Literatură română

Sîntem în 1941. În discursul ţinut în faţa conducerii Partidului Nazist, Hitler promitea că va face din Europa Răsăriteană o „Grădină a Paradisului”. Primul pas în îndeplinirea promisiunii Führerului este curăţarea Grădinii de impurităţile care parazitează şi golesc de energie şi idealuri popoarele – intelectuali, ofiţeri şi, în primul rînd, evrei. Detaşat peste noapte la Iaşi, într-o nouă unitate ultrasecretă numită Eşalonul Operativ, Neculai Crăciun, un personaj „fără vîrstă, întunecat şi ciupit de vărsat”, urmează să îndeplinească o nouă misiune criminală împreună cu Werner Klotz, un ofiţer german din detaşamentele de exterminare, şi Nicu Pălănceanu, un jurnalist legionar ce şi-a trădat mentorul, căpitanul Furtună. Misiunea celor trei se va desfăşura în patriarhalul orăşel de munte Piatra Neamţ, unde, pentru ca România să se alinieze forţelor progresului, Werner Klotz consideră că este necesară o nouă „Noapte de cristal”.

Păcatul capital al lui Joseph Martin, eroul acestei fascinante cărţi a lui Gheorghiu, a fost refuzul său de a întinde o mână de ajutor unui fugar căutat de poliția politică – păcat ce l-a marcat mai bine de un deceniu și pe care va jura să nu-l mai săvârșească… După unsprezece ani petrecuţi în spatele Cortinei de Fier – acolo unde l-a condus o misiune antropologică începută pe țărmurile Mării Negre –, în chiar ajunul mult așteptatei sale întoarceri în patrie, în apartamentul lui din Sofia sunt aduşi un român rănit, soția și copilul lor. Astfel, începe povestea lumii separate aproape jumătate de veac de Occident, lumea Sacrificaților Dunării.

În stilul deja consacrat prin Ora 25, Gheorghiu stabileşte în carte o paralelă între ultimele zile de viaţă ale eroului său şi Pătimirile lui Hristos. În capitole precum Rana din coastă, Aştept învierea trupului, Pilat se spală pe mâini cu apă de colonie, marele scriitor al exilului românesc condamnă deschis Occidentul, salvat de hidra roşie prin sacrificarea a milioane de oameni din Răsărit...

Seria Lelian, care va cuprinde patru volume, este o autobiografie apocrifă a marelui scriitor francez Verlaine, în care documentarismul se împleteşte cu ficţiunea, pe fundalul unei vaste fresce istorică pe al cărei parcurs personajele resuscitate din praful arhivelor se mişcă dezinvolt, plămădite de fantezia autorului. Nu e o poveste cu happy-end, dar e istoria unui destin zguduitor care va rămâne adânc încrustat în conştiinţa cititorului.

Primul volum al seriei, Micul saturnian, relatează copilăria şi adolescenţa unei fiinţe timide, măcinate de complexe, trăite sub influenţa unei mame bigote şi prea iubitoare şi a unui tată indiferent, dezamăgit de fizicul plăpând al băiatului, care îl face nepotrivit pentru cariera militară pe care i-o destinase părintele său. Cartea este romanul vieţii de şcolar al lui Lelian, vorbeşte despre primele sale experienţe erotice, homo şi heterosexuale, despre primii săi paşi în literatură, despre primele lui contacte cu mediile artistice pariziene, dar şi cu prezenţa insidioasă a morţii. Este o carte despre zorii unui destin peste care planează deja ameninţarea crepusculului, o poveste pe care autorul ştie să o depene admirabil, apelând ba la procedeele romanului de factură balzaciană, ba la resursele intertextualităţii, la citat sau la parafrază, la inserţii din proza memorialistică a lui Verlaine.

După succesul obținut cu romanele Viața lui Kostas Venetis sau Moartea lui Siegfried, Octavian Soviany, considerat unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani, revine cu un proiect în care misterul și povestirile stranii trimit cititorul într-un tărâm al supranaturalului și al unor întâmplări aproape mistice, într-un stil demn de cel al scriitorilor clasici ai literaturii universale.

Într-o seară de Sfântul Andrei, profesorul Faustin invită la o masă îmbelșugată în casa sa veche de pe Strada Sirenelor doisprezece cunoscuți. Firi contrastante, indivizi cu preocupări total diferite, aceștia încep să-și depene amintiri inexplicabile din trecutul lor, pornind de la articolul din presă al unuia dintre invitați, care aborda decizia Bisericii Ortodoxe de a refuza înmormântarea creștinească pentru cei ce aleg să fie incinerați. Urmează o noapte înțesată de istorisiri care îți dau fiori, pline de esoterism sau spiritism, la limita dintre mister și horror, vieți anterioare, prezențe spectrale, sindromul Lazăr și alte întâmplări ieșite din comun, în care ceva cu toul neașteptat se petrece cu unul dintre personaje, punând sub semnul întrebării întregul scop al serii, aparent obișnuite.

„Am scris Casa din Strada Sirenelor din plăcerea de a povesti, poate și din pasiunea pentru Dumas”. Octavian Soviany

Adrian Pârvu (n. 1952) face parte din prima generație de jurnaliști a presei libere, de după 1989. A lucrat la publicații precum Baricada, Zig-Zag, Cotidianul, Cațavencu, a fost unul dintre oamenii care a pus bazele corespondenților din țară Mediafax, apoi a coordonat nenumărat reviste de home & deco ale trustului Hiparion. După activitatea prodigioasă jurnalistică s-a dedicat în totalitate scrisului, publicând patru volume de poezie și devenind unul dintre cei mai apreciați scriitori din țară. „Sângele apă nu se face” reprezintă debutul în proză pentru Adrian Pârvu, un roman fascinant despre rădăcinile noastre și felul în care ele ne ghidează mai mult sau mai puțin viața, un mix de povești autentice și personaje memorabile, la limita dintre realitate și ficțiune, traversând diferite zone geografice și istorice, în special „ruta” București – Giurgiu și anii comunismului în raport cu schimbarea de după Revoluție. Un roman despre tradiție și familie pe de o parte, despre curaj și răzvrătătire pe de alta.

„Tare greu i-a fost literaturii române să ajungă la romanul Ioanei Bradea, la titlul lui atât de violent provocator. Cartea tinerei prozatoare a făcut un salt disperat, prin care a reușit să corecteze căznitul și – până acum – tristul efort de deblocare a tabuurilor limbajului literar… Ioana Bradea este probabil singura din plutonul tinerilor scriitori care experimenteazã debutonarea limbajului care nu pune dorinþa de a epata înaintea nevoii de a scrie… Conversațiile nocturne reconstituite de Ioana Bradea sunt năucitoare. Aici e punctul tare al cărții, pentru că veridicitatea și puterea de impact ale acestor pagini sunt greu de egalat și par plătite cu topirea până la urmă voluntară în această magmă umană irespirabilă. O lume murdară, maculantă din lene, otrãvită din indolență, disperată din neputință se ridică dintre așternuturile jegoase ale prezentului și ne spune, extrem de brutal, unde suntem de fapt.“ – TANIA RADU

„Nu știu să existe mai adâncă plăcere decât aceea de a întrezări, a pipăi, a simți oamenii, faptele, clădirile, fragmentele de oraș, străzile, realitățile cu fantasme sau coșmaruri, clipele sau anotimpurile, pe care apoi să le reconstruiești din litere, să le traduci în cuvinte, să le îmbraci într-o construcție lingvistică – cum ar fi și Băgău, la o adică: o lume fragilă, parfumată sau gustoasă, imperfectă pe alocuri, șubrezită, diformă, căptușită cu spaime, complexe, bolnăvicioase obsesii, iluzorii proiecții, inutile stăruințe, tânjiri, sonorități și fluide gata să devină ruine... Nu știu să existe vreun miracol mai tulburător decât acela de a fi în stare să te bucuri de onoarea de a despica lumea în cuvinte, de a-i dezvălui din taine sau de a-i silabisi misterele… Poate doar dragostea cu care să îmbrățișăm toate acestea…“ – IOANA BRADEA

Cum apare criza in cuplurile aflate in jurul varstei de 40 de ani, care au copii scolari si destui ani de convietuire? De ce o sfarteca pe femeie, in primul rand? Poate fi depasita criza? Sau e doar o iluzie, o incapatanare sortita esecului? Amestecand formulele narative – poezie, proza, monolog dramatic –, Mara Wagner reuseste sa dea contur crizei, s-o desfaca in bucati: vezi cum se sfarama un cuplu, cum se impleticeste si cum rataceste dragostea pe drumuri intunecate. Criza existentiala se modifica in catharsis literar. Autoarea trece de singuratatea care te absoarbe, unde suferinta si sufocarea in cuplu sunt stari cotidiene, pana la astuparea „crapaturilor inimii“ si redescoperirea de sine, cu si fara terapeuti, cu si fara medicamente. Mara Wagner spune, de fapt, o poveste in care personajele iau, de multe ori, chipurile noastre, iar intamplarile sunt atat de familiare, incat nu mai distingem daca realitatea fracturata este doar a autoarei sau a noastra, a tuturor.

„O carte stranie, strălucire bruscă pe firmamentul palid al literaturilor europene.“ (Le Monde)

„Cărtărescu este un Proust psihedelic, un degustător literar al Apocalipsei care, în acelaşi timp, se lasă în voia aromelor delicate ale după-amiezilor din copilărie.“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

„Nostalgia lui Mircea Cărtărescu este fascinantă, pătimaşă şi neaşteptată – aşa cum poate fi numai literatura adevărată.“ (Los Angeles Times)

„Creator al unui univers suspendat între vis şi realitate, Cărtărescu este o revelaţie.“ (El País)

„Aşa ar scrie George Lucas dacă ar fi poet. Prin imaginaţia sa prolifică şi ameţitoare, Mircea Cărtărescu se dovedeşte, în pofida avangardismului crepuscular, mai modern decât aproape toată literatura europeană tradusă acum.“ (New York Sun)

În primul rând, Naufragiat este o invitație. Autoarea își provoacă cititorii să investească în lucrurile care îi definesc, care îi bucură. Observațiile Roxanei Mihalcea vin din studiul acerb al caracterelor oamenilor pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului. Într-o lume în care toți vor să vorbească, să iasă în față, ea știe să îi asculte atât pe cei din jur, cât și propria voce interioară. Textele sunt rezultatul unui exercițiu de introspecție ordonată și se nasc la întrepătrunderea dintre fermitate și feminitate.

Cu siguranta ati incercat in fel si chip sa cititi gandurile altora. Si ... preobabil ca nu ati reusit.
Neghinita, baietelul de dimensiunile unui bob de neghina, poate sta in urechile imparatului si ale sfetnicilor si le poate influenta deciziile. 
Pana la un moment dat, cand acestia isi dau seama ca nu gandesc cu mintea lor.

O poveste ravasitoare!


Ilustratii de Dana Popescu

Un nou titlu din seria de autor Dan Stanca. Cartea spune povestea a doua familii, legate aparent de un simplu manuscris. In realitate, ambele familii reflecta ciclic, prin intamplari si destinele membrilor, momente din istoria romanilor, actiunea penduland intre un viitor apropiat dominat de personaje politice actuale si un trecut nu prea indepartat, dar care a schimbat complet evolutia tarii.

Traducere de Mariana Bărbulescu

Rutina și confortul de pe o insulă turistică din nord sunt tulburate de ivirea la orizont a unei flote misterioase. Pe un sector de frontieră, o întâlnire tensionată se încheie cu un schimb neașteptat. Un client își depozitează mobilierul vechi, din perioada sovietică, în holul unui hotel de lux din Elveția. De la proza autobiografică În buricul pământului până la destinele paralele care se intersectează în preziua unui 11 septembrie, Cătălin Dorian Florescu explorează, pe parcursul a nouă povestiri memorabile, feluritele chipuri ale dezrădăcinării și dislocării. Aflate în cumpănă, personajele din centrul tuturor acestor istorii ilustrează, deopotrivă, rezistența în fața adversităților, fie ele exterioare sau lăuntrice. Povestirea intitulată Eu trebuie Germania din acest volum a fost distinsă, în noiembrie 2019, cu premiul întîi la Concursul Internațional de Literatură „Frontiere/Grenzen“, adresat scriitorilor din spațiul Alpilor.

„Povestirile din acest volum se pot citi independent una de cealaltă, dar și cât se poate de cursiv, grație scriiturii limpezi și talentului aparte al lui C.D. Florescu. Cei care i-au citit romanele sunt familiarizați deja cu abilitatea lui de a spune povești memorabile, care se întind de-a lungul a întregi generații, continente și secole. Personaje și istorii care la prima vedere nu par să aibă nimic în comun sunt conectate și împletite de povestitor cu formidabilă măiestrie. Florescu dovedește cu această carte că stăpânește la perfecţie tehnica prozei scurte. Cititorului i se oferă astfel o lectură agreabilă, care îl va răsplăti pe deplin.“ – Literarische Monat

„Robert Negru și Alexei Toma, un jurnalist și un preot, își redescoperă prietenia din copilărie și merg împreună într-un city break la Veneția. Prin meserie, unul e deprins să privească în afară, celălalt să se îngrijească de cele dinăuntru. Pare simplu, dar e declicul unei aventuri în care experiența turistică lasă locul unei povești despre înstrăinare, ștergerea granițelor și a diferențelor, dezumanizare, derută, simulacru, dar și despre prietenie, asumarea trecutului, aparență și esență, căutare a sinelui și, în cele din urmă, despre non­șalanță și vinovăție, despre viață și moarte. Cititorul descoperă o Veneție infestată de graba vizitatorilor de a-și confirma clișeele, care devine, treptat, o metaforă a lumii contemporane: haotică, superficială, lipsită, cum observă preotul, de perspectivă. Teoria apropierii este un roman alert, scris într-un ritm de thriller, dar care-i ridică cititorului o serie de întrebări tranșante despre lumea de azi.“ – BOGDAN CREȚU

„Ceea ce aproape frapează în proza lui Bogdan Răileanu e recursul neobosit la realitate, un fel de situare continuă în cotidian care face din proză o specie de frescă a prezentului așa cum se întâmplă el. Și, da, titlul spune același lucru, deși pare ocolit: orice teorie a apropierii nu e, în fond, decât o practică a povestirii prezentului. Ce altceva să îți dorești de la un roman, în vremile tulburi în care trăim toți?“ – CRISTIAN FULAȘ

Flavius Ardelean cartografiaza lumi imaginare si exploreaza realul – cu distorsiunile acestuia si cu potentialul sau de schizoidie si dementa  – ca pe un teritoriu al fantasticului. Povestirile despre oglinzi devoratoare si (auto)reflectari obsesive din Cateva feluri de a disparea descriu subterane si taramuri thanatice, spatii neprimitoare ce adapostesc, la granita dintre vizibil si invizibil, alteritati repulsive, monstri «cu doua fete», gemeni damnati, chipuri fara ochi, dusmani imposibil de numit – totul redimensionandu-se, la sfarsit, printr-o poveste despre lumea de dincolo de Golful Tesaturii si despre «visele de dinainte de viata». O combinatie (remarcabil orchestrata) de thriller, horror si dark fantasy, pe un fundal (post)romantic sau decadent, strabatut de sugestii kafkiene ori sartriene...- Bianca Burta-Cernat

Și se auzeau greierii e un roman scurt, puternic, cu o temă necruțătoare: avorturile clandestine dinainte de Revoluția din 1989 și consecințele lor cumplite asupra existenței individuale. Confesiunea unei femei, directă, cu rare momente de tandrețe și căldură, atunci când gândurile i se îndreaptă către fetița ei, Sonia, recompune fracturat, dar în detalii de o acuitate uneori insuportabilă un capitol întunecat din istoria românească. Fie că vorbește despre viața muncitoarelor din fabricile comuniste, că rememorează momente dintr-o copilărie chinuită, marcată de figura unui tată violent, sau că face să se audă, la final, vocea Soniei, cartea păstrează un ritm și o intensitate care taie răsuflarea cititorului.

„Mi-am trăit copilăria în anii ’80, într-un mic oraș de munte, la adăpost de istorie. Cu colegii mei de la Școala generală nr. 3 făceam toate nebuniile din lume, în orele de PTAP doamna dirigintă ne du­cea în Parcul Ştefănescu să adunăm castane, mă consideram norocoasă când la cofetăria Garofiţa băgau savarine, nu-mi dădea prin cap s-o compar pe Angela Similea cu Rolling Stones, iar părinţii mei nu aveau ambiţii nemăsurate în ceea ce mă privește. Despre cruzime nu știam mare lucru pe atunci, mult mai târziu, după Revoluție, am aflat că în anii aceia au murit cel puțin 10.000 de femei în urma avorturilor ilegale. Că până şi moartea lor a fost folosită ca propagandă. Că trupul neînsufleţit al uneia dintre aceste femei a fost expus în fabrica în care lucra, avertisment pentru celelalte muncitoare. Când întâmplarea asta îmi revenea în minte mă suspectam că n-am reținut corect, că așa ceva, chiar și înainte de ’89, n-ar fi fost posibil. Am început să scriu Şi se auzeau greierii din nevoia de a accepta. Am încercat să integrez realitatea cu ajutorul literaturii.“ – CORINA SABĂU

„Fiecare dintre fragmentele

acestei cărți este o lume în sine,

iar împreună alcătuiesc țesătura lumii

în care trăim noi acum.“

Lumea animalelor este o lume cinstita, lipsita de rautate, invidie si lasitate, caracteristici foarte des intalnite la oameni.
Paradoxul e ca, atunci cand un om e rau, se spune despre el ca are „iesiri animalice“, iar cand un animal e bland se spune ca are „instincte umane“.

In aceasta carte, animalele sunt cele care vor face binele, reparand astfel raul facut de... oameni.

Pendulând între dezamăgire și nesiguranță, între debusolare și dezabuzare, între suferință și disperare, între vis și realitate, fata din roman, Ileana, nu prea are între ce să aleagă. Pentru că orice ar alege e rău și orice ar face e și mai rău. De aceea e și condamnată la inacțiune, devenind prizoniera unui destin nemilos. De care nu e capabilă să se rupă și pe care nu poate să-l schimbe, cu toate că face câteva încercări în acest sens, adevărat că timide. După ce eșuează în câteva tentative de a-și recăpăta libertatea, personajul – narator preferă să aștepte. Să aștepte ca drama pe care o trăiește să ia (de la sine) o altă turnură, poate nu neapărat una fericită, dar o altă turnură. Dar asta nu se întâmplă și atunci durerea mocnită se transformă în suferință, iar drama, într-o tragedie.

Începutul oniric și finalul realist al romanului sunt ca două paranteze între care Ileana își conștientizează abandonul. Ceea ce se anunța a fi un roman realist sau post-realist se transformă într-o narațiune alegorică. Situat între Carlos Fuentes și Ovidiu Nimigean, romanul Valentinei Șcerbani redă, într-un limbaj îmbibat de poezie, povestea unei pierderi. Un roman pur și simplu răscolitor. – Dumitru CRUDU

Un bărbat se trezeşte ducându-şi viaţa sub dominaţia unei cifre. Un altul e luat de pe o bancă din parc şi pus să imite, într-un show ţinut în inima Capitalei, un şarlatan presat de urgenţe neamânabile. Un preacucernic angajează un evlavios care trans­formă un cantonament în loc de rugăciune şi plasează mătănii în locul televizoarelor din camere. Doi surdomuţi deschid, într-un târguşor din Provence, un joint venture care cheamă la luptă gustul şi mirosul. O fată cu nume înşelător se îndreaptă spre groapă ascultând obsesiv Sepultura. O pereche de pungaşi adolescenţi fură de prin case şi lasă o semnătură sfidătoare, colorând de fapt visul unui al treilea. O povestitoare bizară deapănă o păţanie în care lucrurile scapă de sub control în centrul Romei.

Sunt şapte întâmplări de ieri şi de azi, din Franţa sau din Italia, dintr-un colţ al Bucureştiului sau dintr-altul. În Omul care mută norii, Radu Paraschivescu se suie la volanul prozei scurte şi îşi plim­bă cititorii pe un traseu cu o serie de opriri la cerere: stu­poare, veselie, tandreţe, deznădejde şi speranţă.

Lavinia Braniste, nume de virf din noul val, revine cu un roman extraordinar. Cartea exploreaza trecutul comunist plecind de la un scenariu de film despre Zoia Ceausescu, dar investigheaza si labirinturile geografice ale Romaniei – acele zone obscure si ambigue care apar pe harta doar in preajma alegerilor electorale. Sonia ridica mina pleaca in cautarea comunismului pierdut, in cautarea provinciei pierdute, in cautarea familiei pierdute, in cautarea identitatii de gen, in cautarea noilor configuratii sociale din lumea metropolitana de azi. Este un roman melancolic si puternic. Imersiunea lui in trecut provoaca prezentul sa iasa la suprafata. - Mihai Iovanel