Literatură română

Cateva dintre calitatile pe care eu le apreciez cel mai mult la o carte sunt simplitatea scriiturii, lipsa de pretentii intelectuale (prin intermediul carora autorul ar vrea sa arate cat e el de destept) si naturaletea textului, adica autenticitatea. „#confuz” are toate aceste calitati. In plus, cartea mai beneficiaza de cateva atuuri foarte importante: povestea este una universala, plina de intamplari credibile, care se pot intampla oricarui om si care pot avea loc oriunde in lume, iar scriitura are o oralitate usor de identificat inca de la primele pagini. (Adrian Telespan)

„#confuz” nu e o carte despre homosexualitate. E o carte despre oameni. Despre drumul fiecaruia spre el insusi. Despre puterea de a accepta ce gasesti atunci cand ajungi la tine. Despre a nu te (mai) minti. Nu atunci cand esti singur si gol si te privesti in ochii sufletului. Pentru ca, atunci, nu ii vei mai minti nici pe altii. Iar asta e primul pas spre asumare. Si numai asa vei putea fi fericit. „#confuz” e o carte despre fericire. Copile, viata e prea scurta pentru a fi nefericit. Vrei sa fii o alta umbra care trece indiferenta prin viata? (Laura Nureldin)

Stiti melodiile alea pe care le auzi o singura data si te trezesti fredonandu-le o ora mai tarziu? E semn ca au intrat in tine. Cam asa e si cu cartea asta. Nu e Beethoven. E un cantec care pare nascut la o chitara, pe plaja, langa un foc de tabara, sub luna plina. Il asculti zambind si iti da o stare de plin. Iti ramane pe piele ca niste fire de nisip. Gandul nu iti fuge in alta parte. Esti acolo, asculti si admiri sinceritatea omului care improvizeaza la chitara fara sa incerce sa iti demonstreze nimic. Canta liber despre ceva-ul lui, timpul trece pe nesimtite, sadind in tine o senzatie de bine. Sa mai canti, Alex! Sa mai canti! (Natalie Ester)

Dincolo de suisuri si coborasuri, de momente-surpriza si certuri interminabile, de scene erotice pasionale si absurd cotidian, acest roman e un incredibil de reusit portret al energiei salbatice, al confuziei mascate in obstinatie, pe care numai la 20 de ani o poti trai. Si tu, draga cititorule, ai fost confuz odata. Si ce bine a fost. Lectura placuta. (Lorena Lupu)

Adu-ti aminte de Renton, adu-ti aminte de Tyler Durden. Adu-ti aminte de filmele care au transpus aceste carti; de Brad Pitt, Edward Norton si Ewan McGregor. Adu-ti aminte de ei, caci ei fac parte din cultura ta, din esenta ta de viata, globalizata la extrem si infinit de sordida. Revezi filmele, reciteste cartile. Razi cu ei; cu toate aceste plasmuiri de oameni ale autorilor, ale regizorilor, ale actorilor. Revezi-le cu prietenii, cu prietena ta sau prietenul tau, dupa sau inainte sa fi facut dragoste. Revezi-le singur; revezi-le, daca mai ai cum, la cinematografe dubioase de cartier. Revezi aceste filme vechi, care au devenit de la lansarea lor embleme cult ale miscarii sociale din care fac parte. Revezi-le si scrie o carte.

Dar scrie o carte despre viata ta, nu a lor; despre existenta ta placuta sau morbida. Nu incerca sa copiezi ce ai citit sau vazut in ele. Lasa-ti imaginatia la joaca, in curtea care se afla in spatele casei mintii tale; dar nu te lasa sedus de mirajul simplist si la indemana al plagiatului. Gandeste-te bine inainte sa pui pixul pe hartie sau degetul pe tasta de calculator, caci de-acolo nu mai e loc de intoarcere. Te tine sa scrii cartea asta?

City Blues. Cantecul asta o sa fie - trebuie sa fie ! - ca viata tuturor oamenilor din orasul asta imputit.

El o sa curga ca o copilarie, apoi va innebuni deodata – adolescenta dureaza cateva clipe! -, apoi trec alte cateva clipe, si se va sfarsi si tineretea, totul se va prabusi in melancolie, melancolia va fi inutila si sfasietoare, iar la sfarsit va cobori moartea, nu se poate altfel.

City Blues. O sa iau tramvaiele de pe sinele lor, o sa iau durerile betivilor, o sa iau strigatele tiganilor - fiareeeee veeeeechi luaaaam! -, o sa iau rondurile care tempereaza marile intersectii, o sa iau praful si lenea, o sa iau amintirile si visele zdrobite ale muncitorilor, o sa iau salariile casierelor, o sa iau ziarele si o sa iau tatuajele domnisoarelor rebele, si o sa le ascult muzica intima.

Imi aprind o tigara. Prea mult gudron. E cancer. Bineinteles ca e cancer. O fumez si o raza puternica evadeaza din soare si ma loveste cu furie, ma loveste ca si cum ar vrea sa imi despice craniul si sa ma ucida.

Romanul „Basica Lumii si a ne’Lumii” continua aventurile celor trei tovarasi de drum din „Scarba sfantului cu sfoara rosie”, aflati acum pe cai diferite, dar cu aceeasi destinatie: cetatea Mandragora, cea chinuita de Fratii Spanzufratii. Danko Ferus invata de la ne’Oamenii Portii ce inseamna adevaratul Cuvant cel Dintai, Femeia Umbra sufla viata peste oasele ingropate ale lui Bartholomeus si adevaratul Taush primeste nou trup de la Cautatorii de Cheie din Valea Roasa, dar in ne’Lume Marea Larva a inceput sa se foiasca si ne’Oamenii se pregatesc de razboi. Cu „Basica Lumii si a ne’Lumii” pasim si mai adanc printre luminile si umbrele vastului univers al seriei Miasma, un amplu proiect de fantezie intunecata al unuia dintre cei mai fascinanti scriitori de literatura fantastica din Romania.

“Flavius Ardelean scrie in Miasma despre lumi alternative pana dincolo de multivers, o fabula a deghizarii grotescului in sublim si invers.” (Marius Mihet, Suplimentul de cultura)

“Aducind laolalta imaginativitate, idei, virtuozitate narativa, intuitie a umanului si, poate, a unei dimensiuni ce transcende umanul, cartile acestui autor ies din sfera prozei lenese, a conformismului „mainstream“. Sint cartile unui profesionist al genului fantasy – sau, si mai exact, „dark fantasy“ –, prea putin abordat la noi, si, de fapt, ale unui profesionist al prozei pur si simplu. A nu se aplica, in cazul de fata, eticheta „paraliteraturii“! Caci – indiferent de „gen“ si dincolo de orice fel de prejudecati de „gen“ – o proza atit de bine scrisa cum este aceea a autorului in discutie se defineste, inainte de toate, ca literatura, fara nici un prefix mai mult sau mai putin minimalizator.” (Bianca Burta-Cernat, Observator Cultural)

Cititorii editurii la care apare aceasta carte si ai mei sper sa gaseasca un folos, printr-o lectura cat mai accesibila cu putinta, a unei lucrari pentru care am dedicat munca zilnica a ultimilor ani si, indeosebi, studierea si consultarea mai multor sute de carti si texte religioase, filosofice si istorice. O particularitate a acestei carti, componenta a confesiunii intime, la care il asociez pe cititor e ca ea nu este numai o carte, ci si exprimarea, pe aceasta cale, a unui parcurs, a unei transformari personale structurale (metanoia). Stravechea zicala Mens sana in corpore sano este cel mai adesea inteleasa ca o subliniere a importantei sanatatii trupesti, cu un accent pe corpul sanatos, care gazduieste si intareste o minte sanatoasa, ceea ce este foarte adevarat, dar la fel de adevarat este si ca mintea sanatoasa conlucreaza cu trupul, pe care il curata, il caleste si chiar il vindeca. Asadar, aceasta experienta noua de viata sau experienta de viata noua a fost o componenta a parcursului personal de care vorbeam si pe care il ofer celor care au nevoie si, cu mai mult sau mai putin efort, se hotarasc sa infaptuiasca o schimbare in existenta lor.

Un mare artist, un superb cizelator, un delicat povestitor, un intelept duios - iata cum cred ca s-ar putea caracteriza in cateva cuvinte Bratescu-Voinesti.
Arta lui de-a povesti e unica in literatura noastra prin discretie, prin simplicitate, printr-o gingasie fireasca. In tot ce a scris e atata masura, atata cuviinta, atata farmec, incat poate servi de model tuturor celor care iubesc intr-adevar literatura buna. (Mihail Sadoveanu)

Cu Marele singuratic (1972), Marin Preda revine la romanescul traditional (istoria unui destin, prezentarea mediilor sociale, conflict moral, instriga sentimentala, etc.) cu o experienta noua, totusi, in ce priveste tehnica epica (eseul patrunde masiv, naratiunea este din cand in cand sparta) si cu dorinta de a trata din unghiul sau de vedere o problema dezbatuta de toata literatura moderna: raportul dintre personalitatea individului si determinismul istoriei. Tema mai intima a cartii este incercarea de a iesi din istorie. Eugen SImion

Titlul reflectă esența acestei cărți ușor de lecturat – amintiri nostalgice înșirate pe filele cărții precum bijuteriile unei doamne. În carte se regăsesc o serie de povestioare ușoare, care au rămas în memoria scriitoarei sub forma unor emoții plăcute pe care ține să le împărtășească cititorilor săi. Sunt întâmplări pozitive, ce stârnesc o stare de bine, de destindere, și încurajează plăcerea de a citi.

Autoarea, Tatiana Mărgescu, se descrie pe sine drept o răsfățată a sorții,  înconjurată de dragoste părintească și de bunăstare materială. Și totuși, unele regrete sunt inevitabile.

„Am avut norocul să mă nasc într-o familie cu oarecare posibilități materiale, nu am fost răsfățată, dar nu mă pot plânge că n-am avut parte de îngrijire bună și, mai ales, de multă dragoste din partea părinților, respectiv a bunicilor materni. Practic, nu mi-a lipsit nimic, atât în copilărie, în adolescență, cât și bună parte din anii tinereții; și totuși… cum se zice, omul nu este niciodată pe deplin mulțumit cu ce are, respectiv am rămas cu nostalgia că nu am purtat niciodată (ca alți copii) pantofiori din lac negru cu baretă, asortați cu ciorapi de bumbac fin de culoare albă.”

Jim se îndrăgosti fulgerător de albastru într‑o primăvară, când i se umflară amigdalele și trebui să‑și dea în gât cu albastru de metil. Văzând rezultatul tratamentului, își vopsi părul și mustața în albastru, își trase un costum albastru și își cumpără melon albastru. Găsi într‑un magazin chiloți și pantofi albaștri,
care se asortară la gardul nou construit, vopsit în albastru. În curte avea un vișin pipernicit, pe care Jim îl făcu repede albastru, cu un spray cumpărat la colț de stradă. În doi ani își albăstri soția cu argint coloidal și începu să aibă impresia că este urmărit pe stradă de doi bărbați în uniforme și cu șepci albastre.

Aceasta nu este o carte. Arata ca una, dar nu este. Iti propun sa o numim culegere de texte. Sunt materiale aparute in ultimul an la emisiunea Starea natiei. Este a doua isprava de genul asta pe care o facem, iar daca prima n-ar fi avut succes, cea de-a doua n-ar fi existat. Asa ca nu noi, cei de la Starea natiei, suntem de vina, ci voi, cititorii. Ce-o sa gasesti in interior? Opiniile noastre, ale muncitorilor de la emisiunea Starea natiei, despre teme mari si mici din societatea romaneasca. Le-am grupat in cinci capitole si le-am mai condimentat cu desene de Mardale.

Dan Radu Rusanu, finantist si om politic, membru al Partidului National Liberal din ianuarie 1990, „eminenta cenusie“ a partidului si negociatorul desemnat de toate conducerile PNL in relatia cu celelalte partide. In mai 2013, s-a autosuspendat din partid, ca urmare a nominalizarii sale de catre Parlament in functia de presedinte al Autoritatii de Supraveghere Financiara (ASF). In 2014, printre alte masuri, ASF a introdus administrarea speciala la S.C. Astra Asigurari, prilej cu care presedintele Romaniei la acea vreme, Traian Basescu, a afirmat: „Daca au introdus Astra intr-o astfel de procedura in mod nejustificat, cred ca ar trebui sa fie consecinte...“ „Consecintele“ au urmat la numai cinci zile dupa acuzatia de incompetenta adusa de catre presedintele Romaniei lui Dan Radu Rusanu: pe 25 februarie 2014, acesta a fost arestat. Prilej cu care si-a propus sa devina nu neaparat scriitor de inchisoare, ci autorul acestei carti despre ceea ce inseamna culisele puterii in Romania postdecembrista, scrisa cu un real talent de povestitor. O carte cat un bun roman politic contemporan. - Constantin Munteanu

    Fragment din volumul "Mai sunt judecatori la Berlin" de Dan Radu Rusanu:

    “Il stiam pe Liviu Dragnea ca unul dintre liderii marcanti ai PSD si un presedinte de consiliu judetean „cu vana”, cum se zice.
    Am acceptat propunerea si, imediat ce ne-am intalnit, Liviu intrat direct in subiect:
    - Alianta PSD-PDL merge foarte prost. Prim-ministrul Emil Boc si PDL-ul sau nu respecta protocolul incheiat in decembrie 2008, criticand mereu actiunile ministrilor PSD, iar Traian Basescu ne ataca tot timpul cu sau fara motiv, in special pe Mircea Geoana, presedintele PSD, viitor candidat la Presedintia Romaniei.
    Am zambit rautacios:
    - Parca am mai vazut filmul asta in urma cu doi-trei ani...
    „Chiar daca lupul a schimbat jumatatea galbena a blanii cu o jumatate rosie, naravul i-a ramas" - am continuat sa-i spun, darnumai in gand, sa nu stric inceputul unei colaborari PSD-PNL care se profila.
    Vizibil bucuros de intalnirea cu mine, Liviu a continuat:
    - In curand, cei doi lideri, Traian Basescu si Mircea Geoana se vor confrunta direct in lupta pentru presedintie.
    - Va candida si Crin Antonescu, l-am informat eu.
    - Sigur ca da, a acceptat Liviu Dragnea. Primii trei cei mai bine plasati, care se stiu deja, vor fi intr-o ordine greu de ghicit acum. Traian Basescu, Mircea Geoana si Crin Antonescu, ori invers. Ar fi bine ca, in turul doi, cel care ramane in lupta cu Traian Basescu, pentru ca asta se profileaza deja, sa fie sprijinit de candidatul de pe locul trei si sa beneficieze de un transfer al voturilor obtinute de acesta in turul intai.
    In principiu, am fost de acord cu propunerea lui Liviu Dragnea, propunere de sprijin reciproc impotriva lui Traian Basescu si, totodata, i-am propus si o alianta parlamentara a celor doua partide, prin sustinerea reciproca a initiativelor parlamentare si contracararea actiunilor PDL.
    A ramas sa-l informez pe Crin Antonescu despre propunere si sa luam si acceptul Biroului Politic Central al PNL pentru aceasta sustinere politica reciproca intre PNL si PSD.”

Desi foarte diferite intre ele, fiecare povestire a lui Florin Iaru iti face pofta de urmatoarea. Fie ca este vorba despre incursiunea unei furculite in farfuria de mincare, despre amintiri ale cuceririlor din Vama Veche, despre Costelus de la scularie care isi baga seful in boale cu auzul lui supraomenesc, despre cum isi petrece vara Mos Craciun sau despre misterioase papusi vii, fiecare text e scris cu mult umor si maiestrie. Unele sint triste, altele ludice, insa toate se citesc pe nerasuflate si cu dorinta ca, atunci cind termini una, sa existe mereu o urmatoarea. 

„Cu aceeasi verva, economie si exactitate lexicala (frazele au o precizie si o cadenta de bisturiu narativ), Florin Iaru ofera o mica panorama de fictiuni ingenioase, exersate in mai multe registre, de la realismul comic si anecdote fals-moralizatoare, la un horror & fantasy desprins parca din comics-urile ce au inspirat seria Tales From The Crypt, dar intotdeauna cu un twist stilistic. Comic-parodice, «crude si insolite», scandaloase si morbide, povestirile lui Florin Iaru, desi, prin forta restrinsa a textului, schematice din punctul de vedere al psihologiei personajelor, sint atipice si vin in contra unui orizont de asteptare nu doar fictional, dar si moral.” (Marius Chivu)

In 1977, anul marelui cutremur, Olimpiu este un tinar pedagog la un internat de liceu din provincie, fara vreo perspectiva de avansare profesionala si avind relatii uneori de-a dreptul periculoase cu elevii pe care ii supravegheaza. Are o sotie, Dida, si un fiu, Mihai, iar apartamentul lor este mereu calcat de socri, de parinti, de frati si surori. Dintre acestia se remarca Radu, fratele Didei, diagnosticat cu o boala psihica, dar care, dupa cum descopera Oli, are de fapt abilitatea de a transfera in constiinta sa spiritul unui plutonier al armatei romane din 1917 si noteaza cu acribie povestea acestuia intr-un jurnal. Cititorul devine astfel martorul vietii cotidiene sub regimul comunist, marcata de sordid si de frica de autoritati, precum si al momentelor tensionate prin care treceau soldatii romani spre finalul Primului Razboi Mondial. Doua lumi indepartate si la fel de cenusii se intilnesc in Transfer, o fresca a unor epoci de mult apuse.

Satul Mireni pare un loc banal, dar locuitorii lui nu sint nici pe departe niste oameni obisnuiti. Un tinar trece cu motosapa dintr-un capat in celalalt al satului, lasind in urma un dezastru, un pilot aduce la sol avionul de vinatoare si afla ca baietelul sau s-a vindecat misterios de o boala incurabila, un cutremur devasteaza Bucurestiul... Planurile multiple din real aluneca pe nesimtite in fantastic, iar toate firele de la inceputul romanului, aparent haotice, converg spre padurea de salcim, sursa mierii cu proprietati misterioase, ce pare sa determine irevocabil soarta personajelor. O poveste in crescendo, incadrata intr-un timp magic, ce are puterea de a-l vraji iremediabil pe cititor.

O odisee a pasiunii si melancoliei. Un manifest hedonist. O epifanie erotica.

Alina, o femeie educata, crescuta in spirit liberal, face o pasiune pentru un misterios barbat musulman, fara studii, socant de frumos, prin care descopera dimensiuni nebanuite si intunecate ale sexualitatii proprii. In ziua in care ii spune ca e salbatic de atragatoare, ea devine o fiara. Se prosterneaza in fata vitalitatii si virilitatii lui, a ceea ce timpul si virsta ii rapesc ei. El ii daruieste elixirul tineretii.

Pendulind riscant intre Eros si Thanatos, "Numele tau si alte erezii" este o versiune contemporana a Frumoasei si Bestia, scrisa cu umor si dramatism. Este o carte despre cruzimea dorintei, despre obsesie si capitulare, despre actualul Babilon occidental, despre confruntarea, pe teren londonez, dintre lumea vestica si culturile musulmane, despre instinctele barbatilor din Orientul Mijlociu, despre absurditatea notiunii de dusman. O carte despre fanatismul religios si antireligios si despre solidaritatea dintre femei.

În limbă e plăcerea! Asta e una dintre vorbele favorite ale lui Răzvan Exarhu, om de radio, de televiziune, bucătar şi acum autorul unei cărţi cu fericirea în titlu.

De la primul rând scris se simte că îi place să vorbească, în aceeaşi măsură în care îi place să observe şi să asculte. E acel tip de povestitor pentru care tăcerea şi cuvintele sunt la fel de importante. Iar curiozitatea lui tandră şi crudă, în acelaşi timp, compune un tablou viu în care se amestecă emoţiile primei zile de şcoală, şlapii târşâiţi ai românilor, relaţia dintre eschimoşi şi raw-veganism, revolta anti sistem, alcoolul, cărţile, crucile făcute în autobuze, prietenia, urzicile, clişeele, narcisismul din social media, ecologia, salata boeuf, hipsterii, postul, bunicul lui Bob Marley, tradiţiile pierdute, bicicliştii aroganţi, discuţiile cu părinţii, nostalgia, cretinii, obsesia pentru viaţă sănătoasă şi multe alte subiecte care ne umplu vieţile şi conversaţiile, ne indignează şi ne emoţionează pe toţi. Umorul textelor este mereu dublat de o duioşie şi de o sensibilitate care te pot face să râzi şi să plângi, la câteva rânduri distanţă. Iar cartea este construită ca să poată fi citită de oriunde, ca o tavă cu o prăjitură care are alt gust în fiecare pătrăţică, din care ronţăi încet şi îţi doreşti să nu se termine.

„Radu Gavan m-a cucerit de la prima carte, insa abia acum, cu "Diavoli fragili" a iesit la iveala uriasul sau talent scriitoricesc. Cu cel de-al treilea roman, Radu Gavan face un salt extraordinar spre MAREA literatura. Intr-o discutie prieteneasca, Radu imi spunea ca are senzatia ca acest roman e ca un monstru care o sa se ridice si o sa umble de unul singur prin lume, iar asta am simtit si eu in timpul lecturii.

O carte despre fragilitatea liniei ce desparte binele de rau, realitatea de fictiune, o carte despre consumare, renastere si eliberare. O minunata pledoarie pentru scanteia vie a literaturii si tributul pe care uneori arta si creatia le cer omenescului din noi." Camelia Cavadia

„Diavoli fragili este, in opinia mea, cea mai buna carte de pana acum semnata de Radu Gavan. 

Ingredientele care l-au facut pe autor o voce aparte in literatura romana contemporana se regasesc si in acest roman, intr-o alta combinatie: violenta, macabrul, accentele psihologice si de thriller, limbajul neingradit, pasajele socante, suspansul bine strunit, ritmul alert, atmosfera apasatoare, sumbra, caruselul de personaje, povesti si emotii. Lor li se adauga o pendulare perpetua intre onirism si realism, intre naratori, intre scriitori si scriituri, intre fictiuni si metanaratiuni. 

Cred ca cel mai important aspect care transpare din Diavoli fragili este tocmai dragostea pentru literatura, o literatura care te obsedeaza, absoarbe si consuma, o literatura prin si pentru care traiesti. Cartea lui Radu Gavan e o lentila tulburatoare prin care poti privi lumea. " Eli Badica

Cînd merge în oraşul natal să petreacă Paştele la părinţi, Robert află de la sora sa, Camelia, că, în urma unor analize, mamei lor i-a ieşit că are o boală cu transmitere sexuală. Aşadar, fie ea, fie tatăl lor, fie amîndoi ar avea relaţii cu altcineva. Cei doi fraţi încep o anchetă detectivistică: vor să afle care din părinţi este „vinovatul”. În timpul căutării, Robert îi reîntîlneşte pe Lone, un bătrîn beţiv care pe vremuri i-a marcat copilăria, şi pe Oana, prima lui iubită, întoarsă de la muncă din Italia, dar, mai presus de orice, îşI reîntîlneşte trecutul. Cititorul descoperă că trădarea are o tradiţie în această familie, fie că e vorba despre prima iubire sau despre viaţa unchilor, mătuşilor sau bunicilor.

„Extraconjugal e la bază un roman noir, începînd cu enigma propusă în prima frază (dezvoltată apoi concentric), continuînd cu vocea pe care e construită cartea (cinică, ironică, amuzantă, briliantă stilistic) şi sfîrşind cu modul ambiguu în care se produc rezolvările. Mihai Radu panoramează, printr-o mişcare fluidă, o lume contemporană în care intră şi neoanele metropolei, şi praful în suspensie al provinciei, şi scenetele vieţii corporatiste, şi scenariile erotice inutil elaborate ale adolescenţei, şi nervii plesniţi ai căsniciilor, şi teasing-ul extraconjugal; şi piste false, şi elegii, şi comedii, şi drame. Totul e alert, sclipitor, profund, memorabil.” (Mihai Iovănel)

„Personajul-narator din Extraconjugal, Robert Nicula, simte enorm şi vede monstruos. Dotat cu aptitudini analitice hipertrofiate, foarte sensibil la ridicol, el simte nevoia să pună sub lupă existenţa sa şi a celor apropiaţi. O pasageră, dar intensă aventură extraconjugală generează ireversibile mutaţii în interiorul cuplului şi pune în mişcare un mecanism narativ pe cît de simplu, pe atît de sofisticat. Un roman emoţionant şi puternic despre fragilitatea relaţiilor dintre părinţi şi copii, dintre soţ şi soţie, o poveste fascinantă despre timp şi despre oameni, în care «în fiecare clipă lumea moare cu totul şi se naşte cu totul în clipa imediat următoare».” (Carmen Muşat)

Roman de maturizare, roman al deformării, 12 povestiri cu acelaşi narator, toate aceste variante sînt corecte şi, în acelaşi timp, departe de a descrie cu exactitate Copilăria lui Kaspar Hauser, o reinterpretare a motivului literar al copilului crescut de lupi. Romanul lui Bobiţă, pasager al tramvaielor ceauşiste, explorator al vechilor crematorii şi al şantierelor din Berceni, este şi unul dedicat Bucureştiului, surprins în perioada sa de trecere de la socialismul luminos la democraţia originală. Dar cea mai importantă rămîne explorarea memoriei într-o proză ce se hrăneşte din materia vîscoasă a melancoliei.

Tătuţu • Ion Maiorescu • Balkan • Barbut • Crematoriul • Spre Ciocăneşti, Călăraşi • Duhul din lampă • Scriu despre Ashbery • Popa Mihai • Ninge în Tyria • Playing it hard • Knossos

Tudor Klein şi Irina, logodnica lui, pleacă pe o insulă cu puţinii bani pe care reuşesc să-i pună împreună deoparte, plănuind să trăiască modest o perioadă cît mai lungă. Cum arată o vacanţă de cîteva luni? Ce se-ntîmplă după cele şapte zile de euforie pe care le cunoaştem cu toţii? Ultraviolenţă, ultima parte a trilogiei Poker, este o analiză de cuplu – un roman despre singurătate şi dragoste.

„Scriind Ultraviolenţă, m-a interesat un singur aspect: cum sună romanul pe care vrei să-l iei cu tine la plajă într-o vacanţă în care n-ai venit să citeşti?” (Bogdan Coşa)

Ediţie ilustrată

„Spuneţi-mi Ochi. Fiindcă n-am decît unul. Pe cel drept. Pe celălalt l-am pierdut într-un lan de porumb unde m-a aruncat o femeie... Cînd m-am apucat să scriu aceste poveşti sau ce-or fi ele, am făcut-o pentru mine şi pentru pisicile cu care am intrat în contact. Dacă nu le-aş fi scris în româneşte, poate că acum aş fi fost bogată, după cum mi-a spus o prietenă din America. Dar, cînd Cristian vrea să publice pe numele lui tot ce am scris eu, asta mi se pare scandalos. Chiar dacă – aici trebuie să-i dau şi lui dreptate – nici un editor din România n-ar accepta să intre în relaţii contractuale cu o pisică, decît riscînd să fie taxat drept nebun. Drept care spun aici că îi cedez lui Cristian Teodorescu drepturile mele de autor şi tot ceea ce decurge din ele pentru acest roman, căruia el i-a dat numele Cartea pisicii.”

Romanul Mirii nemuririi a fost distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române pe anul 2006.

Dacă există o marginalitate interesantă, aceea a devianţilor, a infractorilor, a boemilor, a lumii interlope, care a atras dintotdeauna privirea artei şi a presei, Radu Aldulescu ne atrage atenţia asupra umanităţii umile – „mirii nemuririi” –, de rang secund, care vieţuieşte dintotdeauna în marginea istoriei, dar, ase-menea speciilor invizibile, aparent minore, este cea care perpetuează atît specia şi pătura de excluşi ai societăţii, cît şi valorile simple, de bază, alfabetul umanului. Vieţi simple, drame etern umane, existenţe fără istorie, de care romanul, în goana sa după senzaţional şi atipic, nu s-a mai interesat consistent de la Zola încoace. Mirii nemuririi trăiesc în afara timpului.

„Radu Aldulescu este, după părerea mea, cel mai puternic prozator, omul cu filonul narativ cel mai viril din proza noastră apărută după ’89. Mirii nemuririi este un roman greu de înghiţit, dar vă asigur că toată această mîzgă, toată această existenţă pestilenţială ştie să se alchimizeze şi are şi ea doza ei de sublim.” (Dan C. Mihăilescu)

O plimbare pe întuneric, la cinci dimineaţa, printr-o pădure populată, zice-se, de mistreţi. O conferinţă internaţională cu două sute de femei şi un singur bărbat: interpretul. Un meniu franţuzesc într-un oraş populat de români, germani, maghiari şi sârbi. O idilă cu o actriţă pentru care rolul vieţii este scoaterea partenerului din minţi. O carte poştală despre una (sau doua) dintre casele vieţilor noastre şi o alta despre oraşul în care ne ducem zilele . O poveste despre un cântec în care bănuieşti fiori tantrici, pentru a conchide că e de fapt despre timp. O incursiune în lumea absurdului cazon şi a hazului fără voie. O restanţă studenţească şi stânjenitoarele ei consecinţe. O plecăciune în faţa unei voci şi a unei chitare. O păţanie cu scalde nocturne şi miliţieni cu instinct literar. În fine, relaţia subtilă dintre un meci de fotbal şi o coadă la carne. În total, treisprezece texte de aducere aminte. Cu stupori şi înveseliri. Cu exasperări şi jubilaţii. Cu arome vechi şi dulciuri noi. Cu foame de viaţă şi de poveşti. Am fost cândva femeie de onoare îl dezvăluie pe Radu Paraschivescu în ipostaza celui care se uită înapoi şi simte – uneori tandru, alteori năprasnic – nevoia confesării.

Felix Sima, un tanar de optsprezece ani, vine in Bucuresti la unchiul sau Costache Giurgiuveanu pentru a urma Facultatea de Medicina. Aici ii cunoaste pe membrii familiei si pe un prieten al acestora, Leonida Pascalopol, fiind in mod special atras de Otilia, fiica vitrega a batranului. In timp ce Felix este prins intre dragostea pentru Otilia si aplecarea catre studiu, Otilia, la randul ei, oscileaza intre afectiunea pentru prosperul si galantul Pascalopol si atractia pentru tanarul, dar neexperimentatul Felix. Roman citadin de tip clasic si balzacian, Enigma Otiliei este, dincolo de povestea de dragoste a celor doi tineri protagonisti, o fresca a burgheziei bucurestene de la inceputul secolului XX. apartinand unuia dintre cei mai mari critici si istorici ai literaturii romane.

Pe copertă: Egon Schiele, Tânăr în tunică violet, cu mâinile împreunate, 1914

„Atlet al realismului ezoteric şi campion al tristeţilor metafizice, Dan Stanca este cel mai dostoievskian (şi eliadesc) scriitor din peisajul nostru literar. De peste trei decenii se luptă narativ cu demonismul, erezia, vinovăţiile năucitoare şi ispăşirile halucinante. Indiferent că-i vorba de mistică, politică, sexualitate, de ocultism, legionarism, alcoolism, alchimie, gazetărie, simbologie sau guénonism, el alcătuieşte frenetic scenografii fantaste, şubrezite de ispite abisale, iniţieri morbide, deprimism hipnotic, hierogamii şi hierofanii delirante. Proza lui pare că rivalizează sufleteşte cu lupta biblică din Vadul de la Peniel.
Imaginaţi-vă, acum, un «Fenomen Piteşti» conjugal (cu o soţie torţionară), corelat cu destinul aiuritor al lui Sandu Tudor, stranietatea iniţiatică a grupării Rugului aprins de la mănăstirea Antim, sculptori atinşi de «tipologia deznădejdii şi deformării», dispariţii magice din puşcăria Aiudului, şocante inserturi erotice de tantrism punitiv, plus un final paradoxal – totul textuat cu sarcastică ambiguitate de personajul… Hector Noroaie!
Altminteri, o lecţie tulburător parabolică de ce poate însemna, în istorie, ca şi în destinul individual, coincidenţa contrariilor.“ (DAN C. MIHĂILESCU)

„Pentru mine, un roman este transformarea demonului sau a daimonului în înger. Mi-am gândit cărţile ca pe un proces spiritual, în care plec de undeva de foarte jos, sau în orice caz dintr-o materie foarte frământată şi chinuită, ca să ajung la o transparenţă unde sensurile spirituale se pot desluşi.“ (DAN STANCA)

O poveste reală despre încercarea de a supraviețui prin ficțiune, o narațiune alertă și acaparantă despre lumi care se construiesc acolo unde limitele organismului nu te lasă să ajungi. Romanul autobiografic al lui Teodorovici este locul în care, rînd pe rînd, superstițiile se transformă în miracole, iar miracolele pot fi oricînd luate drept coincidențe, lăsîndu-i cititorului libertatea de a umple cu sens întîmplările.

17 poveşti dintr-un bloc cu patru etaje din Bucureşti. Vieţile personajelor comunică prin pereţii subţiri. În această comunitate de locatari vechi şi noi, intimitatea devine fluidă. Destinele personajelor se intersectează, apartamentele au propriile istorii, cuplurile îşi trăiesc sub ochii celorlalţi ritualurile şi descompunerea. Dincolo de uşile închise e o lume în mic, cu bucuriile şi tristeţile ei infinitezimale.

Cîştigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom, ediţia 2017

„Mihai Marinescu, de profesie copywriter şi de vocaţie cîrtitor, iese de sub tirania termenelor de predare şi se apucă de taximetrie. El face, altfel spus, un pas înapoi. O mişcare de downshifting, cum i se spune în branşă. Mihai are în bagaj un noian de nemulţumiri şi cîteva vise. Printre acestea din urmă, un cîştig la loto şi publicarea unui roman. Scăpat de brief-uri şi pitch-uri, fără să ştie că ele îl pîndesc la o cotitură a sorţii ca să-l reia în primire, omul îşi face timp să observe cît de trăşcălie e lumea în care se învîrte. De ce? Fiindcă în drumurile lui Mihai Marinescu dă peste autori de «literatură insuflată» (Căzut din accelerat, o carte cu un titlu, hm, personal şi cu un succes, nu-i aşa?, rapid) şi căpetenii interlope cu experienţe extracorporale, în plină transă mistică. Peste alţi downshifteri care ar vrea să picteze biserici, pentru ca pînă la urmă să orneze pereţii unei vile ţigăneşti cît un transatlantic. Peste editori care îşi tarifează prefeţele la cuvînt: cincisprezece euro cuvîntul ultraelogios, zece euro cel elogios şi cinci euro cel pozitiv-neutru. Peste conferinţe despre paranormal la care te umflă rîsul. Peste un weekend al porţilor deschise în comuna Buzescu, unde ţigodele rromilor devin obiect de interes mediatic planetar. Nu în ultimul rînd, peste amintirea lui Mircea Eliade, a cărui evocare provoacă mereu episoade şi reacţii imprevizibile.
În cîteva vorbe, asta e povestea din Downshifting. O poveste cu zvîc şi poantă. La prima lui carte, Alexandru Done dă impresia că scrie fără efort, din poignet, cu un control dezinvolt al acţiunii, al frazelor şi al efectelor speciale. Salut în el un talent care face explozie acum şi care e aşteptat, ca toţi debutanţii, să confirme la a doua apariţie.” (Radu Paraschivescu)

Se poate construi o tramă polițistă în marginea ultimei şcoli filozofice din Atena, închisă de împăratul Iustinian în anul 529, şi a celor şapte reprezentanţi ai ei, în frunte cu Damaskios? Se poate, răspunde Andrei Cornea, făcând din ultimul episod al filozofiei eline o poveste plină de mistere şi de răsturnări spectaculoase care-l ţine pe cititor cu sufletul la gură. Prin fața noastră trec locuitori ai fictive Atlantida prinși într-un proiect de creștinare, prinți persani care botează ideile filozofiei în sângele ideologiei, episcopi care, în zorii creștinismului, fac ordine în panteonul grec, discipoli străluciți care apar travestiți ca în comediile lui Shakespeare, spectaculoase turniruri intelectuale în care se înfruntă adepții teoriei potrivit căreia lumea e făcută din Nimic cu cei convinși că ființa e eternă… Și un povestitor despre care aflăm abia la sfârșit cine este și cui anume îi deapănă fabuloasa poveste a vieții sale.

„Ei bine, am spus, noi, filozofii, formăm acest lanţ de aur, noi suntem legătura de nedesfăcut dintre cer şi pământ, noi suntem, cum s-a spus, «rasa divină»! Dar, atenţie, asta n-ar trebui să fie motiv de înfumurare deşartă, aşa cum vedem în multe cazuri, căci cinstea se cumpăneşte cu o mare datorie, pe care cu greu şi puţini dintre noi izbutim s-o plătim cumsecade. Şi sperăm să nu se rupă odată cu noi acest «lanţ de aur», ci să-l încredinţăm pe mai departe celor care vor veni după noi, din generaţie în generaţie, pentru ca să nu se piardă de pe lume amintirea a ceea ce-i adevărat, frumos şi măreţ.“ (ANDREI CORNEA)