Literatură română

Misu Munteanu • Mihai Diaconescu • Dorin Liviu Zaharia • Hippie • Florian „Motu” Pittis • Nicu Vladimir • Mircea Florian • Mircea Vintila • Doru Stanculescu • Sorin Minghiat • Valeriu Sterian • Nicu Alifantis • Adrian „Puiu” Ivanitchi • Mircea Bodolan • Marcela Saftiuc • Adriana Ausch • Zoia Alecu • Anda Calugareanu • Erika Jozsa si Karoly Horvath • Pro Musica • Eugen Eliu • Mircea Baniciu • Horia Stoicanu • Evandro Rossetti • Valeriu Mircea Popa si Dan Oprina • Dan Chebac • Benedict Popescu • Horatiu „Bebe” Paraschivescu • Cenaclul Flacara • Dan Andrei Aldea

Fusese siluită țara asta, de toți care s-au aplecat asupra ei. Din goana calului și strânsul arcului, din vârful suliței și latul spadei. De cei ce-au fost în trecere și de cei ce-au vrut să rămână. I-a primit țara asta pe toți și n-a scuipat pe niciunul. I-a îmbrățișat și n-a pus întrebări. I-a așteptat și le-a întins masa, înainte ca ea să existe sau ei să ceară. I-a ascultat pe toți și i-au spus ce-aveau pe suflet. Păcatele lumii se prăvăleau asupra ei, și sufletul gemea sub ele. Caravana deșertăciunii o aducea la gura cortului și ea trebuia să vină și să deshame caii. Vorbeau toate limbile pământului, și ea îi înțelegea pe toți. Tăcea mereu, și când îndrăznea să grăiască, îi poftea în câmpiile mănoase și la umbră de copac. Așa fusese mereu, așa avea să fie întotdeauna. Poporul cel mai ușor de guvernat, cea mai docilă națiune, cea mai cuminte populație. Ca trestia bătută de vânt a rezistat urgiilor. Istoria a trecut peste ea, fără să o contamineze. Cea mai veche țară fără de poveste din lume.

Adevărata carte despre Maiorescu se va scrie după apariţia seriei de Opere şi de Jurnal şi Epistolar, după ce vor dispărea prejudecăţile privind omul şi scriitorul ori înţelegerile simpliste care au dus la imagini voit ori nevoit caricaturate. Atunci personalitatea marelui critic va putea fi privită în dimensiunea ei reală. Pînă acum el a fost, de regulă, judecat după antume (cele trei volume de Critice, scrieri limitate cantitativ, ceea ce l-a făcut pe E. Lovinescu să afirme că a produs „puţin”), deci simplificator. Publicarea integrală a operei lui Maiorescu (şi să nu se uite că el a pus mare preţ pe textele „de familie”, scrisori, însemnări, aforisme, unde a vrut să fie autentic), va completa imaginea lui Maiorescu, pe care autorul şi-a dorit-o pentru posteritate. Criticile erau scrieri ale „prezentului”. În ceea ce ne priveşte, am interpretat spiritualitatea autorului din mai multe perspective, dorind să tulburăm clişeul instaurat de tradiţie. Dacă lectorul a receptat cum dorim acest lucru, aceasta este pentru bucuria lui intelectuală; dacă nu, înseamnă că buna noastră intenţie a eşuat. Oricum ar fi, la despărţirea de Maiorescu, trebuie să reamintesc fraza din Eminescu şi poeziile lui. Acolo Criticul profetizează că poezia secolului al XX-lea va fi „punctul de plecare pentru toată dezvoltarea cugetării româneşti”. Este o cugetare pentru Poet, dar şi pentru Criticul Maiorescu; „cugetarea” critică a secolului nostru îi poartă însemnele. Casa Academiei, Mănăstirea Neamţ, 1985 PETRU URSACHE

Sceptic, solipsist, platonist, realist, logicist, anti-realist, formalist, intuiționist, constructivist etc., etc.... Wittgenstein a neglijat toate aceste etichete, curente, orientari, vizând deschis neajunsurile tuturora, reliefând punctele lor labe, fara sa adere explicit la vreuna din ele, caci nu în astfel de opțiuni consta filosofia autentica, libera, creatoare. Atunci cum sa-i spunem filosofiei sale? Nici logicista, nici formalista, nici holista? Poate fi o filosofie nici realista-nici antirealista? Daca logica elementara ne spune ca nu, filofia ne spune ca DA! Dar cum sa numim o astfel de filosofie? Pur si simplu, wittgensteiniana! Wittgenstein descopera și demasca supoziții și situații filosice non-necesare, ipotetice, false, gasindu-și propriul drum bântuit de puterea absurdului. Pe timp de razboi asumându-și o cunoaștere nesatisfacuta, iar pe timp de pace, inconsistenta jocurilor de limbaj. Un filosof antidogmatic, necanonic, inclasificabil. Wittgenstein! (Autorul)

Olivia Grecea este, în peisajul teatrului tânăr de azi, o prezență aparte. E, în același timp, un teatrolog cu o foarte solidă pregătire teoretică și aplicativă, dar și un regizor de perspectivă, cu o voce personală. Această rară combinație de acribie cercetătoare, perspectivă teoretică lucidă și entuziasm creator se regăsește și în paginile cărții de față: Teatrul devised. Utopie, instrument și teatru politic e nu doar rodul împlinit al câtorva ani buni de muncă asiduă, ci și o panoramă critică asupra fenomenului teatral contemporan. Autoarea sintetizează principalele schimbări de natură filozofică, organizațională, teoretică și de praxis artistic ce s-au acumulat în jurul creației teatrale colective în ultimele decenii. Ca aplicație de tip practice-as research ne este oferit, însă, și un capitol autoscopic, centrat pe proiectul personal al autoarei: Istorie subiectivă a fragilității, spectacol produs de Reactorul clujean. În întregul său, cartea Oliviei Grecea oferă cititorului interesat de fenomenul teatral o experiență de lectură revelatorie și atașantă, mărturisind printre rânduri dedicația și entuziasmul cu care a fost parcurs întregul proces de cercetare și elaborare cu privire la acest subiect de mare actualitate. Miruna Runcan

Un model semiotic al cunoașterii este un model extins, el poate să explice ce este cunoașterea, atât la nivel zoologic,cît și antropologic, atât individual-gnoseologic, cât si colectiv-epistemologic. Plecând de la semn - în esență o relație, mai precis o relație de semnificare, putem vedea că modul de a fi în lume, atât al nostru, cât și al celorlalte viețuitoare, se manifestă prin semn, prin ceea ce semnifică lumea penru noi sau pentru celelalte ființe vii. Dacă restul viețuitoarelor trăiesc in monada Umwelt-ului lor, fără să conștientizeze că ea are limite si că există o diferență între Obiectul Imediat si Obiectul Dinamic al experienței lor, omul a conștientizat aceste limite si existența uneii relații de semnificare. Pe această relație de semnificare în care se află cu tot ce-l inconjoară, a extras-o si a folosit-o pentru a-si construi Lebenswelt-ul, pentru a elabora cel mai complex sistem de semne, limbaDin acest motiv limba este mai întâi un sistem de modelare ce are ca scop adaptarea si cunoașterea lumii si,apoi, comunicarea.. Ceea ce am urmărit noi în acest demers a fost tocmai identificarea acestor elemente prin care se poate fomula acest model semiotic al cunoașterii.

Da, e criză, dar noi avem sămânţa veşniciei, să stăm în alb de nea în noaptea privegherii, să alegem bobul crestat cu „Tatăl nostru” şi El va da cunună anului ce vine, cu ploi line, cu ape ce-l fac să rodească însutit. Ana a reuşit să înmulţească bobul uscat cu căldura apei din lacrima pocăinţei, nici nouă nu ne este străină: rugaţi-L pe Cel ce s-a născut din năstrapa rodirii Sale, să lumineze acest veac pentru ca toţi să vadă sensul eshatologic al existenţei, unicul sens, care nu se măsoară în lichidităţi, ci în smerenie, răbdare, ascultare şi priveghere pentru toţi cei care şi-au închis urechile lor şi nu mai aud nici susurul de sus, dar acum nici zornăitul de jos. Să ne rugăm ca lumea să dobândească oameni şi nu „dominus ac deus”. Caut un om, ce frumos! Iată, se găteşte peştera, ieslea îşi schimbă paiele şi ei îşi îngrămădesc ziduri. Fiţi buni! Rugăciunea trece peste ziduri şi dacă e multă le dărâmă şi acesta este sensul existenţei noastre: să ne rugăm ca sfârşitul să nu ne găsească dormind, ci priveghind şi cântând Celui care atunci când e de trebuinţă şi spre mântuire, ne trimite pâine din cer şi apă din stâncă seacă, nu făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii – Hristos – sensul existenței tuturor

...eu spun ca unul dintre darurile naturale ale lui Dumnezeu este filosofia, alaturi de descoperirile ratiunii umane, de stiinta [...] Accept pentru fiecare onoarea ce i se cuvine. Sf. Grigore Palama

Daca ar trebui sa se spuna despre Dumnezeu, literal, numai ce transmite Sfanta Scriptura, ar urma ca niciodata nu ar putea vorbi cineva despre Dumnezeu in alta limba decat in cea in care a fost transmisa, la inceput, Scriptura Noului si Vechiului Testament. Insa nevoia de a discuta cu ereticii ne-a determinat sa gasim cuvinte noi care sa exprime credinta straveche. Sf. Toma din Aquino

Într-un apartament din cartierul Montmartre al Parisului, Michelle Nezhinska, soția lui Octavian Anghel și Laurette, fiica lor, pregătesc bagajele. Adună lucrurile necesare pentru călătorie și le aranjează cu grijă în valiză. Octavian Anghel formează un număr de telefon și iese la balcon în așteptarea răspunsului. În perspectivă, sus pe colină, se vede impozanta Bazilica Sacré–Coeur. Forfotă în redacția unei televiziuni. Sună telefonul. Laurențiu se apropie, ridică receptorul. Aude o voce, care repetă de câteva ori: Alo! — Da-da! Vorbiți, vă rog! Vă aud bine! — Alo, Chișinău? — Da-da! Chișinău, vorbiți! — Bună ziua! De la Paris vă telefonez! Pot vorbi cu domnul Laurențiu Armașu? Convorbirea celor doi este interceptată de Enciu – circa 40 de ani – un angajat al Serviciului de Informații și Securitate, dintr-un cabinet amenajat cu tehnică specială. „Da-da! Eu sunt! Octavian, tu ești? (vocea dispare, un amestec de sunete în receptor…): “Alo! Alo! Te aud bine, Octavian, sunt eu, Laurențiu, nepotul tău!” „Laurențiu, ce faci? Ce se aude acolo pe la voi?” “Ce să se audă, își fac ăștia de cap! Au reintrodus cenzura la televiziune, în presa scrisă, își pun peste tot oamenii lor… Avem senzația că ne-am întors în epoca sovietică!” (Enciu, cel care interceptează convorbirea, surâde cinic)

Fii intelept ca sa fii fericit! Multi oameni isi inchipuie ca multumirea si fericirea – si ma rog, cine nu tanjeste dupa ele! – ar consta in lux, in fast si in stralucirea exterioara. Dar eu socotesc ca a nu avea nevoie de nimic, e divin. A avea nevoie de cat mai putin e cel mai aproape de divin. Si ce este cel mai aproape de divin e si cel mai aproape de omul cel mai bun. Cetatea Virtutii este Cetatea Ratiunii Divine. Caci numai instituind Ratiunea ca Norma a Fericirii, in cetate vor domni cei cu adevarat bogati, nu in bani, ci in ceea ce trebuie sa fie bogat omul fericit: intr-o viata buna si rationala. - Socrate

    Spre deosebire de literatura occidentala, unde fabula incepuse sa decada in secolul al XIX-lea, in literatura romana specia a cunoscut in aceasta epoca marile ei momente. Aflandu-si un deschizator de drum in Dimitrie Cantemir, care a utilizat alegoria in romanul Istoria ieroglifica, intaiul nostru fabulist este considerat Dimitrie Tichindeal.

    CUPRINS

…In rastimpuri citim textele Otiliei Teposu publicate in revista FORMULA AS, si sufletul ni se topeste in cu prinsul unei consolari dense. Exista o puritate dorita de noi toti, indiferent de varsta pe care-o avem, o bunatate intuita demult, dar care parca nu ni s-a intamplat pana la capat niciodata. Exista cuvinte curate si harul de a povesti al acestei triste doamne. O putere a lucrului simplu si bine facut, ce te vindeca de frustrare si de starea in tine pe loc in absenta calatoriei. Cand in lume nu mai poti pleca nicaieri, cumintenia din povestire te poarta departe si te aduce indarat, catre si dinspre minunile prime ce te-au facut fericit si te-au invatat fara sa prinzi de veste. Indarat in copilaria ce se afla, ca si ingerul, langa fiecare, fara sa-l vedem. Nu se poate ca intre timp cartea Otiliei Teposu sa se fi tiparit si noi sa nu fi aflat! De ani de zile dorim s-o gasim in librarii, intr-un tiraj indestulator, cu un sumar neaparat numeros. Necesara ca o sarbatoare, minunata ca o tara straina si ca o tara natala, ca lumea in sasi, pe care nu avem cum s-o cunoastem si sa ne-o apro priem cu adevarat daca mai intai nu o citim tinand-o in brate, avand ea, cartea, greutatea ideala a unui sfant copil propriu. - Constanta Buzea, Romania literara, nr 39/2004

In ultimii ani se tin intruniri periodice dedicate operei lui Cioran si Noica. Am vazut, insa, foarte putina lume care sa participe la ambele manifestari. La care, de altfel, nu se aminteste niciodata nimic despre colegul lor de generatie si spiritualitate, Mircea Eliade. De aceea am iscodit un pretext – care nu e doar un pretext – de a-i aduna pe cei trei, alaturi de filosoful Martin Heidegger, inteleptul din Freiburg, cu celebra sa provocare privitoare la timp. Fie ca aceasta evocare, facuta in afara politicului, sa scoata in relief diferenta intre lumea ce am parasit-o odata cu ei, si misterioasele orizonturi ale lumii in care am intrat. - Mircea Lazarescu

În exerciţiul său, criticul autentic are la-ndemînă două modalităţi complementare de a se apropia de o operă: judecata de valoare şi judecata de gust. Pentru bunurile artistice, însă, gusturile „se discută (deşi nu se dispută)” (Luc Ferry). Prin Critica judecăţii de gust, ratificăm axiologic varii texte printr-o serie de lecturi şi interpretări. Prima parte a cărţii este consacrată lui Petre Pandrea, care se manifestă în gazetărie ca un fel de zorbagiu balcanic. Ne-au interesat judecăţile sale de filosofie politică, economie, sociologie politică, filosofia dreptului, dar şi cele asupra omului oltean, situat cumva între perfectul simplu şi perfectul (des)compus. Excursul critic de justificare valorică a fost pliat apoi pe cărţi de filosofie, sociologie, proză sau poezie, chiar de ştiinţe ale comunicării. Dintre autori, îl amintesc pe gînditorul Alexandru Surdu, care, prin filosofia pentadică, vrea şi poate să se situeze într-un raport de ruptură / continuitate cu metafizica lui C. Noica. Eseul cuprinde şi unele pagini de jurnal domestic (Zilele după Iov), o încercare de ispăşire a răului prin pătrunderea cu adevărat a sensului suferinţei.

O antologie captivanta, iesita din toate normele si tiparele unei obisnuite antologii, aceasta colectie de texte-experiment promite sa aiba efectele unei bombe de energie creativa.

Mi-a căzut visul pe șine! Sunt cu David-Thomas în metrou și-l așteptăm să iasă din tunel. Și să sosească în stație. Se aude un zgomot înfundat, și se văd deodată doi ochi luminoși. Se apropie foarte repede. „Tată, mi-a căzut visul de azi-noapte, chiar pe șine!“ E speriat nevoie mare. „Tată, ce facem?, vine metroul și o să-l calce!“ Așa că trebuie degrabă salvat visul lui David-Thomas din drumul fiarei de fier. „Trebuie să-l iei, repede, iubitu! Uite că a apărut metroul, vezi lumina aia puternică, sosește din clipă în clipă!“, îl grăbesc. Și daviduțu întinde mâna după el. „Gata, l-am scăpat!“, spune ușurat.

Fiind foarte roman, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste: cu parere de rau ca lacasul limbilor nu poate fi descuiat cu cheile straine.

S-au facut multe incercari onest didactice de transpunere a poetului, unele poate, se poate, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decat in romaneste. Tudor Arghezi

Sfirsit de decembrie 1989 in marunta localitate miniera Surulesti, unde inginerul Valer Negrea-Negrescu fusese detasat din Bucuresti, in urma deciziei luate de personajul malefic si omnipotent, nemuritorul Neculai Craciun. Detasarea sa este in realitate o forma acoperita de detentie politica, prin domiciliu fortat. Pretextul este acela de a ridica un zid la gura minei de uraniu, exploatata prin anii ’50 de prietenii de la Rasarit si parasita de ceva vreme. Inginerul participa la luarea cu asalt a Directiunii fostei mine si in urma acestei actiuni revolutionare se alege cu un bolovan greu si misterios, ascuns in seiful directorului minei. Este cadoul libertatii despre care nu stie nici cum, nici la ce foloseste, ca de altfel toti cei care au participat la Revolutie. E o pehblenda – oxid natural de uraniu – lucioasa si intunecata la culoare, de o radioactivitate extrema.

Permafrost reprezinta cheia fictionala, metafora revelatorie pentru saptamina care a urmat caderii regimului dictatorial comunist din Romania, o saptamina care trebuia sa fie una a alegerilor si a clarificarilor, dar care a fost una a confuziei si a jocului inselator de oglinzi. Nimic nu este ceea ce pare in acest spatiu si timp. Pentru ca permafrostul –pamintul vesnic inghetat – este cea mai rea dintre caile de supravietuire ale omului. Uneori e singura cale. Alteori, o chestiune de destin.

El va fi un poet local, in cel mai inalt si mai adanc inteles al cuvantului, si va ajunge unul din poetii nationali, nu plecand de la teorii sau de la sentimente generale, ci de la nemarginita dragoste pentru casa sa, pentru brazda sa, pentru biserica sa, pentru satul sau, pentru tinutul sau oltean si pentru tara sa ardeleana. El va iubi poporul romanesc, nu din datorie, nu din constiinta de carturar sau din simpatie de artist, ci din iubirea trainica si vesnica pentru parintii de-acasa, pentru fratii de joc, pentru vecinii bine cunoscuti, pentru preotul satului si pentru lauratul satului, si de aici pentru toti oamenii satului, tinutului si tarii sale ardelene.

Povestirea si nuvela lui Ion Agarbiceanu includ paginile de cea mai densa proza din intreaga sa opera. Preocupat a da aici contur universului spiritual al satului ardelenesc de dinainte si de dupa primul razboi mondial, cand framantarile si convulsiile desteptarii acestuia la constiinta plenarei sale emancipari genereaza puternice drame morale, scriitorul se fixeaza in devenirea prozei romanesti ca unul dintre cei mai interesanti deschizatori de drum, facilitand alaturi de loan Slavici consolidarea unei autentice si viguroase linii traditionale. Exemplare prin simplitate si profunzime, nuvelistica si povestirile lui Ion Agarbiceanu se contureaza, mereu mai mult, ca un moment de auto-determinare, de fixare pe coordonate proprii a epicii noastre moderne. CONSTANTIN CUBLESAN

    Cuprins:

Valva bailor • Comoara • Valea-dracului • Duhul bailor • Oana precupeata • Om ratacitor • Vecina • Om nacajit • Vecinii • Betivul • Zile ploioase • Sarlatanul • Tutu Ilie • Vedenii • Nica • Luminita • Dura lex • Melentea • Darul lui Mos Miron • Fefeleaga

     Fragment din povestirea “Om ratacitor”:

Flaubertian aş putea spune şi eu: „Otilia c’est moi“, e fondul meu de ingenuitate şi copilărie - G. Călinescu

Romanul d-lui G. Călinescu este unul din cele mai bune romane din ultima vreme. De o construcţie sigură, cu o intuiţie socială şi psihologică de solid realism, de un adevăr sufletesc adânc şi de nuanţe sufleteşti revelatoare - Enigma Otiliei se clasează printre operele de întâia mână ale epicii noastre urbane.
Pompiliu Constantinescu, 1938

Prin Enigma Otiliei, roman obiectiv, de tipologie, balzacian, G. Călinescu realizează romanul citadin cu cea mai bogată galerie de caractere din literatura română...
S-au recunoscut romancierului în afară de însuşirea de a observa umanitatea sub latura morală şi de a face clasificaţie caracterologică, puterea de a zugrăvi în detaliu un mediu după metoda aceluiaşi Balzac - Al. Piru

„Pavel Păduraru realizează visul dintotdeauna al romancierilor basarabeni de azi: de-a scrie un roman al tranziţiei. Moartea lui Igor Alexandrovici are însă şi ceva în plus. Este şi un roman parodic, băşcălios, picaresc, grotesc, unde marile teme şi eroii contemporaneităţii basarabene sunt persiflaţi. Cam toate personajele sunt caricaturale, dar, uimitor, poate tocmai de aia şi sunt veridice, pentru că sunt tipice pentru societatea basarabeană de după ’92 încoace. Un roman viguros, bine construit, solid, care ascunde în adâncurile sale şi un protest faţă de manipularea din toată lumea de azi, zicându-ne că aşa nu se mai poate. Un roman care se citeşte pe nerăsuflate.” Dumitru Crudu

„Ce ai face dacă ai afla că un lucru pe care îl foloseşti ca atare provine dintr-o fiinţă umană, ba mai mult, are conştiinţă şi simte, că ar putea fi un apropiat sau cineva despre care ai auzit, sau pur şi simplu te-ai îndrăgosti de el?”

„Doina Roman este un exemplu clar de autor român care reuşeşte să spargă graniţele dintre literaturi. După ce trilogia ei Pragul e pe cale să fie tradusă în Australia, Noua Zeelandă şi Cuba, Doina Roman vine cu un roman nou, de neratat pentru fanii Science-Fiction şi Fantasy. Inteligent, bine ritmat, deloc previzibil, scris într-un stil care deja poate fi identificat cu numele autoarei, Prea mulţi zei pentru un deşert este o carte care, sunt convins, va influenţa istoria SF&F românească.” Cosmin Perţa

Laura este o tanara care viseaza sa iubeasca si sa-si traiasca viata. Totul pare destul de simplu, insa nu e deloc asa. 
Pentru ca Laura este… agent secret. Are voie sa se indragosteasca? Pana unde poate sa mearga? si prin ce trebuie sa treaca pentru a-si implini visele?

Hornuri de argint este o poveste despre un sat cuminte de la frontiera romano-maghiara in anii tulburi de dupa Revolutie. In spatele unui sir de intamplari aparent banale, se deseneaza destine tragice, individuale si colective. Printr-un stil inselator prin simplitate, la prima vedere, autorul surprinde destramarea unei lumi rotunde pe care istoria o deturneaza iremediabil de la cursul ei firesc. Absurd si tragic, totul intr-o naratiune la fel de reala ca lumea in care ne invartim.

„Craii de Curtea-Veche a fost și va rămâne una dintre operele cele mai reputate ale literaturii române, căreia mulți «mateini» îi dedică un adevărat cult. Opera este o evocare plină de farmec amar, de nostalgie sfâșietoare a Bucureștilor, în chipurile sale vechi, de pe la jumătatea secolului al nouăsprezecelea până în preajma Primului Război Mondial. A iubi profund Craii înseamnă a face să retrăiască în imaginar Bucureștii aceia. Desenator și acvarelist de imens talent, Răzvan Luscov s-a preocupat cu devoțiune, ingeniozitate și răbdare să regăsească urmele lumii pierdute în care se desfășoară acțiunea romanului. Întemeiat pe mii de documente de epocă, artistul a reconstituit în sute de ilustrații case, străzi, saloane, oameni, a dat un chip pe care nu-l putem uita lui Pașadia, Pantazi, Pirgu, Penei, Arnotenilor... Cu o pasiune de arheolog, înțelegând că urma realității este cel mai bun combustibil al fanteziei, Răzvan Luscov a suprapus operei mateine o lume de imagini de care nu ne vom mai putea dispensa... mai mult, a redat viață unei lumi dispărute pe care o plângem cu o dulce-amară melancolie.“ (Ion VIANU)

Cartea nuntii, primul roman al lui G. Calinescu, este, asa cum il numea Nicolae Manolescu, un roman „al educatiei sentimentale”, avand ca tema centrala iubirea dintre proaspatul doctor in litere Jim Marinescu si tanara absolventa de liceu Vera Policrat, iubire care se implines- te prin casatorie. Insa Cartea nuntii nu e doar un roman de dragoste, ci si o radiografie a scolii romanesti in perioada interbelica, in care accentul cade pe relatia profesor–elev. Nu in ultimul rand, cartea reliefeaza, prin contrast, societatea moderna, in plin proces de civilizare si de innoire in plan social, economic si tehnologic, care invinge definitiv familia ciudata, tributara unor dogme nefericite a personajului principal, o colectie de babe decrepite si de fete batrane sterile care populeaza „casa cu molii“ in care protagonistul locuieste alaturi de matusile sale.