochii unui străin, care ajunge aici fără să știe mare lucru despre noi? Trebuie să recunoaștem că avem o țară a contrastelor și a paradoxului, în care e foarte greu să te plictisești, mai ales dacă ești atent la toate lucrurile, bune și rele, care ne reprezintă ca popor: salariile sunt printre cele mai mici din Europa, dar peste tot pe unde te-nvârți vezi haine de firmă și mașini scumpe. Suntem extrem de ospitalieri cu străinii, dar nu ne suportăm vecinii de bloc. Avem cel mai rapid internet, dar și sate întregi fără curent electric. La noi vei găsi oameni geniali, dar cât îi cauți, te vei lovi de-o grămadă de analfabeți. Ne iubim țara, dar regiunile nu prea se suportă între ele, ne adunăm la moaște, dar și la Loft, o avem pe Simona Halep, dar și pe Vulpița. Până la urmă, “nicăieri nu-i ca acasă” dar, în același timp, “ca la noi la nimeni”.

Faptul că țara noastră e plină de credincioși o transformă în locul perfect pentru primul concediu al lui Dumnezeu. În același timp, pentru că țara noastră e plină și de păcătoși, este la fel de potrivită și pentru Satana. Cei doi pornesc într-o aventură 100% românească, ajungând în toate cele 4 colțuri ale țării și descoperind România exact așa cum este ea, adică incredibil de frumoasă, doar să n-o vezi nemachiată.

Noi, autorii cărții, îți promitem solemn că vei râde citind această poveste. Dar, fiindcă ești român, te-ai învățat deja cu gândul că nu e bine să crezi în promisiuni."

Andrei Ciobanu & Ionuț Rusu

 

Andrei Ciobanu și Ionuț Rusu au absolvit școala generală și liceul la Suceava, respectiv Gheorgheni, exact ca majoritatea scriitorilor de succes din lume. S-au remarcat încă din clasele mici, reușind să fie publicați chiar și în Revista Școlii, dar asta pentru că nici unui coleg cu adevărat talentat nu-i păsa suficient de revista aia încât să trimită și el texte. Au fost niște vârfuri de lance în liceu, situându-se în prima parte a clasamentului clasei, mai exact în primii 9. Amândoi au urmat apoi cursurile Facultății de Studii Europene, pe care Andrei a și terminat-o, Ionuț plecând la muncă în Germania în ultimul an.

Nefiind pricepuți la nimic de fapt, și-au croit apoi un drum aprig în comedie, urcând pe cele mai mari scene ale țării, precum cele din Vulcan, Cisnădie, Vatra Dornei și alte astfel de metropole. În prezent, cei doi moderează o emisiune la radio, ajunși acolo, bineînțeles, pe pile și postează diverse sketch-uri neamuzante și vloguri inutile on-line. Au amândoi bifa pe Instagram, deci garantează Zuckerberg pentru ei, și sunt pasionați de fotbal, mașini, FIFA și multe altele. Deocamdată, secțiunea de „multe altele” e goală, dar băieții promit solemn că o vor umple cu ceva la un moment dat.

Așadar, judecând după aceste superbe calități și mărețe realizări, zi și tu... Cine era mai potrivit să scrie o astfel de carte dacă nu ei?

Ediția a III-a

„Lucian Dan Teodorovici e un maestru al circului suicidar, al bufonadelor patibulare. În pofida deriziunii însă, cartea lui Teodorovici e tristă, ca existenţialismul de cîrciumă şi gang. Tristeţe amărîtă şi sordidă, insidioasă ca o igrasie care-l îmbibă, finalmente, pe ipocritul spectator, ce moţăie în tihna dulce a unei «bune conştiinţe».” (Şerban Foarţă)

„O umanitate dezabuzată, cu inşi cretini şi femei epileptice care cad în biserică, un peisaj cu loseri jalnici şi curve de doi bani, cu blocuri şi vecini de un burlesc agresiv, totul adunat în persoana de existenţialism parodiat a Naratorului («ca întotdeauna, şi astăzi vreau să mă sinucid») în care – dacă vrei – simţi vag greaţa sartriană, «serviciile» inutile ale lui Clémence din Căderea camusiană, umbra Solitarului ionescian ş.a.m.d., trecuţi prin demonia de carnaval a liniei Gogol-Sologub-Bulgakov.” (Dan C. Mihăilescu)

„Un roman care se citeşte dintr-o răsuflare, cu dialoguri spumoase, meditaţii pe măsură şi întîmplări relativ puţine care, chiar dacă lasă uneori impresia că acţiunea trenează, plac prin amestecul inteligent de umor, inedit şi absurd gratuit.” (Marius Chivu)

Al cincilea volum din seria Vlad Lupu

Deznodământul dramatic al anchetei lui Vlad Lupu, arheologul enigmatic care se încăpățânează să dezgroape – uneori la propriu – scheletele unui trecut cumplit, e povestit pe cele două voci pe care nu le-am auzit până acum: Corina, femeia misterioasă care îi intervievează pe foștii membri ai grupului de umor absurd Parazitul prietenos, și Pedro Alvarez, zis Groucho Valvarez, argentinianul refugiat în România.

Vlad Lupu trăiește. Încă. E conștient că-l așteaptă confruntarea finală cu dușmanul de moarte al grupului, cel care în tinerețe i-a făcut să treacă prin ororile sistemului de reeducare, pe el în mod special, și a condus la destrămarea grupului. În timp ce Vlad aranjează piesele pentru încleștarea de pe urmă, Corina face o descoperire care va zgudui întreaga istorie a Parazitului.

Un roman care te ține cu sufletul la gură, din care nu lipsesc dedublarea, răsturnările de situație, trăirile intense și, nu în ultimul rând, umorul, scris de unul dintre cei mai rafinați autori români de mystery & thriller.

"E de remarcat detenta narativă erudită, tipică autoarei, precum și enorma plăcere, similară cu a unui Pygmalion, de a construi tramă, de a pune carne pe oasele poveștii, de a o scoate la plimbare printr-un București care miroase a tei și a liliac. Cartea aceasta, prin care se aud mixaje subtile de Cat Stevens și Radiohead, prin care trec oameni definiți sinestezic, croiți din sincretisme și veridicități delicioase, se plăsmuiește în jurul unei cereri în căsătorie care, dincolo de piesele de puzzle din care ia formă intriga, își invită cititorii să circule nestingheriți prin literatura lumii, să examineze motive și procedee deghizate în subiecte de conversații, să disece mitologii fascinante cu ochiul unui detectiv lingvistic predispus ludicului. Ce urmează e o probă de excelență auctorială și de apetit epic – o șampanie romanescă savuroasă până la ultima picătură." Ioana Bâldea Constantinescu, jurnalistă

"Puzzle cu pețitoare este al doilea roman al Oharei Donovetsky, după Casting pentru ursitoare (2018), și el continuă linia tematică a celui dintâi: prietenia feminină (văzută ca un soi de confrerie secretă a personajelor feminine: Mira, Lenca, Ava, naratoarea sunt femei excentrice, pasionate de tot ce e irațional și ocult), explorarea psihologiei umane (în speță feminine) – cu accent, în acest roman, pe maladiile psihice. Așadar, femei interesante, femei stranii, femei excentrice, legate prin pasiuni comune și fire nevăzute. Ohara Donovetsky reușește de minune să creeze suspans, captându-și cititorul până la ultimul rând și livrându-ne o proză cu puternice note eliadești, la marginea straniului și a fantasticului." Adina Dinițoiu, jurnalistă

„A fost odată, ca de atâtea ori, că nici nu poate omul să le numere, nu sunt atâția oameni pe Pământ, iar aici îi țin minte și-i țin suflet pe toți cei care au fost, dintru-nceputuri, a fost, dară, odată un cerc de sare mare. Și cercul era mare, și sarea era mare, și poate că era chiar născută-n vreo mare. Și-n cercul ăla trăia povestea. Trăia, adică meșterea la oameni. Îi făcea din descântec și din miere cu fermecătură, din coji de portocale zaharisite și din praful de culoarea rodiei al deșertului în care cândva nabateenii au ridicat din cunoscutul și, poate mai mult, din necunoscutul lor cetatea Petra. Povestea își ducea mileniile între singurătate și însingurare și, pentru că nu e ușor să știi care-i una și care-i alta, s-a apucat să facă oameni și le-a pus în mintea din spatele minții, în gândul din spatele gândului, de cuvânt n-am zis nimic și nici nu zic, și-n sufletul din fața sufletului credința că ei o fac pe ea. Așa se face că oamenii reușesc să(-și) supraviețuiască până în zilele noastre și, doar pentru că își duc viețile în acest cocon din flori de fum, vor trăi neapărat și mai departe. Legănându-se pe pânza de păianjen a convingerii că ei creează povești, pendulând între hotarele știutului și ale neștiutului, căutând porțile dezlegării. Ohara Donovetsky este aici însăși povestea. O poveste cu oglinzi curgătoare și fremătânde, în care te găsești de fiecare dată altcineva. Așa, ca-n viață. Ohara, această Șeherezadă și Duniazadă deopotrivă, dând omenescului ofrande parfumate." Ana Barton, scriitoare

"Dacă m-ar întreba cineva ce se întâmplă în romanul Oharei Donovetsky, aș spune că se întâmplă o prietenie. Dar aș simți nevoia să adaug imediat după aceea: se mai întâmplă și un dialog perpetuu într-un soi de oglindă literară, în care femeile s-ar putea privi cu rândul. Și apoi: se mai întâmplă și o alienare. O scobire de emoții din prea multă sensibilitate. Ohara privește trauma într-un fel care nu seamănă deloc cu tristețea. O privește detașat, fără să fie impersonal, o privește cultural, fără să fie pretențios, o privește masculin, fără să fie dur – și asta, culmea, într-o carte cu și despre femei. Romanul ei se țese într-o broderie de idei așezată în multe straturi de pe care aluneci fără să știi, până în abisurile insondabile ale sufletului pierdut (regăsit?) al Avei. Te însoțesc personaje din alt roman, din altă prietenie, și de aceea poți parcurge mai ușor acest drum complicat ca un labirint, un „puzzle", cum zice chiar autoarea, un drum unde, pentru fiecare etapă, primești indicii sub formă de motto, care de care mai surprinzătoare. Mi-o închipui pe Ohara scriind acest roman. L-a zămislit, probabil, dintr-o singură bucată de stâncă, atât e de solid și de maiestuos, atât îi este dantelăria de tandră." Mihaela Apetrei, scriitoare

„Personaje memorabile, un remarcabil simț al limbii și al construcției narative sunt doar câteva dintre calitățile acestui surprinzător roman al lui Bogdan Coșa. Istoria unei familii rurale, apăsată de maledicția insecurității, a alcoolismului, a neșansei sociale în care tinerii își visează plecarea, ne amintește, cu discreție, de fragilitatea umană în aceste vremuri derutante. Carte a deplinei maturități creatoare, Cât de aproape sunt ploile reci marchează o dată pe harta prozei actuale." Gabriela Adameșteanu

„Romanul lui Bogdan Coșa este simultan unul al îndepărtării și al apropierii. În primul rând, semnalizează îndepărtarea de Eul care marca pregnant primele lui trei romane, fapt ce-i permite o viziune de ansamblu asupra lumii în care a trăit, în al doilea rând marchează apropierea de proza analizei sociale, pe care o scrie, însă, cu înțelegerea și duioșia celui care a fost «acolo». Un roman matur și pe deplin lucid, probabil cea mai bună carte de până acum a lui Bogdan Coșa." Bogdan-Alexandru Stănescu

„O capodoperă discretă și neverosimil de reală. O plantă exotică a prozei de azi, eliberată din trecut." Ștefan Baghiu

Dacă pe bunica Maricica Petru și-o amintea dusă pe gânduri, cu colțurile gurii amărâte de vreme, în timp ce amesteca în ceaunul cu mămăliga, plivea căpșunile sau ardeii, pe Aurelia pur și simplu nu și-o putea închipui compunând o scrisoare, motiv pentru care uneori se oprea din ce făcea și o urmărea, încercând să surprindă o sclipire de reflexivitate, de îndoială în târșâitul egal a galoșilor; în casă, Petru se așeza pe scăunelul de lângă sobă, se uita o vreme la televizorul cocoțat în colțul bufetului, de unde putea fi urmărit de toată lumea, peste capul celor care stăteau la masă și chiar peste capul celor care treceau prin încăpere, și, cu coada ochiului, o spiona pe bunica lui, care dormita adesea lungită pe spate și se bătea cu telecomanda, ușor, pe burtă, văzând în ea strămoșul comun al omului și al morunului, două sute de milioane de ani în urmă.

Bogdan Coșa s-a născut pe 24 ianuarie 1989 la Codlea. A absolvit Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov, apoi a urmat studiile masterale în Teoria literaturii și Literatură Comparată la Facultatea de Litere a Universității din București. În 2011 a publicat Poker, primul roman al trilogiei cu același titlu, în urma câștigării Premiului pentru Debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2010. În 2013 i-au apărut la aceeași editură volumul de poezii O formă de adăpost primară și a doua parte a trilogiei, Poker. Black Glass; în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediția a IV-a, romanul i-a adus premiul „Tânărul Prozator al anului 2013". Ultraviolență, ultimul volum al trilogiei sale a apărut în 2017 la Editura Polirom. A primit bursa de creație a revistei Observator cultural, Jean-Jacques Rousseau Fellowship (Akademie Schloss Solitude) și H.C. Artmann Stipendium (Literaturhaus Salzburg), și a beneficiat de programele de rezidențe pentru scriitori oferite de Akademie Schloss Solitude, Literaturhaus Salzburg, International Writers and Translators’ Centre of Rhodes, Hessischer Literaturrat, Pécsi Íróprogram, FILIT și Fundația pentru Poezie „Mircea Dinescu".

Câte nenorociri poți duce? Câte neliniști, nemulțumiri, dureri, mizerii și trădări poți suporta într-o singură zi cât o viață de om? Ei bine, protagonistul acestei cărți, un pictor visător, cu simțul dreptății, sincer și empatic, le trăiește pe toate și rămâne profund dezamăgit de lipsa solidarității umane. O zi din viața lui Teofil Avram e o carte-jurnal cu rol eliberator, o narațiune ca un act justițiar, care pune în față o realitate românească dură, plină de ilegalități și intrigi. Un personaj care pare născut sub zodia ghinionului, încearcă să îndrepte pervertirea acestei lumi și să instaureze adevărul. Ori, ceea ce descoperim ne lasă cu un gust amar, chestionând ce este sau ce a mai rămas din om și din umanitate.

Maria Fărîmă

„Ion e un poem epic solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreţie liniştită.” (George Călinescu)

 

Ţineţi chiar acum în mână noua senzaţie a antiliteraturii de consum!

E vorba de 100 de moduri de a întreba inteligent Creatorul „Ce căutăm noi în Univers, în afară de dramă, nefericire, boală, tristeţe, suferinţă, înşelare?“

În noua carte a lui Tetelu veţi găsi 100 de răspunsuri la această întrebare. Pe lângă 100 de răspunsuri, veţi găsi 100 x 100 întrebări legate de motivul pentru care dumneavoastră, în loc să fi fost înghiţiţi de o gaură neagră acum 250 de milioane de ani, citiţi acum acest text literar.

Răspunsul la toate aceste întrebări, aşa cum îl descoperă Tetelu, este iubirea. Şi ura. Ambele necondiţionate – ambele pure, fruste, neechivoce, super-esenţiale, sincronizate cu lipsa de sens a vieţii pe această planetă veselă, dar tristă, caldă, dar rece, inteligentă, dar stupidă.

Un remix timisorean punk al vietii de dinainte si de dupa ’89
Povestirile din garaj sunt tipice tranzitiei de tip balcanic, traite in Timisoara inainte si dupa ’90: veri in care timpul se dilata, asa cum doar in vacantele scolare o poate face, muzici interzise, trase pe casete, baruri locale, animate de legende de cartier, romani, sarbi, svabi si maghiari, Poli Timisoara, huligani, batai, ecouri ale primelor revolte care au declansat Revolutia din decembrie ’89, afaceri stranii, crime, rauri de bere, scriitori si artisti de tot soiul, scene din viata de zi cu zi, intamplari adolescentine si rememorari nostalgice. Toate desfasurate intre betoane si Bega.

„Marea smecherie pe care o face Goran in povestirile lui e ca are un fel de familiaritate in scris, ai impresia ca-i stii de undeva personajele. Rockeri, punkeri si idealisti ajunsi batrani si sictiriti intr-un oras care «era odata» par niste veterani ai unui razboi pentru optimism, ce a avut loc candva la inceputul anilor ’90. Razboi pe care l-au castigat cam cum au castigat sarbii mai toate razboaiele din ultima vreme, à la Pyrrhus.“
Ovidiu Eftimie

„In prozele lui Goran Mrakić descoperi o Timisoara aparte, recognoscibila si, totusi, extraordinara. Ai putea sta la o bere cu personajele sale, te-ai putea avanta cu ele in peripetiile lor prin oras sau in afara sa, ati putea locui pe aceeasi strada. Nimic din ceea ce-ti povesteste Mrakić nu poate fi pus sub semnul intrebarii sau al indoielii. Lucrurile par ca se intampla pur si simplu, iar tie iti vine sa le dai mai departe, sa le impartasesti altora, de parca le-ai fi trait odata cu personajele.“
Eli Badica
coordonatoarea colectiei n’autor

Un băiat de doisprezece ani, Toader Mândruţă, dintr-o aşezare patriarhală (satul Vâltoteşti, comuna Băseşti, ţinutul Bârladului), considerat nătâng de cei din jur, visează să zboare. Asemenea lui Aurel Vlaicu, încearcă să-şi construiască un avion.

Despre Obor sau vechiul Târg al Moșilor (urmașul Târgului de Afară) s-au spus și scris nenumărate lucruri – dinainte de Caragiale, trecând prin războaie, prin fabulosul interbelic, prin comunism, până la atracția hipsterilor de astăzi. Se știe că aici se găsesc (și s-au găsit dintotdeauna) cei mai buni mici ai Bucureștiului. Se știe despre bâlciuri, despre piețari și cârciumari, despre distracțiile nesfârșite de altă dată, însă puțini au fost cei care s-au aplecat asupra malaxorului de personaje care a dat viață acestui loc emblematic al capitalei.

Oricât de incredibil ar părea uneori, „pătimiții” acestor povești din Gura Oborului chiar au existat în realitate. Într-o lume astăzi pierdută, dar care încă reverberează printr-o stare de spirit unică. Din copilăria și adolescența sa, Adrian Pârvu readuce la viață destine fascinante, oscilând între comedie și emoții covârșitătoare. Îi vei iubi sau îi vei disprețui pe acești indivizi plini de sfințenie și păcate deopotrivă, însă un lucru e cert: vei privi cu totul altfel lumea Oborului de acum înainte.

Român cu rădăcini neaoșe, germane și slave, ne propune o incursiune în povești adevărate cu persoane inventate. Un umor amărui însoțește trăiri, renunțări și nostalgii într-un parcurs alert, plăcut și nu lipsit de întrebări existențiale.

Inginer constructor la a treia generație, recunoscut în profesie, a fost preocupat de literatură, istorie și călătorii, care i-au îmbogățit viața. Prietenii și jocul de bridge l-au însoțit mereu, din tinerețe. Mâhnit și revoltat de comunism, este astăzi consternat de lipsa de substanță a societății românești și susține că numai educația și munca iscusită pot duce la progres.

„De ce scriu? Pentru cine? Și mai ales, câtă realitate și câtă ficțiune se strâng în aceste rânduri care se pretind factuale, deși probabil că, în timp, memoria a mai deteriorat din înlănțuirea și semnificațiile eveni-mentelor? De ce scriu? Pentru cine? Și, mai ales, câtă rea¬litate nedistorsionată a rămas din amintiri? Păi scriu pentru că acel „simt, deci exist” adoptat din frageda tinerețe de la André Gide are nevoie de o confir-mare. Și scriu pentru mine, chiar dacă undeva pândește nesiguranța acestei afirmații.”

„Polemici cordiale este un titlu totemizat, o emblema ce a urcat lesne in transcendenta copertei, si-a cucerit independenta si se bucura de o cariera pe cont propriu."

Enigmaticul titlu al cărţii spune, într-un fel, totul: căci „exuviile” sînt pieile lepădate, carcasele subţiri lăsate în urmă de fluturi atunci cînd ies din pupe, învelişurile năpîrlite ale vietăţilor care, crescînd, se transformă cu totul. La fel facem şi noi cu ipostazele noastre vechi, infantile, imature, pe care le îngropăm în uitare. Simona Popescu, ea, nu poate şi nu vrea să le abandoneze: le strînge, le colecţionează, le suprapune într-un timp prezent care, ca într-o sincronie perpetuă, adună toate vîrstele precedente la un loc. Credinţa ei este că psihologia individuală, identitatea, personalitatea îşi pierd consistenţa dacă renunţă la paşii anteriori. Nu sîntem doar ce sîntem, ci şi ce am fost. Iar adevăratele abisuri ale fiinţei se ascund în trecut, în experienţele înstrăinate ale avatarilor care ne-au purtat numele.

„La Radu Părpăuță (deși proza sa poate fi lesne integrată într-o tradiție) ritualul povestirii nu mai urmează un scenariu «ingenuu». Sub masca povestitorului tradițional se ascunde un spirit postmodern, care are voluptatea aluziilor livrești și a jocurilor intertextuale și e pătruns de convingerea că toate marile cărți au fost deja scrise, iar literatura nu mai este posibilă decât ca «rescriere» și parodie. Prin urmare, scriitorul încearcă (și reușește) să reacrediteze parodia ca gen literar, dar demersul său nu este nici polemic, nici contestatar, parodiile sale sunt lipsite de malițiozitate, lumea este percepută în registrul umoristicului, iar diformitățile naturii umane – trecute în revistă fără încrâncenare, mai degrabă cu o curiozitate de entomolog. Păstrând o distanță politicoasă față de proza care se scrie la noi în ultima vreme, născută adesea din frustrări, angoase și resentimente, Radu Părpăuță readuce în actualitate «fața zâmbitoare» a literaturii, altoită pe un sâmbure ancestral de înțelepciune. Într-o lume care pare să-și fi pierdut umorul cu desăvârșire, viziunea scriitorului capătă o anumită dimensiune sapiențială.” (Octavian Soviany, „Fața zâmbitoare a literaturii”, Observator cultural, nr. 936, 31.08.2018)

Ion Muscalu s-a născut la data de 13 august 1949 în satul Scobinți, de lângă Hârlău (județul Iași). A debutat pe 27 decembrie 1979, la Radio Iași, cu “Povestiri istorice”, după ce a publicat, sporadic, în presa locală.

Ion Muscalu s-a născut la data de 13 august 1949 în satul Scobinți, de lângă Hârlău (județul Iași). A debutat pe 27 decembrie 1979, la Radio Iași, cu “Povestiri istorice”, după ce a publicat, sporadic, în presa locală.

Proiectul sugera că omenirea făcuse un pas uriaş de la Biblie la Avatar.

Un semn de întrebare rămânea totuşi legat de viitorul proiectului – umblau zvonuri cum că steaua lui Xatinh Mazichin ar fi început să apună – Averea lui Mazichin, investiţiile, inclusiv cele off shore, nu erau atât de sigure încât leadership-ul din capitală, vrăjit de clar-obscurul paseist pe care Vupais îl promovase, să se pună chezaş pentru el. Se demonstra încă o dată, dacă mai era necesar, că în afară de nostalgicii visători, liderii actuali nu recurgeau la valorile trecutului decât dacă acestea le asigurau doza de self-esteem de care aveau nevoie, ca să iasă în evidenţă în limesul atât de puţin preţuit, altfel, pragmatic, atenţia lor se îndrepta spre prezentul mult mai ofertant. Trecutul făcuse carieră într-o altă epocă îmbătându-i pe vechii activişti de partid cu fermentul dulce-amar al vinului de două mii de ani, dar când macazul istoriei a pus trenul lor pe o linie moartă, oamenii înălţaţi de acele idealuri au găsit cu care să dea delete în dreptul biografiei lor, piesa de rezistenţă la dosarul de cadre, şi să confecţioneze un alt resume prin metoda copy and paste, recurgând la memorie doar ca la o cale de acces, revizuind-o şi îmbunătăţind-o în ediţie de lux.

Nu ne vom putea întoarce la totalitarism vreodată! Cu riscul dispariției speciei umane. Și, oricâtă bunăvoință și dorință de protejare ar fi, poate, în gesturile statelor, întotdeauna ele, aceste gesturi, vor fi luate ca un mijloc de sugrumare a libertății. Nu-i poți oferi cuiva posibilitatea să trăiască liber, să aibă singur grijă de sine, cu aceeași minte în care tu, ca stat, ai avut încredere, pentru ca apoi să vii și să-i spui că neuronii lui sunt depășiți de situație și trebuie realocați, reconfigurați, restartați și dirijați. Libertatea din fiecare este o păpușă gonflabilă. Fiecare zi care trece din viață o umflă. Este utopic să-ți imaginezi că un virus invizibil îi poate reduce dimensiunile. Și fără mâini, și fără picioare, reacția în ansamblul ei ar fi aceeași. (Ileana Popescu Bâldea)

* * *

ILEANA POPESCU BÂLDEA s-a născut la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Medicină. Este membră a Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România. Titluri apărute la Editura Şcoala Ardeleană: extrasenzorial, poezie, 2019; anamnesis, poezie, 2020; Nişte vremuri, proză, 2020. Alte titluri: Tu nu ştii cum plâng fluturii, poezie, Editura Proxima, 2012; Ape spre nimic, roman, Editura Eikon, 2019; Viaţă, atât, roman, Editura Eikon, 2019; Păsări şi umbre, roman, Editura Eikon, 2019; Ziua care-ţi trece prin minte, poezie, Editura Semne, 2019; Stre-suri, poezie, Editura Eikon, 2020. Prezentă cu poezii şi eseuri în antologii, reviste și suplimente literare, site-uri literare. Din 2014, e administrator şi redactor al site-ului Dialoguri culturale – revistă de artă şi cultură.

Un client vinovat de un accident de mașină i se confesează, invocînd secretul profesional, unui tînăr avocat de succes, al cărui destin se va schimba radical din clipa aceea. Cu o structură și așa depresiv-melancolică, nemulțumit de „prestația” palidă a existenței sale vulnerabile de pînă acum, juristul de douăzeci și cinci de ani își va asuma acea faptă străină, care-l va ajuta să-și clameze ferm propria filosofie de viață: „Sentimentul cel mai glorificat de omenire” – spune el – „e pe nedrept glorificat! Iubirea pălește în fața frisonului pe care ți-l dă vinovăția! Chiar și-atunci cînd vinovăția nu-i a ta”. Dincolo de vinovăția de împrumut, din prezent, discursul protagonistului ne va revela o alta, profundă, lucidă, reală, care-l bîntuie încă de la naștere.

„Scrisul borderline al Dorei Pavel apare ca rezultatul fecund al unor interferențe culturale cu literatura occidentală anglofonă. Aceste interferențe situează ideatic thrillerele abisale și metafizice ale romancierei sub zodia unor autori precum Ian McEwan, Patrick McGrath sau Joyce Carol Oates, care aparțin, la rîndul lor, galaxiei eclectice a neogoticului postmodern. Hiperconcentrată și minimalistă, pe de o parte, iar pe de altă parte marcată adînc de sedimentări epice dense, cumulative, proza Dorei Pavel înglobează o formă particulară de neogotic. Un gotic hibridizat, ivit dintr-un psihism sumbru și fragmentat, dar nu mai puțin unul rezidual, remodelat și proiectat într-un nou organism paradoxal: ceea ce voi numi un neurogotic.” (Giovanni Magliocco, Università degli Studi di Bari Aldo Moro)

Prefaţă de Bogdan Creţu

Proiect inedit în cultura românească, pictoromanul dă naștere unei lumi ficţionale fabuloase, cele 16 picturi realizate de Felix Aftene generînd 16 capitole ale unui roman scris de Lucian Dan Teodorovici. Pictura și literatura se potenţează astfel reciproc în interiorul cărţii, își împrumută una alteia idei, culori, personaje, iar temele mari se construiesc, pendulînd între comic și fantastic, în jurul protagonistului. În lumea acestuia, un pictor pentru care nimic nu-i imposibil, normalitatea funcţionează doar alături de canari vorbitori din Insulele Canare, furnici creatoare de artă, corbi atei, fluturi slab văzători, spiriduși cărora le plac zborurile cu baloane de săpun, sticleţi matematicieni și atîtea alte creaturi spectaculoase, ce pot fi văzute doar de cei care au ochi să le vadă.

„Mustaţa lui Dalí și alte culori este o carte splendidă, un duet cum nu avem altul, despre puterea artei de a inventa realitatea, de a-i da un sens imaginînd-o. Chiar imaginînd-o după ce faptele s-au derulat. Un experiment de o frumuseţe aparte, care caută să reîntregească unitatea privirii artistice asupra lumii noastre atît de atomizate.” (Bogdan Creţu)

Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Mihai Eminescu

 

Trăiască frumoasa şi cumintea limbă românească! Fie în veci păstrată această scumpă Carte de boierie a unui neam călit de focul atâtor încercări de pierzanie! I. L. Caragiale

 

A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din orice punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic e o absurditate şi o utopie; iar din punct de vedere politic e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, prin urmare, un act de genocid etnico-cultural. Eugeniu Coşeriu

 

Românii şi-au putut menţine identitatea fiindcă şi-au preţuit mai mult limba decât viaţa! Ce elogiu mai frumos poate fi adus limbii noastre şi, odată cu aceasta, poporului care a creat-o şi a conservat-o ca pe o „comoară”?! Românii sunt români în primul rând datorită limbii lor. Ioan-Aurel Pop

,,Iar pe când soarele‑i sus,
Pe când șoimul sta ascuns,
Pe când umbra e scăzută
Și se face nevăzută,
Ghiță popa se oprea
Și pe rând el poposea
În mijlocul codrului,
Unde‑i larg voinicului.
În poiana înflorită
Cu frunzar acoperită,
Unde iarba se-mpletește
Și în vârf se-ngălbenește.
Vidra masa că-ntindea
Și la masă că ședea
Cu Ghiță alăturea.
Ei prânzea și veselea,
De nimeni grijă n‑avea.
Dar păcatul mi‑i păzea.“
Panait MACRI

Între 1868 și 1912, seria Iancu Jianu crește în complexitate și dimensiune. Practic, dintr-o nuvelă de aproximativ 50 de pagini crește un roman de 500! Complexitatea structurală, tematică și simbolică are în spate un motor istoricist: dorind să demonstreze că personajul a existat cu adevărat, prozatorul integrează, la fiecare nouă ediție, izvoarele publicate de C.D. Aricescu, Gr. Tocilescu ș.a. Parcă în ciuda teoriei lui D. Caracostea, conținuturile etnografice sunt puse în oglindă cu cele istoriografice. Efectul căutat, acela de verosimilitate a narațiunii (și, de fapt, de întemeiere istorică a mitului), nu-i reușește prozatorului și, paradoxal, cu cât se furnizează mai multe mărturii, cu atât personajul se îndepărtează mai mult de propria sa biografie. (…) Precum Luceafărului, lui Iancu Jianu i se refuză moartea și este „condamnat” la o perpetuă regenerare. A șasea ediție întărește structura hagiografică, în prima parte inserându-se aproape 100 de pagini despre istoria familiei Jianu-Cesianu. Dincolo de orice modificare survenită de la o ediție la alta, putem zări dominanta: efortul de cizelare a formei potrivite mitului haiducului național. Într-adevăr, caracterul de work-in-progress imprimat de N.D. Popescu romanului Iancu Jianu va asigura legea de repetiție proprie oricărui mit. Roxana PATRAȘ