Literatură română

Nefericirea nu se naște din realitatea însăși a devenirii, ci din împotrivirea la devenire. Altfel spus: suntem nefericiți nu pentru că lucrurile trec, ci pentru că nu știm să le lăsăm să treacă. Există momente în care simți că te afli foarte aproape de acel adevăr care ar putea să clarifice definitiv raporturile dintre tine și propria ta viață, că l-ai încercuit, că mai e nevoie de o ultimă sforțare pentru a-l captura. Doar că la capătul acestei ultime sforțări, acolo unde ar fi trebuit să te aștepte adevărul căutat, nu găsești decât o și mai mare nevoie de el, o și mai dureroasă absență. Crezi atunci că ultima sforțare nu a fost de fapt ultima, că abia următoarea se va dovedi decisivă și mântuitoare. Așa că mergi mai departe, uneori năpustindu-te, alteori de-abia târându-te, sperând și deznădăjduind, fiind tot mai absorbit de căutarea în sine și tot mai puțin preocupat de finalitatea ei, uitând până la urmă și ce cauți, și cine e acela din tine care continuă să caute. Când ești tânăr, îți face plăcere să te recunoști în lume, să te recunoști în cât mai multe din cele ce sunt. Apoi, pe măsură ce te saturi de tine, te saturi și de lume: începi să cauți diferențele, distanța, neasemănarea. Deși încă prezent, râvnești la o mare absență, la o decisivă eliberare de servituțile ființei. Ca un melc care s-ar retrage în cochilia sa spre a nu mai ieși de acolo niciodată, te retragi și tu, treptat, în viitorul tău cadavru. - Bogdan Varvari

Oameni și nisipuri este un debut de excepție care face dovada unei depline maturități de prozator. Atmosfera României profunde se concentrează într-o așezare rurală cu nume premonitoriu, dând tonul unei desfășurări narative sofisticate și, deopotrivă, sugestive: Nisipuri. Oamenii din satul Nisipuri sunt pândiți, copleșiți și, într-un târziu, chiar uciși de detaliul fantastic-magic al poveștii, extrem de ingenios manevrat: valurile și furtunile de nisip anunțate, în răstimpuri, la radio. Aura fantastică a furtunilor de nisip devine viabilă în atmosfera satului dobrogean din centrul romanului. De la Marin Preda încoace, a fost tot mai greu la noi să se scrie roman cu țărani care să aspire la autenticitate. Mi se pare un act de curaj că Ruxandra Manea încearcă și reușește, prin Oameni și nisipuri, zugrăvirea unei fresce a României profunde, cu specificul ei care, pe măsură ce se adâncește, geografic și sociologic, este tot mai slab reprezentată literar. - Radu Aldulescu

Prozele și eseurile din această antologie explorează lumea școlii fără măști: cu luciditate, autoironie și curaj. Valoroase nu doar din punct de vedere estetic, ele pot fi studiate, în multe cazuri, și ca documente ale unei realități sociale.

Departe de clișee și idealizări, vocile unor autori cunoscuți în mediile literare contemporane se îmbină într-un dialog autentic despre educație, autoritate, vulnerabilitate și limita fragilă dintre reguli și libertate. Un volum care scoate școala din stereotipuri și o aduce în literatură — acolo unde poate respira, într-un spațiu al libertății pe care îl oferă scrisul.

„Cu siguranță, citind antologia, veți fi cu un pas mai aproape de a înțelege profesorii, lumea lor interioară, cea cu potențial creativ, legată de cultură și literatură. Veți descoperi că profesorii nu sunt doar niște soldăței de plumb, obligați să formeze minți, ci oameni cu propriile lor victorii și eșecuri, pasiuni, îndoieli și vise.”

Diana Iepure

Domnul Sarkissian avusese cinci principii dupa care sa-si traiasca viata. Moral, erau indoielnice, dar soata, ajunsa vaduva, pe masura ce se potriveau, se folosise de ele. Ii fusese profesor bun invatand-o ABC-ul negustoriei. Avusese un singur copil, cu el, si-i semana leit lui. Oricat il framanta si-l modela, tot un Sarkissian iesea. Se dedicase cresterii, lui si averii pe care i-o lasa. Se ingrijise ca principiile sa-i fie gravate pe piatra de mormant. Baiatul si-i le-a tinut ca pe icoana la capul patului. Calca hotarat pe urmele lui taica-sau. - Michael Varujan Magharian

Aflata in ultimul an de facultate, Laura se pregateste pentru un drum dificil dar promitator din punct de vedere profesional. Insa din punct de vedere romantic, l-a uitat oare pe Paul, iubitul disparut cu patru ani in urma? Va putea sa se indragosteasca din nou? Ne aflam inaintea schimbarilor politice din 1989. Vestile circula greu si cu mare intarziere peste granitele Romaniei, iar firea aventuroasa a Laurei o indeamna din ce in ce mai puternic sa vada cu ochii ei adevarul de dincolo.

O nouă ultimă zi începe înainte de Crăciunul lui 2011, la douăsprezece trecute fix, și se încheie puțin după intrarea în 2013.

Anul 2012 devine „cronotopul metaleptic” al unei cărți în care nu se întâmplă, seinfeldian și flaubertian, (mai) nimic, exceptând „catalogul mișcărilor zilnice” ale protagonistului, adică diverse tribulații de cuplu, boli, convalescențe, telefoane, filme, surfing pe net și zappinguri la televizor, deambulări fie strict domestice, fie prin Paris sau aiurea, călătorii cu avionul dinspre Franța spre România și viceversa, relația cu mama rezidentă la un cămin de bătrâni din țară, întâlniri pasagere cu amicii ș.a.; mișcări „transcrise” în fluxul și refluxul lor interior, de la limita inarticulabilului – cu ezitări și blancuri – la locvacitate, prin filtre autoironice sau fără distanță, patetic, pe pragul ultimei respirații, într-un registru stilistic și existențial întins de la vulgaritate la poezie. Totul în contextul evenimentelor și nonevenimentelor din lumea exterioară: alegerile prezidențiale din Franța câștigate de Hollande, sărbători laice și religioase, „puciul” uselist de la noi, suspendarea lui Traian Băsescu, interimatul lui Crin Antonescu, referendumul în urma căruia președintele s-a întors la Cotroceni, apocalipsa mayașă etc.

Limitele dintre spațiul ficțional și cel real sunt depășite în ambele direcții, realitatea dând încă de pe-atunci semne că se pregătește să bată ficțiunea – iar astăzi nu chiar asta se-ntâmplă, într-un „time out of joint”, chiar dacă unora nu le vine-a crede și își închipuie că ne aflăm „în cea mai bună dintre lumile posibile”? Fiecare zi, așadar, ca o nouă ultimă zi... O zi mai lungă decât un veac de singurătate.

Este unul dintre cele mai bune romane despre perioada comunistă, o epopee a literaturii carcerale care răspunde la întrebarea: ce se întâmplă, de fapt, cu călăii? Cum ajung aceștia în postura de torționari? În definitiv, și călăii pot fi niște victime ale sistemului. Nu atât victime, cât cei care trăiesc efectiv de pe urma răului celuilalt. Romanul tratează un subiect așa-zis minor – niște urme pe zăpadă care intră în închisoare și par să nu mai iasă. Însă de aici pornește o întreagă anchetă absurdă, descoperim un amalgam de indicii, jocuri de putere și nu numai, avem parte și de câteva tehnici de iluzionism. Umor negru cât încape, haz de necaz, un roman bine scris, un fel de pansament peste durerea adevărată. Scris pe un ton neutru – vina nu este a nimănui – există numai o capcană mare și unitară în care cad năvală oameni nevinovați, victime, torționari, călăi, într-un malaxor al neputinței și al nebuniei, unii au privilegii, cei mai mulți nu.

Satira enormă a aparatului de represiune, subiectul și genul romanului Urma te duc cu gândul la Ismail Kadare, un autor pe care nu mă satur să-l citesc. În Urma, Adrian Alui Gheorghe reușește pe deplin, simt eu, să surprindă chipul ascuns și esența răului pe care l-am trăit și îl mai trăim aici, în estul Europei. Ana Blandiana

Am râs, citind Urma, cum nu credeam că se poate râde vorbind despre închisorile comuniste. Romanul acesta ne-a răzbunat pe cei care am fost închiși acolo, la politici. Cartea eu o văd transformată într-un film de mare succes. Florin Constantin Pavlovici

Urma este un roman despre posibilităţile evaziunii, într-o lume nelume montată în flashuri cinematografice şi pulsiuni de un pregnant realism magic. Marius Miheț

Ceea ce impresionează, peste alte calităţi ale romanului, este disponibilitatea autorului de a crea scene de umor povestind o istorie de un tragism incomensurabil. Maria Șleahtițchi

 Romanul Urma reușește o performanță rară, aceea de a trata cu umor anii de vârf ai Gulagului românesc, păstrând atrocitatea timpurilor și a locurilor. Este o veritabilă bijuterie epică, cu un singur defect, dacă poate fi numit așa: se termină prea repede. Adrian G. Romila

Deopotrivă jurnal și document ce reflectă pulsul României interbelice, cu precădere cel al tumultuoasei lumi literare autohtone, Pe firul de păianjen al memoriei are o „distribuție” impresionantă, printre protagoniști numărându-se nume ca Mihail Sebastian, Camil Petrescu sau Hortensia Papadat-Bengescu. Privind în urmă cu luciditate, „fără mânie”, autoarea ne revelează atât relația sa cu lumea din jur, cât și pe cea cu propria operă și propriile personaje, lăsând să transpară în paginile ei cele mai intime, printre tensiu­nile unei epoci dominate de antisemitism și de război, același fior de tandrețe care a făcut-o cunoscută publicului larg.

„Va trebui să vorbesc și despre mine, cu detașarea pe care mi-o dau anii care au trecut de atunci. Se spune acum că eram tulburător de frumoasă. Cred că se exagerează. N-am crezut niciodată că sunt frumoasă. Și poate tocmai fiindcă eram nesigură de fizicul meu, nemulțumită, eram atât de cochetă, de preocupată să plac. Și reușeam, fiindcă eram vie, neliniștită, vibrând ca o frunză la cea mai ușoară adiere, permeabilă la tot ce e viață.”

„Nu știu la ce mă gândeam în clipa când, traversând bulevardul, m-am pomenit între două mașini. Am închis ochii, ținându-mi respirația, ca să ocup cât mai puțin loc în spațiu. Totul depindea parcă de asta. Subțire pe atunci ca o trestie, am scăpat neatinsă.

Dacă muream? Și ziua întreagă am repetat: dacă muream? Și mi-a fost frică să nu adorm, ca să nu mor în somn. Dacă aș muri, n-aș ști ce înseamnă dragostea adevărată, n-aș ști ce a simțit Anna Karenina în brațele lui Vronsky, n-aș ști cum arată Parisul, altfel decât în romane și filme. N-aș lăsa nimic în urma mea. Pentru ce m-am născut, dacă nu pot răspunde la întrebarea: pentru ce am trăit?”

 Cella Serghi, una dintre cele mai importante scriitoare din literatura română, s-a născut în 1907 la Constanța, într-o casă aflată la malul mării. A debutat în zorii celui de-Al Doilea Război Mondial cu romanul Pânză de păianjen, căruia i-au urmat, printre altele, Cartea Mironei, Gențiane sau Această dulce povară, tinerețea. În tinerețe, perioadă evocată în însemnările sale publicate în 1977 sub titlul Pe firul de păianjen al memoriei, a fost foarte apropiată de numeroase personalități ale lumii literare românești, printre care și Camil Petrescu, cu care a avut o lungă și copleșitoare idilă.

2018, anul centenar al României. Un jurnalist și o tânără fotografă pornesc în căutarea subiectului care va sta la baza unui amplu reportaj de țară. De pe drumurile desfundate din provincie, de la începutul primăverii, și până în Piața Victoriei din București, la mitingul diasporei din 20 august, de la orfanii Primului Război Mondial la veteranii de la Stalingrad, de la naționalizarea din 1948 și dictatura postbelică până la Revoluția din ’89 și anii sălbatici ai tranziției, mitinguri de solidaritate, demonstrații și confruntări de stradă, cei doi protagoniști ajung să se piardă, de-a dreptul, și să se regăsească în istoriile labirintice ale țării și ale propriilor familii. Sunt o sută de ani de înstrăinare, de convulsii și de prefaceri sociale, în care dragostea dintre copii și părinți, dintre părinți și părinții lor reușește să iasă în mod miraculos învingătoare.

„Proza lui Augustin Cupșa are finețea scalpelului care pătrunde cu precizie în țesuturile unei lumi povestite caleidoscopic. Nu doar forța epică guvernează acest roman, ci și capacitatea de a sonda cele mai diverse medii sociale, de a recompune lumi în succesiunea lor imprevizibilă, de a da chip umanului, căutând un sens și o ordine care-i scapă. 3300 de perechi de palme manifestă intenția integratoare a autorului în ceea ce ar putea fi un Weltanschauung trecut prin filtrul artei romanului.“ - Angelo Mitchievici

"Dacă istoria ar fi scrisă așa cum o scrie Augustin Cupșa în 3300 de perechi de palme cred că am fi un popor mult mai conștient și mai asumat. Narațiunile mari sunt construite din suma unor experiențe singulare, experiențe care nu vin doar cu date și rezultatele unor procese, ci cu toată încărcătura emoțională a parcursului acelor procese, cu fiecare constrângere și fiecare decizie, cu fiecare eșec și fiecare eroare care duce la rezultat. Istoria e a oamenilor și a experiențelor lor, e a inadaptaților și a atipicilor, e a celor pe care nu îi vedem și de obicei îi uităm, dar care țes iță cu iță dintr-un prezent pe care nu-l înțelegem până la capăt tocmai pentru că nu cunoaștem poveștile celor care l-au făcut posibil. 3300 de perechi de palme e una dintre poveștile necesare pentru a ne putea înțelege și a ne putea ierta. Și când o astfel de poveste e scrisă de un adevărat stilist, atent nu doar la muzica frazei, ci la compoziția minuțioasă a întregului eșafodaj, rezultatul este magic. Am citit cu înfiorare ceea ce consider a fi unul dintre cele mai frumoase romane din literatura română contemporană. Nu-l ratați." - Cosmin Perța

Augustin Cupșa (n. 1980, Craiova) a studiat Medicina și a lucrat ca psihiatru în București și Paris. Mai târziu și-a obținut masteratul la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, Universitatea București, cu o lucrare de cercetare despre selfie și fotografia lui Friedl Kubelka. Scrie scenarii, proză scurtă, eseuri, romane și cărți pentru copii. Cea mai recentă carte de proză este „Străinătate“ (Humanitas, 2022), pentru care a fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor din România și a primit premiul ARIEL.

„Ceea ce mă fascinează la Bocai sunt naratorii lui straniu de inocenți și de asexuați, spectatori dezîncarnați ai vieții lor, cu o singurătate atât de profundă și confortabilă, încât nimic nu o poate sparge: pe scurt, Salinger meets Camus. În Revărsatul zorilor, naratorul se aruncă în labirintul erosului, explorându-și sexualitatea atât cu femei, cât și cu bărbați, dar fără a scăpa o secundă de strania lui alienare (sau inocență). Fiecare întâlnire e analizată cu aceeași detașare clinică, chirurgicală, ca și cum ar studia o specie necunoscută. Volumul este o ilustrare splendidă a imposibilității noastre de a trăi cu adevărat, chiar și atunci când atingem o altă ființă umană.“ - Adi Schiop

„E mereu la fel în relațiile lungi: întâi dispare dorința, apoi dispare blândețea. Poți să supraviețuiești primei dispariții din obișnuință sau din datorie ori poate chiar din prietenie, dar, ajuns la a doua, se vede întotdeauna sfârșitul și știu că trebuie să mă pregătesc pentru el încă dinainte să-l conștientizez cu totul. Primul semn de cruzime sau de indiferență îl anunță și de acolo nu mai e decât o chestiune de timp până-ți faci curaj să pleci, deși uneori poate dura ani buni până se dezleagă.“ - Iulian Bocai

Iulian Bocai (n. 1986) este scriitor și cercetător, cu un doctorat summa cum laude în filologie la Universitatea din București. A publicat până în prezent două romane, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (Polirom, 2018, Premiul Observator cultural pentru debut, Premiul Primului Roman Chambéry, Franța; tradus în neerlandeză în 2025 la editura De Geus) și Constantin (Polirom, 2019, Premiul Tânărul Scriitor), precum și o istorie intelectuală a instituționalizării studiului literar în Europa, Filologii (Tracus Arte, 2020, Premiul ALGCR pentru teorie și Premiul „Alexandru Piru“ al Muzeului Național al Literaturii Române). Scrie eseuri (are o colecție apărută în 2023 cu titlul Eseuri) și, din 2022, ține o rubrică de cronica ideilor pentru „Scena9“.

Romanul biografic a fost conceput sub forma unui atipic jurnal de creatie in care viata se confunda cu literatura, dar viata nu are alt scop decat acela de a fi transfigurata prin fictiune. Acest fapt este amplificat de cei doi „timpi“ narativi in functie de care este ordonata scrierea: rememorarea evenimentelor biografice, in ordine mai mult sau mai putin cronologica, marcand un timp al „trairii“ de odinioara intrerupta de scene desfasurate intr-un prezent al actiunii. Asa cum am afirmat anterior, timpul „trairii“ si timpul prezent al actiunii se confunda, astfel, cu timpul fictiunii.

Nu intamplator, scrierea apare în 1977, dupa romanele din seria Morometilor: Morometii I si II, Delirul si Marele singuratic. Prin Viata ca o prada se incheie, un ciclu: dupa romanele unei lumi cu eroii sai speciali, avem, in final, si romanul autorului lor.

Oana Soare

Editia de referinta pentru Viata ca o prada, rezultat al lucrului acribic pe text. Studiul Oanei Soare este o cercetare nu doar documentata, ci si deschizatoare de piste de interpretare pentru proza lui Preda si pentru literatura cu mize autobiografice in general. In romanul Viata ca o prada, Marin Preda da una dintre operele majore ale prozei autobiografice din literatura romana, o confesiune nimbata de o lumina tremuratoare pentru ca trairea vietii ca dar nu exclude neajunsul, indoiala sau sentimentul, adesea obscur, al unei primejdii.

Referinte critice din Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Sanda Cordos, Alex Stefanescu si Cristina Timar.

La începutul anilor ’90, în plină perioadă de destrămare a Uniunii Sovietice, Zoia Vangheli era elevă în Chișinău. Fiică de bibliotecară, va fi transferată de părinți la o școală cu predare în limba română. Între alte schimbări, va asista neputincioasă la dispariția cărților ce îi încântaseră copilăria și la spectacolul convertirii entuziaste la românism a celor care până atunci fuseseră lăudătorii comunismului sovietic. În noua școală, Zoia, sensibilă și serioasă, se va împrieteni cu o colegă, îndrăzneața Katia. Povestea prieteniei lor, cuceritoare prin franchețea și lipsa de false pudori cu care e spusă, se desfășoară pe fundalul convulsiilor sociale și politice din acei ani. Dincolo de o maturizare grăbită care nu împlinește promisiunile adolescenței, ea ne lasă să întrezărim povestea unei țări întregi în epoca postsovietică.

Citind Intre ieri si maine suntem noi, am redescoperit-o pe Simona.

Fiecare idee reflecta motivatia ei profunda de a intelege mai bine aspecte diverse ale vietii si dorinta sincera ca munca sa de pana acum sa aiba o semnificatie reala, oferind celor din jur ceva durabil. Veti descoperi o autoare atenta la detalii si plina de sensibilitate in felul in care isi exprima gandurile. Aceasta este, de fapt, valoarea cartii: nu ofera solutii grabite sau superficiale, ci un ghidaj autentic, construit pe o baza solida. Iar la final, cititorul nu doar ca intelege mai bine mesajul, ci simte ca a castigat claritate si directie pentru propriul drum. - Roman Ion Cristian,  fondator Asociatia Taxiul cu Bomboane, partener in fapte bune

Nu dintotdeauna mi-am dorit sa fiu medic. Dar odata ce acest gand mi-a fost asezat de Dumnezeu si in suflet, hotararea mea a fost pecetluita pe viata. Insa Freud ne spune ca Omul are nevoie de un vis ca sa suporte realitatea. Vreau sa fiu un medic bun si sa salvez oameni. Dar visul meu este acela de a vindeca oameni prin cuvinte, asa cum m-au vindecat si ele pe mine. Cand simtiti ca pamantul va fuge de sub picioare, tineti-va strans de cer. Pentru ca nu sunteti niciodata singuri. Radiografia Suferintei si a Vindecarii

Volumul Nuvele, de Ion Luca Caragiale, face parte din colectia de Bibliografie scolara recomandata, coordonata de profesor Mariana Badea. Utila pentru cunoasterea principalelor opere literare studiate la scoala, colectia se remarca printr-o atenta ingrijire a textului, astfel incat copiii carora li se adreseaza aceste titluri sa beneficieze de o experienta a lecturii folositoare, menita sa accentueze aplecarea spre literatura romana si scriitorii care au marcat diversele perioade si curente.

„M-am trezit cu o gheară în piept și cu o senzație puternică de sufocare.”

Proza Hannei Bota are în comun cu cea mai veche, a marilor noştri moralişti clasici (Galaction, Agârbiceanu), arta de a înfăţişa cazuri morale fără a ține discursuri moralizatoare, iar cu cea a aşa-zişilor "minimalişti" contemporani, știința de a nu se pierde în digresiuni şi detalii inutile. Față de aceștia din urmă însă, romanul Hannei Bota prezintă o diferență fundamentală: are o poveste importantă de transmis, are ceva de spus și nu e doar un pretext pentru a epata publicul diletant. - RĂZVAN VONCU

Stefan Mitroi scrie scurt, precis, cu infuzie lirica despre orice; despre trecerea timpului, despre marea Istorie, dar, mai cu seama, despre istoria sufletelor, despre dragoste si moarte, abolind, prin magma fabulatorie, hotarul dintre lumi. Vom conchide ca avem in Stefan Mitroi un insingurat meditativ, sentimental, vibratil si confesiv, prefirand, ca povestitor al sufletului, notatii dense, cu iz aforistic. El, survoland toate genurile, are o Opera, chiar daca n-a ajuns (inca) scriitorul care viseaza sa fie, cum deseori marturisea. Sau ca, fugind de la tara, si-ar fi ales o viata gresita. Comuniunea de altadata, risipita, e recastigata prin cartile sale, acolo unde vom descoperi, cu incantare, cum observase Rodica Lazarescu, fulguratii lirice mustind de tristete. - Adrian Dinu Rachieru

Volumul de fata se deschide generos ca un evantai ofertant, cu proze scurte si alerte, in care inceputurile abrupte anticipeaza nelinistile interioare generate de lupta cu sine si de bataliile cu ceilalti si cu vremurile nu intotdeauna prietenoase, ce au tendinta de a acapara destine si de a le schimba, pentru totdeauna, traiectul existential.[...] Trecutul amprentand drumul devenirii unor personaje cu portrete puternice in altorelief, autorul colectionand interesante istorii personale, fatete ale unui mozaic puternic aglutinat, cel al unei parti din zona Campulungului de Bucovina, a carui ebosa istorica o contureaza cu precizie si finete. - Mihaela Gradinariu

Acest volum este o antologie a celor mai inspirate texte poetice ale lui Bolintineanu. Florile Bosforului reprezinta punctul suprem la care a ajuns creatia scriitorului. Legendele istorice transforma epicul in discurs poetic si traduc idealul national in formule memorabile ale idealului cavaleresc. Basme este unul dintre cele mai incantatoare volume, unde autorul isi creeaza un „folclor” de uz personal, mai degraba inventat decat inspirat de anumite surse. Ciclul Macedonele a fost apreciat si continua sa fie iubit de aromani (subiectii acestor poezii).

„Ar trebui să mă ridic acum din pat și să mă duc acasă, dar mintea mă trage înapoi. Acasă e aici, strigă ea, e subsolul acesta în care ai visat cel mai mult. E oglinda veche, în care ai fost frumoasă. Între pereții aceștia roșii, care mă sufocă, viața mea se desface în trei, ca triumo-ul lăcuit al Rozei: copil, femeie, epavă. Am cincizeci de ani, sunt terminată; patruzeci și cinci, femeia lui Haim o să moară repede; treizeci și opt, Malik e viu, încă mai pot naște; douăzeci și cinci, tata e în putere, din nou împreună, le ucidem pe Audrey și pe Donna și le îngropăm sub castan; doisprezece, viața e un film, iar eu la piciorul ei.” (Tatiana Țîbuleac)

„ …după 40 îți încordezi genunchii, începe coborârea, totul s-a scris deja, copiii sunt mereu prea mici. Nu mai ai nerv, doar ticuri nervoase. Ce să mai zic: Când ești fericit, lovește primul – e un titlu cu care mă joc de ceva vreme.” (Tatiana Țîbuleac în IQads, 2020)

Tatiana Țîbuleac s-a născut la 15 octombrie 1978 în Chi­șinău, Republica Moldova. Absolventă a Liceului „Iulia Hasdeu” din Chișinău; licențiată a Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării a USM. Devine cunoscută publicului larg în 1995, când inițiază rubrica „Povești adevărate” în cotidianul Flux. Din 1999 face parte din echipa PRO-TV Chișinău în calitate de reporter, editor și prezentatoare de știri. Stabilită actualmente la Paris, unde lucrează în domeniul audiovizualului.

Debut editorial cu Fabule moderne, Editura Urma Ta, Chișinău, 2014; ediția a II-a, Editura Libris Editorial, Brașov, 2016. Cea de-a doua carte, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Car­tier, 2017, este distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2017), Premiul revistei Observator cultural și Premiul Observator Lyceum (2018). Romanul a apărut în franceză, spaniolă, norvegiană, germană, slovenă, slovacă, galiciană, catalană, polo­neză și finlandeză.

Grădina de sticlă, al doilea roman al Tatianei Țîbuleac, apărut în 2018 la Editura Cartier, a fost distins cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2019). Tradus în franceză, germană, spaniolă, bulgară, norvegiană, slovenă, poloneză, greacă, croată, albaneză, cehă și neerlandeză.

„Dacă în poezia sa Monica Pillat ne-a obișnuit cu un registru tematic și stilistic mai degrabă grav, interiorizat, profund spiritualizat, în proză (mai ales în Croitorul de cărți și în „microficțiunile” din volumul de față), ea ne dezvăluie un alt chip: unul deschis spre jocurile textuale și spre jocurile fanteziei și ale experimentului. În această fascinantă disponibilitate ludică, sunt transgresate frontierele convenționale dintre instanțele narative și, în sens larg, artistice (autor, personaje, cititor, privitor), dintre instanțele extratextuale și cele intratextuale (indiferent dacă textul este unul literar sau unul pictural), dintre lumea realității și lumea ficțiunii, în fond (amintindu-mi, de pildă, o proză scurtă din 1979 a lui Woody Allen, Episodul Kugelmass), dar și frontierele temporale. Cel puțin în două dintre texte, derularea narațiunii se face concomitent cu reflecția metatextuală, în fapt, cu o veritabilă lecție de naratologie în desfășurare practică. Cât privește subminarea frontierelor temporale, da, personaje din trecut își pot face apariția în prezent, după cum personaje din prezent se confruntă cu identitățile lor viitoare. „Ce lucru straniu: vremea!”– sună un vers dintr-un poem celebru al bunicului autoarei. Și, într-adevăr, Timpul se arată a fi o temă obsedantă în scrierile Pillăteștilor: Ion, Dinu, Cornelia, Pia, Monica…” George Ardeleanu

Nicaieri in literatura romana viata satului n-a fost evocata cu atata forta realista, atat de viguros si patrunzator. Conditia lui Ion rezuma tragedia istorica a taranului fara pamant si daca parvenirea sociala a personajului este reprezentativa doar pentru o mica parte a acestei taranimi, ambitia de care el este devorat defineste sufletul taranesc în general. Teribila, sfortarea lui Ion de a-si depasi conditia capata dimensiuni universale si infrangerea sa in lupta cu soarta implacabila aduce aminte de prabusirea eroilor din tragediile antice. Povestea ascensiunii si surparii lui Ion aduna in cuprinsul ei, concentrata, inchisa parca într-un cerc, intreaga existenta de altadata a Transilvaniei romanesti.

Lumea taraneasca, cu straturile ei, nu fara comunicare unele cu altele, dar vizibil delimitate, lumea intelectualitatii satului: invatatorul, preotul, apoi autoritatile: primarul, jandarmul, notarul, lista politicienilor in goana dupa voturi; de asemenea datinile ardelene specific, legate de hora, nunta, inmormantare, intr-un cuvant – viata satului in toate infatisarile sale alcatuieste in cuprinsul romanului un amplu si magoistral caleidoscop. Ion este o densa monografie sau, mai precis, o epee a satului romanesc de peste munti…

Dumitru Micu

Referinte critice din Ov. S. Crohmalniceanu, Lucian Raicu, Petru Mihai Gorcea, Al. Piru, Stancu Ilin, Dumitru Micu, Mircea Zaciu.

Stilul lui Ion Agarbiceanu este prin excelenta, ca la toti marii nostri povestitori, un stil oral. De aceea autorul a putut marturisi despre “schitele, povestirile, nuvelele lui” ca le-a “scris dintr-o “sunare”. As spune ca transcrierea unei stenograme interioare. Povestasul parca si-ar rosti povestea in fata unui auditor de toate varstele, cu clipiri din ochi, cu naivitati si siretenii familiare pana si in solemnitatea cate unei descrieri , cu exclamatii uimite, cu epitete de superlativ popular, cu intrebari, exclamari, interjectii, zicale cu tot arsenalul oralitatii. Este stilul povestitorilor inaintasi, a caror intelectualitate inalta, precum aceea a lui Agarbiceanu, concentrate la masa de lucru, isi pastreaza prospetimea genuina. Lucian Pricop

Cuprins:

File din cartea naturii (1959) – Ciocarlia, La coasa, Bunica Safta, Roitul stupilor, La seceris, Mos Ionita, La fan, Talharul, Turturelele, La padure, Culesul porumbului, Presura, Strajerul, Ciorile, Ninge, Vanturile, Intaiul drum, La sanius, Poganiciul, Ploaie cu siroaie, Adormirea Mariutei, Nita de la Coasta Morii, Intre stejari, Nepoata lui Mos Mitrut, Nicu, Seri senine, Bourelul, Brazii, Papadia, Salcamii in floare, Spre odihna, Lang arau, Popor nou, In fauriste.

Referinte critice din Mihail Dragomirescu, E. Lovinescu, H. Sanielevici, Victor Felea, Dimitrie Vatamaniuc, Ion Vlad, Ion Negoitescu, Dumitru Micu, Al. Piru, Mircea Zaciu.
Textele din acest volum sunt reproduse dupa editia aparuta in 1959, in timpul vietii autorului.

 

Omagiu editorial la 90 de ani de la nașterea scriitorului DUMITRU RADU POPESCU (19 august 1935, Păușa, Bihor – 2 ianuarie 2023, București), sub egida Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj-Napoca și a Fundației Transilvania Leaders
Ediție îngrijită și selecția textelor de Constantin Cubleșan și Radu Constantinescu
Studiu introductiv de Constantin Cubleșan
Repere biobibliografice și Notă asupra ediției de Radu Constantinescu

Fie că scrisul ne transpune nemijlocit în viața unei epoci, fie că ne oferă comentariile la toate faptele vieții noastre, el rămâne, deci, în primul rând, o mărturie prin care un popor se definește pe sine în lungul istoriei sale. (DUMITRU RADU POPESCU)

Personajele povestirilor, nuvelelor, romanelor sau ale pieselor de teatru semnate de Dumitru Radu Popescu evoluează într-un perimetru de culpă morală în care nimeni și nimic nu este imaculat; ei nu caută însă neapărat un țap ispășitor pentru toate nedreptățile ce se abat asupra lor, pentru toate tragediile în care sunt implicați, ci vor să afle, înainte de orice, adevărul; adevărul despre ceea ce li se întâmplă, scormonind unii în biografia altora și, cu toții împreună, în biografia epocii, a sistemului social-politic pe care îl judecă aspru, judecându-se pe sine – cel mai adesea dintr-o perspectivă dialectică lăuntrică, personală, de înțelegere a lumii, a vieții. De aici haloul de deschidere spre o tratare mitologică a dramelor existențiale, capabil a împinge cazul particular în universalitate. (CONSTANTIN CUBLEȘAN)

Dumitru Radu Popescu propune texte care invită la curaj. El nu încheie o cercetare, ci deschide un dialog. Așezat în perioada acestor schițe și nuvele într-o provincie care putea să-și reclame statutul de capitală culturală, scriitorul își trăiește excelența nu doar prin sine, ci prin apartenența la un grup literar capabil să elaboreze o nouă literatură. Prozatorul și dramaturgul de la Steaua voia să confirme prin scrisul său stilul de a fi al unei publicații și al unui oraș cultural. Dumitru Radu Popescu voia să realizeze demetropolizarea culturii. În aceste pagini, el afirmă creativitatea polemică a Clujului cultural. (CORNEL UNGUREANU)
 

Pe cer, acum, nicio stea. Parcă se întorseseră .toate cu fața dinspre lume. Parcă și ele intraseră sub pământ, cu lume cu tot, cu păduri cu tot. Iarba se făcuse de sticlă, păsările de pământ ars, reci și moarte. Răsuna a gol, ca într-o sală părăsită. Totul împietrise. Și dimineața nu se arăta. Adormi. Și se trezi într-un fel de vuiet înăbușit. Pocnea departe ceva. De parcă noaptea se spărgea încet ca o gheață. Ceva părea că se dezlipește greu de pământ. Nu era decât somnul de dimineață, greu. Când te scoli și adormi și iar te trezești. Ea privi, privi, și întâi văzu obiectele fără culoare. Vedea cum vine greu dimineața peste somnul ei nu prea dormit. Și cum se ridică și ea din pat și plecă spre lumina mai înaltă de la fereastră, văzu și afară întâi marginile lucrurilor, tot ce era fără culoare, și de abia cu timpul, încet, lumina începu să prindă culori, și ea să vadă culorile. (DUMITRU RADU POPESCU)

„Noul roman al lui Dumitru Crudu – Tu și alte femei – adună toate trăsăturile prozei lui de până acum, împingându-le însă spre o caricaturizare diabolică. Circularitatea gogoliană (în lectura lui Nabokov), lipsa coșmarescă a oricărei satisfacții (fie ea erotică, sentimentală, artistică), excesul sau hiperabundența sexualității, goana continuă după o figură feminină aflată în continuă metamorfoză, un dinamism psihotic, toate acestea semnalizează existența unui fond profund melancolic, a unui dor de liniște aproape metafizic. Romanul lui Dumitru Crudu este, în această lectură, unul al protestului, pentru că toată viermuiala umană pe care o pune în scenă nu este decât negativul filmului pe care și-l dorește a-l proiecta: unul al absenței războiului, al existenței iubirii și al artei revalorizate. Prin natura aceasta militantă a prozei sale, Dumitru Crudu să dovedește a fi, încă o dată, ce a fost, romantic.” Bogdan-Alexandru Stănescu

„Oxana, Iulia, Nina, Livia. Tanța, Sveta, Gagarin, Artur, Serhii sunt doar o parte dintre eroii lui Dumitru Crudu, la fel cum Flutura, Chișinău, Tbilisi, Stepanakert, Brașov, Balcic, Odesa sunt doar câteva dintre orașele în care se desfășoară numeroasele povești ale acestui roman atipic, aluvionar, cu scene dramatice, cu observații acut poetice, cu o chestionare permanentă asupra celui captiv într-un spațiu sfâșiat de conflicte, cu pagini care rămân în mintea cititorului mult după închiderea cărții. De la iubirea candidă, superb prinsă în capitolele despre adolescență, se ajunge la dragostea contorsionată din studenție, când bandele de interlopi fac legea, sau la cea sfâșietoare din căminul studențesc devenit peste noapte teatru de război, unde se moare nu doar de foame, ci și în urma violurilor și a bestialității greu de închipuit. Eroul, când Mircea, când Dumitru, alunecă prin măruntaiele unei realități pe care n-o poate ocoli, precum soldatul de hârtie dintr-un cântec de Bulat Okudjava, încercând să rămână la suprafață, luptându-se să nu «ardă» cu totul. Iar cititorul, dornic să afle deznodământul, nu lasă cartea din mână.” Ioana Nicolaie

Daca taci, ma simt ignorata. Daca vorbesti, ma simt atacata. Asa arata lumea interioara a cuiva care traieste cu frica de abandon, care oscileaza intre extreme si rupe legaturi la primul semn de respingere. Sunt Ana si sunt nebuna, a doua carte semnata de Psihoterapeut Oana Nicolau, autoarea bestsellerului Iubirea la imperfect, este despre acea lupta zilnica, invizibila, pe care o duci cu gandurile si emotiile tale. Vei intra in mintea Anei, in relatiile ei, in momentele in care s-a simtit imposibil de iubit si vei invata sa iti accepti propriile greseli si vulnerabilitati. O poveste despre demonii care iti soptesc ca nu meriti sa fii iubit si despre oamenii care, prin simpla lor prezenta, ii contrazic.

Romania intre doua milenii este un roman profund, ancorat in realitatile zbuciumate ale unei tari aflate la granita dintre istorie si supravietuire, dintre dictatura si visul unei libertati fragile. Prin vocea unui personaj memorabil, profesorul Octavian Vadu, cartea devine o marturie lucida despre o generatie care a trait si a platit cu sange, tacere si demnitate pretul unei tranzitii dureroase. Intoarcerea in satul natal, Dumbrava Morilor, imediat dupa Revolutia din 1989, scoate la iveala tensiunile dintre vechi si nou, dintre compromis si onoare, dintre instinctul de a supravietui si datoria de a actiona. Confruntarile dintre generatii - intense, adesea taioase - intre Vadu si Gabriel, nepotul sau rebel, dau profunzime unui discurs in care ideologia, istoria, tradarea si adevarul personal se ciocnesc cu forta.

Spre tine insuti este un volum de povestiri menit sa faca exact ceea ce spune titlul, anume legatura fiecarui cititor cu el insusi. Mai exact, cu acea parte din el inca nedescoperita sau, desi de mult timp descoperita, trimisa, pierduta... undeva departe, adanc inauntrul sau. Este o reconectare cu acele momente ce ne-au facut sa iubim viata si sa-i exploram cu entuziasm magia inca din copilarie, cand povestile ne captivau in totalitate si cand tot ceea ce ne inconjura, vazut si nevazut, putea fi sau avea sa devina o asemenea poveste. Asadar, naratiunile regasite aici sunt pentru cei ce, indiferent de varsta, vor sa intre sau sa reintre in contact cu acele lumi fascinante, mistice, pline de aventura si de speranta, lumi care se regasesc in permanenta atat in jurul nostru, cat si in fiecare dintre noi.

Părerea editorului: Poate că inocenţa e vârsta la care ar fi trebuit să rămânem pentru a da un dram de decenţă speciei umane. Cartea aceasta, frumoasă ca un basm adevărat, este povestea unei lumi de copii în care „căderea“ n-a avut încă loc. Citind-o, ne legănăm cu gândul că am fi putut fi altfel. E o bunătate în aceste pagini, care trezeşte în noi nostalgia unei lumi pierdute.

Părerea redactorului: Un oraş plin de istorie, o stradă plină de evenimente, o casă cu personalitate, o fetiţă care află că totul poate să devină spectaculos pe lume. Şi o scriitoare care o poate dovedi. Cu inocenţă.

Părerea autoarei: Un roman despre cum se poate înota în timp şi în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Şi fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!

Părerea lui Vlad: Inocenţa e singura cale prin care timpul devine reversibil. Despre asta e vorba aici.

Părerea neoficială a PR-ului: Se citeşte cu încordare. Aş fi vrut să nu se mai termine.

Părerea mamei-mari, personaj principal: Totul e cu chin în viaţă.

Părerea bizară a anticarului, personaj secundar: Câştigă cine ajunge ultimul la linia de sosire.

Două viziuni asupra lumii: cea a unei fetiţe care vede lucrurile într-un fel extrem de personal şi cea a femeii care descoperă secretele înecate în trecut. Naivitatea comică a primei voci învinge melancolia celei de-a doua.

Casa de pe strada Maiakovski (fostă şi viitoare Sfântul Ioan) din Braşov devine un surprinzător personaj cu memorie şi conştiinţă.

Copilul & pădurea – sau, mai precis, inima copilului & inima pădurii: acestea sunt cele două sedii magice ale lumii în proza lui Ovidiu Baron. Poveștile lui sunt plimbări prin pădurile inimii, expediții către luminișuri secrete unde lumea nu s-a dezvrăjit încă; unde mitul, magia, eresul încă există obiectiv. Asta e, pentru Ovidiu Baron, literatura: o inimă (de copil, de pădure, de copil plimbându-se prin pădure) făcută vizibilă. Cu toate enormele patrimonii de magie din ea. „Unde ești, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?” Întrebarea lui Eminescu străbate, de la un cap la celălalt, proza lui Ovidiu Baron.

Radu Vancu

După un roman pe care e greu să nu ți-l amintești repetitiv odată ce l-ai citit, sensibil, nostalgic, liric, provocator, senzual, iată că avem din nou bucuria de a anunța o carte semnată de Ovidiu Baron. De data aceasta, Ovidiu propune o literatură a miracolului discret, a întoarcerii la rădăcinile senzoriale și afective ale copilăriei, unde inima omului și inima naturii pulsează la unison. Volumul este o odisee lirică prin lumi neatinse de dezvrăjire, unde pădurea devine spațiul arhetipal al regăsirii de sine și al memoriei afective.

Grija pentru înduioșare, subtila contemplare a toposurilor, precum și discretul rafinament narativ și stilistic fac din literatura lui Ovidiu Baron un act de rezistență împotriva desacralizării lumii, dar și o formă de recuperare activă a unui spațiu pierdut, pe care însă îl mai putem regăsi în scris, în memorie, în sensibilitatea artistică.

Un volum ce promite să ofere o rezolvare nevoii noastre de sens, de mister…

Violeta  Borzea