Literatură română

„Există în romanul lui Constantin Cheianu doi Dan Mătăsaru: unul e ziaristul curajos, amenințat cu moartea de politicienii corupți care au confiscat Republica Moldova, aclamat ca un erou de popor; altul e cel fragil, care nu poate uita traumele copilăriei din Basarabia sovietică, marcată de tatăl bețiv și mama autoritară. Tot ce a urmat e o evadare nereușită din acea copilărie brutală. Numai că smulgerea definitivă nu e posibilă. Între ipostaza infantilă și aceea matură se înșiră câteva experiențe erotice cu rol formator. E nevoie de multe stângăcii, nereușite, dar și confirmări de sine descoperite de-a lungul câtorva întâmplări afective și senzuale, pentru a putea suplini iubirea atât de dură a mamei. La finalul drumului, în culmea gloriei, protagonistul descoperă că e același ca la șase-șapte ani, ca un ceas rămas neîntors jumătate de veac, și caută o împăcare cu trecutul. Dependența e un roman social, politic, erotic, dar mai ales un bildungsroman scris dezinhibat, cu ruperi de ritm tematice și stilistice, care se citește pe nerăsuflate.” (Bogdan Crețu)

„Fără a folosi formule narative sofisticate, pseudolivrești, Victor Dumbrăveanu rămâne fidel universului mic, în care omul simplu trăiește însă cu toate fibrele sufletului drame sentimentale, înstrăinare, momente de bucurie, dragoste și împlinire, dar și de «eclipsă», de neliniște și dezamăgire, de patimi subjugătoare și eliberări de ele: sunt file de viață simplă, «naturală» notate cu lirism, umor și cu credința povestitorului că și ungherele tăinuite ale universului intim merită a fi radiografiate și fixate ca niște cazuri întâmplate pentru sine dar și pentru alții.” (Mihai Cimpoi)

„În noul său roman, scriitorul Ghenadie Postolache spune povestea unei tinere femei. Rătăcirea identității feminine constituie trama cărții. Gabi, medicul legist de o frumusețe fizică rară și de o inteligență sclipitoare, îi oferă posibilitatea să exploreze lumea femeii în toate zonele discrete ale minții și inimii ei, în angoasantele jocuri dintre conștient și subconștient, dintre realitate și vis, joc de introspecții și retrospecții. În romanele sale, prozatorul a cultivat un interes aparte față de personajele feminine, dar, începând cu Pastorala (2017), recurge (programatic se pare) la reconceptualizarea structurii narative: locul protagoniștilor este luat de protagoniste. Menținut în formatul consacrat al scriiturii lui Ghenadie Postolache – proză psihologică, intelectualistă, cu substrat livresc-biblic dens, din care nu lipsesc discretele accente mistice –, romanul Canon este replica feminină la parabola despre întoarcerea fiului risipitor. Gabi, fiica plecată în lume, nesocotind dorința tatălui său de a o vedea muzicantă, se întoarce, spre a-și împlini canonul jertfei. Regăsindu-se pe sine, îl găsește pe cel pe care îl căuta vreme îndelungată, pe Alexandru, genialul flautist, discipolul părintelui său. În romanul Canon sensurile cotidianului capătă semnificații arhetipal-mitice, infuzate de scriitor cu măsură în destinele personajelor sale.” (Maria Șleahtițchi)

În copilărie, Dănuț merge cu bunicul său la abator, unde asistă la sacrificarea unei vite. Echeru’, spaima cartierului, îl ia sub aripa sa și îl învață să se bată. La pubertate, Bulănoasa e obiectul fanteziilor lui sexuale și ale celorlalți băieți din gașcă. La maturitate, viața lui Dan devine tot mai asemănătoare unui film. Alternînd secvențe dure cu pasaje melancolice sau debordînd de umor negru, prozele ce alcătuiesc Pluto în Scorpion, povești ale transformării, comunică între ele prin personaje și atmosferă, construind un ansamblu cu efecte profunde asupra cititorului.

„Un autor mai mobil decît majoritatea congenerilor săi, probabil autorul douămiist cu cel mai ridicat coeficient de inteligență artistică.” (Mihai Iovănel)

Romanul Mara, cea mai cunoscută operă a lui Ioan Slavici, a fost publicat inițial în revista Vatra, iar în volum a apărut în 1906. Este un roman al inițierii și al formării (bildungsroman) ce prezintă trecerea a doi copii, Persida și Trică, de la copilărie la maturitate. Mara este personajului principal al cărții, în jurul căreia este construită acțiunea. Tema romanului o constituie fresca socială a lumii ardelenești, cu moravurile ei specifice, așezată la interferența satului cu orașul, într-un târg ardelenesc. Acțiunea este plasată la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

„Pentru prima oară în Mara autorul vede, fără dubiu, în ban, o valoare pozitivă, iar în energia întreprinzătoare a eroinei un fapt foarte stimabil. Vechiul tip de tragedie nu mai e posibil.

Mara poate fi, cum spune Călinescu, «tipul comun al femeii de peste munți și, în genere, al văduvei, întreprinzătoare și aprige» la care apare cu desavârșită artă «proporția aceea de zgârcenie și de afecțiune maternă, de hotărâre bărbătească și de sentiment al slăbiciunii femeiești», dar ea nu rămâne mai puțin un tip din afara sferei social-morale a satului.

Precupeața Mara e prima femeie capitalistă din literatura noastră.(…) E o businesswoman.” Nicolae Manolescu

Două povești se întretaie în Pelerinul: una reface pribegia biblică a lui Avraam în căutarea Pământului Făgăduinței, alta redă confesiunea ambiguă a unui om aflat în căutarea mântuirii. E loc destul însă ca, dincolo de rafinamentul stilistic, romanul să vorbească – deloc ipocrit – despre iubire și sex, credință și minciună, dragoste de semeni și dispreț cinic, îndoială de sine și speranță disperată… Walther A. Prager a scris un fel de bildungsroman al senectuții, în care idealuri erudite și experiențe promiscue coexistă absolut natural. Ca în magma vieții.

Claudiu Groza

Pelerinul lui Walther A. Prager este una dintre acele cărți rare și fragile, de care mă apropii cu emoție și tandrețe. Scris impecabil, cu acribie, cu fiecare cuvânt parcă ales cu mâna și șlefuit îndelung pentru a se potrivi perfect în ansamblu, textul dă senzația de bijuterie. Autorul este în mod evident un estet, dintre cei tot mai rari, și chiar dacă imprimă cărții o anumită doză de exotism, nu este deloc anacronic. Cele două povești care se desfășoară în paralel sunt intense, palpită aproape, sunt dense, dureroase, înspăimântătoare pe alocuri, dar cu o grămadă de miez. Prager reușește în Pelerinul să surprindă natura umană în ipostaza ei cea mai nefardată, cea mai aproape de autentic. Este o imagine frumoasă? Rămâne speranță? Rămâne să descoperiți.

Cosmin Perța

Liviu Drugă infiltrează în realitatea ternă a Bucureștiului un colaj de evenimente erotico-fantastice, de prietenii afectuoase, dar, mai ales, de decupaje din cotidianul absurd, reușind să spargă orice preconcepție despre căpcăunii de lângă noi. Tocmai când ai crede că evenimentele planează înspre previzibil, autorul are grijă să te rupă din propriul ritm și să te arunce într-un univers paralel – când proză explozivă, când jurnal intim, când ambele. Jurnalul unui căpcăun român este un volum al metamorfozelor, unul cu totul experimental în această critică ironică a societății românești. Rămâne de aflat dacă scrisul îl salvează cu adevărat pe Unul, căpcăunul scriitor.

Eva Sărășan

Ninge la Iasnaia Poliana conține o serie de povestiri scurte, gândite ca niște instantanee fotografice dintr-o arhivă muzeală. Fiecare micro-ficțiune corespunde unui stil și unei tematici diferite. Decorul suprarealist populat de iepuri mecanici sau pitici alternează cu narațiuni absurde, iar subiectele istorice integrează decupaje narative misterioase cu accente detectiviste. De la un tip de scriitură în cheie realistă, se face trecerea la o atmosferă marcată de o tandrețe nostalgică, amintind de multe ori de poveștile clasice rusești.

 Maria Fărîmă

Fin observator al realității, Șerban Tomșa este un colecționar de personaje. De la cele excentrice până la cele comune, toate au consistența și naturalețea sfidătoare a persoanelor vii care ies din pagină în întâmpinarea ta, te iau și te plimbă prin acest Macondo românesc în care umorul și cruzimea, profunzimea și superficialitatea se îngeamănă. Prozator pursânge, Șerban Tomșa reușește să comprime în doar câteva pagini universuri întregi, fiecare cu atmosfera lui, fiecare cu mirosurile, gusturile și sunetele lui. Căutând înțelesul de dincolo de imagini, Tomșa este un regizor melancolic al textelor sale, dar bucățile de lume pe care le descrie sunt dintre cele mai vivace și mai colorate, un adevărat caleidoscop al naturii umane pe care vi-l recomand cu încredere.

Cosmin Perța

Literatura SF scrisă și publicată acum în România se caracterizează printr-o mare inventivitate în ceea ce privește ideile SF, printr-o largă paletă de stiluri și prin modernitatea ei, prin sincronismul cu ceea ce se scrie în lume. După cum afirma criticul spaniol Mariano Martín Rodríguez, este una dintre cele mai bune literaturi de gen care se scriu azi în Europa.

Michael Haulică

Romanul Arşiţa de Cosmin Perţa încheie în forţă o trilogie începută cu Teofil şi Câinele de lemn (2012) şi continuată în 2015 cu În urmă nu mai e nimic, afirmând un prozator (venit dinspre poezie) cu un univers aparte, un mix de realism cotidian şi fantastic în descendenţa prozei central-europene şi ruseşti (Gogol, Cehov, Harms, dar şi Bulgakov), traversat de satira socială şi culminând, în romanul În urmă nu mai e nimic, cu experienţa mistic-religioasă. Teofil, călugărul, este, de altfel, personajul comun celor trei volume ale acestei trilogii poetice şi vizionare, care impresionează prin imaginarul extrem de puternic pe care îl pune în scenă. Arşiţa păstrează atmosfera de proză rusească, mistică şi psihologică, dar pe fundalul unei violente distopii, reprezentând, aşadar, voletul final, şi cel mai puternic, al trilogiei romaneşti. O trilogie care impune, fără îndoială, unul dintre prozatorii de prim-plan ai tinerei generaţii din literatura noastră contemporană.

Adina Diniţoiu

„Adevărata literatură e despre ratați” – afirma într-un interviu Umberto Eco. Ei sunt cei care fascinează, care fac viața și, implicit, literatura palpitante. Într-o astfel de tradiție literară se înscrie noul roman al lui Ciprian Măceșaru, Alergătorul invizibil, al cărui erou (anti-erou), Paul Vasilescu, eșuează în căsnicie, în relația cu părinții, la job și, mai ales, în literatură. Dar unde Paul Vasilescu dă greș, Ciprian Măceșaru reușește să construiască un personaj nesigur, șovăielnic, neputincios și înduioșător de optimist în încercările sale – un personaj complex de care ne vom aminti multă vreme.

Emanuela Ignățoiu-Sora

Cincisprezece autori la început de drum, cincisprezece viziuni despre lume, cincisprezece pasageri în trenul prozei, surprinzând imagini și sunete, developând cinematic fragmente ale unor realități alternative. Ce îi unește? Talentul și pasiunea pentru poveste, atenția pentru detaliu, cadru, secvență, acuitatea cu care redau tensiunea dintre personaje, lipsa de prejudecată și de compromis atunci când sondează natura umană. Acestea sunt doar câteva dintre calitățile evidente pe care acești tineri le demonstrează în prozele lor, restul urmează să le descoperiți dumneavoastră și sunt convins că nu veți fi dezamăgiți.

Cosmin Perța

Școala de vară „Gheorghe Crăciun” (prozator și teoretician de excepție al prozei, recunoscut pentru sprijinul acordat mereu scriitorilor debutanți) este un proiect care își propune să adune în fiecare an câte 15 dintre cei mai interesanți și promițători tineri prozatori, care timp de o săptămână au ocazia să participe la o serie de ateliere intensive de scriere creativă, sub îndrumarea unor scriitori mai experimentați și care susțin procesul creativ și printr-o componentă didactică. La finalul fiecărei ediții, cursanții urmează să scrie câte o proză scurtă inedită, pentru a fi publicată. În 2019, coordonatorii atelierelor au fost Florin Iaru, Marian Ilea și Cosmin Perța, iar aceasta este prima antologie a proiectului.

Cătălina Bălan, Dan Bucur, George Ciucă, Victor Cobuz, Raluca Filimon, Anna Kalimar, Lucia Lupea, George Mihalache, Georgia Moraru,  Anastasia Palii, Călina Părău, Alina Pietrăreanu, Savu Popa, Ioana Săndulescu, Eva D. Sărășan, Florin Iaru, Marian Ilea, Cosmin Perța

Fabien este un copil atipic, care preferă să citească și să scrie, în timpul în care alții de vârsta lui încă se joacă. În vara lui 1919, când împlinește nouă ani, începe deja să viseze la ziua când va deveni un bărbat și va desluși toate tainele vieții. Tot atunci se îndrăgostește de una dintre slujnicele familiei sale, pe care tatăl său, plictisit de căsnicia în care se află, vrea s-o posede. Iar când mama sa, singura care îl iubește cu adevărat și îl înțelege, este atrasă de proaspătul iubit al surorii sale, lucrurile par să ia întorsături neașteptate în familia Bonnaire. O poveste din înalta clasă a Provence-ului începutului de secol XX, în care ipocrizia, falsitatea și aspirațiile mărunte produc un spectacol grotesc al caracterelor umane.

Ralu-Ana Avram trăiește într-o ușoară izolare față de realitatea cotidiană, nu are o adresă de e-mail, dedicându-se încă din adolescență scrisului (numai de mână) și cititului, dând viață unor cărți de-a dreptul magice, prin limbajul și personajele lor.

O carte despre cei pe care istoria nu-i amintește niciodată. Un deșert de speranțe și amăgiri al celor care îndrăznesc să viseze.

Grigore, un ziarist ratat, care locuiește într-un apartament sărăcăcios împreună cu părinții lui bolnavi, având grijă de ei și de Charlie, câinele bătrân și orb al familiei, hăituit de fostele sale neveste și mereu umilit de șeful său bețiv și pervers, o întâlnește pe Argentina. Fostă sportivă, rămasă fără locuință, paznic la o casă de amanet. Împreună încep să nutrească iluzia unei noi vieți.

*** ediția a II-a, revizuită și repaginată

Omul cu filonul narativ cel mai viril din proza noastră apărută după ’89. Dan C. Mihăilescu

Romanul sinteză al unui mare prozator. Bogdan Crețu

Sfârșitul are loc pe 23 august. Anul acesta. Un meteorit va lovi planeta. Sau poate se va întâmpla ceva și mai rău, cert e că o mână invizibilă va apăsa butonul de Reset al lumii noastre. Până atunci, e timp pentru toate, s-ar părea, în această distopie care te face să te înfiori și să râzi în hohote pe aceeași pagină. E timp pentru o trupă de comici aiuriți să încerce să dea lovitura cu un ultim spectacol, pentru corporatiști habotnici să-și scoată din minți colegii de la birou, pentru o femeie tânără să accepte că tot ce-și dorește cu adevărat e să devină mamă, pentru o căsnicie nefericită să se încheie după decenii întregi. Timp pentru toți să cumpere ultimul model de telefon, să-și îmbunătățească scorul social, să-și ia rămas bun sau doar s-o facă lată pentru ultima oară.

Uitați-vă în calendar: 23 august e mai aproape decât credeți.

Când Dumnezeu nu mai iubește, nu mai există nici o adiere de vânt în aerul fierbinte, iar seceta și foametea îi învrăjbesc pe oameni. E vremea femeilor sfinte, a nebunilor, a vindecătorilor care pretind că Elohim vorbește pe umărul lor. Două cetăți străvechi, Țara Cedrilor și Maira, se dușmănesc și se războiesc între ele. Un iluzionist pune stăpânire pe mintea unui rege și-l hipnotizează să latre ca un câine; iscoade se strecoară neștiute peste tot; un alt rege îi torturează cu o cruzime extremă pe pajii versați în tainele dragostei.

În această realitate de șaptesprezece mii de cuvinte irupe Bob Lillpop, un băiat de zece ani care, întorcându-se de la școală, face colțul pe Broadway cu 46th Street, nimerind în plină manifestație a asociației PRO-LIFE, uită de el privind minunile unui circ holografic și-l întâlnește pe Gene Sommers, kidnapper și criminal în serie.

Sebastian Lăzăroiu (n. 1970) este scriitor, sociolog și politolog. A publicat romanele Balena Albastră, Omatidii. Șarada unui hacker și Zilele lui MM în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom. Sebastian Lăzăroiu a declarat, în mai multe apariții publice, că nu-și dorește să se mai întoarcă în politică și preferă să se dedice literaturii de ficțiune.

„Sommers îl conduse ca pe un cățel prețios la scaunul din fața computerului, desprinse lesa și-l legă tacticos pe copil cu centura largă.
— N-ar fi trebuit să-mi ieși niciodată din vorbă, mormăi Gene, să nu pară că n-a remarcat nemulțumirea băiatului.
Acum îi vorbea părintește, iar fiara din el se pitise în bârlog după acea dezlănțuire înfricoșătoare detonată de nesăbuința lui Bob.
— Sunt captiv, așa nu pot scrie.
— Ești captiv de când ai intrat în casa asta.“

Un singuratic fuge de el insusi intr-o rulota si se autoizoleaza in padure, la granita dintre lumi. Fuge de amintirile lui, fuge de oameni? Dar nu oamenii, propria umanitate il urmareste cu incapatanare. Sinucigasi se catara pe o stanca inalta, iar el, lipsit de voce, trebuie sa-i convinga sa nu-si puna capat zilelor. Iar padurea e plina de farmece, de vreme ce trecutul si viitorul iau chipuri de oameni si-l ademenesc in proiecte stranii. Singur – in singuratate, omul devine mai mare decat viata.

Prins intre texte – intre intertextualitatea unei enigmatice arhive de manastiri si constructia propriei scriituri –, „scribul“ continua iluzia de a iesi din capcana literara, livrandu-ne, in acest nou volum, „Macondo-ul“ Diavolului Argintiu dintr-o Hanovra medievala, de fapt intrand definitiv in labirintul unui hipertext, prin adaugarea biografiilor Bufonului Vraci, a Bastardului, a Papusii, a Invingatorului leului sau a contelui Lorenzzi.

Intr-un stil care i-a adus definitiva consacrare – premiul Academiei Romane in 2010 –, Gheorghe Schwartz este acel neobosit „om de hartie“, care, potrivit inspiratului diagnostic pus de Ovidiu Pecican (Tribuna, septembrie 2008), se ambitioneaza sa faca „o profetie prin iscodirea trecutului, refacand firul prefirarii vietilor omenesti in insolitul si negura viitorului fiecarei clipe, ce se grabeste sa se eternizeze si sa se istoricizeze, descompunandu-se pana la irecognoscibilitate si devenind la fel de imprevizibila ca viitorul scrutat de Nostradamus“. Desigur, asa cum opineaza si Ioan Holban (Romania literara, 16/21 aprilie 2011), „Cei O Suta e, de pe acum, o mare izbanda a prozei noastre contemporane.“

Orice lucru are „pricina începăturii“ lui, cum ar spune autorul Istoriei ieroglifice. O ediţie este, şi ea, la urma urmelor, un lucru. Deci şi această ediţie – care (aş vrea să mă îndoiesc) va stârni indignarea unora şi va face să le scapere mâniile polemice – are „pricina începăturii“ ei. Mai bine zis, „pricinile începăturilor“ ei, pentru că au fost mai multe. De prima „pricină“ şi primul vinovat (dar nu singurul) este George Călinescu, incomparabilul George Călinescu, care scrie, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 41), referindu-se la întreaga operă a lui Dimitrie Cantemir: „Oricâtă erudiţie ar avea Cantemir, operele lui informative nu mai impun în literatura unei epoci de remarcabilă sporire a culturii, în care, fără daruri deosebite, învăţătura se banalizează. Numele lui rămâne prin Divan şi prin Istoria ieroglifică, opere necitite, rău editate, socotite ilizibile şi pedante de către istoricii care adună inextricabile pagini pentru operaţia inutilă a datării scrierilor“. Şi continuă, după trei pagini, afirmând categoric, şi ulterior şi demonstrând, valoarea literară a Istoriei ieroglifice: „Opera literară viabilă a lui Cantemir este Istoria ieroglifică, adevărat Roman de Renard românesc, însă cu scopuri polemice“. Şi, câteva rânduri mai departe, pe aceeaşi pagină 44: „Toţi cei care au răsfoit Istoria ieroglifică s-au interesat numai de substratul istoric, luând în serios, ca document, fiece punct. Totuşi, chiar fără cifru, punctul de plecare e bătător la ochi şi oricine vede că, fără a destăinui mult peste ceea ce se ştie, romancierul s-a complăcut în ficţiune.“

„…abia după-amiaza, în întîlnirile cu Cecilia, în salon, în atelier sau, curînd, pe cîmpul verde de la marginea orăşelului, unde el desena, iar ea stătea şi-l privea, urmărindu-i mîinile şi ascultîndu-i sfaturile, despre culori care se văd şi care nu se văd, despre nuanţe care există şi nuanţe care ar putea exista, despre umbre care cresc şi descresc, despre sufletul unei linii, despre poezia unei curbe, despre tăria vibrantă a aerului şi scurta viaţă a soarelui dintr-o scînteiere fugară, abia atunci el îi strecura deodată în mîna mică plicul cu colţuri înmuiate de aşteptare…”

„Aşa s-au născut şi garoafele astea, acum. Cîte ceasuri trecuseră? Ceasuri să fi fost, sau zile? Zile, dar cîte? Încă era lumină afară, lumina aceea de toamnă, şi-n încăpere aerul era încins, încărcat. Cineva a crăpat uşa. S-au auzit nişte paşi, ceva şoapte, apoi iarăşi tăcere. Motanul de Angora nu era de văzut nicăieri, probabil dormea visînd tramvaie şi vrăbii, încolăcit pe vreun colţ de divan, între perne grase, departe de oameni. Prăbuşit în fotoliu, scăldat în sudoare, cu vene albăstrui zbătîndu-i-se pe frunte şi gît, cu mîna dreaptă atîrnîndu-i deoparte, ca o ramură frîntă pe lîngă trunchi, cu pensula legată de degete atingînd podeaua cu vîrful său umed şi alb, miraculos înflorit la capătul toamnei, Luchian nu mai avea forţă decît să privească.”

„Se auzea o muzică, şi lină, şi veselă, ca din altă lume venită. Pădurea de mesteceni dansa din nou, cu tot cu izvoare, cu păsări şi ierburi. Un cerb apărut dintre trunchiuri s-a apropiat cu sfială de el şi i-a atins palma cu botul cel umed. Dar cînd el a vrut să-l dezmierde, animalul a tresărit şi-a fugit, ridicînd în urma lui rotocoale de argint. Cînd muzica a tăcut, pădurea de mesteceni s-a despărţit în două, scoţînd la iveală o cărare de linişte.”

Complezență pune în oglindă două ipoteze de viață ale aceluiași personaj, o soră medicală îndrăgostită de literatură numită Maia, la fel ca personajul principal din romanul Hotel Universal.
Într-una dintre ipoteze, Maia – instrumentistă într-un spital comunist românesc, o insulă suspendată între sex și moarte, de după Decretul 770/1966 – se trezește fatalmente implicată în anchetarea unui avort ilegal. În cea de-a doua ipoteză, refugiata Maia ajunge să lucreze într-un home médicalisé elvețian dintr-un canton catolic, ale cărui reguli stricte și adesea impenetrabile o conduc într-un alt impas. Complezență aduce față în față două lumi diferite, dar care cer, fiecare în felul ei, conformism, concesie, credit. Într-un cuvînt: complezență.

O epopee vasta si originala, deliranta, unica, deoarece este prima fictiune Bio-Thriller. Plina de farmec, vrajitorie, sperante si dezamagiri, care imbina cruzimea, realismul si fantezia. Prin aventurile umane, pamantesti si spatiale, ale lui Dan Pau, este analizata minutios si cu umor o societate decadenta, morbida, in care pasiunile amoroase si extravagantele se imbina cu arta si stiinta, pe de o parte, si cu actiunile politiei si ale armatei, pe de alta.

Undeva în Transilvania este un roman inspirat în întregime din fapte reale. Mirel Taloș reconstruiește, cu personaje memorabile, firescul conviețuirii dintre români și evrei în cele două localități salajene. Războiul și ocuparea Transilvaniei de Nord de către Ungaria bulversează o lume așezată și produce rupturi profunde, pe care autorul le descrie mai ales prin ochii unor copii. Prietenia dintre fetița română Măriuca și evreica Gittel este axul romanului, relația lor fiind permanent modelată de împrejurările istorice. În primăvara anului 1944, evreii din Sălaj sunt deportați la Auschwitz, iar romanul “Undeva în Transilvania” prezintă desfășurarea acestei operațiuni ca pe o smulgere din rădăcini a acestei comunități. Sunt scene de un dramatism tulburător. Romanul este o frântură din istoria evreilor ardeleni, o istorie tragic împărtășită cu vecinii lor.

Un scriitor celebru, premiat şi plin de onoruri, este găsit mort în vila în care trăia singur de două decenii. Asasinat? Sinucidere? Moarte naturală? Un poliţist hârşit şi trecut prin multe nu înţelege cum un om care avea tot ce-şi dorea îşi poate pune capăt vieţii, când anunţase că e nerăbdător să înceapă alte proiecte. Dar se pare că mulţi îi voiau răul, din diferite motive. Toţi sunt suspecţi, niciunul nu pare să fie vinovat. Autorităţile vor să scape de povară şi să închidă repede cazul. 

„Într-un roman de mici dimensiuni, Caz închis, Stelian Țurlea cheamă în scenă o sumedenie de personaje din diverse categorii sociale şi de vârste diferite şi le implică într-o poveste captivantă, de o stringentă actualitate, istorisită cu febrilitate şi durere.” (George Arion)

„Într-o vreme care cultivă cu ciudată largheţe „cărămizile” romaneşti, un adept al laconismului narativ riscă să facă figură de sadic. Rareori m-a însetat în aşa hal o anchetă, o intrigă poliţistă, un roman detectivistic, aşa cum mi s-a întâmplat cu „Case closed”-ul lui Stelian Ţurlea.” (Dan C. Mihăilescu)

„În povestea lui Stelian Țurlea, cazurile închise sunt cazuri în care explicațiile trebuie să fie în primul rând comode și inofensive pentru anumite personaje cheie și mai apoi, dacă rămâne loc și timp, se poate lua în discuție și problema adevărului lor… Dacă nu, cazul se închide oricum.” (Sever Gulea)

„Avea cinci ani şi se juca în marginea ţintirimului cu craniile morţilor şi se simţea liber, acela era paradisul, iar paradisul acela i‑a fost, cu anii, cu desăvîrşire interzis.
Domnul Cioran privea Sena şi se simţea Iov.
Cînd venise la Paris, se consolase cu ideea că va veni o zi în care îşi va zbura creierii.
Bărbaţii adevăraţi se împuşcă în cap, nu în inimă. Bărbaţii adevăraţi nu iau pastile, bărbaţii adevăraţi nu se otrăvesc. Bărbaţii adevăraţi nu se spînzură. Bărbaţii adevăraţi nu sar pe geam de la etajul nouă, bărbaţii adevăraţi nu se aruncă în faţa trenurilor, ca Anna Karenina, bărbaţii adevăraţi nu îşi taie venele.
Iată însă că în domnul Cioran crescu o poftă îngrozitoare să sară în Sena, ca un poet, să moară înecat în această apă puturoasă, care curgea indecent prin tot Parisul. Şi doar spectacolul grotesc al unei morţi cu public îl făcu să‑şi reprime pofta.”

„«Viața este o afacere care nu-și acoperă costurile.» Vorba e a lui Schopenhauer, dar trece prin mintea multor personaje din povestirile lui Dragoș Ghițulete. Dacă ar exista și zodia Accidentului în horoscop, o bună parte dintre cei care își duc viața cu poverile ei în prozele din carte aici ar trebui căutați, cu sau fără ascendent. Iar accidentul nu înseamnă neapărat o gleznă scrîntită sau o mașină proptită într-un stîlp. Există, în traficul zilei și al nopții, accidente de muncă, de iubire, de pahare în plus sau de prieteni în minus. Și nu e simplu să creezi răni cu nume de oameni. Lui Dragoș Ghițulete operațiunea îi reușește, iar în galeria de marginali pe care o pune la lucru în Despre iubire și (alte) ispite vezi uneori străfulgerări din lumea lui Bukowski, Fitzgerald sau Patti Smith. Femei sau bărbați, șoferi adunați în benzinării sau bone blazate, rebeli sau conformiști, duplicitari sau alcoolici – cu toții împart soarta perifericului căruia viața n-a știut să-i surîdă altfel decît cu gura știrbă. Semnul lor de recunoaștere e ruptura, indiferent dacă se pregătesc să alerge un maraton al supraviețuirii, să se smulgă din promisiunea confortului sau să se mute dintr-un pat în altul și dintr-o dezamăgire în alta. Happy-endul e o erezie pentru acești dezmoșteniți. Înstrăinarea, în schimb, îi așteaptă să se trezească și-i duce la culcare zi după zi.” (Radu Paraschivescu)

Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța, ediția 2020
Premiul Tînărul Prozator al anului 2019
Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediția 2019, la secțiunea Proză 

Romanul descrie viața unei familii dintr-un orășel de provincie care se confruntă cu moartea unuia dintre cei doi copil. Încercările familiei de a se adapta la noua situație coincid cu transformarea societății românești, cea mai mare parte a acțiunii fiind plasată în perioada postcomunistă. Ioana Negrilă, eroina romanului, este o fetiță prinsă între întîmplările copilăriei, neputința de a-și ajuta fratele și nevoia de a trece peste moartea lui. Împreună cu Tudor, un vecin de vîrsta ei, încearcă să afle ce s-a întîmplat cu fratele ei, mort la un centru de îngrijire a unor persoane cu dizabilități, dar nu reușește să găsească nici o pistă verosimilă. Lumea cartierului, familia extinsă, deteriorarea relației dintre părinți aduc resemnarea în fața morții abia în perioada adultă.

„Povestea Ioanei Negrilă, protagonista acestui roman, este marcată de două evenimente traumatizante. În copilărie, boala fratelui ei mai mic o privează de atenţia părinţilor, făcînd-o să se simtă neglijată. După moartea lui Florinel, în perioada adolescenţei, atunci cînd lucrurile par să reintre în normal, părinţii se despart. Urmarea este că, ajunsă la maturitate, Ioana trăieşte singură, convinsă că orice încercare de a-şi întemeia o familie este sortită eşecului. Cititorului nu-i va scăpa, fireşte, faptul că datele biografice ale personajului coincid cu cele ale autoarei. Naraţiunea la persoana întîi îi va sugera, în plus, că schimbarea de nume e menită să prezinte ca ficţiune o experienţă de viaţă strict autentică. Ar fi însă o greşeală să reducem romanul la faptele de la care a pornit. În primul rînd, ca povestitoare, Ioana nu se confundă cu personajul omonim, ea istorisind cu vervă anecdote despre nenumărate alte personaje. În al doilea rînd, există, de fapt, nu una, ci trei «Ioane» cu voci distincte: fetiţa naivă, adolescenta orgolioasă şi femeia matură, care îşi rememorează viaţa. Principala calitate a romanului, remarcabilă pentru un debut, constă în această extraordinară mobilitate a punctului de vedere. Caracterul autobiografic rămîne important, dar se cere înţeles ca o construcţie-de-sine în care, paradoxal, personajul preia iniţiativa.” (Ovidiu Verdeş)