Literatură română

Salva, de Farkas Kiraly

Mici drame in cautare de rating, de Constantin Pistea.

Cuvînt înainte de Radu Cosaşu

O carte despre copilărie şi inocenţa ei, despre prietenie şi fotbal, dar, mai ales, despre universul familiei, cu toate ritualurile, iubirile, aşteptările şi dezamăgirile lui. În dialogul dintre autori, afirmaţiile unuia sînt reformulate de celălalt, istoriile capătă mize diferite în funcţie de unghiul din care sînt privite, personajele, după o scurtă „carieră” într-un capitol, sînt demascate ironic în următorul... O literatură plină de farmec, în care peste oameni şi omuleţi (de la cei fantastici, precum Ştim şi Ştam, „locuitorii” borcanului de muştar, pînă la cei reali) pluteşte nostalgia, compensată de umor, de un sarcasm blajin şi de gustul dulce-amărui al unor poveşti ce trezesc în fiecare dintre noi dorinţa întoarcerii la propria copilărie.

AL TREILEA ROMAN DIN SERIA MINERVA TUTOVAN

La bordul unui avion se află un preot, un caricaturist, un scriitor, un economist și alte personaje. Ceea ce poate părea începutul unui banc savuros devine repede începutul unui film horror, atunci când niște oameni sunt uciși în timpul zborului, după „un plan diabolic.“

Cine este autorul dublei crime?

Cum și de ce s-a petrecut ea?

Ce ascund personajele de la bord?

Rodica Ojog-Brașoveanu propune un final care te lasă fără glas, unul imposibil de bănuit, ca în orice roman polițist care se respectă.

„Ori laie, ori bălaie există doar la coafor. În viață, lucrurile sunt policrome…“
Rodica Ojog-Brașoveanu

„Ovidiu Diamantopol își lăsă cârjele pe bancheta mașinii și răsuflă ușurat. Șoferul întrebă fără să se întoarcă, prinzându‑i privirea în oglinda retrovizoare:

– Unde mergem?

– Aeroportul Otopeni.

– Aha! înțelese celălalt… Cursa de Viena, 22 și 5.

Diamantopol zâmbi distrat.

– Da, da… Cursa de Viena.

Abia își stăpânea tremurul mâinilor. „În sfârșit! Dumnezeule! În sfârșit… Nu, n‑a fost în zadar!“ Tot drumul nu văzu nimic. În fața ochilor avea o singură figură. O figură fără trăsături: Diavolul Alb.“

AL DOILEA ROMAN DIN SERIA MINERVA TUTOVAN

Minerva Tutovan, dușman de temut al răufăcătorilor, unul dintre cele mai reușite personaje ale Rodicăi Ojog-Brașoveanu, reintră în acțiune!

O rețea de falsificatori de diplome de inginer nu pare o afacere foarte periculoasă – până când trei persoane care apelează la aceste servicii sunt ucise în chip misterios.

Creierul întregii operațiuni dirijează totul prin telefon și pare să fie mereu cu un pas înaintea Minervei Tutovan.

O pasionantă poveste despre spionaj și contraspionaj, plasată în Bucureștiul anilor ’70.

„Ori laie, ori bălaie există doar la coafor. În viață, lucrurile sunt policrome…“
Rodica Ojog-Brașoveanu


„Aruncă o privire întâmplătoare în vitrina unei cofetării. Mormane de dulciuri în culcușuri de staniol, cu panglici savant învolte, cutii de bomboane cu festoane de hârtie dantelată, intime ca un fragment de jupon. Înregistrări abstracte, absurde, care nu se înscriau în circuitul stării sale de spirit. Se miră că le percepe, ca și cum orice imagine străină de ceea ce avea să i se întâmple era fără noimă, nu putea, nu trebuia să existe.

Mergea izbindu‑se de trecători, de călătorii coborâți în stație. Oamenii se întorceau surprinși. Pierduse eschiva aceea reflexă a umerilor care evită obstacolele, care se scuză.

Traversă piața și, după câteva manevre, verificându‑și mereu spatele, ajunse în Calea Rahovei. O siluetă se desprinse din apropierea restaurantului Cluj și pentru o fracțiune de secundă Pascu îi întâlni ochii. Avu impresia absurdă că celălalt îl aștepta, că sesizează o umbră de recunoștință, un licăr particular al expresiei. Îi auzea pașii în spate și după câțiva metri avu certitudinea că este urmărit.“

Nuvelele lui Rebreanu compun un „continent“ important al – sa acceptam pentru o clipa comparatia – „planetei“ care este opera marelui prozator. „Continent“ bogat, cu forme de relief variate si nu rareori atragatoare – si totusi unul putin frecventat. Exploratorii nu se grabesc sa-l bata in lung si-n lat, „hartile“ pe care le avem sunt aproximative, datand dintr-o epoca mai veche a cartografiei.

Viata ca o prada nu este propriu-zis o carte de memorii, nu este nici un roman de formatie, cum l-au socotit unii comentatori. Un numar de pagini reconstituie debutul literar al autorului: amintiri, portrete de scriitori cunoscuti, evocare a atmosferei cultural-politice de la inceputul deceniului al V-lea, experiente de lectura etc. Altele intra in sfera literaturii de fictiune: mici naratiuni ce pot fi citite independent, eu (naratorul) parand a fi un personaj ca oricare altul.
N. Manolescu

La zece ani de la dispariția sa prematură, readucem în scenă opera unuia dintre cei mai talentați și creativi scriitori ai generației 2000, constănțeanul George Vasilievici. Antologia unește selecția celor cinci volume de poezie publicate de-a lungul vieții sale, alături de multe texte scoase abia acum din arhive, și proza (cele două romane, „Yoyo” și „Viseptol”, apărut post-mortem, dar și câteva scenarii), într-un proiect inedit coordonat de Claudiu Komartin și Andrei Ruse.

Oscilând între puritate și violență, între realism dur și un imaginar debordant, fantezia lui George Vasilievici invită cititorul la un act interior de autoanaliză dincolo de sinceritate, și totodată te ajută să pășești în altă dimensiune.

Dacă anii ar putea fugi înapoi, să înghită zilele, care să desfășoare orele în minute, despicate în secunde, și dacă toate ar putea povesti, s-ar opri acolo, în apartamentul lui de la etajul șapte, unde nevastă-sa trebăluia prin bucătărie, iar aromele de mâncare gătită șerpuiau până în camera unde se auzea pe fundal televizorul. Pe covor erau împrăștiate piese de lego. Îl ajuta pe băiat să facă un oraș. O proiecție a orașului-junglă în care a rătăcit după aceea pe străzi ani la rând, o premoniție despre orașul-iad care l-a înghițit făcându-l captiv ca într-o închisoare. Orașul bolnav, plin de oameni care se târau, păduchioși, zdrențuiți, printre oameni grăbiți și pasivi. Orașul care nu l-a lăsat să moară când dormea ca un animal pe gurile aburinde de canal, iarna, dar nici nu l-a iubit când era lovit în coaste în timp ce dormea prin scara vreunui bloc. Orașul care a asistat la căderea lui pe scara valorilor umane, de la inginer electronist la stadiul de cerșetor, lovit, scuipat și alungat. Orașul-balenă, în burta căreia a găsit adăpost, a fost despăduchiat și a dormit la căldură, pe un pat. Orașul din care, dacă ar putea, ar fi ieșit demult; dar n-a avut destul curaj.

Dacă ar vrea să uite ceva din viață, ar fi atât de multe, încât i-ar trebui vagoane pentru spațiul de arhivare. Vagoane de durere, umilință, bătăi, insulte, vagoane de jeg, mizerie și duhoare. Erau prea multe trăiri, nu putea fi acela sfârșitul!

„Codul lui Zoran este o nouă reinventare literară reușită din partea curajoasei autoare a seriei Amanții. De data aceasta avem un roman de acțiune, cu accente de thriller, cu detalii construite impecabil – societăți secrete, relații complicate de familie, iubiri pierdute, vină, remușcare, regăsire… Orice ar scrie și indiferent care i-ar fi personajele, Corina Ozon nu își dezamăgește cititorii!“

(Cristina Nemerovschi)

„Citind-o pe Corina Ozon, uiți sensul cuvântului sfârșit; nu numai că nici nu știi când ai ajuns la finalul cărții, urmărind ițele întortocheate și captivante din destinele și aventurile personajelor, ci te și trezești pe negândite că tu, cititorule, poți avea oricând un nou început. Al tău. Acesta este în definitiv rolul artei: de a-ți impregna curajul de a merge mai departe.“

(Alexandru Voicescu)

„Coincidențe, semne, vorbe nespuse, nopți cu ochii în tavan, bani, compromis, aspirație, regăsire, idilă, așteptare, amintiri, telefoane, înșelătorie și curaj, logic și ilogic, toate vin împreună, precum afluenții unui râu, în a pune fundația unui stil aparte de scriitură.
Este scrisul în patru dimensiuni.“

(Magdalena Manea)

Lauren B. Callis și-a petrecut toată viața fugind de propriul trecut. Asta a făcut în ultimele secole. Este o femeie frumoasă, un organizator de evenimente extrem de căutat în New York și vampir. Speră ca Nemesis-ul ei să nu o găsească niciodată. Dar, când ești nemuritor, „niciodată” înseamnă foarte mult timp.

— Mă cunoști prea bine, Jérôme. Poate că ar trebui să te surprind cumva. Se spune că, după primii trei sute de ani de relație, se cam instalează rutina.

— Precis ai citit asta în Cosmo. Numai minciuni.

“Deschizi larg fereastra; vrei aer, mult aer, care să-ți invadeze și ultima celulă din corp. Respiri: aerul sărat al mării, aroma cafelei proaspăt râșnită și care așteaptă să fie împreunată cu apa clocotindă, mirosul pătrunzător al nopții trecute…. Și-ți cauți pipa; găsești întâi cutia cu tutun pe al cărei capac începi să bați încet ritmul serii de dinainte de noaptea trecută. Te așezi comod în fotoliul așezat strategic în bătaia soarelui dimineții și te întrebi pe unde-ți vor mai zburda astăzi gândurile.
Acum (abia acum) deschideți Negustorul de pipe. Sunteți pregătiți să intrați într-o altă lume: cea în care visele capătă culoare, miros de tutun proaspăt rulat și aromă de cafea băută în neștire. Și dacă ne-om întâlni la capăt de drum, ei bine, nu va fi o pură întâmplare.”
(Nona Rapotan)

“Densă, ataşantă, intensă, având ceva din zugrăveala onirică a romanticilor, dar şi din melancolia supurândă a esticilor precum Hrabal, proza lui Paul Gabor reuşeşte să bucure şi să provoace în acelaşi timp. Plasându-se în zona în care tandreţea nu se desparte de cruzime, ramificându-se fractalic, ludic, ţesându-se din proliferante plase care te prind iremediabil, reuşeşte să nu obosească nici prin mizerabilismul dezabuzării, nici prin excesul unui stil prea căutat. Din toate aceste motive, dar şi din altele, apariţia cărţii lui Paul Gabor reprezintă un eveniment literar convingător şi remarcabil.”
(Doru Căstăian)

“Înainte s-ajungă acasă, zmeul aruncă buzduganul. Așa spune povestea. Numai că aici buzduganul e însăși povestea. Și, ce să vezi?, înăuntrul lui sunt alte povești. Paul Gabor scrie netsúckeuri, bijuteriile alea japoneze care sfârșesc șnurul chimonoului, șnurul care leagă lung, care acoperă. Dar avem o problemă: Paul dezleagă, Paul descoperă, Paul pune o mistrie de aromă în hârdăul cu aer, amestecă bine, face focul, pune tuciul pe pirostrii, afară, pe nisipul ud de val, incantează șamanic, mai amestecă nițel, gustă, îmi dă și mie, cum să nu-mi dea?, eu sunt cititorul lui, și-apoi toarnă în forme piatra poveștii. În forme mici, de piatră și ele, numai piatra naște piatră, o naște natural, ce-ți pasă ție, gustătorule, de travaliul pietrei?, răsuflă, răsufli, se odihnește, te odihnește, veghează, te veghează. Și-odată ce-ai intrat pe ușa primei povești, intri în palatul narativ, cu arcade și arabescuri, cu vitralii și volute, cu aerul lui care cântărește cât suflul omenesc. Plutind, treci din încăpere-n încăpere, nu numeri, aici nu se numără, aici se cântă și când doare, aici se trăiește, hei, nu te speria, doar se trăiește, omul ăsta care scrie îți dă apă și merinde, tu doar bucură-te, viule, cuvintele lui sunt drum de aer, ce, nu știai că știi să umbli pe nepământuri?”
(Ana Barton)

Dans oriental
Aseară mi-a adus un cuib de viespi cu nucă și o pungă cu struguri. Boabele aveau pielița fină și gust de sfârc fierbinte, ațâțat în cercuri lente. M-am întins pe spate, s-a urcat pe mine și m-a hrănit. Zâmbea, își rotea părul lung pe umeri: mi-a plimbat ciorchinii pe frunte, pe piept, a spart câteva boabe între buze și mi-a udat fața cu picăturile dulci, translucide. Se juca cu mine. Mă strivea cu coapsele fără să-i pese. Devenisem șa, mă topisem sub căldura ei și-mi era dor de dune. Străbăteam împreună stepe și înghițeam apusuri, beți, roșii la față. Ea cu privirea pierdută, eu fără simțul măsurii.
Am mușcat din cuib până la ultimul strop de must, am invitat beduini în cameră și am dansat toată noaptea ca nebunii, în jurul hainelor făcute grămadă în mijlocul camerei. Ne-am dezbrăcat cu toții – eu, ea, beduinii, umbrele cămilelor și cadânele care turnau ceai în pahare – și am lăsat apele să curgă de pe noi. S-au făcut râuri, se prelingeau pe sub poduri de piatră în timp ce noi ne pierdusem cumpătul. Viespile ne pișcau de obraji ca să ne trezim la realitate. Un bătrân și-a pus o cămașă lungă pe el și a aprins două lumânări. Două firișoare de fum au început să se ridice. Aveau fețe umane, zâmbeau, vorbeau în șoaptă. Și încercau să se sărute.

Într-o țară de proprietari, cum e cea în care se întâmplă istoriile înșirate aici, chiriașii sunt o categorie de ordinul unităților (4% din populație, după Eurostat). Abia în orașele mai răsărite din România, ce se pot număra pe degetele unei mâini, ponderea lor atinge procente de ordinul zecilor. Chiriașii merită totuși puțină atenție, chiar așa neimportanți și necreditabili: cât poate fi de greu să-i distingi printre pietonii care traversează străzile orașului? Chiriașul este exact acel individ a cărui trecere nu-ți va reține atenția mai mult de câteva secunde. Ei bine, are și el sclipiri de luciditate ori clipe de inspirație, printre momente de-o banalitate înfiorătoare. Iar dacă mai este și ardelean, se prinde greu de niște lucruri. (Marius Oliviu Iacob)

* * *

Mi-a făcut plăcere să citesc Chiriaș la Cluj, este scris cu umor și căldură. Autorul se confundă cu naratorul, iar din vocea lor comună iese Hip, personajul central, un bărbat ce poate părea un ratat-urban, ca să inventez un nume, sau un chiriaș-proprietar, după cum ne este prezentat; cu un job care nu-i place, plin de idei, visuri și având o mică rezervă de dragoste de oferit. Pe versurile lui Topîrceanu din Balada chiriașului grăbit, Hip își caută fericirea, schimbând apartamente și, odată cu ele, chiriașe sau proprietărese. Romanul surprinde aerul boem al Clujului, fiind scris cu mult umor și har de Marius Oliviu Iacob. Povestea curge mai întortocheat, simțindu-se faptul că a fost prima dată publicată sub forma unor mici texte pe blog. Însă, micile neajunsuri sunt compensate de stilul plăcut și bonom în care ne sunt oferite informații despre viața de chiriaș la Cluj. (Daniel Timariu)

* * *

Volumul lui Marius Oliviu Iacob propune o tipologie mai puțin valorificată, în orice caz, de actualitate: chiriașul, un fel de homeless photoshopat social, economic și intelectual. Mixând o tehnică veche de când lumea, cea a fiziologiei – Negruzzi e primul nume la care m-am gândit parcurgând primele zeci de pagini – cu elemente de textualism optzecist, Chiriaș la Cluj este povestea insului contemporan lipsit de mari conflicte interioare sau exterioare, condus de un hedonism temperat, care trăiește fără mari drame, luând viața cum vine, chiar dacă, firește, mai are și unele zvâcniri, orgolii, ambiții, machisme. Niciodată, însă, ieșite din zona de bun-simț, uneori cu gust sălciu, dezabuzate. Apelând la mijloacele clasice ale umorului, Marius Oliviu Iacob îi surprinde acestui supraviețuitor al zilelor noastre profilul, în tușe adesea inspirate, convingătoare. (Horia Corcheș)

* * *

Marius Oliviu Iacob este jurnalist și scriitor. Editorul mai multor site-uri de profil social-cultural, precum: inimadecarte.ro, cluj.pro, teatru.info, clujul.xyz, cefilmevad.blog sau clujul.xyz, are la activ până acum două cărți: Revoluția trăită de O. Țâră (Alba Iulia, 2012) și cea de față, Chiriaș la Cluj (Cluj-Napoca, 2016) – despre locuirea într-un oraș contemporan. Prezentul volum face parte dintr-un ciclu despre Cluj ce va fi urmat de un al doilea, în curs de apariție, despre ocupații: Recuperatorul de iepuri. Există, încă în stadiu de concept, și un volum trei: Terasă la Cluj. Va mai publica la începutul lui 2018 un roman cu tendințe mistery-horror: Ciocănarul, după cazul Operațiunea Someșul.

Erau însă acolo lucrușoarele pe care, în momente de comună efuziune, le cumpăraseră împreună: cele două broscuțe țestoase de jad, verde, ea, și roșu, el, cele două boluri de ceai, pictate cu dragoni negri pe albul porțelanului și cu pereții atât de fini, încât nu băuseră decât o singură dată din ele, de teamă să nu se spargă la spălat, și o busolă chinezească. E adevărat, apăruseră și lucruri noi. Despre cele pe care Dana le găsea îi povestea. Dar nu îi povestise nimic despre cele două perechi de broscuțe și de rățuște, care probabil aparțineau perioadei Claude, și despre un elefănțel dintr-o piatră semiprețioasă neagră, care apăruse de câtva timp.

* * *

Aurel Codoban a debutat cu proză în revista Tribuna (1969). Este eseist și filosof specializat în structuralismul francez, semiologie, hermeneutică (cu accent pe hermeneutica relațiilor interpersonale – dorință, alteritate și iubire) și filosofia religiilor (modele ontologice religioase și filosofice, răul și gnoza postmodernă). Ține cursuri și conduce doctorate la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” și Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca. Este autorul lucrărilor Repere şi prefigurări (1982); Structura semiologică a structuralismului (1984, teză de doctorat); Filosofia ca gen literar (1992); Introducere în filosofie (1998); Sacru şi ontofanie. Pentru o nouă filosofie a religiilor (1998, carte distinsă cu Premiul Academiei Române); Semn şi interpretare. O introducere postmodernă în semiologie şi hermeneutică (2001, carte distinsă cu Premiul fundației culturale „Dacia”); Amurgul iubirii. De la iubirea pasiune la comunicarea corporală (2004, carte distinsă cu Premiul Universității Babeș-Bolyai); Imperiul Comunicării. Corp, imagine şi relaţionare (2011). De la începutul anilor 2000 s-a impus ca specialist în teoria critică a comunicării, comunicare interpersonală și de gen, fiind recunoscut la nivelul diferitelor instituții (juridice), ONG și mass-media. Este coautor (împreună cu Manfred Frank, Günter Figal, Claude Karnoouh, Matei Călinescu) al volumului Postmodernismul. Deschideri filosofice (1995) și traducător (din germană) al volumelor Peter Sloterdijk, Dispreţuirea maselor (2002); Vilém Flusser, Pentru o filosofie a fotografiei (2003); Boris Groys, Despre nou. Eseu de economie culturală (2003). Distins cu numeroase premii naționale și internaționale, în 2009 a fost omagiat în volumul Comunicarea construieşte realitatea. Aurel Codoban la 60 de ani. Romanul Jurnalul Amurgului iubirii reprezintă volumul de debut în proză al autorului.

Am avut o discuție destul de înfierbântată cu mine însumi, și am decis până la urmă să scriu o carte cu foarte multe oglinzi care să mă reflecte nu numai pe mine.
Acum că m-am mutat definitiv în labirint, şi am primit un spațiu destul de generos unde nu mă deranjează aproape nimeni, m-am hotărât ca această carte să mă justifice în fața lui Dumnezeu, chiar și numai pentru a obține, când va fi să fie, un colț de Rai, acolo, dotat cu tot ceea ce trebuie pentru ca să pot reedita și eu chestia aceea de la început, având deja bibliografia necesară pentru a adăuga ici-colo niște lucruri și ființe care cred c-or să-i fie pe plac și Lui.
Luați-mă în serios, atâta timp cât este lumină! (Cornel Udrea)

* * *

CORNEL UDREA s‑a născut la 27 martie 1947 în oraşul Gheorgheni, jud. Harghita. Absolvent al Liceului Mihai Eminescu din Cluj, promoţia 1964. Absolvent al Facultăţii de Filologie din Cluj, promoţia 1969. Scriitor, ziarist. A lucrat 42 de ani, până în 2012, în Societatea Română de Radiodifuziune, Studioul de Radio Cluj. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru de onoare al Ligii Scriitorilor Români, membru de onoare al Uniunii Ziariştilor din România, Senior al Cetății Cluj (2017). Autor a peste 137 de cărţi (poezie, proză, teatru, monografii, antologii, eseu; în mai multe ediţii) şi casete audio, CD‑uri. Realizator, în premieră mondială editorială, a două volume de proză umoristică în Braille (pentru nevăzători). Cel mai mare tiraj de carte umoristică, înainte şi după revoluţie, Obiceiuri de nuntă la cangurii şchiopi, apărută în 145.000 exemplare, 15 ediții. Autorul cu cea mai jucată piesă de după revoluţie, Românie, dragă Elveţia mea, la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, unde s‑a jucat de 103 de ori şi a fost reluată de alte 15 teatre profesioniste şi de amatori. Autor a 21 spectacole de teatru radiofonic naţional şi regional. Realizator a 20 de spectacole de teatru de revistă la Ploieşti, Deva, Cluj, Baia Mare etc. Câştigător a 27 de premii la Festivalul Teatrelor de Revistă de la Constanţa. Câştigător a 4 premii literare ale Uniunii Scriitorilor, pentru proză şi teatru, a Premiului Naţional „I.L. Caragiale” pentru teatru (2003), a Premiului Național de Dramaturgie „Elvira Godeanu” (2006), Premiul Național al Fundației „România Mare” (2007), Premiul „Pavel Dan” al Fundaţiei Culturale „Carpatica” (2007), Ordinul aniversar Clasa 1 aur, Ordinul Ziariştilor, UZP (2008), Marele premiu al Academiei libere „Păstorel” (2008), Profesionist de excepție SRR (1996‑2000), Diplomă de Membru de Onoare al UER (2012), Președinte de Onoare al Caravanei „Gaudeamus” (2005 și 2012), Diplomă de Excelenţă, Primăria și Consiliul Local Cluj‑Napoca (2012), Premiul „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, ICR, Chişinău (2015), Ordinul Virtutea Literară, Liga Scriitorilor din România (2015), Diplomă de Excelenţă, USEM, Chişinău (2016) etc. Tradus în limbile germană, engleză, spaniolă, franceză, maghiară, suedeză, daneză, sârbă, bulgară. Autor a 64 de premiere teatrale. Autor a primei piese româneşti sociale antidrog, Colivia cu iluzii. Piesele sale s‑au jucat și în Suedia, Danemarca, Franța, Bulgaria. Cetăţean de onoare a 4 localităţi din România.

Radu Ţuculescu este prozatorul fără compromisuri. Nici măcar nu s-a lăsat antrenat în procesul „obsedantului deceniu”, după cum nici nu şi-a camuflat atitudinea preponderent critică în ficţiuni estetizant parabolice. Prozele sale scurte, îndeosebi, exhibă un univers uman în derivă, imaginea depresiv-amuzantă, caricaturală, a omului „nou”. E o lume carnavalescă, fără măşti, care a pierdut sentimentul sărbătorii, trăind în anormalitate cu iluzia firescului. (Petru Poantă)

* * *

Prozele scurte semnate de Radu Ţuculescu mixează diverse ingrediente şi tonalităţi: parodie, satiră, absurd, grotesc, dar nu lipsesc nici elementele ludice, poetice sau observaţia caracterologică. Am citit cu mare plăcere acest volum de proză scurtă, care confirmă încă o dată – dacă mai era nevoie – un scriitor virtuoz, un maestru al registrelor stilistice, al observaţiei umane şi sociale. (Adina Dinițoiu)

* * *

Radu Țuculescu a fost și a rămas toată viața un om liber. A plătit, e adevărat, pentru acest „privilegiu”, dar nu s-a „victimizat” niciodată, nu a „acuzat” și nu a transferat în afara propriei persoane responsabilitatea pentru temporare neîmpliniri sau dezamăgiri. (Vasile Gogea)

* * *

Radu Țuculescu (1 ianuarie 1949, Tîrgu Mureș) este romancier, dramaturg, jurnalist și traducător din limba germană. A copilărit la Reghin și este absolvent al Conservatorului de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, Secția Vioară. A lucrat ca realizator Radio și TV și violonist la Filarmonica de Stat Transilvania din Cluj. A publicat romane, proză scurtă, teatru, cronici dramatice, jurnale de călătorie, literatură pentru copii. A tradus din literatura contemporană elvețiană de expresie germană (nouă volume de poezie și patru de proză) și literatura austriacă.

Dintre cărțile publicate: Ora păianjenului (roman, 1984), Degetele lui Marsias (roman, 1985), Umbra penei de gîscă (roman, 1991), Cuptorul cu microunde (povestiri, 1996), Aventuri în anticameră (jurnale, 2001), Ce dracu se întîmplă cu trenul ăsta? (teatru, 2004), Povestirile mameibătrîne (roman, 2006), Stalin, cu sapa-nainte! (roman, 2009), Bravul nostru Micșa! (teatru, 2010 ), Femeile insomniacului (roman, 2012), Mierla neagră (roman, 2015), Măcelăria Kennedy (roman, 2017), Ina și ariciul Pit (două volume, povești pentru copii, 2018).

Romanele sale au apărut traduse în Italia, Franța, Austria, Germania, Ungaria, Cehia, Serbia. A condus trupe de teatru și pantomimă cu care a participat la festivaluri internaționale din Europa, Africa de Nord și Canada. Piesele sale de teatru s-au tradus în italiană, engleză, cehă, franceză, maghiară, ebraică. Ca dramaturg, se află în repertoriul permanent al Teatrului Orfeus din Praga. A fost bursier la Wrocław, Viena, Praga, Paris, Berna, Basel. A ținut conferințe despre creația sa în Calabria, Budapesta, Torino, Haifa, Tel Aviv, Basel, Viena, Namur etc. A primit premii naționale și internaționale pentru proză, dramaturgie și film TV. Este prezent în numeroase dicționare ale literaturii române, de asemenea în Lexiconul de literatură universală (Kindle) apărut la Berlin în 2012.

Joia patimilor este un roman istoric. Un roman istoric, în tradiţia romanului realist ardelenesc. Lectura lui atentă  descoperă însă, din umbră, un mare model, un model de care nici nu ştiu dacă autorul a fost sau nu conştient. Este modelul romanului istoric tolstoian. Ca şi acolo, şi aici, în Joia patimilor, vom descoperi alături de personaje de ficţiune şi personaje istorice reale, care apar în aceste pagini ca prezenţe fugare, mai mult sau mai puţin consistente. E vorba îndeosebi de câţiva dintre fruntaşii românilor din Ardeal, în acel moment al începutului de veac XX consecutiv Primului Război Mondial şi Marii Uniri a Ardealului cu România. Îi vom descoperi în universul romanului, pe câţiva dintre ei, pe Ştefan Cicio Pop, pe Vaida-Voevod, pe un altul dintre deputaţii românilor în Parlamentul de la Buda­pesta, Mihali, atâţia şi atâţia alţii, prezenţe, spun, mai mult sau mai puţin fugare, dar, cu siguranţă, memorabile. Sunt tăiaţi în câteva linii, însă linii care nu se uită, sunt profiluri, sunt portrete ce au dimensiunea măreţiei, sunt de fapt busturi ce pozează pentru veşnicie. Este reconfortant să descoperi cum scriitorul a câştigat acest pariu, fiindcă pentru orice romancier ce-şi propune să înfrunte această provocare, este o victorie să facă să apară în pagi­nile literaturii lui de ficţiune personaje cunoscute despre care cititorul află din cărţi de istorie. (Liviu Petrescu)

* * *

Ardeleanul Liviu Rebreanu a dat literaturii noastre teribilul roman al răscoalelor din 1907 de la sud de Carpaţi şi iată că acum argeşeanul Horia Bădescu publică o concentrată cronică a unui eveniment sinistru din Maramureş, întâmplat imediat după unirea din 1918. Această apropiere peste timp nu‑i deloc întâmplătoare, cel puţin din perspectivă romanescă. Este surprinzător cum poetul acesta profund liric, printre puţinii care mai cred că poezia rămâne totuşi expresie şi cântec în veacul tuturor cinismelor, a învăţat, în proză, lecţia lui Rebreanu. Desigur, nu este vorba de o imitaţie, ci de forţa de a face credibil estetic un eveniment real din istoria noastră cu nişte procedee, până la un punct, similare. (Petru Poantă)

* * *

Exis­tă momente în viaţa unei naţiuni care închid în ele întreaga istorie a acesteia. Asemenea momente spun totul despre sufletul acestei naţiuni şi despre  fe­lul ei de a fi în lume. Ase­menea momente se cer rea­mintite mereu, pentru puterea lor modelatoare, pen­tru datoria faţă de acei oa­meni care au dat frumuseţe şi înălţare clipelor tragice. Am scris această carte cu gândul la ei, dar şi cu gândul la noi, cei de astăzi. Pentru a ne reaminti, dar şi pentru a învăţa. Am scris această carte pentru prietenii mei din Ţara Lăpuşului, cei care m-au primit întotdeauna ca pe unul de-ai lor, pentru învăţătorul Roman Precup, cel cu inima cât toa­tă Transilvania, cel care mi-a vorbit prima oară des­pre aceste întâmplări de de­mult. Am scris despre dra­goste şi ură, despre sânge şi lacrimi, dar mai cu seamă despre străduinţa de a rămâne oameni şi fraţi. (Horia Bădescu)

* * *

Horia Bădescu (24 februarie 1943, Aref pe Argeş) este poet, prozator şi eseist, doctor în litere, jurnalist şi diplomat, laureat al mai multor premii ale Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, al Premiului „Eminescu” al Academiei Române (1991) şi al Premiului European de poezie francofonă „Leopold Sedar Senghor” (2004), membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Scriitorilor Francezi, membru al Maison International de la Poésie de Bruxelles şi al CIRET, membru de onoare al Academiei Francofone şi al Uniunii Poeţilor Francofoni. Este autorul a mai bine de treizeci de volume de poezie, eseuri şi romane, publicate în România, Franţa, Belgia, Bulgaria, Macedonia, Spania, Vietnam. Membru fondator al grupării Echinox şi al Societăţii Culturale şi Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”. Este comandor al Ordinului naţional român Meritul Cultural şi cavaler al Ordinului naţional francez Les Palmes académiques.
Printre ultimele sale apariţii: E toamnă nebun de frumoasă la Cluj (poeme, Eikon, 2011), O noapte cât o mie de nopţi (roman, Limes, 2011), Cărţile vieţuirii (poeme, Eikon, 2013), Dacă Orfeu (eseuri, Limes, 2015), Roulette russe (poeme, L’Herbe qui tremble, 2015), Le poème va pieds nus (poeme, L’Arbre à paroles, Amay-Belgique, 2016), Decameronice (poeme, Şcoala Ardeleană, 2017), Doar din pământul patriei (eseuri, Şcoala Ardeleană, 2018).

Ediție îngrijită, prefață, tabel cronologic și notă asupra ediției de Mircea Popa

Victor Papilian s-a făcut cunoscut ca romancier, nuvelist, dramaturg, om de teatru, conducător de publicații literare, animator al vieții artistice clujene în calitate de director al Teatrului Național, al Operei Române și al Societății Scriitorilor Români din Ardeal și Banat. A fost un spirit prodigios, autor insațiabil, de la care ne-a rămas o bogată colecție de scrieri inedite, dintre care încercăm să dăm la lumină doar o mică parte din nuvelistică, publicistică (conferințe) și dramaturgie. Sperăm că în curând va veni vremea și pentru celelalte. (Mircea Popa)

Autoarea este un povestitor autentic ce are harul observaţiei directe, dar şi pe cel al invenţiei. Printr-o magie proprie, stabileşte punţi de comunicare între lumea reală şi cea fantastică. (Ion Cristofor)

* * *

Ce generoși sunt munții! Țin pe creștet soarele și luna, ne dăruiesc răcoare prin undele sonore. Și prin pădurile crescute pe brațele lor vânjoase de cremene, se zbenguie caii.
Am coborât în sat. În dreptul cârciumii era oprită o căruță. Calul uitase că de gât îi stătea agățată traista cu ovăz. Drept, cu podoaba ciucurilor portocalii la urechi, privea undeva în zare. Privire pierdută.
– Frumos cal! i-a zis profesoara omului ce fuma liniștit stând pe răzor.
– Frumos, da-i trist! Uită-te dumneata la ochii lui! E păcat să chinuiești așa un animal când nu-i ceri nimic să-ți facă. Vai de sufletul lui!
Oameni, munți, cai... Oare ce fel de oameni sunt cei care înțeleg tristețea cailor?! Și ce au comun munții, moții și caii? (Maria Ioniţă)

* * *

Maria Ioniţă (n. 10 ianuarie 1937, Cojocna/Cluj) este poetă, prozatoare (specializată în literatura pentru copii) și etnolog (autoare a unor culegeri de folclor din zona Munţilor Apuseni). Absolventă a Facultăţii de Filologie-Istorie Cluj. Debut absolut în Făclia. Volume publicate: Flori din Apuseni, folclor poetic din zona Someșului Mic, 1978; Podul de piatră s-a dărîmat (roman), 1980; Cartea Vâlvelor (culegere de folclor), 1982; Legende din Ţara Moţilor, 1983; Calea Domniţei (roman), 1987; Drumul Urieșilor (culegere de folclor), 1986; Zânele din Cetatea Ghiurbercului (roman), 2001; Versuri, 2002; De unde se adapă curcubeul (culegere de folclor din zona Clujului), 2002; Laviţa de piatră (povestiri), 2003; Drumul Apei (roman), 2003; Spinii de pe Dealul de Lut (roman), 2004; Zidul de ceaţă (povestiri), 2008; Curg norii pe sus, versuri, 2009; Strada Fericirii (roman), 2010; La fântâna de sub apă (versuri), 2010; Darul muntelui (povestiri), 2014; Nana (povestiri), 2014; Cu noaptea de mână (versuri), 2015; Focu-i supărarea apei (versuri), 2017.

Debutul ca prozator al lui Mihail Sebastian cu Fragmente dintr-un carnet gasit (1932) nu iese din linia tematica a congenerilor sai, glosand aforistic pe marginea aventurii cunoasterii, a tragicului, a ratarii, a luciditatii in amor, a revoltelor spiritului si, in registru gidian, a degajarii plenare etc. Fragmentele..., de fapt o autofictiune camuflata diaristic dupa metoda de autenticizare larg utilizata de scriitorii secolului al XIX-lea, sunt toate „126 pagini — hartie comerciala — scrise marunt, regulat, fara stersaturi".

Naratorul anonimizat din cele 24 de capitole foarte scurte noteaza, totusi, intamplarile deloc eroice, face observatii psihosociologice despre iubiri pasagere, cauta cu astutie sa prinda din zborul inertial natura pasiunilor, in fine, judeca faptele proprii sau ale celorlalti cu o detasare jucata ca plictiseala deziluzionata. Avem de-a face cu forma aceea de negationism specific spiritelor oripilate de ratare, in conditiile in care ratarea este chiar proteza pentru actiune a individului. In carnetul gasit pe podul Mirabeau e vorba de „umilinta de a rata". Cu toate acestea, imunizarea se face printr-un rationament banal, dar spinal: „Ratezi cand te abati din drumul pe care vrei sa-I urmezi sau cand ajungi acolo unde ti se pare ca ar trebui sa ajungi. Eu insa nu m-am socotit niciodata sortit unui anume drum." Este aici o decrizare a sufletelor cautand satisfactii erotice sau morale. Acceptarea coexistentei contrariilor nu inseamna vreo constanta, ci un plus de sens pentru provizorat, care se impaca oarecum cu dispretul pentru Descartes: „Pastrez totusi din vechile mele pasiuni o mare aver-siune: Descartes. Am mai spus-o, cred (caci e unul din cele mai sigure adevaruri ale mele), eu nu sunt un om moral si imi bat joc de asemenea distinctii. Dar cred in nebuni si in eroi si in sfinti. " Nu sunt de gasit in aceste fraze pretentii apodictice, sunt insa influente stendhaliene si gidiene. Ar putea parea, pe alocuri, ca absenta moralitatii este o poltronerie ieftina, ca regasim alianta intre indiferenta si insuficienta cerebrala. Suntem asigurati ca egotismul deriva dintr-o desertaciune afirmata de psalmist: „Vanitas vanitatum omnia vanitas!" Contradictia ambivalentei lumii este a cautatorului de pricini pentru toate ideile mari; Sebastian face aici jocul erorilor autenticiste. Cu aceeasi degajare, muta piesele si ideile, caracterele si situatiile si in Femei, subintitulat roman, tiparit intaia data in 1933, cu o coperta realizata de Margareta Sterian. - Lucian Pricop

Cartea descrie intr-un mod spumos copilaria lui Ion Creanga, punand accent pe relatiile dintre eroul principal, Nica al lui Stefan a Petrei sau Nic-a lui Stefan a Petrei, si diversele persoane cu care interactioneaza. Ea urmareste maturizarea lui Nica, de la o varsta idilica in satul Humulesti la o adolescenta rebela si la pregstirea pentru intrarea in randul preotimii ortodoxe in Falticeni si Iasi. Cursul naratiunii este intrerupt adesea de indelungate monologuri ce exprima cugetarile si sentimentele lui Creanga. Textul  este remarcabil datorita unui vocabular caracteristic bogat in particularitati dialectale din zona Moldovei.

România, anii ’20 ai secolului trecut. Antisemitismul este din ce în ce mai răspândit și violent. Protagonistul, un student evreu la Universitatea din București, suferă zilnic, împreună cu colegii de aceeași religie, hărțuirea și abuzul, în timp ce el se simte intim antisionist, dar încă incapabil să-și renege religia. Acest conflict interior îl conduce la viciu. Își îneacă nopțile în alcool alături de revoluționari, fanatici și libertini. Iar prin experiența zilnică și conversațiile cu prietenii săi – marxistul S.T. Haim, sionistul Sami Winkler sau charismaticul profesor Ghiță Blidaru –, protagonistul caută semnificația unei lumi care se schimbă și a întunericului care coboară peste țară și amenință să o distrugă.

Publicat în 1934, romanul De două mii de ani… al lui Mihail Sebastian este o mărturie tragică a ascensiunii antisemitismului în Europa, o cronică vizionară a rezistenței și a disperării, care pătrunde dincolo de straturile memoriei și încearcă să explice una dintre cele mai înverșunate perioade din istoria europeană.  

Proza lui Sebastian ar putea proveni din pana lui Cehov: are aceeași smerenie, aceeași candoare și aceeași subtilitate în observație. Arthur Miller

  Captează cu măiestrie atmosfera de dinainte de război din România, rafinamentul, frumusețea, groaza... Îmi place mult curajul lui Sebastian, frivolitatea și umorul lui. John Banville

Gara este o intersecție a poveștilor spuse pe repede înainte, iar albumul acesta adună experiența noastră, istorisirile oamenilor și zâmbetele lor.


Poate că nicăieri viața nu se aude curgând, nu se simte foșnind, nu se vede fugind mai clar decât în gară, acolo unde oamenii vin și pleacă, se regăsesc sau se despart, se descompun sau se adună pe parcursul a câtorva minute. Gara e locul unde șinele de tren sunt doar nervurile unei vieți care colcăie, iar Povești din gară protejează înăuntrul său însăși inima-i pulsândă, adăugându-i, cu fiecare personaj, încă o bătaie. Gara e viața însăși, e miracolul ei, căci cum altfel v-ați putea explica faptul că înșiși autorii au plecat în această călătorie în doi și-au terminat-o îmbogățiți, în trei. Oricât de puțin timp ar petrece aici, fiecare om își lasă ca o umbră o parte din legenda personală, iar gara devine locul
care le păstrează și le duce totodată mai departe.
Povești din gară surprinde clipe, oameni, zâmbete, priviri, cuvinte spuse-n grabă pe peron, alcătuind un univers pestriț și viu al diversității și frumuseții umane. Căci, la urma-urmei, oamenii sunt povestea. Camelia Cavadia

Ne-am bucurat alături de călători care alergau după trenul aflat deja în mișcare, am văzut impiegați drăguți care opreau locomotiva pentru ei. Am fost martorii îmbrățișărilor de dor, sărutărilor de fericire și privirilor curioase. „Trenul IR 1575 cu plecare în direcția Ploiești Sud, Buzău, Făurei, Bărboși, Galați va pleca de la linia 3." Acesta a fost primul anunț auzit de noi la prima vizită pentru proiectul Povești din gară. Vlad Cioplea & Gabriela Bumb

Pentru mine, Gara de Nord e locul în care o aștept pe nevastă-mea când vine de la ai ei. Pentru Gabi și Vlad, Gara de Nord e locul în care se întâlnesc cu puști cu dreaduri care merg la bunica, rugbiști din Tonga care se duc în vacanță la Baia Mare, constănțence cu motani, canadieni cu câini, militari, bicicliști, muzicieni, jurnaliști, ba chiar și un bucătar din Mexic stabilit la Oradea. Dintr-o poză și câteva cuvinte afli o fărâmă din povestea fiecăruia dintre ei. Și apoi îți scrii tu în cap restul povestii. Alex Tocilescu

Cartea Ioanei Maria Stăncescu operează un chiuretaj deloc tandru prin viața unei fiice–femei–mame–iubite în punctul său de maximă tensiune. Deși pare să o dea peste cap, o veste năucitoare o ajută de fapt să scape de zgură, frici și culpabilizări refulate. Însă așa cum geografia Bucureștiului — loc geometric pentru terapie și divorț, și cea a Parisului — locul geometric al iubirii și romantismului — sunt radical diferite, timpul interior, vast ca o catedrală, nu mai corespunde celui fizic, ritmat de tratament. Specialitatea autoarei este descrierea acestui decalaj dureros și izbăvitor deopotrivă, la fel cum fantasma iubirii din adolescență devine, la maturitate, un rezervor de apă vie și de melancolie. Cristina Hermeziu, jurnalistă și scriitoare

Tot ce i-am promis tatălui meu balansează cu grație feminină între amintirile încă vii ale tinereții și prezentul unei realități necruțătoare. Drama schizoidă a femeii mature eșuate în rol de mamă se transformă, cu prilejul unui punct de cotitură, într-o zbatere între dreptul la o viață proprie și păstrarea echilibrului în universul familial. Povestea de iubire, fie ea și una la distanță, imposibilă, dar cu atât mai ușor de dus, vine ca un colac de salvare, iar eroina o (re)trăiește ca pe o a doua șansă, cu disperarea specifică a celor care nu mai au timp — totul într-o atmosferă cu iz parizian. Mara Wagner, jurnalistă și scriitoare

Am intrat în povestea Adei de la prima pagina și știu ca voi rămâne în ea multă vreme. Pentru că reușește, în același timp, să fie literatură și să creeze o învingătoare. Pentru că te scutură și-ți amintește că se poate și altfel, că poți oricând s-o iei de la capăt. Confruntată cu o situație-limită, Ada își dă seama că rolul pe care îl juca de mulți ani, de soție, de „ascultătoare cuminte și speriată", nu i se potrivește. Ada îndepărtează toate straturile care îi sunt străine, își redescoperă corpul, își revizitează trecutul, se reinventează fără să mai cedeze presiunilor și exigențelor din afară, venind cu propriile opțiuni.
Cu fiecare ușă pe care o deschide, Ada devine tot mai umană și nu se ferește să se expună cu toate slăbiciunile ei, ca în final, la capătul acestui demers curajos, Ada să ajungă — folosind celebra expresie a Virginiei Woolf — în acea „cameră doar a ei". Corina Sabău, jurnalistă și scriitoare


Ioana Maria Stăncescu s-a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. După câțiva ani de presă scrisă, a devenit redactor la emisiunile în limba franceză la Radio România Internațional, unde lucrează și-n prezent. A semnat articole și reportaje în publicația francofonă Regard. În 2011, și-a lansat blogul asa-si-asa.ro. Tot ce i-am promis tatălui meu este primul ei roman.

"Am citit pe nerăsuflate acest volum deopotrivă sincopat și rotund, fragmentar și sferic. Horia Ghibuțiu este un îndrăgostit de cuvinte și de idei, trăiește prin ele, respiră prin ele. În acest volum, pe care l-am devorat în mai puțin de o dimineață, jurnalistul strălucit (îmi măsor cuvintele!) este înlocuit de scriitorul autentic, cel care simte o nevoie vitală de a ne spune cum este ca luni la rând, când noi dormim duși, să porți, în zori de zi, povara lumii pe umeri. O carte despre sine și despre cosmosul mediatic în care autorul trăiește de decenii, despre cum poți rămâne pur și tânăr chiar atunci când te confrunți cu vitregii politice și idioție morală. O carte stenică despre timpuri astenice, un manifest pentru bucuria vieții în adevăr." - Vladimir Tismăneanu, scriitor, politolog, profesor de științe politice la Universitatea Maryland din Statele Unite ale Americii

"Parafrazându-l pe Caragiale, Horia Ghibuțiu simte enorm și vede monstruos, dar mai presus de orice este capabil să scrie despre toate aceste lucruri. Scrie hipnotic și te face să-l urmezi, indiferent de subiectul pe care-l abordează. Scrie cu migală, cu umor, cu seriozitate. Scrie pentru că știe să o facă. Mă bucur enorm pentru apariția acestui volum și sper ca toți cei care i-au așteptat în fiecare dimineață postările să-i savureze acum cartea, iar ceilalți să se bucure de poveștile ce se ascund în spatele celui mai obișnuit cotidian." - Camelia Cavadia, scriitoare



"Aveți în față un fals jurnal — fiindcă n-a fost destinat sertarului, ci a fost postat pe Facebook (vizualizare generală, prin setarea Public). Zic fals și fiindcă nu reprezintă efectiv cronicile drumului până la serviciul meu — producător al matinalului de la Rock FM — din zilele lucrătoare cuprinse între 5 martie și 29 iunie 2018. Ci tot atâtea prilejuri de mici tentative de a surprinde ce mi se întâmplă azi, dar și ce mi s-a întâmplat odinioară. Am scris însă în timp real (cu excepția inserturilor din texte mai vechi sau a celor prezentate pe Facebook sub formă de link, iar aici, in extenso) și autentic: am început textele când ajungeam la metrou la Piața Muncii, adesea cu câteva minute înainte de ora 5:00, și le-am terminat la coborâre, în stația Petrache Poenaru, în jurul orei 5:20.
Recunosc că, din momentul în care am început să cochetez cu ideea de a le strânge în volum, n-am mai fost prea preocupat de mărimea textelor, cum s-ar cuveni pe internet. Deși sunt conștient că în acest ev digital concizia și scurtimea postărilor sunt esențiale, iar dacă depășești capacitatea uzuală a utilizatorului de a „scana" totul dintr o privire, riști să nu mai fii citit deloc.
Cel puțin la început, am fost convins că timpul petrecut cu așternerea acestor rânduri e echivalentul altora citite, pe care le-am irosit, fiindcă am optat să scriu în loc să citesc în metrou. Pe parcurs, însă, m-au năpădit sentimente ceva mai bune față de aceste textulețe: cu toate că sunt scrise la persoana întâi singular, nu sunt doar despre mine. Mi-ar plăcea să vă regăsiți și voi, așa cum au făcut-o, în comentariile postărilor, mulți dintre prietenii mei virtuali.
Vreme de nouă luni (ultimele patru, reflectate aici) m-am trezit de cinci ori pe săptămână la ora 3:45, am plecat de acasă cel târziu la 4:50 și am ajuns la birou nu mai târziu de 5:25 — a fost o singură excepție, în toamna lui 2017, când s-a defectat metroul la Crângași și am fost nevoit să iau taxiul. Pentru celelalte detalii legate de modul în care s-a născut acest serial virtual, mă tem că va fi nevoie să citiți până la ultima postare.
Sunt foarte mândru că am reușit să mă trezesc la timp, în pofida faptului că uneori am dormit sub patru ore. De asemenea, că n-am întârziat în această perioadă la serviciu, cu toate că, onest vorbind, nu prea avea cine să mă verifice, deoarece ajungeam primul. Îmi place să cred că am moștenit de la tata seriozitatea cu care tratez locul de muncă. Mă bucur, în egală măsură, pentru colaborarea cu realizatorul emisiunii Morning Glory cu Răzvan Exarhu de la Rock FM. Așa cum spune Răzvan, au fost luni de „fior și râs" — e rândul meu să-i întorc mulțumirile.
Partea a doua a volumului, #ÎnTimpCeEramZiarist, e o sumă de amintiri și reflecții pe marginea întâmplărilor din aproape trei decenii de presă. E o aritmetică afectivă și subiectivă, motiv pentru care mie mi-a dat cu plus.
În rest însă, așa cum presupun că se poate constata și din aceste pagini, am certa calitate de a nu mă lua în serios. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră." – Horia Ghibuțiu

Un roman despre decăderea morală din perioada tranziției. Personajele principale sunt doi amici, foști deținuți politici, care, deși înțeleg la fel de bine starea deplorabilă a societății post-decembriste, reacționează diferit. Iustin Hristea devine monah și, dezgustat de realitatea anilor de tranziție, alege să se rupă de lume, să refuze a mai fi la curent cu informațiile. Teofil Pascal, descendent al unei familii boierești, preferă, dimpotrivă, să se amestece în tumultul social, să-i devină parte activă. Personajele sunt inspirate din portretele unor persoane publice care în anii tranziției au ținut paginile ziarelor.

Considerat de critici drept unul dintre cei mai sagace, perspicace și profunzi scriitori contemporani, Vintilă Horia pare să dorească a se depăși pe sine însuși în acest roman, în care ne lasă să descoperim, pe măsură ce o fac și eroii săi, Iubirea ca mijlocire a Izbăvirii. Nu doar iubirea născută între un bărbat și o femeie, ci și aceea care-i unește pe fidelii unor religii diferite – prin toleranță – ori care-i leagă pe oamenii obișnuiți de patria lor.

În bună tradiție horiană, romanul se plăsmuiește în jurul imaginii-simbol a lui Ștefan cel Mare, surprins în acele clipe înaintea morții când, revăzute, faptele trecute capătă o semnificaţie diferită. De egală importanţă, însă, este materialul viu din care se țese această cronică a eroului la vârsta senectuții: limba română. Este deopotrivă limba lui Horia şi a lui Ștefan, limbă curgătoare de letopiseț, reunind pe cei dinăuntrul şi din afara ţării, mărturisitoare de origini străvechi şi de statornicii creștine, cuprinzătoare cât o patrie, mică să încapă într-o călimară şi să fie dusă cu sine prin lume, la vreme de cumpănă, ca semn al unei identităţi de care nu te poți dezice.

„Există în romanul lui Constantin Cheianu doi Dan Mătăsaru: unul e ziaristul curajos, amenințat cu moartea de politicienii corupți care au confiscat Republica Moldova, aclamat ca un erou de popor; altul e cel fragil, care nu poate uita traumele copilăriei din Basarabia sovietică, marcată de tatăl bețiv și mama autoritară. Tot ce a urmat e o evadare nereușită din acea copilărie brutală. Numai că smulgerea definitivă nu e posibilă. Între ipostaza infantilă și aceea matură se înșiră câteva experiențe erotice cu rol formator. E nevoie de multe stângăcii, nereușite, dar și confirmări de sine descoperite de-a lungul câtorva întâmplări afective și senzuale, pentru a putea suplini iubirea atât de dură a mamei. La finalul drumului, în culmea gloriei, protagonistul descoperă că e același ca la șase-șapte ani, ca un ceas rămas neîntors jumătate de veac, și caută o împăcare cu trecutul. Dependența e un roman social, politic, erotic, dar mai ales un bildungsroman scris dezinhibat, cu ruperi de ritm tematice și stilistice, care se citește pe nerăsuflate.” (Bogdan Crețu)

„Fără a folosi formule narative sofisticate, pseudolivrești, Victor Dumbrăveanu rămâne fidel universului mic, în care omul simplu trăiește însă cu toate fibrele sufletului drame sentimentale, înstrăinare, momente de bucurie, dragoste și împlinire, dar și de «eclipsă», de neliniște și dezamăgire, de patimi subjugătoare și eliberări de ele: sunt file de viață simplă, «naturală» notate cu lirism, umor și cu credința povestitorului că și ungherele tăinuite ale universului intim merită a fi radiografiate și fixate ca niște cazuri întâmplate pentru sine dar și pentru alții.” (Mihai Cimpoi)