Literatură română

 „Nuvelele il anunta oarecum pe viitorul romancier si sub raportul artei compozitiei. Nu se fac nicaieri lungi si obositoare introduceri in vederea pregatirii conflictului, nici descriptii suplimentare menite sa completeze ceea ce conflictul propriu-zis al nuvelei nu poate scoate la iveala. Personajele apar din primele randuri in plin zbucium sufletesc […], iar in momentul final, fixand un punct maxim al intensitatii dramatice, se lipseste de orice explicatii ulterioare […]. Aceste calitati ale artei sale, Rebreanu le va dezvolta considerabil in marile lui romane sociale, Ion, Rascoala si Padurea spanzuratilor, lucrari care constituie piatra de temelie a romanului romanesc.” - Ovid S. Crohmalniceanu

    CUPRINS:
• Rafuiala
• Prostii
• Catastrofa
• Itzic Strul, dezertor
• Glasul inimii
• Golanii

"Exit 45" este un roman academic american. Acţiunea de secol XXI descoperă o Americă scindată între radicali și conservatori, între diferitele grupuri etnice, între intervenţioniști și pacifiști, între cei militanţi-cu-tot-dinadinsul și cei alergici-la-orice-idee-de-schimbare, între profesori și studenţi, între Wall Street și main street. Personajele vin din medii diferite ca ortodoxia sârbească și catolicismul polonez, din China mai nou capitalistă și Argentina pampasurilor lovite de secetă. Stereotipurile sunt deconstruite și reconstruite, un fir narativ e vecin cu Conversaţia lui Coppola, thriller psihologic, dacă vreţi, iar altul se trage din marșul de la Selma, Alabama. Romanul nu respectă tabuuri, e un studiu de sistem și are ritmul unei autostrăzi americane: goană cu motorul turat la maximum, depășiri legale și ilegale, frână până la zero, așteptare panicată, plecare în trombă și, din nou, goană susţinută.

Majoritatea scenelor se petrec în perimetrul Richmond — Washington — Baltimore, bine-cunoscut pentru tensiunile politice la nivel înalt, pentru lumea academică și așa-zisul coridor tehnologic, pentru criminalitatea ridicată și, nu în ultimul rând, pentru cutremurele sociale iscate de lupta pentru libertăţi civile. Tensiunea se acumulează treptat de-a lungul celor patru părţi ale romanului. Ceea ce începe ca un amuzament se transformă într-o obsesie. Regulile jocului se schimbă din mers. Disperarea hackerului, a celui care ajunge să instaleze microfoane în cabinete și săli de curs și care monitorizează înregistrările, este, în Exit 45, cel puţin la fel de mare ca a lui Harry Caul, personajul lui Coppola din Conversaţia, sau a fotografului din Blow Up-ul lui Antonioni.

Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit este continuarea romanului Turma păstorului mut, apărut în 2016. 

„Cînd prezentul nimiceşte utopia şi viitorul, ne rămîn ucronia şi trecutul. Scriind despre munca lui de gropar al comunismului (mai exact: «dezgropar»), arheologul şi poetul Marius Oprea şi-a descoperit vocaţia prozei lapidare, intense, mişcătoare. Primul său roman, Turma păstorului mut, era un parcurs al regăsirii de sine şi vindecării, nucleul unei alegorii metonimice a României – Spitalul Socola. Acum, autorul îşi extinde formula. Rezultatul, un dialog între memoriile primului Bazileu al Imperiului Român de Răsărit din 2056 şi un manuscris al său de aceeaşi factură din 2016, este o ucronie patafizică. Astfel, eliberată de constrîngerile speculaţiei raţionale, (auto)ficţiunea prefigurează o lume viitoare în care toate problemele şi-au găsit soluţiile. Multora, acestea le vor părea delirante. Dar dacă sînt singurele?” (Sorin Antohi)

„SF sau literatură confesivă? Talent uimitor, nedrămuit, de a imagina România peste 40 de ani sau o coborîre şovăielnică în sinele pierdut şi, apoi, regăsit? Pe de o parte: România, ţară ce devine imperiu, cucerind Germania, exportînd acolo «Tihna Trupească şi Liniştea Sufletească», ţară al cărei Imn Naţional este Somnoroase păsărele, compus de un copil, ţară care se apără de nori radioactivi cu Brîul Maicii Domnului, ţară în care Bucureştiul ajunge sediul Parlamentului European. Pe de altă parte: amintiri disparate şi înduioşătoare despre «ultimul arbore», «pasărea ploii», şarpele anguis fragilis, cîntecul guguştiucului care anunţă «iminenţa înălţării soarelui pe cer», nucul iubirii, drumul spre insula Amorgos, din arhipelagul grecesc. De fapt, o caldă poveste de iubire, marca Marius Oprea, născocitor de fapte viitoare şi înţelept tălmaci de semne ale prezentului. Iubire: pentru ţara sa, pe care – prin puterea prozei – o face să fie altfel, populată cu personaje ce ne par cunoscute, construite cu o suavă plăcere, cu o gingaşă ironie. Şi iubire pentru Cristina! Aflaţi în carte de ce, prin Cristina, Imperiul Român de Răsărit îşi pierde numele şi rînduielile.” (Ovidiu Şimonca)

„Alex Tocilescu este un tip cult, cu imaginaţie şi umor, căruia îi plac muzica, pisicile, conversaţiile şi satul 2 Mai. Aşa sînt şi povestirile lui populate cu extratereştri, politicieni, locatari de bloc, diavoli sau feline: au o naturaleţe absurdă, o impuritate elitistă şi un umor neconvenţional – trei atuuri care pe unii îi vor face să ridice statui, iar pe alţii din umeri. Căci în realismul paralel al lui Tocilescu se intersectează mai toate genurile: parodia şi parabola, satira şi apocrifa, farsa şi pornograficul, fantasy-ul şi autoficţiunea. Ingenioasele sale proze sînt punk, pulp, prozac. Ca şi cum Iisus, Harms şi Tarantino ar intra într-un bar unde cîntă David Bowie. Orice se poate întîmpla. Inclusiv ca barmanul să fie o pisică.” (Marius Chivu)

Luni dimineaţa, pe Strada Cimitirului din orăşelul Luna de Jos, va avea loc deschiderea unui nou magazin, cu o denumire insolită: Măcelăria Kennedy. În jurul acestui eveniment, pus la punct în cele mai mici detalii, se derulează un carusel de întîmplări năucitoare, petrecute timp de trei zile şi trei nopţi, înainte de inaugurare, cu personaje simpatice, grave şi totodată pline de umor, cu îngeri durdulii, licurici, drăcuşori roşii, ţînţari vampirici şi berze costelive visînd la o ţară unde plouă cu broaşte. O lume care se dezlănţuie sub efectele tandre ale încălzirii globale şi ale eclipsei totale de soare. Un roman burlesc, un roman comic, atins pe alocuri de dramatism, cu pagini care provoacă hohote de rîs, dar şi cu poveşti de dragoste de o poetică senzualitate. „Dar cine o fi Kennedy, vreun măcelar celebru?”, întreabă, hamletian, unii locuitori din Luna de Jos. Imuni la marile probleme ale omenirii, îngerii ridică, indiferenţi şi candizi, din umeri…

De cite ori trecea de poarta acestui spital parca i se lasa un nor negru inaintea ochilor, toata tineretea ii fusese tulburata de boala maicasii, care o aducea uneori zi de zi intre zidurile spitalului, pe vreme buna, Lidia se plimba cu maica-sa kilometri, prin curte, intre pavilioane, povestindu-l filme, piese de teatru, carti citite, fara nicio reactie din partea bolnavei, care-i atana de brat ca un bolovan.

Era limpede ca nu asculta ce-i spunea fiica-sa fiindca mintea-i era blocata de un singur gind: pierderea averii luate de comunisti, insotita de regretul ca Lidia parasise satul lor in loc sase marite cu baiatul popii, ori cu al padurarului, ori cu al fostului primar. Ce-i trebuise Lidiei sa plece la Bucuresti si sa faca facultatea de chimie?  Si ce daca fusese sefa promotie? Ca sa-si petreaca toata viata intr-o fabrica si cu inima tremurind de frica accidentelor de munca? Un technician de treizeci si cinci de ani ramasese orb pe viata dintr-o substanta care-i sarise-n ochi. Aceste ginduri obsesive o macinau zi si noapte. La un moment dat al plimbarii o tragea pe Lidia spre pavilion si abia ce deschidea usa rezervei ca se si aseza in pat, cu fata la perete, semn ca nu mai vrea sa vada pe nimeni.

Boala maica-sii ii zdruncinase Lidiei echilibrul sufletesc si asa destul de subred, pe-atunci incepuse cu antidepresivele si cu somniferele. Increderea inoameni  i se clatina mai de mult. Moartea tatalui ei ii demonstrase cit se putea bizui pe coeziunea si mai ales pe sinceritatea familiei, pentru surorile tatalui ei, Lidia si maica-sa erau socotite niste straine. Bunica paterna a Lidiei urmind exemplu surorilor celui plecat si pentru armonia-n familie, se distantase si ea de vaduva si de orfana.

Cit esti sanatos si ai de toate, si, mai ales bani, toata lumea ti-e prietena. Te-mbolnavesti si-ai scapatat, te ocolesc toti de parc-ai fi o groapa-n drum.
Cind se-nsoara un barbat, se-nsoara cu o femeie, cu un neam intreg, femeia se marita si ea cu un barbat, nu cu tot nemul lui. Familia se divizeaza-n celule. Nu e raspunzatoare una de celelalte, fratii sun frati cit sint la parinti. Apoi devin soti, sotii, gineri, nurori.

Pe Zamfira Busuioc boala o-ndepartase si depropria familie. Un singur frate ii ramasese apropiat, spre nemultumirea nevesti-sii si a parintilor acesteia.

Cartea soaptelor incepe intr-un registru pitoresc, pe o straduta armeneasca din Focsaniul anilor ’50 ai secolului trecut, printre aburii cafelei proaspat prajite si miresmele din camara bunicii Armenuhi, printre bucoavnele si fotografiile bunicului Garabet. „Batrinii armeni ai copilariei” lui Varujan Vosganian nu au de istorisit intimplari delectabile, ci fapte de-a dreptul nelinistitoare. Povestind, ei incearca sa se despovareze de o trauma – a lor si a predecesorilor. Istoria genocidului din 1915 impotriva armenilor, istoria convoaielor interminabile de surghiuniti in Cercurile Mortii, in desertul Deir-ez-Zor, istoria armenilor care au luat drumul exilului isi afla in paginile de fata o ilustrare cu adevarat ravasitoare.

„Poetul, teoreticianul si excelentul povestitor Varujan Vosganian debuteaza cu un roman amplu, populat cu caractere dense, vii, memorabile, propunind o interesanta constructie narativa: istoria dramatica a peregrinarilor si suferintelor armenilor este intretesuta cu trauma propriei familii. In tonuri de o dulce-amara nostalgie, fatalitatea ce-si casca lacom gurile este cel mai adesea invinsa de o vie bucurie si vigoare a existentei. O mina de mester de prim rang – daca va vrea sa se consacre genului! – se intrevede cu fermitate de pe acum.” (Nicolae Breban)

„Una dintre cartile de referinta ale secolului XXI, atit de minunata, incit iti taie rasuflarea.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)
„Cartea soaptelor este echivalentul est-european al romanului Un veac de singuratate de Gabriel Garcia Marquez.” (Der Spiegel)
„Cartea soaptelor este de o frumusete fascinanta, o carte care este insasi Istoria.” (El Pais)
„Cartea soaptelor este o fresca pe rind dulce si cruda, plina de arome si culoare.” (Figaro Histoire)
„O opera exceptionala, un imn al suferintelor poporului armean.” (La Nacion)
„Cartea soaptelor este o carte fantastica, o fresca literara de mari dimensiuni, care infatiseaza eroismul si suferinta umana.” (Aftonbladet)
„Cartea soaptelor este o capodopera, una dintre cele mai puternice si mai valoroase creatii literare pe plan mondial din ultimii ani.” (Haaretz)

Aleea Zorilor este povestea unui copil care creste intr-un mic oras monoindustrial de la marginea unei paduri. Orasul depinde intru totul de o fabrica de armament. Ne aflam pe timpul Partidului Unic, intr-o tara care nu poate fi alta decit Republica Socialista Romania, intre blocuri pitice si chemarile de sirena ale uzinei. Copilul acesta va deveni peste ani ziarist de presa scrisa si va colinda toata lumea. Intr-o zi se va intoarce in singurul loc pe care l-a putut numi vreodata acasa, dar intre timp s-a intimplat viata si s-a naruit totul: Aleea, padurea, fabrica de armament. Aleea Zorilor este povestea unei deveniri.

„Aleea Zorilor e o carte. O carte care s-a nascut dintr-o singura respiratie, ceva mai indelungata. O carte chemata sa umple timpul dintre doua batai ale inimii. Aleea Zorilor a fost prima mea adresa. La orice prima adresa gasesti, desigur, un univers magic. Toata viata am cautat sa nu-l pierd. Am umblat tot pamintul purtind Aleea Zorilor in bagajul de inima. Acolo (care a devenit, in trecerea timpului, atunci) ma intorc intotdeauna cind vreau sa fiu fericit. Aleea Zorilor este povestea inocentei de dinainte sa ni se intimple viata.” (Andrei Craciun)

  Aceasta carte face parte din seria cartilor pe care Vintila Horia le-a scris inspirat de durerea propriului exil. „Un mormant in cer” reda povestea pictorului El Greco, caruia exilul i-a adus in suflet tulburare, dar printre oameni, faima. Cartea este fascinanta prin contrastul pe care-l propune intre realitatea istorica marcata de existenta omului inferior, condus de instincte primare, si superioritatea spirituala a artistului, aflat in cautarea divinului si a descoperirii sensului suferintei.

    Sunt comentatori care afirma ca "Un mormant in cer" este cel mai implinit, cel mai complex, cel mai frumos roman al lui Vintila Horia. Despre exil, mereu despre exil, durerea sfasietoare, perena, rodnica — izvor al creatiei acestui mare autor. Viata unui alt mare exilat, a unui alt imens creator, cretanul El Greco, devine creuzetul in care Vintila Horia recreeaza arhetipuri, mituri, modele: artistul complet, subordonat artei sale, exilatul care-si transforma suferinta in arta, opera care inglobeaza destine, iubirea care purifica si sanctifica, visul de unitate crestina. Proiectat pe panza multicolora a Europei veacului XVI, dar, ca toate cartile lui Vintila Horia, desfasurandu-se de fapt intr-un timp ideal, de dincolo de timp, Un mormant in cer este un roman multiplu, care se poate citi pe straturi, de la suprafata incandescenta pana in profunzimile sale filozofice, daruind bucurie cititorilor cu mijloace de perceptie si de intelegere diferite. Ca oricare opera de geniu, indiferent de nivelul de cunoastere si de simtire al celui care se adanceste in Iumea cariii, aceasta i se va intipari in cuget, imbogatindul. (Editura Vremea)


     Fragment din volumul "Un mormant in cer" de Vintila Horia:

    “Intr-adevar, de cand capitala se mutase la Madrid si capitala capitalei la Escorial, Toledo incepuse sa decada, incetul cu incetul; totusi ruinarea lui nu era inca prea spectaculoasa, radacinile-i in trecut continuau sa pompeze seva si beneficii, multe familii nobile nu se hotarau sa-si paraseasca palatele stramosesti, si stralucirea Madridului nu se dezvolta cu repeziciunea cu care ei gandisera sa speculeze terenuri si case, astfel incat, mai devreme sau mai tarziu, a-i provoca decadenta putea insemna o afacere buna. Dar cine ar fi indraznit? Pe nevazute, vrajmasii devenisera legiune. Cei din susul scarii sociale, situati azi intr-un Madrid unde cei de jos ar fi prosperat la adapostul noutatii si grandorii, puteau coincide in intentii cu invitatii la cina din acea noapte. Esuasera si proiectele, destul de avansate, la care colaborasera tehnicieni specializati, de a lega Toledo de Lisabona, largind si canalizand apele Tajo-ului. Toledo ar fi devenit un port cu acces direct la Ocean si la Indiile Occidentale, umbrind noua capitala.
    — Si iata ca deodata apa nu mai ajunge, adauga Medinilla. Nici sa stinga flacarile acestea, nici sa ridice nivelul fluviului. Nici pentru un incendiu, nici pentru un port.
    Si incepu sa rada cu ironie si cruzime. Era foarte tanar si credea intr-un Toledo vesnic, ca si mine si parintele Paravicino, dar exista vesnicii care implica tocmai disparitia vizibilului, pentru ca esenta sa se instapaneasca pe trecut si viitor dupa ce a eliminat piedica prezentului. Cerand scuze, m-am despartit de cei doi prieteni ai mei. Strabatui multimea, coborai spre Poarta Nueva, intrucat pe cealalta poarta, a Sangelui, nu se putea trece din cauza incendiului care mistuia cladirile de pe ea, o luai la fuga, de data asta mai usor fiindca drumul era in panta, si ma indreptai spre masinarie. Acolo am dat de Juanelo chiar langa primul turn, cel de langa apa. Era foarte ocupat, incercand sa repare ceva. Ii auzii vocea, atat de italiana in valmasagul tipetelor si strigatelor si ecourilor indepartate ale valvataii, clamand catre cer, intr-o criza de prefacuta disperare:
    — Non c'e niente da fare. Nu pot face nimic."

Atunci am aflat ce inseamna sa crezi. Lumea ta se prabuseste zi dupa zi, in jurul tau, dar simti in strafundurile fiintei tale ca intr-o zi va fi bine si nu renunti. Logic, rational, totul iti spune ca esti nebun. Si tu te incapatanezi si mergi mai departe. E o scanteie acolo, in suflet, o voce timida, care iti sopteste sa nu te lasi batut, ca totu-i cu un rost. Totul are sens. Pentru ca am vrut sa dau un sens la tot ceea ce se intampla. Am ales sa cred. Pentru ca, din momentul in care te-am vazut, am stiut ca nu mai am ce sa astept, in afara de tine.

„Maria Magdalena iti vorbeste despre pierdere, alegeri, impacare cu sine, descoperiri si mai ales despre iubirea castigata. Pentru ca iubirea, odata ce exista, nu se instraineaza niciodata. Nici macar atunci cand se indeparteaza, se acopera si pare pierduta definitiv. Ea exista mai departe, pentru ca iubirea ne schimba. Toate iubirile care ne trec prin viata raman in noi si cresc mai departe acolo.
Ioana Duda stie ca nu-i poti iubi pe ceilalti daca nu te iubesti pe tine. Ca nu-i poti ierta pe altii pana nu te ierti pe tine si ca nu te poti lasa iertat de altii pana nu te-ai iertat tu, cu adevarat, pana la ultima cuta a sufletului. Stie ca iubirea nu inseamna mereu sa-l ai pe celalalt alaturi. Iubirea e completa si daca e numai o stare, o plaja, un cantec, un copil. Ioana stie.”(Cristina Nemerovschi)

Cu aceeasi sinceritate dureroasa cu care ne-a obisnuit din cartile ei anterioare, Ioana Duda scrie in Maria Magdalena despre o iubire matura, asadar complicata, si despre pierderea ei, in aparenta. Dar, cand vine vorba despre iubire, oare chiar o putem asocia cu maturitatea? Sau, cumva, fiecare descoperire a iubirii este un drum de-a lungul caruia iti dai la o parte tot mai multe straturi ale fiintei si, in final, ajungi sa te intelegi cu alti ochi? Pana la urma, iubirea iti arata o lume cu totul noua, pe care o descoperi asemeni unui copil.
Personajul principal al romanului intelege multe despre iubire, de-a lungul cartii, dar mai ales se intelege pe sine. Se redescopera si se repozitioneaza in centrul propriului univers. Cartea Ioanei Duda ne vorbeste despre dragostea care este mai presus de fiintele pe care le leaga, dragostea ca mod de autocunoastere.(Alexandru Voicescu)

Ioana Bâldea Constantinescu îmbină în acest al doilea roman al său, aşa cum a făcut-o şi în Dincolo de portocali, fascinaţia pentru personajele misterioase şi curiozităţile din vremuri îndepărtate cu o emoţionantă poveste contemporană. Nautilus ne poartă astfel paşii prin Parisul zilelor noastre – unde un tânăr doctorand se documentează vreme de câţiva ani pentru lucrarea sa – şi în Franţa de secol XIV, pe urmele faimoasei Reine Blanche, prima colecţionară a Evului Mediu. Fie că scrie despre obiecte frumoase şi rare, despre iubiri diafane, despre ciuma care decimează un sat întreg sau despre suferinţa unui băieţel autist captiv în lumea lui, Ioana Bâldea Constantinescu îşi construieşte frazele cu pricepere şi delicateţe de bijutier, într-un stil deja inconfundabil.

„Am decupat momente, frânturi de conversaţie, unele sunt aproape literale, dar nu am un personaj făcut după cineva, şi asta mă bucură, pentru că nu trăiesc cu teama că cineva se poate recunoaşte sau mă poate recunoaşte. Sunt frânturi de mine peste tot, dar, dincolo de asta, este acel «Call me Ishmael» pe care numai Melville l-a stăpânit cu desăvârşire, convenţia aceea care-ţi face bucăţi un gând şi ţi-l pune în zece capete. Îmi place acest joc, pentru că este periculos şi greu în acelaşi timp.“ (IOANA BÂLDEA CONSTANTINESCU)

Ilustraţia copertei: Unicornul în captivitate, tapiserie, 1495–1505

  In ciuda faptului ca si-a dovedit abilitatile in calitate de director executiv al unei companii high-tech de miliarde de dolari, cu sediul in Palo Alto, California, Fiona Carson, absolventa a Universitatii Harvard, trebuie sa faca fata in continuare provocarilor de zi cu zi. Mama singura, devotata, strateg de inalta tinuta si negociator dur, Fiona isi cantareste atent fiecare decizie si isi rezerva fiecare moment liber pentru a-l petrece cu copiii ei. Ca femeie intr-o lume a barbatilor, ea este supusa constant izolarii si presiunii.
   La kilometri distanta, in Marin County, Marshall Weston se desfata cu roadele realizarilor sale. Sotia lui, Liz, si-a sacrificat propria cariera in domeniul dreptului, ca sa-i creasca pe cei trei copii ai lor si sa-l sprijine pe Marshall la fiecare pas. Competent, perspicace si cu o conduita ireprosabila, Marshall este un director executiv model, iar puterea pe care o detine nu face decat sa-i potenteze charisma si sa-i hraneasca vanitatea. Dar, pentru a-si mentine pozitia, el ascunde secrete care i-ar putea distruge viata in orice clipa.

„Dacă mi-ar fi spus cineva că voi avea ocazia să experimentez iubirea, s-o simt prin toți porii, să mă umple de fericire, de liniște, de patimă, de nesomn, de crize, de disperare, de sticle sparte, de zâmbete, de îmbrățișări, de căldură, de fugă, de frustrare, de calmul nebun al brațelor care mă înconjoară, în timp ce buzele mă caută flămânde. Așadar, dacă mi s-ar fi spus că te voi întâlni, că întâlnirea noastră va fi absolut (de)limitată în timp (bine, în timpul ăsta, al nostru, al pământenilor), că va fi presărată cu trăiri, experiențe și sentimente la limită, că vom fi doi nebuni, când nebuni frumoși, când nebuni nebuni, dar întotdeauna gata de aroganțe, și că apoi tu îți vei lua brusc și definitiv rămas-bun de la mine în această viață, dacă aș fi știut toate acestea dinainte, aș mai fi vrut să ne întâlnim?” (CRISTINA PODOREANU)

La început se aude doar muzica:
„Din depărtare
Se vede călare
La malul mării
O haită de lupi.”

Pe drumul către mare nu se vede nimic. Încă. După ceva timp, apare Goldwingul argintiu. Gata. A ajuns. Giani Glonț, cunoscut și ca Lup Nebun, oprește motorul și se îndreaptă spre noi. Bine ai revenit, frate lup!  (SEAWOLVES MC)

„Dan Lungu ne arata cum capitalismul – nu numai in Romania, ci si in Polonia – nu s-a dovedit o bagheta magica, iar politicienii nu au devenit peste noapte niste altruisti care doresc bunastarea generala. Ca libertatea nu ne aduce inapoi tineretea.” (Polityka)

Lumea lui Sandru, un fiu de crai cam alintat si delasator, se prabuseste cind afla ca nu el va fi mostenitorul tronului, ba mai mult, ca nici macar nu se stie cine ii sint parintii. Cutremurat, hotaraste sa lase in urma curtea domneasca si sa plece in lume, ca sa afle de unde se trage si cine este. Inarmat doar cu o sabie veche si un cutit cu daruri ascunse, gasit intr-un loc unde oamenii se fereau sa puna piciorul, cu merinde si haine putine, dar hotarit sa infrunte orice i-ar aduce soarta, porneste intr-o aventura fabuloasa. Lui i se alatura prieteni vechi si noi si impreuna traverseaza cimpii sterpe, munti inalti si un codru fermecat, unde putine lucruri sint ceea ce par a fi. Calatoria nu e usoara, in cale ii ies spiridusi inaripati, musati, vrajitori, sburatori, oameni si fiare, si putini dintre ei ii doresc binele. Cu incrincenare neabatuta, trece peste toate greutatile si pericolele, hotarit sa se opreasca doar atunci cind isi va atinge telul, insa pretul pe care il plateste se va dovedi a fi cumplit de mare. Cautarea lui Sandru devine astfel o fascinanta poveste despre prietenie si tradare, despre lungul drum catre aflarea radacinilor si a adevarului.

Pornind de la istoria şi legendele medievale ale oraşului său natal, Bistriţa, Ioana Bradea reconstruieşte o poveste spectaculoasă, depănată pe rând de locuitorii acestei cetăţi „uitate de rege şi sfinţi“: un preot şi notar care consemnează în cronica sa zbuciumatele zile din preajma condamnării la moarte a fostului jude al oraşului, rebela Margareta — fiica noului jude, care încalcă normele vremii şi ale familiei sale pentru a-şi găsi ursitul —, un arhitect italian însărcinat cu renovarea catedralei, vegheaţi, cu toţii, de privirea unui enigmatic călugăr străin.
Înalt este numele tău este, poate, acea carte despre care autoarea spunea cândva că nu va reuşi niciodată s-o scrie, „o carte doar pentru Dumnezeu, o carte care să-l ajungă, să-l îndoaie, să-l mute din loc ca pe munţii din bobul de credinţă“.

„Mai ştergi cu pana câte un cuvânt nepotrivit sau, enervat deodată, mototoleşti foaia cumpărată pe bani grei de negustorii tăi tocmai din târgurile veneţiene şi o arunci cât colo şi te întinzi spre altă coală, pe care te străduieşti din nou să aranjezi istoria cum se cuvine, să aşterni aici toate faptele cetăţii — uneori sângeroase, păcătoase ori neruşinate, alteori glorioase şi pline de surprize, uneori preschimbate în incredibile fapte de arme înălţate spre slava lui Dumnezeu, alteori pătate de impostori, curve şi soldaţi idioţi — oricum or fi fost, este destinul tău să ilustrezi, poate chiar să îndrepţi şi, în cele din urmă, să făureşti respiraţia atât de zbuciumată a cetăţii.“

Ilustraţia copertei: Poarta Spitalului, Bistriţa, desen realizat de Miron Alexandru David, 6 ani, în cadrul atelierului de pictură al Clubului Scenica, Bistriţa.

Editia a II-a adaugita 
Premiul „Ion Creanga” al Academiei Romane pentru editia 2009 

„Lizoanca este o carte cutremuratoare, scrisa intr-un stil rafinat si nuantat.” (Martina Freier) 

„Chiar si cele mai mici detalii sint veridice in romanul Lizoanca.” (Magyar Nemzet)

„Lizoanca – un roman comparabil cu Ciuma lui Camus.” (Gianluca Veneziani, Libero Quotidiano)

„Doina Rusti, cu o desfasurare gradata a povestii, prelungeste durerea si groaza pina la limite nebanuite, aducind la suprafata cauzele. A reusit sa scrie despre acea parte intunecata si chiar invizibila a societatii, punindu-i sub semnul intrebarii multe dintre elementele esentiale.” (Ramon Acin, Turia) 

„Lizoanca ofera o experienta narativa intensa, socanta si insolita, pe care doar o prozatoare inzestrata cu vina epica si forta interioara o putea oferi.” (Paul Cernat, Bucurestiul cultural)

„Câţiva ani m-am întrebat continuu cine era de vină, de ce nu răspunde nimeni pentru marile catastrofe, cum de există atâtea victime subînţelese, care n-au deloc glas? Nu mi-am putut răspunde altfel decât scriind Pelinul negru. Punctul de vedere e al unei fetiţe născute la câteva luni după explozia de la Cernobîl, iar cei câţiva ani pe care îi decupez din viaţa ei lasă să se vadă, sper, mare parte din desenul de adâncime.“ (Ioana NICOLAIE)

Dinu Sararu revine in atentia publicului cu o poveste-metafora care confirma de ce scriitorul a fost supranumit “cel mai mare romancier politic din Romania”. Ura din ochii vulpii este, asa cum dezvaluie chiar Dinu Sararu in deschiderea cartii, romanul unei mari dezamagiri. Cartea porneste de la evenimente reale, pe care scriitorul le transfigureaza cu bine-cunoscutul sau talent, dandu-le noi si noi valente. Astfel, cititorii au privilegiul de fi martorii experientei traite de autor putin inainte si dupa caderea comunismului, pe vremea cand era directorul Teatrului Mic.   Povestitor cu har, fin observator al naturii umane si portretist de o mare subtilitate, Dinu Sararu face o incursiune in viata culturala a acelor vremuri si ne ingaduie sa fim partasii unor intamplari tulburatoare.  Romanul este o meditatie  asupra conditiei artistului, dar si o cutremuratoare poveste despre dragoste, prietenie si tradare.

Simona Antonescu este autoarea romanului Fotograful Curtii Regale – romanul cistigator al Concursului de Debut al Editurii Cartea Romaneasca, editia 2014, si al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania. 

Al treilea roman al Simonei Antonescu ne poarta cu doua veacuri in urma, in Principatele Romane. De data aceasta, remitizarea istoriei nu doar insufleteste destine individuale, ci da viata si tensiune unor evenimente cruciale de mult arhivate. Aceasta calatorie de sase ani in perioada razboiului ruso-turc, terminat cu pierderea Basarabiei, este o autentica evadare in trecut. 
Pe mosiile Tarii Romanesti, grinarul marilor imperii, sau in batalii pe mare si pe uscat, pe ulitele tirgului Bucurestilor, traversate de picioare desculte si taine de palat, sau la Constantinopole, in serai si catacombe, printre intrigi si capete taiate, istoria isi urmeaza cursul. 
Hanul lui Manuc, la fel ca primele romane ale Simonei Antonescu – Fotograful Curtii Regale si Darul lui Serafim –, se situeaza sub aceeasi inscriptie heraldica: Daca nu revezi trecutul, nu vezi prezentul si nu prevezi viitorul. 

„Iti voi arata lucrurile, asa cum au fost ele. 
Ii voi chema pe toti in jurul tau. Vei simti mirosul prafului de pusca si vei auzi chiotele sarbatorii de Armindeni. Vei ingheta de frig pe cimpurile de lupta si te vei topi de arsita la vremea secerisului, pe mosiile boierilor Samarghiteni. 
Te voi trimite calare pina dincolo de serhatul Giurgiului, cu solie de taina de la Manuc. Vei gusta de-a valma placinte oltenesti si sugiucuri turcesti, vei respira praful drumului ridicat de caravanele cu griu si-ti vei scapa viata in pivnita culei batrinesti ori in apele Dunarii. 
Vei aseza piatra de temelie a Hanului lui Manuc alaturi de mesterii brasoveni si vei apara apoi santierul cu pretul vietii, in noaptea plina de spaime si sperante a intrarii Armatei Dunarene in Bucuresti. 
In jurul tau vor dansa cadine cu valuri de matase si fete din baraganurile Tarii Romanesti, in vreme ce din departare va rasuna clocot de lupta. 
Vei iubi. 
Vei dusmani. 
Vei pacatui si te vei ierta.
Vei iesi din toate acestea obosit, tulburat, schimbat.  
Vino cu mine!” (Simona Antonescu)

Intr-o literatura in care scriitorii au de toate – ambitie, imaginatie, talent –, Marian Ilea vine cu ceva neauzit, el este un prozator cu proiect. Daca vocabula n-ar fi prea uzata, as vorbi chiar de viziune. El e un intemeietor de lume imaginara si un contemplator activ al acestei lumi. Nu abandoneaza lucrul pana n-a dus la ultimele consecinte explorarea minei secrete descoperite nu din intamplare, ci prin concentrata, statornica meditatie asupra rosturilor adanci (sau doar absurde?!) ale universului inconjurator. Derapaj controlat intre imaginar si real, proza lui Marian Ilea e un semnal luminos venit din Nord. Acel Nord in care, pe buna dreptate, un poet-matematician vedea Polul Plus al desavarsitei sensibilitati. - Mircea Mihaies

Fragment din carte:

"PREA GRATIOSULE, 
ILUSTRISSIME DOMNULE JUDECATOR SILVIU BUDO, 

Noi, un numar urias de locuitori ai Pianului de Sus, orasul Medio Monte, va prezentam aceasta situatie disperata in care ne aflam de un impresionant numar de ani si de aceea adresam aceasta plangere si rugare: precum bine stie ilustrissima voastra persoana, noi, minerii de la Societatea Imperiala, n-avem a oferi nimic copilitelor noastre, asa ca de la paisprezece ani impliniti singura lor distractie de noapte este excursia in gradinita frobeliana din Medio Monte. Copilitele ucenicesc acolo pentru a deveni femei si mame si pentru a locui in Pianul de Sus, a naste viitori mineri, de care are comunitatea nevoie si a nu mai tanji dupa orasul Medio Monte. Aceasta situatie a fost privita cu intelegere si toleranta de catre Consiliul Municipal. Inainte de a ne pronunta necazul, prea gratiosule domn, noi spunem sincer ca ne-am dat toata silinta de a inconjura cearta, neintelegerea ori neplacerea pe care ne-o provoaca ilustrissimul domn tamplar Valdemar Schlesak. Rugam a vedea atitudinea impaciuitoare pe care am avut-o fata de ilustrissimul domn Adam Csozberger, poreclit in Medio Monte si Necurata Godina. Sute de alte persoane, ale caror nume si functii le-am aflat de la copilitele noastre, au fost trecute sub tacere. Pe langa maruntele satisfactii financiare de care minerii au atata nevoie, era si lectia de viata pe care acei cetateni le-o aplicau, in gradinita frobeliana, odraslelor noastre. Dar cazul cu acest tamplar, tata de familie si taur al gradinitei frobeliene, nu mai poate fi tolerat. In sumetia si cerbicia lui, acest taur a luat dragostea copilitelor noastre, le-a pervertit si le-a invatat numai pe la spate. 
Ilustrissime domnule judecator, Silviu Budo, noi ne crestem copilele pentru a trai si procrea normal. Am avut si o discutie cu acest individ care, in orbirea lui, n-a dorit sa asculte sfatul celor multi. In rautatea lui, Valdemar Schlesak a pretins si a avut in continuare satisfactia oferita pe la spate si rezemat de tasnitoare. Determinand copilitele care paraseau aceasta treaba si se aranjau la casele lor sa solicite numai astfel de satisfactii dosnice de la legitimii lor barbati. "

Romanul lui Gabriel Chifu este o distopie. Autorul a scris cronica neagra a straniei morti, prin inec, a unei tari dominate de pacat, violenta, nestatornicie si desertaciune morala. Postmoderna in structura, cartea straluceste prin imbinarea de naratiune clasica si poezie, meditatie filozofica si explorare a mintii umane, instinctualitate primara si inalt intelectualism. Personajele transmit, prin vocile puternic individualizate, mesaje explicite. Ele vorbesc in numele unei realitati deja condamnate, dar care se iluzioneaza ca poate supravietui prin duplicitarism, minciuna, turpitudine si violenta – ori chiar printr-un sumbru vizionarism. Admirabil scrisa si structurata, Ploaia de trei sute de zile seduce prin subtilitatea ideilor si uimeste prin inaltimea tonului oracular, de inevitabila si asumata tragedie biblica. - Mircea Mihaies

Povestea celor trei sute de zile de ploaie ale Caramiei este o parabola neobisnuita, atat prin adancimea viziunii, cat si prin amplitudinea cuprinderii realitatii pe care romanul lui Gabriel Chifu o transfigureaza. Poemation tragic (nu lipsit, fireste, de scene de un comic… trist), textul uneste trei niveluri de semnificatii: umane, sociale si metafizice. In toate, Caramia esueaza implacabil, stapanita de un demon al macularii, de o nevazuta energie autodistructiva, al carei corolar apocaliptic este ploaia nesfarsita. Care, pe masura ce romanul avanseaza, iar semnificatiile secventelor sale epice polifonice se compun arhitectural, se transforma dintr-o taraiala agasanta intr-un diluviu pedepsitor. Diluviu din care se salveaza cativa drepti, ca-n Scriptura. Un roman total, tulburator, halucinant si, in acelasi timp, revelator, scris cu mana de maestru. - Razvan Voncu

Milo, un copil care isi pierde tatal la nastere si mama inainte de a incepe sa vorbeasca, pare predestinat sa traiasca inconjurat de moarte. Ramine curind si fara matusa care l-a luat in grija, intr-o cocioaba de linga un crematoriu pentru saraci si o groapa de gunoi, ceea ce-i atrage si porecla funesta Exitus. Singur intr-o lume distrusa de ororile razboiului, reuseste totusi sa ramina in viata, printre oamenii neinsufletiti de la morga si avind drept profesori cartile si almanahurile gasite printre resturi. In pragul adolescentei, hotaraste sa iasa intre oamenii vii, dar descopera ca acestia sint de o cruzime fara margini si il expun mereu unor situatii extreme. Marii conflagratii i-a luat locul lupta pentru supravietuire si intre bande, pericolul pindeste la tot pasul, dar pe parcursul calatoriei lui spre maturitate rasare si speranta ca lumea se poate schimba. Uneori de o violenta de neinchipuit, alteori cu totul induiosator, Exitus ne arata fata urita a societatii macinate de razboi, in care civilizatia se transforma rapid si brutal in salbaticie si se recistiga apoi incet, cu fiecare act de umanitate ce aduce un licar acolo unde intunericul pare etern.

Un roman-manifest despre efectele suprainformarii asupra omului zilelor noastre 

Ne aflam la Paris sau in orice alta capitala a lumii, intr-un viitor nu foarte indepartat, in redactia unui important post de radio, de unde stirile despre accidente, cutremure, incendii, atacuri teroriste, crize financiare, razboaie si iminente catastrofe planetare sint zilnic lansate in eter cu tot mai multa frenezie. 
Intr-un alt plan, rapoartele unei organizatii internationale oculte descriu impasul societatii globale si fac referire la un proiect de restructurare radicala a lumii prin controlul informatiei si crearea sistematica a unei „dezordini preventive”. Nu e intru totul sigur, insa acest proiect ar include si un protocol de colaborare intre rasa umana si o rasa a sobolanilor-mutanti... 
Satira acida, romanul lui Matei Visniec ii propune cititorului un exercitiu de reflectie, provocindu-l sa-si „deparaziteze creierul” bruiat de actiunea – cind grosiera, cind insidioasa – a unui colectivism „de noua generatie”.

Am intrat în „lumea ticăloşilor” încă de pe vremea când, la Piteşti, elev fiind, începeam să înţeleg ce înseamnă nepotismul printre cei cu origine sănătoasă. Apoi în facultate, când am suferit rigorile unei societăţi „comuniste”, demente şi corupte în străfundurile ei. Mai târziu am experimentat un alt nivel: mizeria fizică şi morală a oamenilor, stăpâniţi de frică şi de dorinţa de a supravieţui cu orice preţ, chiar cu preţul dezumanizării sau al pierderii identităţii. După ‘89 lumea a continuat la fel, cu mai multă făţărnicie, parcă. Am văzut bucuria oamenilor la suferinţele aproapelui. Ca jurnalist am fost martor la goana după putere şi bani a unei lumi fără repere, care şi-a pierdut naţionalitatea şi valorile. Lumea ticăloşilor, în mod paradoxal, era locuită de câteva personalităţi uriaşe, a căror moralitate şi inteligenţă sufletească stătea în calea victoriei depline a discipolilor răului. Ei au fost cei din lumea sfinţilor, care au trăit în „lumea ticăloşilor”. (Autorul)

Trei prieteni în căutare de „mai bine", îşi aleg căi diferite. Unul devine securist, altul jurnalist şi cel de-al treilea călugăr. Totul este adevărat şi, în acelaşi timp, ficţiune. Viaţa celor trei descrie ultima perioadă a dictaturii lui Ceauşescu şi primii ani de după evenimentele din decembrie. Apar formele absurde, groteşti, dureroase, ale dictaturii cu lipsa de libertate, foametea, minciuna zilnică şi crima. După decembrie '89 vin manipulările, trădările, jaful deşănţat, simularea stîngace a democraţiei şi chinurile facerii unei prese, nu întotdeauna libere, dar pluraliste. Dincolo de ficţiune, în realitatea grotească îşi fac loc o serie de personalităţi care se opun „lumii ticăloşilor”. Aşa sînt poetul şi politicianul Ioan Alexandru, părintele Galeriu, Petre Ţuţea, părintele Cleopa, părintele Stăniloaie şi alţii, care fac parte din trama cărţii. Un roman realist despre viaţa noastră.

"Sa nu uitam, nu trebuie sa se uite crimele naziste!"

Unul dintre cele mai reusite romane ale lui Mihail Drumes, Cazul Magheru este povestea pasionanta a tanarului Ilarie, un intelectual sensibil si precoce, pasionat de psihologie si de pian care, dupa moartea devastatoare a iubitei sale, se decide sa devina medic. Visul lui este sa-si definitiveze studiile in India, dar pentru asta ar avea nevoie de o gramada de bani. De unde ii va procura si oare cu ce pret?

Cel mai iubit pinguin calator. Cea mai indragita carte de poezie pentru copii. Mistuit de dor, pinguinul Apolodor isi ia ramas-bun de la prieteni si o porneste spre Polul Sud, sperand ca isi va gasi linistea alaturi de fratii lui din Labrador. Camila Suzi, iepurele Buza-Lata si pisoiul Tit incearca sa il opreasca, dar in zadar: dorul lui de departari e mai puternic decat orice si nicio rugaminte, oricat de fierbinte, nu topeste dorinta lui de a vedea gheturile nesfarsite de la capatul Pamantului.

Trei protagonisti – Val, Tudor si Adrian –, trei dinti, precum si trei ipostaze ale erosului, se pierd intr-un labirint real si prozaic al anilor '60, totul stand sub semnul ironiei. Intamplarile se afla de multe ori la granita fragila dintre vis si veghe, dintre starile de agregare ale fiintei. Numai istoria ramane limpede, doar ea scoate personajele din atemporalitate, inscriindu-le in destin.