Literatură română

Avem un tanar superb, fermecator, bogat; canalie. Sase oameni care nu se cunosc intre ei, sase oameni cu motivatii cu totul diferite, iau hotararea de a-l ucide. In aceeasi zi, la aceeasi ora.

Mirona Runcu, o fata frumoasa, inteligenta, sensibila, independenta si emancipata, este indragostita de un barbat cu douazeci de ani mai in varsta, la randul lui inteligent si fermecator, dar insurat, asadar inaccesibil. Apartinand unei familii instarite, Mirona pleaca la Paris ca sa studieze dreptul. In plus, tanara vrea sa devina scriitoare. Narator si, in acelasi timp, personaj al propriei carti, ea traieste deopotriva in realitatea Bucurestiului si a Parisului din anii celui de-al Doilea Razboi Mondial. Roman scris cu verva si cu sensibilitate feminina, Cartea Mironei prezinta imaginea unei epoci istorice tulburate de mari prefaceri, in care o fata idealista isi cauta drumul, crezand cu incapatanare in destinul ei de scriitoare.

O carte nu-i altceva decât o înșiruire de cuvinte, de paragrafe, de întâmplări din viețile altora, fie ei adevărați, în carne și oase, fie închipuiți, iar cuvintele și paragrafele și oamenii ăștia sau zebrele sau pinguinii nu fac altceva decât să pozeze, să înregistreze ceva ce există undeva în stimatul cititor și depinde de el dacă e acasă sau nu pentru o carte sau alta, depinde de el dacă-i deschide ușa și o lasă să-i înregistreze sau nu consumul de energie electrică, depinde de el dacă în timp ce citește i se zbârlește părul pe mâini dintr-o cauză sau din alta ori dacă își zice ia mai lasă-mă, frate, cu prostiile astea ori dacă își aduce aminte de mirosul pielii bunicii atunci când se apleca pe deasupra lui să mai îndese bucățica de cașcaval în marginea mămăligii ori dacă citind își proiectează un viitor fericit cu femeia sau cu bărbatul cu care în urmă cu trei zile a împărțit o conservă de ton în ulei și o bere.

Cartea de faţă, deşi cronică fictivă a unor „amintiri imaginare”, are în spate un sfert de veac de interacţiune cu tot ce înseamnă, bun sau rău, natura umană, sursă de inspiraţie din care a fost extrasă esenţa multor întâmplări şi personaje. Lângă acestea se află şi alte motive, fie istorice, fie legate de cotidian, ce întăresc convingerea că autorul poate scrie aproape orice. Este, mai presus de toate, un volum la fel de eterogen ca omul Septimiu Pan, scris cu pasiune, sinceritate, obstinaţie şi cu credinţa că lectura lui va îmbogăţi viaţa cititorilor.

Life has no price, Cristina, mi-a spus un localnic de 28 de ani din insula Gorée și mi-a oferit brățara lui din cupru. Mie mi-a luat trei decenii să ajung la concluzia asta: că fiecare moment din viață este un dar. Și că trebuie să fiu recunoscătoare pentru ce am. Când am împlinit 30 de ani, am plecat în căutarea fericirii. Am luat harta lumii și am îndoit-o la jumătate, fix de-a lungul Oceanului Atlantic. Și au rezultat două părți diametral opuse: America și Africa. Dacă acum câteva secole legătura dintre ele o făcea insula Gorée, prin comerțul cu sclavi, în cazul meu a făcut-o diagnosticul care mi-a confirmat prezența unei tumori maligne. Este o călătorie pe care am făcut-o pe parcursul unui an de zile. O călătorie care a implicat două continente, dar care, mai ales, a presupus un amalgam de emoții, decizii și revelații. (Cristina Zarioiu)

Alex Tocilescu este un moralist, dar unul care te invita pe tine sa extragi esenta din poveste, lasind loc, dupa ce hohotele se linistesc, acelei unde de tristete pe care o intilnim in risu’-plinsu’ existential al fiecaruia dintre noi. O carte ce se citeste pe nerasuflate, un festin de umor.

Deci, Alex Tocilescu, cu un umor de balamuc, cu un firesc naucitor al limbajului pulopizdic, cu femeile lui mecanice, cu veceuri sinucigase... Surisul lui innoada lacrimi. - Emil Brumaru

Povestirile lui Tocilescu sunt de-un haz nebun – proze de duminica, in principiu, dar perfect functionale si in zilele de vineri, treispe, cind ai nevoie de metafizica pentru a nu te cantona in chestii – sa le zicem asa – parafizice. Adica dincolo de dezinhibarile de limbaj atit de hulite in ultima vreme, dincolo de umorul pe care unii, ceva mai numerosi decit in vremurile gogoliene, nu-l considera arta in sine, Alex Tocilescu este scriitor in tot sensul cuvintului. Incepind de la stil pina la mesaj. - Lucian Dan Teodorovici

Cind merge in orasul natal sa petreaca Pastele la parinti, Robert afla de la sora sa, Camelia, ca mama lor are o boala cu transmitere sexuala. Asadar, fie ea, fie tatal lor, fie amindoi ar avea relatii cu altcineva. Cei doi frati incep o ancheta detectivistica: vor sa afle care din parinti este „vinovatul”. In timpul cautarii, Robert ii reintilneste pe Lone, un batrin betiv care pe vremuri i-a marcat copilaria, si pe Oana, prima lui iubita, intoarsa de la munca din Italia, dar, mai presus de orice, isi reintilneste trecutul. Cititorul descopera ca tradarea are o traditie in aceasta familie, fie ca e vorba despre prima iubire sau despre viata unchilor, matusilor sau bunicilor.

Din toate punctele de vedere, Cabaretul cuvintelor este o carte deosebită, pentru că Matei Vişniec ne propune o călătorie subiectivă într-un dicţionar interior, într-o lume în care cuvintele nu depind de om. Consideraţi această carte un ghid de călătorie într-o Republică a cuvintelor unde acestea trăiesc independent de om, se amuză şi se joacă, se înfruntă şi se iubesc, se supără unele pe altele şi se revoltă. Merită să deschideţi această carte şi dacă n-aţi întîlnit încă niciodată cuvinte vii, dacă nu le-aţi văzut cum arată fizic şi cît de mult seamănă cu dumneavoastră. Atenţie însă, dicţionarul Vişniec este neterminat, invitîndu-vă deci să continuaţi jocul şi să vă scrieţi, eventual, propriul dicţionar afectiv...

Romanul Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu a fost distins cu Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, ediţia 2015

Un roman surprinzător, emoţionant şi plin de umor care explorează, prin ochii inocenţi ai Rădiţei şi cei ai mamei sale, un fenomen ce a marcat profund România postcomunistă: emigraţia temporară. Pentru a-şi scoate familia din impas financiar, Letiţia hotărăşte să plece la muncă în străinătate pentru cîteva luni. Prin intermediul unei cunoştinţe ajunge la Roma, în Italia, unde face menaj şi îngrijeşte de bătrîna familiei Bosse, Nona. Întîmplător, întîlneşte o fostă colegă de liceu, Laura, o veterană a locurilor de muncă precare, fire puternică, spontană şi onestă, care îi deapănă povestea ei de emigrantă. Acasă, au rămas cele două fetiţe: Rădiţa – sensibilă, introvertită – în grija bunicilor şi Mălina în cea a soţului Letiţiei, Vali. Aflată la început de şcoală şi puternic ataşată de mama sa, Rădiţa suferă în urma despărţirii aşa cum numai copiii pot să o facă, cu tot corpul şi toată imaginaţia. Cele cîteva luni preconizate se tot lungesc, planurile de viitor suferă mereu schimbări, iar efectele secundare ale plecării se dovedesc imprevizibile. Ne aflăm în faţa unui roman tulburător, în care sînt îmbinate subtil o varietate de teme: copilăria, inocenţa, înstrăinarea, confruntarea mentalităţilor, relaţiile de cuplu sau reconfigurarea identităţii. Totul într-o construcţie plină de tensiune şi cu un limbaj proaspăt, efervescent.

Un roman despre cine şi cum a făcut avere după 1989, despre corupţia omniprezentă a clasei politice româneşti şi relaţiile ei ascunse cu fosta Securitate rebotezată în fel şi chip. O mărturie despre jocurile de putere subterane şi lupta pentru cîştigarea unor poziţii dominante în noile ierarhii, fenomene care au măcinat întreaga societate şi au ajuns pînă la cel mai înalt nivel în stat. În tot acest univers halucinant, pe cît de delirant, pe atît de imoral, au fost atraşi şi oameni oneşti, dar naivi, care nu au realizat la timpul potrivit că astfel devin simple unelte mînuite de cei care le trasau destinul, fără ca măcar să-i întrebe, dispreţuindu-i, dar folosindu-se de ei cu cinism. Ca şi personajul principal din romanul lui Cristian Teodorescu, ei s-au lăsat purtaţi de un val ademenitor, au făcut compromisuri şi au sacrificat uneori tot ce aveau mai bun – familie, profesie, idealuri, chiar şi propria conştiinţă – pentru nişte iluzii ce aveau să se dovedească efemere. Idolii cei noi se arată a fi cu mult mai răi decît cei care din trecut, cu chipurile turnate în bronz, ne fac un semn cu ochiul, perfid sau complice, de pe soclurile unor statui. Iar Şoseaua Virtuţii, privită dinspre blocurile cenuşii care o mărginesc, e pentru mulţi drumul celor fără de speranţă, un drum ce duce spre nicăieri.

Pentru eroul lui Gib Mihăescu, idealul, din momentul în care devine obsesie, este etern, adică îl va însoţi tot restul existenţei sale biologice, în timp ce realitatea acestui ideal, forma lui concretă, este efemeră, transformabilă cu necesitate şi întâmplătoare ca alegere a unui anume obiect real. Zilele şi nopţile unui student întârziat aduc un tip nou de personaj în literatura noastră, acela al solitarului căruia obsesia idealului îi sporeşte totodată şi un sentiment, de asemenea rar în astfel de cazuri: responsabilitatea - LAURENŢIU ULICI

Rebreanu nu a cautat nicio clipa senzationalul simplei mode literare. Compozitia romanelor sale, desi urmand retetarul consacrat al succesului la marele public, adica traditionalele tipare ale subiectului, se imbogateste cu sugestii de natura sa repuna in discutie ambiguitatea morala, zonele subumane, degradate ale fiintei. Inventia de natura sa starneasca patimi si controverse in jurul unor texte altfel cuminti ca procedee si chiar ca limbaj, din care doar regionalismele violente il pot deranja pe cititorul pudibond, se insinueaza tot in zona personajului. Autorul unor eroi problematici atat ca esenta, cat si ca manifestare directa, comportament si relationare cu ceilalti gasise de cuviinta ca mult mai folositor i-ar fi sa repuna in discutie componenta axiologica a omului in sine, caci Omul (indiferent de categoria sociala din care face parte, printr-o hotarare ce nu-i apartine) este cel violent, brutal, alienat, dur, criminal, alcoolic, dar si credincios, invatat, ascultator, prins la mijloc intre instincte si datorie, indragostit si, nu in ultimul rand, infricosat sau resemnat la gandul propriei disparitii. - Livia Iacob

Literatura Romana

Viata la curte Vol.2. Suflete ratacite, jurnalul unor criminali

Aventura Elizei Ene-Corbeanu continua! In primul volum, care cuprinde textele de inceput, prozatoarea isi surprinde cititorii cu detalii nevazute omului obisnuit care patrunde intr-o sala de judecata. Detaliile, asezate in constructii fara fisuri si intr-un stil captivant, te tin cu sufletul la gura. Cel de-al doilea volum evolueaza spectaculos si minutios catre interiorul personajelor. In aceste proze scurte, veritabile si fertile seminte de romane, autoarea merge direct catre cauzele esentiale ale conflictelor dintre si din interiorul personajelor, cele care tin de instantele psihologice. Intrebarile pe care le naste in mintea cititorului nu mai sunt, ca in primul volum, legate doar de intamplare, de rolul si de talcurile ei, ci merg catre un motiv fundamental, fatalitatea. Pasim intotdeauna pe drumurile alese de noi insine? Cine, ce si cum ne decide destinul? Eliza Ene-Corbeanu da un raspuns tulburator, acelasi pe care il da cel mai adesea si literatura sud-americana: nimeni, noi insine si toata lumea! - Mirel Curea

Un deal pe care exista un catun. Un catun din care au disparut oamenii, iar odata cu el, a disparut si timpul. Nu insa si amintirile. Pe care le deapana casele, care parasesc dealul, pornind in plina iarna in cautarea celor disparuti. Goarna lui Tuturuz este povestea acestei calatorii. O poveste alcatuita din multe alte povesti, spuse de fotografiile de pe peretii caselor, de obiectele dinauntrul acestora, de dealul pe care s-a aflat catunul, de biserica de pe deal, de clopotnita bisericii, de mormintele din cimitir. Acestea din urma nutresc dorinta secreta s-o ia si ele din loc. Pe urmele caselor plecate la drum. Si dupa viata de care pare sa le fie dor. Ce poate fi mai sfasietor decat sa ajunga sa-i fie pana si mortii dor de viata? Mai cu seama despre asta este vorba in aceasta carte. 

O editie de Liviu Bordas

Se pare ca Teodor Bordeianu nu se solidarizeaza neaparat cu generatia sa in ce priveste interesul pentru realitatea imediata, autoreferentialitate si biografism, literaturizarea sordidului etc. Inspirat de maestrii literaturii absurdului, el creeaza proze cu suspans si multa ambiguitate, manifestandu-si si inclinarea catre naratiunea parabolica. Desi printre randuri se poate intrevedea o geografie concreta in care se misca personajele, eroii acestei carti traiesc drame ale omului de oricand si de oriunde, marcat de ambiguitati si incertitudini, de frici banale sau de angoase existentiale, pus fata in fata cu propriul destin. Atent la sugestivitatea cronotropului, autorul isi plaseaza, de cele mai multe ori, personajele intr-un cadru in care persista elemente romantice, cititorul fiind introdus, chiar prin primele fraze, intr-un univers in care se insinueaza, abia perceptibil, misticul. - Lucia Turcanu

Aproape totul e OK e poate cel mai bun titlu de roman autohton din ultimii ani. Din fericire, nici restul nu se lasa mai prejos: merita sa cititi acest roman care sper sa-l aduca pe Francisc Baja in prim-planul prozei contemporane. Volumul de fata e doar prima parte a unei trilogii, recompunand – din franturi, fulguratii si voci, cu ecouri din Baietii din strada Pal sau Regele alb – copilaria micului J., pe „trei sferturi ungur”, in Manasturul anilor ’80, cu splendida sa abjectie: familii meschine si obosite sfarsind aproape inevitabil in divort, blocuri-turn invadate de igrasie si gandaci, licee industriale si cinematografe de beton, padurea aproape dar niciodata strabatuta, Hanul Colina la care copiii fac troc cu ciclistii din Turul Romaniei, dand orice gasesc la schimb pe-o ciocolata ungureasca Africana. Laconic, sardonic, stoic, mizantrop, apatic, crud si sincer, J. e un Holden Caulfield ajuns la patruzeci de ani, imbracat in zale facute dintr-un milion de OK-uri. - Rares Moldovan

De ce erotismul si nu orice alta tematica? Departe de mine intentia de a sugera, in spirit traditional, ca mai degraba femeile sunt predispuse sa scrie despre dragoste, emotii si afecte, in timp ce barbatul, ca un adevarat constructor de lumi, le rationalizeaza si le da consistenta inclusiv filosofica. Din contra, impresia mea este aceea ca (dar s-ar putea, la fel de bine, sa gresesc) tema erotismului a fost „confiscata“ in literatura romana de perspectivele barbatilor, care au devenit puncte de referinta pentru orice reprezentare a feminitatii. Iar scriitoarele au fost apreciate indeosebi pentru talentul lor de a vorbi despre nevroza, obsesii si suferinta, aspect vizibil si astazi in critica de intampinare care foloseste, mai ales in cazul poetelor, termenul vag-peiorativ, putin atribuit barbatilor, de poezie confesiva, a traumei. Dincolo de orice discurs privind identitatea de gen, erotismul reprezinta, fireste, un pattern al afectivitatii si comunicarii umane. Prin intermediul lui pot fi problematizate relatiile si mecanismele sociale, ideologiile, stereotipurile, corporalitatea, absenta, apartenenta si instrainarea, sensul existentei si, oricum ar suna, cautarea de sine. Despre asemenea lucruri scriu autoarele prezente in aceasta antologie care, pornind de la un concept flexibil (id est erotismul si manifestarile lui culturale), ar putea contura o geografie afectiva a literaturii romane recente. - Marius Conkan 

In colectia Lecturi scolare se regasesc cele mai importante opere din literatura romana si universala, selectate in conformitate cu cerintele programei scolare de limba si
literatura romana. Astfel, elevii vor avea la indemana, in forma integrala, creatiile cele mai cunoscute si mai indragite ale scriitorilor dasici si moderni, insotite de o scurta
prezentare a vietii si a operei autorului.

Cartile de neuitat ale copilariei, capodoperele literaturii din toate timpurile reprezinta repere obligatorii in formarea gustului pentru
lectura si in educatia cititorilor mai mici si mai mari.

„Când scrie proză, Radu Paraschivescu e un fel de arteziană ficțională. Are o capacitate de autopunere în scenă năucitoare. Istoriile sunt ingenioase, arborescente, complicate. Au mereu nevoie de un challenge cultural, cât mai surprinzător cu putință, frizează reconstituirea istorică, biografia literară, dar nu se țin de gen, ci merg acolo unde-l duce pe autor plăcerea scrisului, slujită până la performanțe de nivel digital. Sunt aproape convinsă că ar scrie la fel de bine în orice manieră, pe orice subiect, oricât de încărcat cultural, istoric și textual, pentru că s-a născut cu o genă de iluzionist, pe care – înțelept și nemilos cu sine – și-o dresează prin literatură.“ – TANIA RADU

„Fluturele negru este romanul unei predestinări în care fiecare amănunt – copilăria chinuită, maes¬trul iubit, dar aflat într-o altă vârstă a picturii, amorul novelesc pentru o femeie pierdută, dar mai ales spectrul morţii-prietene, viziunea fluturelui negru în fiecare gest, vis, întâmplare – îşi are rolul său. Nu există scăpare din universul negru al lui Caravaggio – pare a ne spune povestitorul din alt timp –, nu există scăpare în afara scurtului moment în care, printr-un tertip (de ordinul creaţiei din nimic), artistul ne obligă să privim altfel figurile sale ambivalente, concupiscente sau suave, fructele sale pline de o sevă artificială, «cinele de taină» necanonice şi neconvenţionale.“ – SIMONA SORA

Pe copertă: Caravaggio, Copil muşcat de guşter (detaliu)

„Oare de ce, atunci când ne regăsim, suntem năpădiți de regrete!? Cum este posibil să ne întâlnim sufletul pereche, să-l lăsăm apoi să plece-n lume!? Oare chiar suntem condamnați la eterna reîntoarcere, la Uroboros!? Întrebări clocotitoare de viață, un volum al regăsirii de sine într-o lume a adaptării dificile, a ritmului tot mai alert, în care reperele se estompează. Iubirea și suferința par a fi una și aceeași stare trăită, dar mai ales simțită. Corina Ozon scrie despre oglinzile din noi, despre alegeri dificile și fugi, la capătul cărora de multe ori ne așteaptă fericirea îmbrățisării calde.“