Literatură română

In anul 2036, nimeni nu se mai intreaba ce se intimpla dupa moarte, pentru ca nu mai exista moarte, cel putin nu in sensul de odinioara al cuvintului. Trecerea in nefiinta inseamna transferul intelectului pe dispozitive de stocare performante, cu garantie de cel putin opt sute de mii de ani. Vincent, suferind de o boala terminala, are o alegere de facut. Daca urmeaza procedura de transfer, stie ca nu se va mai putea plimba, nu va mai putea simti aroma parfumurilor si nu isi va mai putea imbratisa sotia sau copilul niciodata. Pe de alta parte, ar putea sa fie acolo, alaturi de ei, pentru totdeauna, sa le vorbeasca, sa ii vada. Decide in cele din urma ca vrea sa isi vada fiul crescind, chiar si prin obiectivul unor camere de luat vederi. Cu toate informarile si documentarile de dinainte, nimic nu il poate pregati pentru transformarile care il asteapta, iar viata digitala de apoi ii apartine de fapt unui cu totul alt Vincent. La un deceniu de la prima editie, Vincent nemuritorul, roman despre binecuvintarile si nenorocirile pe care le aduce tehnologia, se apropie acum mai mult de problemele prezentului decit de cele ale viitorului.

Este o poveste de iubire intre doi tineri sasi, ea ramasa in Sighisoara, el deportat la Stalino, sau povestea unuia dintre cei mai tragici ani ai secolului XX? In fapt, cele doua fire epice se sustin reciproc in acest roman in care totul sta sub semnul dublului: surorile, fratii, albul troienelor de zapada si negrul carbunelui, nazismul si comunismul... Una dintre putinele carti din literatura romana din care se pot afla amanunte despre viata unei comunitati sasesti transilvane, sever diminuate numeric dupa al Doilea Razboi Mondial, in timpul regimului Ceausescu si in anii ’90, Dincoace si dincolo de tunel este un roman despre multiculturalitate si memorie.

Un roman despre trei generații de femei, surprinse în momente de criză ale vieții lor, Trilogia sexului rătăcitor e totodată povestea unei maturizări dure, descrise prin intermediul unei autoscopii necruțătoare, care propune, dincolo de narațiunea propriu-zisă, o poetică a corporalității și a visceralului, a organicului și a vieții instinctuale. Dincolo de portretele individuale ale femeilor și de istoriile lor personale se conturează însă imaginea unei Românii în timpul războiului, în comunism și apoi în perioada tranziției, o oglindă a unor epoci care își pun decisiv amprenta asupra celor care le trăiesc.

„Într-o primă etapă a scrierii cărții m-am lăsat ghidată de imaginea unui cor polifonic de voci feminine care povestesc momente-cheie din viața lor. În cazul fiecăreia, un anumit prag emoțional sau social este depășit în chip violent, cu multă suferință. Eram într-un metrou din Paris, când am scos telefonul din buzunar, l-am deschis, și așa au apărut primele fraze. Scenele și personajele provin din fapte imaginate, trăite, fantasmate și auzite. Când am adăugat punctul final, am înțeles că este o carte despre femei, despre femeie, despre om și copilarie, despre durerosul proces al maturizării.“ – Cristina Vremeș

„Aceasta carte nu e despre cancer, desi s-ar putea crede ca am dezvoltat o monomanie literara legata de el. Nu cred ca e ceva glorios in a literaturiza boala, mai ales cind te afli in pozitia confortabila de a scrie despre ea si atit. Povestirile sunt despre fragilitate in toate formele ei, despre nesigurantele femeilor tinere, ale mamelor, ale fiicelor care isi pierd mamele, despre spaimele apatrizilor sau ale dezradacinatilor, despre micile sau marile suferinte care populeaza birourile sticloase ale corporatiilor. Cu toate astea, vreau sa cred ca Papa Nicolau…, in ciuda titlului, poate fi o lectura tonica.” (Roxana Dumitrache)

"Intr-o noapte ploioasa de mai, Vlad provoaca un accident cumplit la locul de munca. Nedescoperit inca, planuieste ca pina dimineata sa-si faca pierduta urma. Mi-a venit nefiresc de usor sa incep povestea pornind de la cele doua puncte de mai sus, exact cit trebuie de minime, precise si parca un pic extreme, de action film mai ieftinel, deloc rau, totusi, la care ai vrea si n-ai vrea sa intri (pina la urma intri) pe la 11-12, inainte sa incepi schimbul doi la o librarie de mall. M-am blocat putin pe la jumatate, cind mi-am dat seama ca thrillerul asta cind nebun, cind domol, cind trist, cind plin de exploziva sarbatoare are sanse mari sa devina cel mai pe bune lucru scris pina acum de mine, despre mine, adica subiectul pe care - imi place mereu sa ma alint - inca il tin cel mai bine in friu. Si fireste ca am avut dreptate: pina la final mi-au dat serios lacrimile. Si nu s-au oprit multa vreme." (Vlad Dragoi)

"O poveste vie, livrata in fraze lungi, perfect inchegate, despre ierarhizarile sociale pe care le traim zi de zi, nu cele predicate de la tribuna. O analiza deloc superficiala a mecanismelor interioare care misca naratorul si cititorul in rastimpul celor zece ore ale actiunii si care, cu suficient umor, cu destula tristete, ne arunca in fata greselile mari si marunte pe care le comitem zilnic unii fata de altii." (Moni Stanila)

"Am citit romanul ca si cum as fi urmarit un film. O carte in care limita este totuna cu acceptarea lumii, iar autobiograficul nu poate fi luat decit ca punct de plecare. Vlad dezvaluie lumea inimii, o voce ce serpuieste lin spre profunzimi." (Nicolae Avram)

"Intr-o Romanie pe care n-au reusit s-o surprinda nici macar regizorii nostri dintre cei mai titrati, (anti)eroul lui Vlad Dragoi nu cauta altceva decit fericirea. Circumstantele nu-i tin insa partea. Scris cu daruire si umor, romanul e, in fond, un thriller si constituie, nu ma pot abtine, o remarcabila foaie pentru minte, inima si literatura. Cu splendide insertii de factura neoromantica, volumul e, tehnic vorbind, absolut maniacal: fragmente halucinante in care prozatorul cuibareste aventurile protagonistului sau in sinuozitatile memoriei si, uneori, ale visului. Cu adevarat impresionant e insa felul in care literalmente fiecare paragraf pare sa reflecte energia unei minti intortocheate si, totodata, fluxul exuberant al unei lucide constiinte narative. Rind cu rind, Dragoi isi consolideaza acum titlul de cel mai original scriitor al tinerei generatii. Aflat undeva la granita dintre pulp si melodrama, Mica mea inima de om singuratic marcheaza - prin intermediul unui mix provocator de suspans si afectivitate aparitia unui veritabil eveniment editorial: o poveste induiosatoare, un roman seducator si, bineinteles, extrem de amuzant. Bestsellerul de care aveam nevoie." (Alex Ciorogar)

Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleșu și cu un prolog în versuri de Șerban Foarță

Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimţitul devine pe zi ce trece o prezenţă constantă, greu de evitat şi imposibil de strunit. În tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimţitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca şi cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză şi vociferant până la delir. Îl vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon. Însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului. E imperfect şi are nevoie de îndrumări. Exact asta face Ghidul nesimţitului – furnizează reglajele necesare celor ispitiţi de performanţa în domeniu. Sigur, miza lui formativă şi informativă e o glumă. Ghidul nesimţitului vrea în primul rând să amuze. Numai că în spatele tonului ironic al cărţii răsar fapte, întâmplări şi buclucuri de care foarte mulţi dintre noi au avut parte. Şi peste care n-au putut trece doar cu un duş, o casetă cu muzică de relaxare sau o înjurătură bine ţintită.

„Până la urmă, acesta este destinul cuvântului: să treacă în faptă. Cât de mare este responsabilitatea autorului cuvântului pentru faptele viitorimii? Nu știu să spun exact. Și, pentru că nu știu, practic această mică lașitate - ficțiunea, lasând lucrurile să se dezvolte aproape de la sine. Mai departe, n-am o soluţie." - Andrei Cornea

Ținea minte perfect (sau așa credea) ce fusese înainte, dar, când era vorba despre ce se întâmplase după, anii i se învălmășeau în cap și totul plutea într-un fel de negură, care anihila limitele lunilor și anilor. A fost mult, a fost puțin – parcă totul nu fusese decât un pe urmă prelungit luni și ani de zile. Un provizorat, o tranziție (spre ce?), o trecere spre altă viață (care?); așa că, deși unele detalii îi erau clare, întregul, sensul general al mișcării rămâneau obscure. Pesemne că totul se schimba prea repede; lucrurile vechi piereau pe neașteptate, oamenii se îmbrăcau mereu altfel, arătau altfel (mai ales femeile), casele vechi erau dărâmate sau revopsite, străzile căpătau mereu alte nume, se puneau alte afișe și alte semne de circulație; până și bordurile trotuarelor le schimbau frenetic. Apăreau mereu trenuri noi, mașini noi, telefoane noi, ziare noi, tâmpenii noi și mai ales oameni noi care pățeau țanțoși, enervanți, nestingheriți de trecut. Iar de felul adevărat de viață de dinainte își aminteau tot mai puțini. Lumea citea cu nesaț ziarele, se uita la noile tele-ecrane și comenta tot felul de noutăți, scandaluri, crime, filme, dive, sport, jafuri, șomaj, bătăi, revolte, greve, dar despre ce făcuse sau ce fusese fiecare înainte nimeni nu voia să vorbească ori pretindea cu seninătate că nu ținea minte, sau chiar că lucrurile fuseseră cu totul altfel decât știa el bine că fuseseră. Fiindcă el chiar știa.

Cartea Pricoliciului este cel dintâi volum al trilogiei fantastice O istorie secretă a Ţării Vampirilor, o serie ce îşi propune să salveze mituri şi personaje sortite să dispară, dacă nu sunt povestite.

Uitaţi de toată lumea, Greuceanu, Pipăruş-Petru, Sfânta Miercuri, Ileana Cosânzeana sau Zmeul Tase au o viaţă banală care numai de basm nu este. În Ţara Vampirilor, vampirii sunt scoşi în afara legii, Împăraţii confundă prezentul cu trecutul, iar Preşedintele e speriat de o carte cu pagini albe care-i ameninţă viitorul.

Într-o lume în care se face contrabandă cu Apă Vie şi nu mai există fericire până la adânci bătrâneţi, Pricoliciul a uitat cine este. Nevoit să-şi părăsească grota, porneşte la drum şi ajunge să fie implicat în poveştile altora – iar în cele din urmă descoperă că nu poate scăpa de Sfârşit decât dacă înţelege în ce măsură se întreţese povestea lui cu iţele Basmului.

„Dupa plans nu este o carte ca oricare alta, ci o texterapie, o forma narativa de o intensitate aparte, care surprinde cu mare acuitate sinuosul drum al revenirii la sine parcurs de naratorul personaj. Sofisticat si inteligent, romanul lui Cristian Fulas spune povestea unui Orfeu contemporan scufundat in Infernul generat de propriile slabiciuni, dar capabil sa descopere, prin scris, o cale de iesire si de regasire.” (Carmen Musat)

Majoritatea textelor din acest volum recompun in jur de 20 de ani de exercitii, evocari si articole de atitudine cu miza culturala, scrise de Petru Cimpoesu, unul dintre prozatorii actuali de prima linie. Alaturi de ele se regasesc patru povestiri inedite, ecouri de roman, fiecare dintre ele lasind cite o usa intredeschisa imaginatiei cititorului. Barbati fara degete si alte amintiri penibile este o carte ce reconstituie o lume si in acelasi timp depune marturie despre forta si datoria scriitorului de a rezista prin poveste, indiferent de timpul istoric pe care il traverseaza.

Poveste de dragoste plasata in ultimul deceniu de comunism, In apele facerii reda atmosfera acelui timp fara ostentatie, prin existenta unor tineri intelectuali prinsi in capcana istoriei. Povestea unui erou fara nume este completata de trei voci diferite care preiau alternativ firul narativ, ilustrind realitatea cruda, visurile si utopiile protagonistilor. Simtindu-se intr-o inchisoare existentiala, antieroul acestei carti decide ca nu s-a nascut inca. Nu s-a nascut pentru ca inca nu a facut nimic important, nu are la ce sa priveasca in viitor si ce sa lase in urma. Parabola este insa si o fronda impotriva sistemului, o forma de rezistenta la alienarea politica in speranta gasirii unui sens al vietii. Tabloul Bucurestiului din anii ’80 este condimentat cu relatii amoroase, cu scene din viata nomenclaturistilor, dar si a boemei artistice, cu o buna observatie a realitatii si o analiza lucida, fara incrincenare, a acelor vremuri.

Si daca esti doar un personaj in cartea altcuiva?

„Guvernul României și alianţa din care provine și-au dovedit de atâtea ori fascinaţia pentru selecţia negativă, încât nu mai poţi nici măcar să te revolţi. Ilie Mario Rafael e doar un nume din dosarul pe care scrie cu litere mari «Cultura sfidării». De ce-l numește premierul într-o asemenea funcţie? Pentru că poate. Codrin Ștefănescu a lămurit deja dilemele pricinuite oamenilor onești de abuzurile puterii PSD. «Pentru că putem» e, din acest punct de vedere, o lozincă mult mai aproape de natura adevărată a partidului decât «Îndrăznește să crezi». «Pentru că putem» e o sinteză a bunului-plac și a dispreţului pentru lege, pentru normalitate și pentru respiraţia europeană a ţării.
De ce păstraţi penali în funcţii publice? Pentru că putem. De ce numiţi în funcţia de secretar general al guvernului un om trimis în judecată pentru trafic de influenţă, constituirea unui grup infracţional organizat și fals în declaraţii în formă continuată? Pentru că putem. De ce numiţi în funcţia de consilier personal al premierului un condamnat la opt ani cu executare? Pentru că putem. De ce numiţi ca ministru al tineretului și sportului o tânără specializată în campanii publicitare pentru spirtoasele familiei? Pentru că putem. De ce numiţi ca premier un om incapabil să se exprime cursiv în propria sa limbă și cu atât mai puţin într-o alta? Pentru că putem. De ce forţaţi ordonanţe care să-i scape pe marii vinovaţi din PSD de pușcărie? Pentru că putem. De ce vă bateţi joc de oameni și de ţară? Pentru că putem.
Și pot. Chiar pot. Fără să-i intereseze cum ne privește Occidentul, fără să se gândească la altceva decât la propria lor piele, fără urmă de consideraţie pentru naivii și disperaţii care le-au luat de bune promisiunile și i-au adus la putere.“ – Radu Paraschivescu

Toate lucrările lui Voiculescu, în special cele în proză, transmit un mesaj. Mesajul lui Zahei: numai nădejdea îți dă putere.

Întreaga operă literară a lui V. Voiculescu - versuri, proză, teatru - este organizată ca un sistem unitar de răspunsuri la o singură întrebare: Poate omul să se transforme, să-și schimbe condiția, să devină întâi un altul, apoi, la un alt nivel de existență, altcineva?

„Mi-a spus odată un sportiv că tot ce trebuie făcut e un pas în direcția potrivită, restul vine de la sine, pentru că visul e deja acolo. În 2013, tot ce-mi doream era să spun adevărul meu, povestea unui copil bolnav și a familiei sale. După ce-am scris povestirea «Florinel», lucrurile păreau încheiate. Nu mai vedeam ce-aș fi putut adăuga, drama era o dramă ca atîtea altele. Dar mi-am dat seama că abia făcusem primul pas în direcția potrivită. Începînd din acel punct, am scris pur și simplu: cu pauze de documentare, lăsînd episoadele să se așeze de la un capitol la altul, dar știind mereu unde vreau să ajung. Încerc să aduc componenta socială mai aproape de cititor, vreau ca, prin poveste, oamenii să înțeleagă lumea în care trăim. Ioana, ce n’est pas que moi.” (Diana Bădica)

„Diana Bădica este prozatoarea pe care o așteptam de multă vreme: cea mai tragică a generației sale și totodată cea mai comică. Rareori cineva poate surprinde atîta viață într-o singură carte.” (Marius Chivu)

„Povestea Ioanei Negrilă, protagonista acestui roman, este marcată de două evenimente traumatizante. În copilărie, boala fratelui ei mai mic o privează de atenția părinților, făcînd-o să se simtă neglijată. După moartea lui Florinel, în perioada adolescenței, atunci cînd lucrurile par să reintre în normal, părinții se despart. Urmarea este că, ajunsă la maturitate, Ioana trăiește singură, convinsă că orice încercare de a-și întemeia o familie este sortită eșecului. Cititorului nu-i va scăpa, firește, faptul că datele biografice ale personajului coincid cu cele ale autoarei. Narațiunea la persoana întîi îi va sugera, în plus, că schimbarea de nume e menită să prezinte ca ficțiune o experiență de viață strict autentică. Ar fi însă o greșeală să reducem romanul la faptele de la care a pornit. În primul rînd, ca povestitoare, Ioana nu se confundă cu personajul omonim, ea istorisind cu vervă anecdote despre nenumărate alte personaje. În al doilea rînd, există, de fapt, nu una, ci trei «Ioane» cu voci distincte: fetița naivă, adolescenta orgolioasă și femeia matură, care își rememorează viața. Principala calitate a romanului, remarcabilă pentru un debut, constă în această extraordinară mobilitate a punctului de vedere. Caracterul autobiografic rămîne important, dar se cere înțeles ca o construcție-de-sine în care, paradoxal, personajul preia inițiativa.” (Ovidiu Verdeș)

O insotesc pe mama pana la poarta dinspre drum, apoi ea iese in sosea si merge  pret de o rugaciune blanda catre ulita care duce la biserica satului. Nu exista imagine mai sfanta ca aceea a unei mame care merge la sfantul locas. In spatele mamei, Lumina curata de pasi drumurile satului. Ingerul de paza o urmeaza la o distanta de saisprezece batai de inima. O privesc cu drag. Ca pe singura fiinta care poate deschide portile Cerului. 
Drumul de Credinta al mamei continua. Sub Lumina Celui Vesnic Viu. In cel mai frumos loc din Univers. La Malini... - Eduard Dorneanu

Eduard Dorneanu s-a nascut in satul Malini (Suceava) la data de 1 octombrie 1968.
A debutat in anul 2011 in revista Luceafarul de dimineata. A publicat poezii, articole si proza in revistele: Timpul, Luceafarul de dimineata, Antares, Cultura, Dunarea de Jos, Boema, Spatii Culturale, Regatul cuvantului, Nomen Artis (Dincolo de tacere), Faleze de piatra, Melidonium, Singur, etc. sau articole in ziarele online: Radio Metafora (SUA), Necenzurat.Editorial, a debutat in 2011 la Editura Eurograph — Cluj-Napoca, cu volumul de poezie Gothic. La aceeasi editura a publicat in 2011 volumele de poezie si proza: Fratia trandafirului rupt, Jurnalul apelor purpurii, Juramantul Templierului, Jurnal de nopti si dimineti risipite, Rugaciunea de piatra, Neintelese dimineti si Jurnal de primavara mutilata. In anul 2012 i-a aparut la Editura Tracus Arte — Bucuresti, antologia (de poezie si proza), Jurnalul apelor purpurii, despre care Radu Voinescu spunea in prefata: „Poeticitatea atroce a acestei carti o individualizeaza in peisajul nostru literar. Talentul autorului e mai presus de orice indoiala. Cred ca prin aparitia ei se deschid cai fertile pentru poezia romana, cai pentru care, fara falsa modestie, autorul randurilor de fata, militeaza de vreo doua decenii. Poate ca e timpul ca astfel de aparitii sa nu ramana niste momente insolite". In anul 2013 a publicat la Editura Eikon, cartea de proza scurta, 7,63, despre care scriitorul Liviu Antonesei spunea, pe coperta a patra: „Da, talentul sau este chiar de calibrul 7,63, cum dovedeste si volumul ce poarta acest nume, pentru ca literatura este o arma superioara tuturor celorlalte, cu pistolul mitraliera in frunte! Este uimitor cum autorul reuseste sa ridice banalul vietii, ba chiar si al „vietii la tara", pana la granitele — adesea dincolo de ele — magicului si miraculosului". In noiembrie 2014, editura Eikon lanseaza la Gaudeamus cartea Malini despre care Ruxandra Anton spunea in revista „Cultura" ca „emana o caldura si o vitalitate autentica, care te captiveaza. Este uimitor cum de reuseste sa te incite chiar si atunci cand povesteste intamplari comune. E clar ca are darul povestirii, e clar ca detine magia cuvintelor". In anul 2015, publica la Editura Tracus Arte, cartea de poezie „SACRA EROTICA". In anul 2016, publica la Editura Eikon, volumul de proza „Departe de Troia".. in luna februarie a anului 2017, vede lumina tiparului, la Editura Eikon, volumul de poezie, „Sublimare".


Fragment din carte:

"Pe sosea trec doua faetoane incarcate cu lucerna. Calul care trage primul faeton fornaie si primeste cateva bice pe spinare de la stapanul sau.
— Las' ci ti giuganesc eu sambati si n-ai si mai ai tu airi di aiestea, ii striga omul cocotat pe uriasa movila vegetala. 
Scot taraboanta din sopron si o parchez in fata prundisului ramas dupa ce a fost carpita aleea de asfalt. Ar trebui sa car prundisul sub cerdac si in felul acesta sa astup gropile facute de ploaie sau de scalda gainilor. Ridic prima lopata cu prundis, dar ma opresc imediat. Taraboanta imi e draga, mi-e teama ca daca o voi incarca cu prundis, i se vor rupe bratele si va deveni un obiect vechi, mutilat si nefolositor. Dinspre Suha vine o remorca incarcata cu busteni de brad. Calul naravas se teme si pentru o clipa da impresia ca se va arunca in sant. Sotia celui care adineauri injura calul, tipa: 
— Iuu, tani harmasaru' ci ni trantesti! Tani-l!, uai. 
Remorca trece pe langa cele doua faetoane, ia curba din dreptul scolii si pleaca mai departe ducand cu ea fala padurilor malinene. Pleaca si cele doua faetoane, iar eu ma hotarasc sa car prundisul cu o galeata neagra de plastic. 
— Da di ci cari cu galeata? Taraboanta i in concediu? 
Doi tineri, sot si sotie, ma privesc din drum. Cei doi rad de taraboanta mea, probabil ultimul "mijloc" de transport de acest fel din zona. Tata spunea ca lucrurile sunt ca si oamenii, trebuie sa fie folosite pana cand "carnea." lor se destrama."

Eduard Dorneanu s-a nascut in satul Malini (Suceava) la data de 1 octombrie 1968. A debutat in anul 2011 in revista Luceafarul de dimineata. A publicat poezii, articole si proza in revistele: Timpul, Luceafarul de dimineata, Antares, Cultura, Dunarea de Jos, Boema, Regatul cuvantului, Nomen Artis (Dincolo de tacere), Faleze de piatra, Melidonium, Singur, etc. sau articole in ziarele online: Radio Metafora (SUA), Necenzurat. Editorial, a debutat in 2011 la Editura Eurograph - Cluj-Napoca, cu volumul de poezie Gothic. La aceeasi editura a publicat in 2011 volumele de poezie si proza: „Fratia trandafirului rupt”, „Jurnalul apelor purpurii”, „Juramantul Templierului”, „Jurnal de nopti si dimineti risipite”, „Rugaciunea de piatra”, „Neintelese dimineti” si „Jurnal de primavara mutilata”. In anul 2012 i-a aparut la Editura Tracus Arte – Bucuresti, antologia (de poezie si proza), „Jurnalul apelor purpurii”, despre care Radu Voinescu spunea in prefata: ,,Poeticitatea atroce a acestei carti o individualizeaza in peisajul nostru literar. Talentul autorului e mai presus de orice indoiala.”

Dornica sa-si gaseasca un partener de Revelion, o femeie da anunt la ziar. O tanara trece prin clipe de cosmar dupa ce isi afla viitorul de la o ghicitoare. Doi batrani incearca sa supravietuiasca doar cu o pensie foarte modesta. O adolescenta are probleme in dragoste. O pensionara trece printr-o adevarata aventura cand hotaraste sa se recasatoreasca. Un cuplu instarit descopera ca i s-a furat un tablou dupa o petrecere. O patroana de bordel incearca sa ascunda o crima.
Povesti despre oameni de toate felurile, in care umorul face casa buna cu inteligenta sclipitoare a scriitoarei.

„Nu intereseaza amanuntele legate de proces, de palmaresul infractional al Tanei, de hotiile si escrocheriile ei, care opera sub cele mai neasteptate travestiuri. Important pentru povestirea de fata este faptul ca a fost condamnata la cinci ani privare de libertate. Doru o vizita lunar – ma intrebam cum de i se acordasera vorbitor si dreptul de a aduce pachete, nefiindu-i nici sot, nici ruda apropiata, asa cum prevedea regulamentul penitenciarelor –, o asigura de fiecare data de fidelitatea lui, o parasea abia stapanindu-si lacrimile si din ce in ce mai indragostit.“

Necenzurat este prescriptia perfecta pentru diagnosticul de ipocrizie sociala. O imbinare originala intre povesti de viata si reflectii personale - totul pe un ton relaxat si natural. Cu intelegere si umor, Radu F. Constantinescu da raspunsuri directe mai ales acelor intrebari pe care nimeni nu le pune cu voce tare: Cum arata relatia perfecta? Ce e preludiul? Ce greseli fac femeile in amor? De ce se strica o relatie oficiala? Cum sa-ti parasesti iubitul sau iubita? Ce faci cand iubesti un barbat care nu e al tau? Raspunsurile sale sarmante, ironice, profunde sunt pe masura intre-barilor: dragostea nu e relatie - e revelatie; femeia iarta mai degraba un barbat obraznic decat unul indecis; nu exista o singura iubire adevarata; bunele maniere sunt altele decat cele pe care le stii tu; omul se obisnuieste mai greu cu singuratatea decat cu nefericirea; fiecare poveste de iubire este mai putin Romeo si Julieta si mai mult Imblanzirea scorpiei.

Ma apucasem de scris pe Ia mijlocul lui septembrie. Nae lonescu ma intreba uneori cum merge. li spuneam ca visez un roman de dragoste care sa nu semene cu nimic din ce scrisesem pana atunci; o dragoste care era si ar fi trebuit sa ramana perfecta, daca n-ar fi intervenit un element mistic, si anume dorinta de a o prelungi indefinit intr-o durata biologic-temporala — facand-o roditoare. Subiectul era in aparenta simplu: doi barbati, intalnindu-se intamplator la o vanatoare, isi povestesc in aceeasi noapte marea lor dragoste. Confesiunea o incepe cel mai tanar, Mavrodin, un romancier, probabil pentru ca tovarasul lui il intrebase ce scrie si Mavrodin ii raspunse ca scrie Nunta in cer, carte in care voia sa-i ceara iertare Ilenei, pe care o iubise, pe care o iubea inca, si care disparuse fara urma cu un an mai inainte. li vorbeam profesorului de ce-as fi vrut sa fac, dar fara sa-i rezum romanul; mi se parea ca orice rezumat il tradeaza anuland insasi esenta povestii mele. De fapt, niciunul din cei doi barbati care la inceput nici nu banuiau ca vorbesc de aceeasi femeie nu intelegeau de ce fusesera parasiti (...) Dimensiunea mistica, nuptiala, pe care o astepta Ileana ca o implinire finala, le ramasese inaccesibila, desi din motive diferite. - Mircea Eliade