Literatură română

Carte pentru elevi. Clasele IX- XII.

Tănase Scatiu este al doilea roman din ciclul Comăneştenilor, saga unei familii din nord-estul Munteniei, lângă Rm. Sărat, în care Duiliu Zamfirescu descrie viaţa boierimii şi a arendaşilor de moşii din a doua parte a secolului XIX. Ciclul mai cuprinde Viaţa la ţară, În război, Îndreptări şi Anna, întinzându-se pe o durată de 11 ani (1898-1909). Personajul central, al cărui nume îl regăsim în titlul romanului, este un ciocoi nou, din aceia cărora Nicolae Filimon nu a mai apucat să le consacre partea a doua a romanului său Ciocoii vechi şi noi. El o ia de soţie pe fiica boierului Micu şi pune stăpânire pe moşia acestuia. E un ins primitiv, brutal şi viclean. Va fi omorât de ţăranii răsculaţi, care îl doresc pe boierul Micu întors la conac.

NICOLAE MANOLESCU

Cartea pentru elevi. Clasele IX - XII

Negru pe alb de Constantin Negruzzi poate fi considerată, deşi tipărită cu întârziere, după cum se întâmpla deseori în secolul XIX, prima carte de proză românească. Genul este acela clasic al scrisorilor fără destinatar precis, un soi de scurte proze descriptive sau analitice, în care subiectul propriu-zis nu contează decât în mică măsură. Ne-au lăsat lucruri asemănătoare toţi scriitorii paşoptişti, romanticii noştri, Alecsandri, Russo, Kogălniceanu, ca şi urmaşi ai lor precum Odobescu şi, scriind în epoca ulterioară a Junimii, paşoptistul, şi el, Ion Ghica. Prozele lui Negruzzi sunt inteligente, pline de haz, scrise cu fineţe artistică. Dincolo de marea lor valoare literară, ele constituie şi un document pentru lumea românească din prima parte a secolului XIX.

NICOLAE MANOLESCU

Cartea pentru elevi. Clasele V - VIII

Vasile Alecsandri este cel mai de seamă poet din generaţia romanticilor paşoptişti. Posteritatea lui n-a fost pe măsura succesului pe care l-a cunoscut în timpul vieţii. Din două motive. Poetul pare a se fi îndepărtat de noi din cauza caracterului „ocazional” al unei bune părţi din poezia lui. Toţi contemporanii lui, înainte de Eminescu, înţelegeau la fel rostul poeziei. Poeţii moderni nu se vor mai face ecoul evenimentelor istorice şi naţionale, specia însăşi a poeziei de ocazie nemaicorespunzând concepţiei lor, ca să nu spun şi că va fi definitiv compromisă în perioada comunistă. Al doilea motiv este că lui Alecsandri i s-a răpit paternitatea asupra Mioriţei şi a celorlalte poezii pe care el însuşi le-a dat drept populare. În realitate, au fost compuse de el însuşi. E timpul să fie aşezate alături de Pasteluri, care au creat genul poeziei de natură la noi.

NICOLAE MANOLESCU

Cartea pentru elevi. Clasele IX - XII

Viaţa la ţară este cel dintâi roman din cel dintâi ciclu romanesc, adevărată saga de familie, din istoria literaturii române. Vor urma Tănase Scatiu, În război, Îndreptări şi Anna, care alcătuiesc ciclul Comăneştenilor, întins pe durata a unsprezece ani (1898-1909). E vorba de o familie de boiernaşi din nord-estul Munteniei, între Buzău şi Rm. Sărat. Războiul de care este vorba este acela de independenţă din 1877. Soarta familiei Comăneşteanu este decisă de istorie: locul vechii clase boiereşti este luat de arendaşi. Tincuţa, fiica boierului Micu, se căsătoreşte cu Tănase Scatiu, ciocoi de tip nou, despre care Nicolae Filimon n-a mai apucat să scrie în celebrul lui roman de la mijlocul secolului XIX, Ciocoii vechi şi noi. Urmaşii din două generaţii ai acestora se bat pentru independenţa ţării şi sunt martorii epocii lui Carol I, regele care a făcut România modernă şi a aşezat-o pe picior de egalitate cu ţările Europei.

NICOLAE MANOLESCU

Cartea pentru elevi. Clasele IX - XII

Romanul lui Mateiu I. Caragiale, fiul cel mare al lui Ion Luca Caragiale, Craii de Curtea-Veche este una din acele cărţi rare care i-au pus în mare încurcătură pe criticii literari. Două au fost dificultăţile principale. Cea dintâi priveşte natura însăşi a romanului, care nu intra în formula romanului realist, aşa cum cerea tradiţia genului, de la Mara la Ion. Compus din mai multe naraţiuni paralele, romanul sfida toate clişeele genului aşa cum îl interpreta critica interbelică. A fost nevoie de o mai mare toleranţă pentru ca romanul lui Mateiu I. Caragiale să fie omologat. Cealaltă dificultate a fost legată de titlu: cine (ce) sunt Craii şi câţi la număr sunt ei. Cum se ştie, aşa îi botează Pena Corcoduşa, când îi întâlneşte în dreptul Curţii-Vechi, la doi paşi de strada Lipscani din Bucureşti. Nu vă spun cine şi câţi sunt Craii. Formaţi-vă singuri o părere, după ce citiţi romanul!

NICOLAE MANOLESCU

Cartea pentru elevi. Clasele V - VIII.

George Coşbuc a fost, înainte de Primul Război Mondial, cel mai popular poet român, aşa cum va fi G. Topîrceanu, după acelaşi război şi Nichita Stănescu, după cel de al Doilea. Manualele de şcoală îşi au până astăzi în G. Coşbuc pe unul din favoriţii nelipsiţi din ultimul secol. Titu Maiorescu a văzut în G. Coşbuc pe cel mai de seamă urmaş al lui Eminescu. N-a fost să fie. Dacă Eminescu a deschis drumul noii poezii, aceleia din secolul XX, Coşbuc l-a închis pe acela al vechii poezii din secolul XIX. Poezia lui Coşbuc este astăzi citită mai ales de elevi, părând şi fiind o poezie care evocă adolescenţa şi copilăria în lumea satului de odinioară. La 150 de ani de la naşterea poetului Baladelor şi idilelor, întrebarea este dacă acest sat, cu obiceiurile şi distracţiile lui, mai seamănă cu acela contemporan. Probabil că nu. Doar că sufletul copilului lui Coşbuc este sufletul copilului universal. Iarna pe uliţă este şi astăzi iarna săniuşului copiilor noştri!

NICOLAE MANOLESCU

Cartea pentru elevi. Clasele V - VIII

Cea mai cunoscută scriere istorică a lui Constantin Negruzzi este nuvela Alexandru Lăpuşneanul, considerată cea dintâi din genul literaturii istorice de la noi, dacă exceptăm, desigur, cronicile medievale. Alexandru Lăpuşneanul este totodată o proză romantică, scrisă ca urmare a recomandărilor lui Mihail Kogălniceanu din Introducţia la revista „Dacia literară”, în 1840, şi care reprezintă manifestul romantismului românesc. Kogălniceanu le recomandă scriitorilor vremii lui să se inspire din natura ţării, din obiceiurile trecute şi din evenimentele istoriei naţionale. Negruzzi a urmat a treia cale în câteva din scrierile sale, la fel cu Alecu Russo, Alecsandri şi alţii. Nuvela e solid construită, concisă în felul clasic, deşi tema e curat romantică, populată de personaje puternice, în cap cu Lăpuşneanul, captivantă sub raport epic. Ne ţine şi astăzi, după un secol şi trei sferturi, cu sufletul la gură.

NICOLAE MANOLESCU

Cartea pentru elevi. Clasele IX - XII

Să citim împreună prima pagină din roman şi să ne punem următoarea întrebare: cine o căinează pe Mara, rămasă văduvă, „săraca”, cu „doi copii, sărăcuţii de ei”. Mara însăşi nu poate să se vadă în această lumină. Nici autorul, care ştie bine că vrednica femeie nu e deloc săracă, nici copiii ei demni de a fi plânşi. Frazele cu pricina trebuie puse „în gura satului”, acea instanţă morală, colectivă şi anonimă, caracteristică lumii rurale a lui Slavici, şi pe care n-o întâlnim nici în romanele lui Marin Preda sau Zaharia Stancu, nici măcar la celălalt mare ardelean, Rebreanu. Faptul este cu atât mai interesant, cu cât Mara nu este, ea, ţărancă şi nu trăieşte, ca majoritatea personajelor lui Slavici, la ţară, ci într-un târg. E adevărat că, la mijlocul secolului XIX, târgurile ardeleneşti semănau destul de bine cu satele.

NICOLAE MANOLESCU

Carte pentru elevi clasele 9-12

Ciocoii vechi şi noi (1863) este capul de serie al unui gen de roman foarte popular în literatura noastră: acela al declinului clasei boiereşti din secolul XIX, uzurpate de arendaşi. Este romanul care a avut cele mai multe ediţii dintre toate, peste 20. Motivul acestui uriaş succes, care i-a făcut pe unii să vorbească de un prim roman românesc valabil istoriceşte şi literar, este caracterul paradigmatic al temei. Multe alte romane ulterioare vor relua tema, una din cele mai caracteristice ale prozei noastre din toate timpurile. Ciocoii a avut şi şansa unui prim personaj semnificativ: Dinu Păturică. El este ciocoiul vechi. Despre acela nou va scrie Duiliu Zamfirescu, trei decenii mai târziu: Tănase Scatiu. Romanul lui Filimon n-a mai conţinut finalul propus. A rămas totuşi în memoria literară ca acela care a pus piatra de temelie la o temă esenţială a istoriei societăţii româneşti.

NICOLAE MANOLESCU

Adevărul este că m-am născut de două ori, o dată în 1946, a doua oară în decembrie 1989. Iar memoriile mele din aceste pagini încep cu ziua cea mai scurtă dintre acestea două. 21 decembrie: e una dintre zilele în care, îmi amintesc foarte bine, încetasem să fiu doar al meu şi totuşi mă luam în stăpânire mai mult ca niciodată. (…) Desigur, povestirea vorbeşte despre mine. Ce am făcut sau n-am făcut şi de ce. (…)

Scopul nu este să aduc opiniei publice o versiune a mea, un fel de autojustificare. O asemenea încercare, chiar bine scrisă, nu m-a interesat şi prin urmare nu putea să mă motiveze. Interesant mi s-a părut să fiu nepărtinitor şi, deşi pasionat, să povestesc veridic. Recunosc, o grea misiune, autoasumată. Neadevăruri spuse cu intenţie vă asigur că nu veţi găsi. Interpretări din perspectiva timpului, fireşte că da. în fond, doresc ca oamenii să afle ce a fost şi să înţeleagă mai bine. Să mă judece, dar mai aproape de realitate, de fapte şi de idei reale. Vor fi totuşi cititori care să conteste povestea mea (lucru de care n-am cum să mă îndoiesc). îmi rămâne răspunderea pentru ce am scris şi deschiderea pentru un dialog nealterat ab initio de prejudecăţi. Scrierea mea adevereşte că e un timp pentru orice lucru şi pentru orice lucrare.

PETRE ROMAN

Căţărarea în cer reuneşte o selecţie de proze scurte, scrise între martie 2012 şi octombrie 2016. Pastile efervescente, revigorante, fiecare dintre aceste proze funcţionează autonom, însă plasate în continuitate temporală şi dialog pseudobiografic se încheagă într-un volum ciclic şi obsesiv. Un veritabil roman autoficţional cu câteva personaje recurente, conturate cu delicateţe: tatăl ceferist, mama casnică, fetiţa aparent neajutorată (care întreţine realitatea şi o reclamă cu maximă responsabilitate) şi Pierre, acel Pierre măcinat de propriul ego, care priveşte cu ironie şi aparentă detaşare desfăşurarea unei vieţi al cărei sens se constituie pe parcurs din regrete, fragmente melancolice şi proiecţii ale unei resemnări livreşti, reunindu-se într-o fascinantă şi seducătoare reconstrucţie a unei realităţi sparte. O carte tulburătoare şi seducătoare, care vorbeşte cu multă fineţe despre memorie, moarte (moartea vine prin cancer), rupturile dintre generaţii, literatură rusă şi, mai ales, despre imposibilitatea misiunii de scriitor.

Cosmin Perţa

Eugen Negrici (n. 1941, Râmnicu Vâlcea) este critic, istoric literar, stilistician şi profesor de literatură română contemporană la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti.

A publicat următoarele volume: Antim. Logos şi personalitate (1971), Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin (ed. I, 1972; ed. a II-a, 1998; ed. a III-a, 2016), Expresivitatea involuntară (1977), Figura spiritului creator (ed. I, 1978; ed. a II-a, 2013;

Premiul Uniunii Scriitorilor din România), Imanenţa literaturii (ed. I, 1981; ed. a II-a, 2009), Introducere în poezia contemporană (1985; Premiul Uniunii Scriitorilor din România; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), Sistematica poeziei (1988), Poezia medievală în limba română (ed. I, 1996; ed. a II-a, 2004; Premiul Uniunii Scriitorilor din România; Premiul Soros), Literature and Propaganda in Communist Romania (1999), Literatura română sub comunism. Proza (2002), Literatura română sub comunism. Poezia (2003), Iluziile literaturii române (2008; Cartea Anului 2008, desemnată de România literară şi Fundaţia Anonimul; Premiul Manuscriptum; Premiul pentru critică/istorie literară al revistei Observator cultural; Premiul de excelenţă al revistei Convorbiri literare), Literatura română sub comunism. 1948-1964 (2010), Simulacrele normalităţii (2011) şi Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii (2014; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din România).

Cititorii – îndrăznesc să spun cititorii mei – deprinşi, cum au fost, să aştepte „contribuţii”, eventual noi „contribuţii teoretice”, vor fi poate surprinşi de subiectul şi stilul acestei cărţulii. Ea face parte din categoria – rareori, din păcate, ilustrată – a datoriilor morale cărora s-ar cuveni să le dăm, cu orice preţ, curs, apelând fie şi la puţinele rezerve de energie ce ne-au rămas. De ceva vreme mă urmăreşte gândul că scriitorii noştri, că noi de fapt, nu ne-am făcut datoria faţă de istoria prea puţin luminoasă a acestui popor şi că vaste capitole ale acesteia au rămas neconsemnate sau au fost tratate superficial, stângaci (precum în vremea romantismului) ori în spirit greţos-partinic ca mai târziu, după un secol. (…)

Un scenariu, sau, mai bine zis, un pre-scenariu, în care comentariul şi divagaţia sunt absente, te fereşte de derapaje sentimental-eroice şi de păguboasa stilistică a efectelor (cu excepţia, poate, a efectului de ansamblu).

Eugen Negrici

Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, undeva într-o clădire din Varşovia distrusă de bombardamentele germane, are loc o întâlnire despre care vom afla, din fericire, datorită relatării unuia dintre cei doi protagonişti. (…)

Este adevărată, imposibil de contrazis, demonstraţia pe care istoria a făcut-o cu prisosinţă şi anume că binele şi răul sunt două concepte cărora, adeseori, oamenii le-au atribuit sensuri ce desfid orice raţiune. Pentru asta, mă îndoiesc de puterea argumentului, oricare ar fi el, în raport cu cei care îşi aţintesc ochii minţii într-o singură direcţie.

De aceea, am încercat o cale mai simplă spre înţelegere: cea oferită de emoţie. Încerc să cred că emoţia poate fi, uneori, un mijloc mai convingător de a-i aşeza pe „ceilalţi” alături de tine.

Maria Petrescu

Gabriel Allon, restauratorul de artă, spionul şi asasinul descris ca fiind cea mai convingătoare creaţie ficţională „de când Ian Fleming a lăsat martini jos şi l-a inventat pe James Bond” (Rocky Mountain News), urmează să devină şeful serviciilor secrete israeliene. Dar în ajunul promovării sale evenimentele îl ademenesc spre o ultimă operaţiune. ISIS a detonat o bombă masivă în districtul Marais din Paris, iar guvernul francez disperat vrea ca Gabriel să-l elimine pe vinovat înainte de a ataca din nou.

Fascinant, plin de suspans şi captivant până la a-ţi tăia răsuflarea… Silva dovedeşte din nou că poate prelucra un material familiar ca gen şi-i poate da un suflu nou.

Publishers Weekly

 Finalul romanului este plin de suspans, neaşteptat şi profund tulburător.

Washington Post

Carte penru elevi clasele 9-12

Titu Maiorescu este considerat fondatorul criticii literare româneşti. Cu alte cuvinte, cel dintâi critic profesionist al nostru. Întreagă critica literară modernă se trage din Criticele lui. Odată cu profesionalizarea comentariului literar, Maiorescu a impus un canon, cel dintâi la noi, altfel zis, o selecţie a operelor în funcţie de valoarea lor literară. Numai datorită acestui ciur, a putut lua naştere o ierarhizare, conform unor criterii limpezi, a literaturii române. Literatura modernă datorează totul acestei ierarhii. Dar acţiunea spiritului critic maiorescian nu se mărgineşte la a fi fixat întâiul nostru canon. Actualitatea lui Maiorescu a jucat mereu şi un rol simbolic. Spiritul critic al lui Maiorescu va fi invocat de mai multe ori în istoria literaturii ca un scut capabil a apăra literatura contra pericolelor ideologice şi politice.

NICOLAE MANOLESCU

Maria Vranceanu este expert in nutrigenomica si medicina antiaging. In anul 2010 a absolvit cursul de specializare in Nutrigenomica, nutrigenetica si nutraceutica, la Universitatea de Studii din Florenta, Italia, Departamentul de stiinte biomedicale, experimentale si clinice. In anul 2015 a absolvit cursurile de master: Nutritia personalizata: baze moleculare si genetice la Universitatea Tor Vergata din Roma, Facultatea de Medicina si Chirurgie. In septembrie 2017 a absolvit, la Milano, Scoala de medicina preventiva, regenerativa si antiaging. Este consilier expert in antiaging in cadrul clinicii Milano Esteticasei, Italia, si este acreditata de catre A.M.I.A. (Associazione medici italiani antiaging). Este doctoranda in cadrul Universitatii de Medicina si Farmacie, Cluj Napoca. Se ocupa de nutritia personalizata pe baza profilului ADN, lifestyle si antiaging.

Ediţia „Urmuz” este o ediţie care restituie proiectul lui Urmuz, titlul acesta aproape futurist este titlul pe care autorul îl preconiza pentru textele sale. Domnul Ion Pop face muncă de restituire şi textele publicate aici nu sunt doar prezentate ca atare ci sunt însoţite de note şi de comentarii, în aşa fel încât ediţia aceasta cred că este una foarte necesară pentru înţelegerea procesului de creaţie urmuzian, dar şi mai ales pentru cei care vor să studieze Urmuz.  – Carmen Muşat

Tipologie şi ornamentică, materiale şi procedee tehnice sunt amănunţit investigate şi sistematizate, iar extinderea orizontului strict arheologic spre cel de artă şi de istorie culturală este foarte bine venită şi condusă cu dexteritate intelectuală…
Minuţioasă, cultivată, sistematică, lucrarea Mariei Venera Rădulescu vine să completeze un domeniu de istorie culturală autohtonă care indică sincroniile spaţiului sud-românesc cu vechile meşteşuguri artistice europene.
acad. Răzvan Theodorescu

Lucrarea de faţă se referă la teritoriul Munteniei şi Olteniei, unitate geomorfologică delimitată la nord de Munţii Carpaţii Meridionali, la nord-est de cursul râului Râmnicu Sărat şi partea din aval a Siretului, la sud şi est de Dunăre, iar spre vest de râul Cerna, podişul şi Munţii Mehedinţi. Caracterizată prin prezenţa tuturor formelor de relief, străbătută de mai multe râuri (Motrul, Jiul, Oltul, Vedea, Argeşul, Prahova, Dâmboviţa, Ialomiţa, Călmăţui ş.a.), cu o faună şi floră bogată, zona a oferit din cele mai vechi timpuri condiţii favorabile aşezărilor umane.
Situată la întretăierea drumurilor comerciale ce coborau pe Dunăre, din centrul continentului până la Marea Neagră, a drumurilor ce traversau Carpaţii de Sud, venind din Ardeal, pe firul unor importante cursuri de apă, sau a drumurilor ce coborau din nord, de la Marea Baltică prin Polonia şi apoi prin Moldova, spre aceeaşi lume balcanică sau spre fascinantul Orient, Ţara Românească se dezvoltă sub influenţa culturii şi civilizaţiei europene, devenind o componentă a ei.
În secolele XIV-XVII, spaţiul geografic amintit este presărat cu nenumărate cetăţi, sate, Curţi boiereşti, biserici şi mănăstiri, târguri şi oraşe, dintre care, unele, reşedinţe domneşti. Amenajarea interioarelor a jucat, desigur, un rol important în epoca amintită. Fie că era vorba de palate domneşti, de anexele mănăstireşti sau de locuinţele feudalilor – toate acestea primitoare de oaspeţi de seamă, fie că amintim obişnuitele case ale orăşenilor sau ţăranilor, confortul încăperilor era asigurat prin mobilierul adecvat, ţesături armonios colorate, ceramică şi obiecte de metal. În acest context, instalaţia de încălzit devine şi obiect decorativ de primă importanţă. Cahlele ce împodobesc aceste sobe se remarcă adesea prin frumoasa realizare artistică şi prin repertoriul ornamental încărcat de simboluri, de mesaje, transmise peste veacuri. Aceste piese se înscriu vastului patrimoniu cultural românesc.
Maria-Venera Rădulescu

În mod firesc, modelul adoptat în august 1948 pentru serviciul de securitate al regimului comunist din România a fost cel sovietic. Nici nu putea fi altfel, câtă vreme obiectivele ideologice erau similare, iar suportul logistic, consilierea de specialitate, precum şi unele cadre de nădejde, veneau tot din Uniunea Sovietică. În plus, activitatea organelor similare din Est se dovedise a fi una de succes, asigurând, în condiţii extrem de dificile, triumful partidului bolşevic şi menţinerea sub ascultare a unei populaţii imense, disipată pe un teritoriu la fel de imens. De asemenea, penetrarea informativă a Occidentului, în timpul şi imediat după Al Doilea Război Mondial, a fost una de amploare. Era evident că novicii români aveau ce învăţa de la maeştrii sovietici!
Menţinut cu duritate într-o stare de totală obedienţă faţă de factorul politic, aparatul de securitate a fost pus în incapacitatea organică de a evolua în direcţia profesionalizării şi transformării într-un veritabil serviciu de informaţii. Concepută de către liderii regimului drept „sabia şi scutul” Partidului, Securitatea a fost nevoită să-şi înscrie activitatea pe anumite linii de forţă recognoscibile pe parcursul întregii sale existenţe. Astfel, marile „dosare-problemă” din sectorul specific poliţiei politice rămân aceleaşi timp de patru decenii: „Fostele partide politice burgheze”, „Mişcarea Legionară”, „Culte – Secte”, „Tineret studios”, „Justiţia”, „Contrainformaţii militare”, „Presă – Tipărituri”, „Naţionalism – iredentism”, „Emigraţie duşmănoasă”.
De aici a decurs, în bună măsură, şi imposibilitatea Securităţii de a se achita de sarcinile trasate de partid. Ambiţia de „a şti tot”, de a nu lăsa „neacoperit” nici un segment al existenţei sociale, ambiţie specifică oricărui regim totalitar, a condus la dispersarea forţelor şi la o estompare a ameninţărilor veritabile, pierdute printre fapte anodine, lipsite de orice semnificaţie politică.

***
Securitatea, a cărei existenţă a numărat 41 de ani, a avut perioade în care personalul său a depăşit cifra de 22.000 de oameni (excludem aici numărul cadrelor din Trupele de Securitate). (…) Practic, nu a existat nici un domeniu de activitate socială care să nu fi reprezentat un obiectiv pentru Securitate. De la procesele de producţie din unităţile industriale, până la situaţia din licee şi facultăţi sau din spitale, de la foştii membri ai partidelor politice interbelice şi până la diplomaţii trimişi peste hotare, actori, jurnalişti, sportivi, magistraţi, tot şi totul trebuia cunoscut, căci „guvernul unui stat totalitar poate considera toate persoanele care nu fac parte din partidul de guvernare drept actuali sau potenţiali duşmani”. Evident, nici membrii P.C.R. sau chiar unii dintre liderii partidului nu erau la adăpost de urmărirea informativă, după obţinerea aprobărilor de rigoare din partea „conducerii superioare de partid”.
Lucrarea este destinată, deopotrivă, publicului larg, neiniţiat în avatarurile instituţiei, dar şi (mai ales!) cercetătorilor istoriei regimului comunist (istorici, sociologi, politologi), precum şi viitorilor specialişti (studenţi şi doctoranzi la facultăţi de profil). Nu în ultimul rând, am avut în vedere, ca public-ţintă, jurnaliştii şi reporterii din diversele mass-media, foarte interesaţi şi activi în a scrie despre Securitate, dar aflaţi, din nefericire, în numeroase ocazii, captivi ai unor şabloane de abordare şi interpretare, unele vechi de zeci de ani.

„Istoria este privită în România de astăzi ca o disciplină riguroasă și rigidă, contribuția științifică fiind considerată mai importantă decât stilul. Or, una dintre ideile de la care am pornit a fost că stilul nu este deloc lipsit de importanță. Fără a se abate de la canoanele meseriei de istoric, fiecare dintre studiile cuprinse în volum încearcă să spună cu har o poveste despre oameni și întâmplări din trecut.”

***
Povestea fără istorie este o operă literară, în timp ce istoria fără poveste va fi, mai mereu, o lucrare de consultat, nu de citit.
Ovidiu Cristea

Miroslav Tașcu-Savre oferă prin acest volum o interpretare fascinantă a evoluțiilor societății românești în ultimele trei decenii. El arată cum structurile instituționale existente în diverse comunități constrâng în mod hotărâtor modul în care acestea se schimbă în timp. Iar structuri diferite induc, adesea, evoluții diferite. De aceea, pentru a înțelege lumea în care trăim e nevoie să ne aplecăm nu doar asupra structurile macro din societate, ci și asupra celor locale, care le dau farmecul sau dimpotrivă le indică lipsurile. Cartea merită citită nu numai de cercetători, ci de toți cei interesați de felul în care este societatea noastră astăzi.
Adrian Miroiu

Motto:
„Legăturile politice între Anglia şi România nu au fost de natură strânsă,
de la războiul mondial până azi, decât în timpul unei scurte perioade:
din aprilie 1939 şi până în mai 1940. În acel timp, Guvernul român
ar fi putut de mai multe ori să hotărască în chip definitiv şi fără echivoc
dacă merge cu toate puterile sale şi în mod sincer şi leal alături de Anglia.
O asemenea atitudine comporta, bineînţeles, riscuri enorme”.
(Alexandru Cretzianu, Evoluția relațiilor anglo-române din 1919 până în martie 1940)

Volumul de față cuprinde documente referitoare la relațiile româno-britanice din anul 1939 – anul în care perioada de pace în Europa s-a încheiat și a început al Doilea Război Mondial.
După Acordul de la München (septembrie 1938), nesiguranța și neîncrederea și-au făcut loc în viața națiunilor din Europa Centrală și de Sud-Est. În acest context internațional extrem de complicat, România – situată într-un spațiu geopolitic exploziv, fiind înconjurată de vecini (Ungaria, Bulgaria, U.R.S.S.) ce promovau o politică revizionistă – era direct interesată în menținerea echilibrului european și a statu-quo-ului teritorial. Diplomații români, analizând noua situație creată în Europa, atrăgeau atenția guvernelor din Londra, Paris și Washington „că nu mai este decât un singur arbitru în Europa (Germania – n.n.) care hotărăște de siguranța, de neatârnarea și de pacea neamurilor” și, drept urmare, atitudinea statelor mici și mijlocii din Europa se poate rezuma „destul de exact, în câteva cuvinte: adâncă îngrijorare și o rezervă direct proporțională cu apropierea geografică de Germania”.
Marusia Cîrstea

Preluarea puterii în România de către P.C.R. a generat transformări radicale în aproape toate domeniile societăţii, inclusiv în planul vieţii ştiinţifice. Departe de a fi o excepţie, şi istoriografia românească postbelică a fost afectată de instaurarea regimului comunist.
În opinia noastră, este interesant de decelat mijloacele prin care puterea comunistă a înlăturat vechile elite intelectuale şi mai ales modul în care a fost implicată fosta Securitate în aceste acţiuni. De asemenea, credem că merită reliefată şi reacţia elitelor faţă de agresiunile la care au fost supuse.
În demersul nostru ne-am oprit la impactul regimului comunist asupra elitei istoriografiei ardelene interbelice. Vom încerca să analizăm toate modificările apărute în istoriografia românească de după 1945, cu accent pe represiunea la care a fost supusă o parte a elitei istoricilor (în special, desigur, a celor ardeleni), pe supravegherea efectuată de Securitate asupra acestora, dar şi pe discursul istoric practicat de ei în timpul regimului comunist.
Cu toate că au trecut peste 20 de ani de la căderea regimului comunist din România, se cunoaşte relativ puţin referitor la represiunea la care au fost supuse anumite categorii din cadrul societăţii româneşti. Până în prezent, cercetarea ştiinţifică s-a axat cu predilecţie doar pe anumite teme: lupta pentru putere în cadrul P.C.R., rezistenţa anticomunistă din munţi, abuzurile din timpul colectivizării, represiunea asupra elitei politice interbelice.
Chiar dacă destinul intelectualilor în perioada 1945-1989 a fost tratat în unele lucrări, în general acestea au avut în vedere doar anumite personalităţi izolate, fiind vorba adesea de abordări de tip monografic. Rareori intelectualii din perioada comunistă au fost văzuţi – din punctul de vedere al istoriografiei actuale – ca o clasă socială distinctă. În mod similar, există puţine studii de specialitate referitoare la impactul regimului comunist asupra vechii elite intelectuale interbelice şi niciunul asupra istoricilor în special.
De asemenea, până în acest moment, cercetarea activităţii de după 1945 a istoricilor interbelici a avut în vedere cu predilecţie doar presiunile ideologice la care aceştia au fost supuşi, abordându-se destul de sumar măsurile represive luate împotriva unora dintre ei. Astfel, nu există până în prezent volume care să aibă în vedere impactul în ansamblu al regimului comunist asupra elitei istoriografiei interbelice, şi cu atât mai puţin unele consacrate istoricilor de vârf din Ardealul interbelic…
Liviu Pleșa

Cu noua sa carte „Portrete neretuşate. Galeria diplomaţilor-istorici”, Al. Popescu îşi propune să fie un căutător de diplomaţi în lumea istoricilor şi de istorici în lumea diplomaţilor. El însuşi a fost şi diplomat şi istoric şi are bucuria regăsirii sale în cele două ipostaze, alături de numeroşi alţi confraţi. Bucuria de a scrie e nepotolită la Al. Popescu. Mereu şi mereu el ne aduce în paginile sale noi şi noi personaje.
Cartea, noua carte a lui Al. Popescu ne mai spune ceva. Ne spune că la pregătirea de istorie a diplomatului și de diplomație a istoricului trebuie să adăugăm hotărârea de a rezolva problemele, un stil comunicativ, clar și eficace, capacitatea de exprimare și în alte limbi, obișnuința exercițiului de analiză critică și, firește, mult bun simț.

Prof. univ. dr. Ion Bulei

Tranziție, sacrificii, așteptări, redresări. Per ansamblu, progres. Al cui? Al tuturor, chiar dacă pe nivele diferite. Cu siguranță, în primul rând al celor care se aflau în gară atunci când a pornit din nou „trenul istoriei”, așa cum plastic se exprima Silviu Brucan la scurt timp după revoluția din 1989. Cât de mult seamănă metanarațiunea clasică a tranziției postcomuniste înspre societatea de piață cu metanarațiunea național-comunistă a tranziției, jalonată la rândul ei de sacrificii, reculuri și expectanțe neîmplinite, pentru elita politică, și în același timp neîmpărtășite, de către populație – înspre societatea socialistă multilateral dezvoltată…
Emanuel Copilaș

Să încetăm, odată pentru totdeauna, a ne mai purta luptele pe teritoriul pregătit de Capital şi prevăzut cu atâtea portiţe de scăpare, cu atâtea supape de securitate pentru a ostoi temporar harțagul maselor. Trebuie să privim în ochi istoria prezentului nostru, de la origini până la destinul său ultim.
Claude Karnoouh

Această carte se dorește a fi o analiză asupra unui proiect societal și intelectual de generare, reconversie și supraviețuire a elitelor academice și profesionale românești de la finalul secolului al XIX-lea până în contemporaneitate.
Volumul încearcă să rediscute canonul istoriografic privitor la formarea elitelor intelectuale în decursul unor proiecte succesive de modernizare. În timp ce numeroase cercetări asupra subiectului de până acum s-au axat pe surprinderea procesului de eliminare a elitelor în perioade de schimbări sociale radicale sau/și pe crearea de noi elite de către fiecare nou regim politic, lucrarea de față se concentrează asupra unui al treilea mecanism: recuperarea/convertirea elitelor din fostele regimuri în noile proiecte modernizatoare derulate de sistemele politice care se impun.
Nu am avut vreo clipă intenția de a diminua importanța și chiar dramatismul momentelor de ruptură și de eliminare a elitelor intelectuale din istoria și cultura română, modernă și contemporană.
Dincolo de această reflecție critică pe marginea supraviețuirii diverselor elite intelectuale, volumul a plasat într-un loc privilegiat biografia ca temă istoriografică; au fost schițate aici numeroase portrete, fiind readuse în atenție și opere ale respectivilor (prelați, arhimandriți, teologi, clerici, medici, chimiști, economiști, istorici, arheologi, sociologi, scriitori, critici, istorici literari, filosofi, eseiști, psihologi, intelectuali de partid, împuterniciți pentru culte, specialiști comuniști în problematica vieții religioase etc.): episcopul Melchisedec Ștefănescu, frații Neofit și Filaret Scriban, Victor Babeș, Carol Davila, Iacob Felix, Constantin I. Istrati, Nicolae Zubcu Codreanu, Dionisie Pop Marțian, Ștefan Stîncă, Vladimir Dumitrescu, Petre P. Panaitescu, Traian Herseni, Traian Brăileanu, Radu Gyr, Dinu Stegărescu, Horia Lovinescu, Camil Petrescu, Mihai Ralea, Mihai Beniuc, Alexandru Roșca, Constantin Ionescu-Gulian, Dinu Pillat, Adrian Marino, Gheorghe Nenciu ș.a.

Mii de oameni au fost ucişi de către reprezentanţi ai statului după ce comuniştii au preluat puterea în România la mijlocul anilor ‘1940 până către finele anilor ‘1950, în vreme ce mai puţin de 400 au fost executaţi legal până la căderea regimului. De ce a ales regimul această cale pentru o parte dintre ei şi cum au coexistat cele două forme de crime comise de stat? Deşi marginală comparativ cu alte fenomene represive din aceeaşi perioadă, precum execuţiile extrajudiciare sau morţii în închisori, în special din punct de vedere cantitativ, suntem de părere că prevederile legale şi modalitatea în care acestea au fost utilizate ilustrează cu succes procesul de politizare a însăşi pedepsei cu moartea.
Contradicţia dintre respingerea ideologică a pedepsei capitale, înrădăcinată în marxism, şi folosirea sa aproape continuă în România din 1944 şi până în 1989 poate intriga la prima vedere. Scopul nostru este analiza mecanismelor care stau atât în spatele ideologiei cât şi al practicii şi să urmărim modul în care propaganda a utilizat pedeapsa cu moartea. De ce a fost pedeapsa capitală folosită în mod continuu şi de ce nu a putut comunismul conduce la o abolire ideologică? A existat o dezbatere specifică asupra aspectelor ideologice sau a fost pedeapsa capitală folosită ca în orice societate, ori, mai mult decât atât, ca armă politică?
Într-un alt registru, căutăm aceleași răspunsuri pornind din sens invers, de la particular către general, încercând să aflăm cât mai multe despre cine au fost cei condamnați la moarte și ce aveau ei în comun. Care au fost criteriile după care unii dintre aceștia erau grațiați iar alții executați? Care au fost caracteristicile experienței pedepsei cu moartea la nivel individual în perioada comunistă?

***

Pedeapsa capitală a fost abolită în România la 7 ianuarie 1990, la câteva zile după căderea regimului comunist. România a semnat la 15 martie 1990 şi a ratificat la 27 februarie 1991 Al doilea protocol opţional al Convenţiei internaţionale a Naţiunilor Unite asupra drepturilor civile şi politice şi de asemenea a ratificat Protocolul nr. 6 la Convenţia europeană asupra drepturilor omului în mai 1994, ambele, documente privitoare la abolirea pedepsei cu moartea. Conform Amnesty International, în 2015, 102 state erau aboliţioniste iar 140, mai mult de două treimi dintre ţările lumii, aboliseră pedeapsa capitală în drept sau în practică, ceea ce poate fi socotit drept o mare schimbare dacă ne uităm cu numai 39 de ani în urmă, în 1976, când doar 16 state erau aboliţioniste pentru toate crimele. Se naşte astfel legitim întrebarea: cum a avut loc acest proces de abolire?
Pe de altă parte, merită însă menţionat că există și tendințe în sens opus. La 28 iulie 2006 preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski a lansat un apel de reintroducere a pedepsei cu moartea către statele Uniunii Europene. Astfel de idei au luat naştere şi în România, atât în mediul politic, spre exemplu în iunie 2011, când senatorul Iulian Urban a lansat o propunere similară, cât și printre jurnaliști, Cristian Tudor Popescu fiind un susținător al pedepsei cu moartea, atașament exprimat cu numeroase ocazii. De altfel, într-un sondaj realizat de CCSB pentru Asociația Pro Democrația în 2010, 50% dintre cei intervievați erau de acord cu organizarea unui referendum privind reintroducerea pedepsei capitale, 91% dintre aceștia declarând că ar vota în favoarea unei asemenea măsuri.
Credem cu tărie că există lecţii care pot fi învăţate din experienţa pedepsei capitale în statele comuniste. Urmând îndemnul lui Michel Foucault de a conexa abolirea pedepsei capitale cu o dezbatere serioasă şi având în vedere suportul popular pentru pedeapsa cu moartea, este extrem de important ca istoria acesteia să fie cunoscută atât de specialişti cât şi de către publicul larg. În plus, unele dintre statele care încă mai aplică pedeapsa capitală sunt state comuniste, precum China, unde numărul execuțiilor îl depășește pe cel însumat din restul lumii. Sperăm să putem astfel înţelege mai uşor mecanismele pedepsei capitale într-un regim în care cifrele referitoare la execuții sunt secrete, cu ajutorul cunoştinţelor despre pedeapsa cu moartea în foste regimuri comuniste.
Radu Stancu