Literatură română

Inca joc, totusi, iar acest totusi e inca o vindecare. Inca mai vad scopul ca fiind aparitia unui partener de joc care sa imi ceara sa maresc miza, sa uit de numaratoarea monedelor, sa ametesc in vartejul adrenalinei, care sa isi joace momentul si nu eternitatea, rolul si nu pietrele de moara.
Dar totusi, niciodata sa nu arunci pe masa de joc ceva ce nu iti permiti sa pierzi. Cat (si cand?) mai conteaza un astfel de cliseu?
Conteaza exact in momentul in care intelegi, dupa ce miza ai fost tu insati, ca partenerul de masa era de fapt dealer-ul, pervers deghizat in jucator. - (Maria Petrovna)

Volumul care a luat cu asalt marea piata internationala de carte - “Cartea Oglinzilor” este singurul titlu al unui scriitor roman ale carui drepturi de publicare au fost vandute in peste 38 de tari.

Scriitorul Eugen Ovidiu Chirovici a naucit lumea literara cu primul sau roman in limba engleza considerat “un fenomen editorial international” (The Guardian). 

Pana in momentul de fata, drepturile de publicare au fost cumparate in peste 38 de tari, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franta, Italia, Spania iar criticii se intrec in elogii la adresa romanului. Cartea a fost senzatia Targului de la Frankfurt, in 2015.

In thrillerul “Cartea Oglinzilor”, facem cunostinta cu Peter Katz, agentul literar care in cei cinci ani de cariera a evaluat sute de manuscrise. Niciunul dintre acestea insa nu a reusit sa ii starneasca interesul precum fragmentul trimis de misteriosul Richard Flynn. Student la Princeton la vremea cand se petrec faptele din povestirea lui, Richard ofera atat de multe detalii despre uciderea profesorului Joseph Wider, incat Katz nu stie ce sa creada: oare autorul manuscrisului este criminalul sau doar are informatii care pot duce la elucidarea cazului?

„Inteligent si sofisticat. O crima povestita asa cum Picasso picta tablouri.” Lee Child

Referitor la noul volum , autorul spune : "Doi ani de zile mi-a luat să-l scriu, dar până la urmă am reușit să-l termin și pot să-ți spun că va fi mai lung decât prima parte."

Singurul mod în care poți să afli dacă ai reușit să uiți cu adevărat o persoană pe care cândva o iubeai cu toată puterea ta este să te întâlnești cu ea, s-o privești în ochi și să nu-ți dorești s-o iei în brațe. 

Abia dacă reușești lucrul ăsta poți să spui că ești pregătit să treci mai departe 
Mulți dintre noi, dacă nu toți, am avut o poveste de iubire care ne-a dat lumea peste cap și ne-a făcut sufletul să zburde de fericire ori să urle de durere. 

O persoană care ne-a bântuit gândurile ani întregi și pe care cu greu am reușit să o scoatem din suflet. O persoană pe care am căutat-o în fiecare relație nouă și care ne-a lăsat cicatrici invizibile, dar adânci.

Încercând s-o uite pe Anemona, Andrei are tot felul de aventuri, unele amuzante, altele neobișnuite. Dar în realitate, el nu caută pe altcineva. Căutarea lui este o căutare de sine. Şi de fiecare dată se găsește în altă persoană, în mod diferit.

O carte care o să te facă să zâmbești, să râzi în hohote, să te gândești la propria relație sau, pur și simplu, să te miri ce mare-i grădina Domnului! 

Andrei Ciobanu este un comediant român care, la doar 25 de ani, a reuşit să îşi facă un nume pe scenele de stand-up comedy din ţară, să preia, alături de Sergiu Floroaia, matinalul de la postul de radio Kiss FM şi să pregătească lansarea primei sale cărţi, „Suge-o, Ramona“.   Iniţial „o joacă“ pe pagina de Facebook a lui Andrei, proiectul a prins rapid contur şi a câştigat popularitate în rândurile internauţilor.  

Andrei mărturiseşte că „Suge-o, Ramona“ s-a născut mai mult din greşeală. „Am scris pe pagina mea de Facebook o postare, care acum e chiar primul capitol al cărţii. Am scris doar postarea aia, care a făcut o mulţime de like-uri, peste media paginii mele. Toţi oamenii mă întrebau ce s-a mai întâmplat şi am continuat să scriu dar îmi puneam şi un prag de like-uri. Dacă o postare depăşea un anumit număr de like-uri, mai scriam“, a povestit Andrei.

Scriitura frustă, lucidă şi lipsită de sentimentalism, dar nu şi de sensibilitate, din romanele Anişoarei Odeanu i-a adus autoarei elogiile colegilor contemporani de breaslă şi aprecierea publicului. Generaţii de cititori s-au identificat cu personajele ei feminine – neliniştite, singuratice, vitale, aflate mereu în căutarea noului şi a emoţiilor. Dany Penzza, eroina din Într-un cămin de domnişoare, şi Olga din Călător din noaptea de Ajun sunt tinere studente cultivate, curioase, boeme, dar care par să aştepte tot timpul, mai mult sau mai puţin conştient, ivirea dragostei. Sentimentele şi experienţele lor amoroase vin şi trec, notate de cele două fete cu minuţie şi cu un soi de detaşare imparţială care ascunde, de fapt, nostalgia unei mari iubiri. Ar putea aceasta să fie Peter, neamţul care apare în ambele romane, personaj capricios ce pare să-şi pună amprenta definitivă asupra iubitelor sale? Jurnale ale trăirilor sufleteşti, romanele Anişoarei Odeanu sunt un omagiu adus tinereţii mereu surprinzătoare, libere şi dezinvolte.

Miruna, o poveste a fost distins cu Premiul pentru Proza al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti si a fost tradus in limbile engleza, italiana si slovena. 

Ascuns in salbaticia Muntilor Fagaras, Valea Rea nu e un sat ca toate celelalte. Aici se afla poarta spre Tara Subpaminturilor Nesfirsite, unde isi au ielele palat, si de aceea timpul are alta curgere, oamenii vietuiesc sute de ani impartindu-si paminturile cu fiarele codrului, iar vazduhul are irizatii de basm. In Valea Rea ajung doi copii de la oras sa asculte povestile extraordinare ale bunicului, care, facindu-le pe intelesul lor, amesteca „cele vazute cu cele nevazute, cele pentru copii cu cele pentru oameni mari, cele de nespus cu tacerile, trecutul cu niciodata”, pina cind Prislea-cel-Voinic ajunge sa fie la fel de real ca regele Carol, desi cei mici nu ar sti sa zica „daca au trait in acelasi timp sau unul inaintea celuilalt”. Amintirile luptelor de la Rahova se impletesc cu cele despre fapturi cu trup de abur si salbaticiuni preschimbate in stana de piatra, legendele haiducilor din Codrii Vlasiei si istoriile familiei se topesc in vise care se plamadesc aievea, iar lumea intreaga este povestita „ca intr-un joc, ca intr-un descintec”, intr-o carte mai curind spusa decit scrisa.

Noul roman al cuplului de autori care semnează VT Morogan investighează activitățile tenebroase ale unui serviciu secret ignorat de publicul larg. Fondat de către un cartel cu o mare forță financiară, el urmărește stimularea vânzărilor de arme prin crearea pe mapamond a unor zone de conflict sau prin menținerea altora deja existente. În fruntea lui se află indivizi cinici, influenți, cu o nepotolită sete de înavuțire. În societate pozează drept oameni de afaceri onești, în realitate, însă, nu ezită să folosească asasinatul ca să-și atingă scopurile.

De fapt, și alți eroi își ascund adevărata identitate și intențiile reale potrivit cărora acționează.

În carte apar personaje întâlnite și în alte scrieri ale celor doi autori – Viorica și Teodor Morogan. Printre ele – frumoasa Alexa Vancea și Viktor Laho. Fiecare dintre ei trece prin momente periculoase, având nevoie de multă ingeniozitate și curaj pentru a scăpa de capcanele ce li se întind. În vârtejul unor întâmplări tensionate, protagoniștii par să intre în vrie, iar situația e pe punctul să le scape tuturor de sub control. Vor reuși forțele situate de partea Binelui să reinstaureze starea de normalitate și să-i neutralizeze pe cei care râvnesc escaladarea conflictelor?

Răspunsul îl puteți afla citind acest roman captivant.

O bombă explodează pe terasa unui restaurant din Barintown. Un nou atac terorist asupra SUA? Un atentat al unui nebun?

Poliția își începe imediat investigațiile. Dar, nu peste multă vreme, orașul trece printr-o nouă experiență traumatizantă: pe un câmp de la periferie un copil descoperă cadavrul unei femei. Cercetările care se desfășoară cu febrilitate ajung la o concluzie năucitoare: peste douăzeci de trupuri neînsuflețite au fost îngropate acolo în cel mai mare secret.

În același timp, o carte veche, găsită în biblioteca bisericii catolice, îl pune pe jar pe parohul sfântului lăcaș. Paginile acesteia istorisesc, cu o precizie ca de document, primii ani din viața lui Iisus. Care-i misterul acestei scrieri incendiare? Evenimentele se succed cu o viteză amețitoare în urbea cu oameni care se tem să nu-și piardă viața ori de câte ori ies din casă. Și, chiar dacă la început nimeni nu vede vreo legătură între enigmatica scriere uitată veacuri de-a rândul în rafturile din subsolul bisericii și morții cu identitate necunoscută, există totuși o relație tulburătoare între acestea, iar cititorul devine martorul unui deznodământ șocant.

Un adevărat page-turner care, în plus, ascunde un mesaj profund, dincolo de vâltoarea acțiunii.

    "Miercuri, respiram" este un roman palpitant si realist in acelasi timp, cu personaje memorabile si intamplari ca-n viata, scris azi si aici, pentru cititoarele de azi si de aici. 

Revista iocan încheie cel de-al treilea an al existenței sale cu o colecție de proze semnate de autori mai vechi și mai noi - Primo Levi, Vintilă Mihăilescu, Bogdan Răileanu, Lavinia Braniște, Anca Vieru și Liviu Rebreanu, ca să-i amintim doar pe o parte dintre ei.

Începem cu rețeta rujului care lasă urme fără cusur, continuăm cu emoțiile unei amante care trage cu urechea la cearta dintre soți, aflăm ce rol poate avea un cablu HDMI în debutul unei relații extraconjugale, trăim cu emoție momentele tensionate din timpul traversării Dunării cu bacul și încheiem cu bijuteria literară „Proștii”, de Liviu Rebreanu. Copertă și fotografii de Vlad Eftenie.

Iocan, revista de proză scurtă, a pornit din capul unor scriitori. Au complotat la alcătuirea ei Cristian Teodorescu, Marius Chivu și Florin Iaru.

Revista Iocan numărul 8 apare cu sprijinul AFCN.

In camera cu ferestre captusite parca, pe dinafara cu frunze de platani, aurite de soare, mobilata cu piese mici, gratioase, in care s‑a acumulat lumina altor anotimpuri, duse demult, stau asezate pe rafturi, pe masute, de jur imprejur, rame delicate, imbratisand ca niste palme pioase, fotografii de familie, unele aproape sterse de trecerea vremii. Din ele ne cerceteaza ochii melancolici ai parintilor, ai bunicilor, ai strabunicilor, iar razele privirilor li se intalnesc in punctul unde urmasa lor, fetita Tania de odinioara, sta dinaintea unui mic birou…Victoria Dragu Dimitriu, „Povestile unei doamne din Bucuresti. - Tatiana Margescu”
 
Cred ca nu exista femeie pe lume, trecuta de tinerete, care sa nu-si aduca aminte de vechile dantele aflate in casa parintilor sau bunicilor ei – fie sub forma unui guler, a unei rochii purtate in copilarie sau a unui voal de mireasa, la manecile unei bluze elegante sau la poalele unei rochii „de ocazie”, inguste sau late, confectionate la masina, dar mai ales lucrate cu acul sau cu iglita. Nu putem uita dantelele facute „la metru” de catre bunicile noastre, pentru a impodobi fetele de perna albe sau bordurile unor cearceafuri de olanda sau in, lucrate „cu acul” sau cu croseta. - Tatiana Margescu
 
Cred ca nu aveam mai mult de 3-4 ani cand, insotita de mama si de bunica materna, ma deplasam spre atelierul unei cunoscute croitorese care lucra pentru copii, situat in centrul vechi al Capitalei. Daca nu ma insala memoria, imobilul in care functiona atelierul era situat intr-o curte mare, unde se afla amplasata si Biserica Bulgareasca. Hainutele pentru copii, de regula, costau mai mult decat hainele pentru adulti, fie ca erau achizitionate dintr-un magazin, fie ca erau facute pe comanda. Cu cat copilul este mai mic, cu atat lucrul este mai migalos, in special la fetite: broderii, pliseuri, gulerase de dantela, la care se adauga si costul materialelor de calitate: stofe moi, catifea. - Tatiana Margescu
 
Bunica mea a urmat si o scoala particulara (pension), dar la instruirea ei temeinica au contribuit si cunostintele transmise de catre guvernanta ei, mai ales in ceea ce priveste stapanirea perfecta a limbilor engleza si franceza, la care se adaugau cunostinte vaste in domeniul literar, artistic si mai ales in cel muzical (canta foarte bine la pian). Nu pot sa nu ma gandesc ca, in urma cu peste o suta de ani, putine tinere urmau studii superioare, educatia primita in familie, respectiv scoala, avand drept scop sa contracteze o casatorie „buna” si sa devina sotii si mame bune pentru odraslele familiei. Pentru a fi guvernanta, trebuia ca la randul tau sa fi beneficiat de o educatie foarte buna. De aceea, multe dintre ele erau recrutate din acele familii devenite „peste noapte” paupere – familii care nu mai puteau asigura din punct de vedere material nici studii superioare fiicelor sau fiilor lor si nici casatorii „fara zestre”. Daca fetele deveneau guvernante, baietii acestor familii scapatate deveneau perceptori la copiii familiilor bogate. - Tatiana Margescu

"Ce legătură există între Adolf Hitler, iubit nebunește de o femeie, dar frustrat că nu i se vinde cartea, și Vadim Tudor, obligat să se expatrieze? Câți copii a avut Hitler și cine a fost mama lor? E Argentina refugiul ideal? Canibal e o poveste tragică despre nazism și comunism, o ficțiune istorică întinsă pe mai multe zeci de ani și care ne oferă de toate: iubire, aventuri pe două continente, onoare și trădare. Citind romanul Canibal mi-am amintit iarăși și iarăși de cuvintele lui James Joyce din Ulise: „istoria e un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”." (Marin Mălaicu-Hondrari)

"Reportajele din această carte vorbesc despre aspecte din istoria recentă, cum ar fi migrația, corupția, viața în penitenciare sau problemele minorităților, închiderea spitalelor sau stresul care schimbă vieți, crizele din sănătate, povești ale unor oameni obișnuiți, care fac lucruri speciale. Regăsim, însă, și povești de demult, cum e cazul reportajelor despre luptătorii anticomuniști din munți, despre tezaurul de la Pietroasele sau istoriile din satele săsești. 
Reportajele surprind realități dintr-o Românie aflată în continuă schimbare, cu enorme discrepanțe. Sunt ca o fotografie a realității. Cine le citește află cum se trăia sau cum se trăiește în anumite locuri. Cum se schimbă sau de ce nu se schimbă lucrurile și mentalitățile. 
Cartea cuprinde 30 de reportaje publicate în revista Dilema veche, dar și adaptări după reportaje sau documentare radio difuzate la Europa FM și Radio România Actualități. 
Reportajul e un gen mai rar întâlnit astăzi în presa din România. Dar asta nu se întâmplă din cauza lipsei de interes a publicului, ci din pricina lipsei de bani şi de investiţii într-o presă de calitate. De fiecare dată când totuşi apar reportaje bine făcute, se constată că publicul le urmăreşte cu interes, tot aşa cum urmăreşte reportajele şi documentarele oferite de televiziunile străine. Asta fiindcă oamenii au nevoie de poveşti. Un reportaj bine făcut este de fapt o poveste adevărată. Până la urmă, și această carte este o carte cu povești adevărate." (Liliana Nicolae)

"I. este un copil căruia îi place să citească și să înregistreze poveștile de pe uliță și din satul lui, un premiant cu o mamă care „râcâie pământul” și un tată invalid de război, amândoi semianalfabeți. Într-o zi, un „tovarăș” vine la școală să-i întrebe pe elevi dacă au părinți care au luptat în război și până unde au ajuns. I. îi spune adevărul, doar tovarășul îi rugase să răspundă sincer. Mai târziu, în liceu, în timpul orelor de atelier, se strică menghina la care lucrase I. Nu avea importanță că la ea mai lucrase încă un coleg, I. este cel care va suporta consecințele și o va face fără să crâcnească pentru că a învățat că, odată ce ești considerat vinovat, vinovat rămâi. Se pregătește apoi să dea examenul de admitere la Facultatea de Litere din București, unde va avea un șoc: profesorii îi cer să-și spună părerea personală despre opera literară care îi picase pe biletul de la examenul oral, el știe doar comentariile care îi fuseseră predate la școală, în spiritul comunist. Este înrolat în armată, va avea un conflict cu un colonel, apoi, după terminarea stagiului, se angajează la o fabrică de frigidere ca să strângă bani pentru că își dorește să dea iar admiterea la facultate. Scrie poezii, frecventează un cenaclu literar și ajunge să fie anchetat de securitate. Sunt evenimente cheie în facerea acestui personaj aparte, opusul lui Holden Caulfield, pentru că, inadaptat fiind, nu simte niciun strop de revoltă, nu urmărește să repare nedreptatea, doar înaintează în viață, trăind în minte, în imaginație, așa cum a făcut-o încă din copilărie, când a învățat că lucrurile nu sunt așa cum par și că nu trebuie să ai încredere în nimeni."  (Diana Geacăr)

Prin zece povestiri ce ar putea fi considerate la fel de bine și capitolele unui roman, autorul construieste o carte despre copilarie, despre inocenta pierduta a lumii contemporane. Fiecare personaj (indiferent daca este vorba despre copilul care isi duce impreuna cu tatal sau televizorul la reparat sau despre cel ce merge pe jos pina la bilci pentru a vedea Balena Goliat, despre paznicul de iaz care e „prieten” cu un crap ori despre batrina ce se imbata asteptind intoarcerea fiului sau de la puscarie) traieste intr-un scurt timp o adevarata aventura, o drama ori o comedie – acestea reusind sa fie totodata firesti, umane, dar si spectaculoase. Pentru copilul povestitor, viața pare un teren de joaca in care nu conteaza daca pierzi sau cistigi, ci daca reusesti sa fii fericit fie macar si o clipa, jucind dupa regulile proprii, printr-o continua arta a improvizatiei.

    Cuprins: Ursoaica Lili si Balena Goliat • Cirtita • Lumea interlopa a brusturelui  • Amintirile mele din al doilea razboi mondial • Poveste de Craciun • Paispe tigari • Lampa cu caciula • Nea Mihai si tovarasul Dumnezeu • Titanicul • Maimuta

  Muritorii de rand tanjesc sa vada macar o data in viata un inger. Sunt fiinte uimitoare, a caror atingere vindecatoare alina. Dar daca in spatele puterii lor s-ar ascunde un scop malefic? Willow, o tanara cu un dar special, poate vedea viitorul si visele muritorilor, dar nu stie de unde provine aceasta putere. Pana cand il intalneste pe Alex, un tanar care stie multe despre ingeri. Baiatul cunoaste secretul lui Willow, iar misiunea lui este sa o oprească. Totusi, in ciuda lor, Willow si Alex se vor indragosti, iar dragostea lor va schimba totul.

Fragment din roman: “In biroul alaturat, Jonah ramase la birou o clipa, rugandu-se, multumind ingerilor pentru acea onoare imensa pe care i-o acordasera. Cand ridica fruntea, chipul sau radia; ramase privind lung imprejurimile - biroul curat, covorul moale si alb, o reproducere a unei picturi de Michelangelo, infatisand un inger, agatata de perete.

 Trei femei, trei generatii - bunica, mama si fiica. Ele isi spun pe rand povestea, lectia de viata, fiecare dintre ele purtand pe umeri povara trecutului celei dinainte. Destinul lor acopera perioada postbelica si de instaurare a comunismului, pana dupa revolutia din 1989 si anii recenti.

Autorul ne conduce intr-o posibila Romanie din viitor, in care s-au instalat regulile unei societati distopice. Fumatul si produsele nesanatoase, cum ar fi bauturile alcoolice, cafeaua sau carnea rosie, au fost decretate ca fiind nocive. Invinuit pe nedrept de nerespectarea unui regim de viata sanatos, eroul romanului va trebui sa suporte diverse sanctiuni.

Intr-o lume sumbra in care totalitarismul, abuzul si absurdul ocupa o pozitie privilegiata, oamenii devin victimele incercarilor agresive de desfiintare a autonomiei si a simtului identitatii. Cartea lui Lucian Zup reinterpreteaza aceasta tema a viitorului distopic intr-o forma mai accesibila, lipsita de tensiune sufocanta. Profesorul de literatura Stefan Candid, cu doi copii si o sotie cicalitoare, este un om obisnuit care se conformeaza cu strictete regulilor societatii in care e nevoit sa traiasca. Pentru ca s-a aflat in locul nepotrivit la momenul nepotrivit, viata i-a oferit ocazia de a inlocui banalul cu extraordinarul. Astfel, Stefan este prins in spirala unor evenimente mult prea atipice pentru un profesor linistit, mare consumator de lapte si bun cunoscator al tehnicilor corecte de ingrijire a danturii.

In incercarea de a gasi dovezi in sprijinul sanatatii sale, are prilejul sa intalneasca si oameni care isi intretin viciile, cuprinsi de melancolia unei realitati disparute pe care ar vrea s-o reinvie. Lumea in care traiesc aceste personaje are multe supape care „indulcesc” distopia: contrabanda cu produse nesanatoase interzise este infloritoare, iar barurile clandestine au clienti numerosi, care, in caz ca sunt prinsi, nu risca decat o internare. Totodata, aceasta cautare ii prilejuieste reintalnirea cu un eu pe care-l credea ingropat si caruia ii placuse sa fumeze. Simtind in ceafa rasuflarea celor doi detectivi-anticorpi care-l urmaresc, Stefan inca nu stie daca destinatia calatoriei va fi intoarcerea la familie cu o fisa medicala curata sau amenintarea ca va petrece o perioada in spital.

Lumea distopica nu e ceva livresc, ci este prezenta in realitatea imediata, la orice cotitura te poti trezi prins intr-o astfel de plasa. Pentru cei care traiesc intr-o asemenea lume, precum „eroul" meu, se dovedeste a fi extrem de dificil sa se desprinda de beneficiile acestui univers, care se vrea perfect, si sa urmeze o eventuala cale a libertatii.
Aceasta este generata in prima instanta de amintirile despre o lume imperfecta, unde oamenii se pot delecta si cu produse nesanatoase. Stefan Candid oscileaza intre nesigurantele libertatii si dulcea mana de fier a dictaturii. - Lucian Zup

"Almanahul Times New Roman"  are în jur de 150 de pagini și include o selecție dintre cele mai bune texte de pe site și în jur de 100 de materiale noi, nepublicate anterior.

„A venit momentul fericit in care "Insomniile" Irinei Binder sa ni se prinda ca o podoaba in jurul sufletelor, iar gandurile ei de la ceasuri tarzii sa ne imbratiseze pe toti cu generozitate. Citindu-i trairile, vom descoperi inca o data, cu uimire, ca nedormirile ei sunt si ale noastre, ca nesomnul meu si al tau ne apropie pe toti in acele clipe in care reusim sa ne privim viata cu sinceritate si cu inimile asternute in palme. Vom afla astfel, in nopti incercanate, ca gandurile si simtirile Irinei sunt si ale noastre, ca bucuriile, tristetile si sperantele ei ne curg navalnic prin sange tuturor, iar Irina e a fiecaruia dintre noi. Fiindca Irina Binder scrie pentru noi, naste splendori inspirate de stele si de viata si daruieste confesiunile sale nocturne fiecarui om, fie el din Brasov, de la Melbourne sau Toronto – spre linistea cugetelor si mai ales a existentelor noastre, unindu-ne intr-o lume ideala, fara diferente in simtire si fara frontiere geografice – pentru ca universalitatea trairilor sale reuseste sa ne fie far autentic si sincer, fara pretiozitate si fara emfaza.” Carmen Voinea - Raducanu

Pentru romanul "Virstele jocului. Strada Cetatii" Claudiu M. Florian a primit Premiul Uniunii Europene pentru Literatura, editia 2016. 

Un roman al jocului istoriei cu individul. Totodata un roman despre descoperirea lumii si a propriei identitati de catre un pusti de cinci-sase ani, intr-un colt multietnic de Transilvanie, in Romania anilor ’70. O continua pendulare, din perspectiva copilului, pe alocuri plina de umor, intre spatii, epoci si culturi diferite. Lumea ce se dezvaluie celui mic este una marcata de notiuni elementare si totusi contradictorii: totul se intimpla „aici”, dar multe ginduri se indreapta catre „Ingermania”; toti si toate sint „de-mai-multe-feluri”, mai putin copilul singur la parinti; rudele, fie ele oltenesti, sasesti sau malurene, sint altceva decit „astia”, executantii nevazuti ai unei vointe dominante; omuletii din televizor pot vorbi tare si nestingherit, pe cind cei din aparatul radio vorbesc doar intr-ascuns si pe soptite. Un roman despre origini si mentalitati, propaganda si realitati istorice, statornicie si emigrare, ocrotire si nesiguranta, integritate si compromis, intr-o tara evoluind sub semnul independentei in plan extern si al oprimarii interne.

 Mimi si Tibi, doi copii care devin supereroi fara voie in apartamentul lor din cel mai inalt bloc din oras, supranumit Turnul Albastru, descopera ca viata reala poate fi cel putin la fel de palpitanta ca un joc pe calculator. Numai ca in viata reala le stau alaturi adevaratii supereroi: parintii, bunica si prietenii lor. O carte incantatoare despre o vacanta mare prea mica pentru atatea aventuri, o carte care se citeste pe nerasuflate, atat de copii, cat si de oamenii mari...

    Scriitorul si scenaristul Ioan Antoci a castigat in 2009 premiul pentru cel mai bun scenariu din Europa Centrala si de Est, la Festivalul de Film de la Cannes, cu scenariul "Cainele japonez". Fascinat de lumile posibile si imposibile pe care filmele si cartile i le-au oferit, Ioan Antoci crede ca singurul paradis tangibil e copilaria pentru ca momentele care o compun nu mor niciodata. "Paradisul lui Mimi si Tibi" este prima lui carte pentru copii.

  „Am convingerea ca "Visatorii nu mor niciodata" va fi o carte foarte apreciata de public, ca fiecare cititor va gasi in paginile ei mangaiere, invataminte, raspunsuri si inspiratie pentru viata. In incheiere, daca mi-ar fi permisa indrazneala, as compara scrierile lui Carmen Voinea - Raducanu cu opera lui Emil Cioran. E cumva firesc: Cioran este, declarat, autorul ei preferat. Si nu intamplator mi-am prefatat aceste randuri cu citatul meu favorit din marele filosof deoarece, parafrazandu-l, vreau sa sintetizez astfel esenta cartii de fata: „A scrie inseamna a suferi si, cum multi fug de suferinta, putin stiu sa scrie.“ Cu drag si pretuire, Irina Binder

    „Ne stim si lucram impreuna de 20 de ani. Ne-am marait in total de trei ori. Inca mai cred ca eu am avut dreptate si ea a gresit. Asta ca sa punctam, de la bun inceput, caposenia mea si rabdarea ei cu mine, chiar si atunci cand eu greseam...
    Ne-a dat soarta una dintre acele prietenii pe viata: cu toata increderea una in alta, cu toata intelegerea aia din priviri, fara prea multe cuvinte... Chiar asa, Carmencita nu vorbeste mult. Poate si din vina mea, ma stiti doar... :) Are defectul ala major – de a pune totul in suflet, de a sta sa aranjeze rafturile alea interioare cu o rabdare de chinez, pe categorii. Putini am avut sansa sa dam o raita prin sufletul ei, doar ca plimbarea e riscanta. Dai acolo de niste trairi pe care nu stii cum a putut sa le duca pe picioare si cum i-a ramas totusi zambetul ala magic si atat de tanar in ochii ei albastri. [...]

    Nu m-am mirat deloc cand am auzit ca s-a apucat de scris, cum nu ma miram nici pana atunci de toate cartile pe care le citea si care i se lipeau de suflet. E o fiinta dependenta de poveste, care stapaneste magica deprindere de a sti ce sa faca din cuvinte bine alese si inspirat potrivite. Am citit tot ce a scris pana acum si, daca pentru ceilalti era doar o surpriza placuta ca scrie atat de profund, pentru mine e o liniste ca la ea in suflet s-a facut lumina si ordine si ca poate sta acolo, cu laptopul in brate, scriind cu zambet si pace. Carmencita mea scrie exact asa cum zambeste: ochi in ochi, fara niciun falset, fara nicio floricica de stil inutila. Scrie adevarat, exact ca-n viata, exact ca in orice suflet de femeie careia i s-a dat, i s-a luat, a pornit intr-o directie, dar fericirea ei in alta, i s-a ridicat in fata un zid inalt cat casa, l-a daramat caramida cu caramida sau l-a umplut de flori cataratoare, i-au murit suflete dragi, dar i-au iesit altele in cale, a dat de iubire cand alte femei inchid subiectul, a tacut cand ar fi avut atatea de spus si a inceput sa scrie exact atunci cand totul in jurul ei era...muzica aceea. A ei.
    Nu-i de mirare ca o citesti de parca asculti o muzica buna, cu armonii neasteptate si ritm ca bataile inimii... Si ca sa nu credeti ca va fi o lectura cu servetele obligatorii, va avertizez ca Cita are umor si nu-l tine numai pentru ea. Tocmai de aceea, si finalul meu va fi neasteptat: in versuri. I le recita fii-miu cand avea 4 ani, dar exprima exact starea de spirit si motivul pentru care Carmencita s-a apucat de scris:

   Cita, Cita, zapacita,
   S-a jucat cu dinamita.
   Dinamita a luat foc
   Si-a facut poc, poc!

   Acu’ sper ca e si mai clar de ce o iubesc!” - Mihaela Radulescu Schwartzenberg

   „Cei care o cunosc sunt tentati sa vorbeasa despre frumusetea sufletului ei, pe care Carmen Voinea-Raducanu il poarta la vedere si il daruieste tuturor, cu o generozitate nebuna. Dar, de data asta, norocosii care au ajuns s-o citeasca au descoperit chiar frumusetea sufletului lor! Pentru ca scrisul lui Carmen, cu efect splendid-rascolitor-terapeutic, are darul neasemuit de a scoate la iveala tot ceea ce e mai bun in fiecare dintre noi. Dupa ce vei strabate cartea, priveste-te in oglinda si bucura-te descoperind ca nu s-a pierdut nimic din ce-a fost bun in tine! Si apoi daruieste cartea asta celui mai bun si drag prieten...” - Alice Nastase Buciuta

     „[...] din tot acest zbucium launtric sfasietor, redat sublim in metafore elevate, transpare paradoxal Speranta, resuscitata cu obstinatie in toti anii marilor dureri si ai uriaselor neputinte. Desi majoritatea povestilor depanate sunt triste, dar in fiecare silaba adevarate, in opera lui Carmen Voinea - Raducanu resemnarea e numai o iluzie, optimismul fiind constanta care a readus-o mereu pe Cale. Oricat de multe incercari i-ar fi asternut la picioare viata, cu ultimele farame de energie autoarea a gasit mereu motivatia de a merge mai departe, poate ratacind nordul din cand in cand, dar fara sa piarda vreodata busola sperantei.
    Visul i-a fost mereu la indemana, alinare si supliciu in acelasi timp. Muzica pianului i-a acompaniat visarea, accentuandu-i uneori solitudinea, dar destul de des si efuziunea. Scrisul i-a fost refugiu, leac si binecuvantata modalitate de impacare cu sine si cu viata. Cu fiecare pagina noua si cu fiecare cititor vrajit, autoarea s-a vindecat de efemer deoarece in cuvintele raspandite celorlalti ea a gasit ceea ce cauta dintotdeauna si ceea ce, in taina, spera orice scriitor: iertarea suprema, izbavirea prin scris.
    Dand ecou micilor bucurii si marilor nelinisti ale fiecaruia, cartea lui Carmen Voinea - Raducanu este o oda inchinata Sperantei si visatorului care salasluieste in fiecare dintre noi. Iar visatorii nu mor niciodata, nu-i asa?” - Carmen Radu

Ema și Bruno se întâlnesc în Romania, la un eveniment al companiei multinaționale pentru care lucrează – ea, în biroul din București și el în Zurich. Conferința la care cei doi participă este prilejul cu care sentimente speciale încep să se înfiripe între ei.

Când își iau rămas bun în aeroport, amândoi speră că se vor întâlni din nou. Acest lucru se întâmplă mai repede decât și-ar fi putut imagina pentru că traficul aerian este blocat din cauza erupției unui vulcan din Islanda. Anularea zborului București-Zurich le dă celor doi ocazia să se cunoască mai bine în timpul unei după-mese petrecute împreună și al unei seri romantice – punctul de plecare al unei povești de dragoste emoționante.

Însă un nefericit accident de mașină le zdruncină viețile și le testează puterea și dorința de a merge mai departe.

Luigi, unchiul lui Bruno – un italian șarmant – intră în scenă împreună cu secretele lui, care încep să iasă la iveală, si cu propria poveste de dragoste complicată, matură și sensibilă.

Un roman cu personaje care ajung să înveţe din propria experienţă că lucrurile nu sunt întotdeauna albe sau negre și că fiecare nuanță de gri are povestea ei.

Îmbinând cu generozitate emoțiile cu suspansul, "Peste așteptări" îți amintește că nu este nevoie să aştepţi să se întâmple o minune, pentru că stă în puterea ta să ajuti ca minunile să se întâmple şi să aduci astfel un strop de magie în viețile celor din jurul tău.

Cum e să trăiești fără amintiri? Cum e să știi că acestea sunt scrise într-un jurnal de care îți e frică? O frică față de un trecut în care cunoșteai viitorul. 

Tokyo, 11 februarie, el deschide ochii și realizează că nu mai are trecut, cu excepția unor jurnale pe care tot amână să le citească. Într-un final le deschide și redescoperă greșelile pe care le-a făcut în mod conștient. A pierdut benevol femeia pe care o iubea. Cum să se întoarcă la viața lui de odinioară? Cum să o întoarcă pe ea? În loc de răspunsuri apar mai multe întrebări. Numele lui este Mr. E în viață. Dacă citești aceste rânduri, descoperi împreună cu el trecutul său.

„Utopia Andreei Russo este bine structurată, bine închegată şi bine scrisă. După ce am citit-o, mi-am dat seama că Andreea Russo este o scriitoare foarte promiţătoare, cu un mare viitor în faţă. Din viitor este şi această carte a ei. Chiar dacă nu am capacităţile lui Mir, sunt sigur că, în timp, Andreea se va impune ca scriitoare şi va deveni o voce importantă.” - Dumitru Crudu, prozator, poet și dramaturg

„Într-o zi și jumătate am citit această carte. Se citește foarte bine. Pentru mine o proză bună e atunci când personajele au personalitate, iar cele ale Andreei Russo au atitudine.” - Iulian Filip, scriitor

„Amintiri din viitor" este o carte de citit perfect într-o după amiază însorită de vară sau iarnă. Dacă nu citiți această carte veți pierde o adevărată călătorie în viitor.” - Florinela Alexandrescu, cititoare 

Una dintre cele mai recente revelatii literare nu vine din partea vreunui scriitor, ci a unui celebru bucatar. Cartea sa, in parte o autobiografie, in parte un manifest pentru bucate bune si oameni dintr-o bucata, raspunde multor intrebari pe care si le pun admiratorii lui Adi Hadean, chef, om de radio, prezentator de televiziune. Cum a inceput – spaland, si de zece ori pe zi, podelele bucatariei din casa bunicilor –, cum a aflat secretele organizarii si ale falimentarii unui restaurant – intr-o incaierare de pomina –, cum se alcatuieste meniul unui Irish pub – creand cateva sandviciuri delicioase cu nume voit idiot si la fel de voit stalcit irlandez („O’Ceapa“, „O’Felie“, „O’Tona“ si „O’Bama“) –, cum e din interior un show de televiziune – muncind de la sapte dimineata si incheind seara tarziu cu un pahar de prosecco, fara sa fie nevoie sa arunci cu farfurii in concurenti s.a.m.d. Un sir de lectii – de gatit si de viata. „Daca pui o bucata de unt proaspat intro tigaie si lasi tigaia o vreme la marginea unei plite nu foarte incinse, untul se va topi si se va separa, iar apa se va evapora. Daca lasi untul topit intr-un vas, componentele sale se vor aseza in functie de densitate. La suprafata vor aparea resturi usor de luat cu o spumiera, un strat gros de grasime va ocupa partea din mijloc a vasului, iar partile solide vor ocupa fundul vasului. Untul pregatit astfel se arde mai greu si e suportat si de catre oamenii cu intoleranta la lactoza. Intrucat sunt un adept al limpezimii, ma straduiesc sa limpezesc lucrurile de cate ori e nevoie, pe de o parte pentru ca situatiile limpezite se transforma in relatii durabile (adica ard mai greu), pe de alta parte pentru ca, odata limpezite, sunt digerate mai usor de catre cei cu diverse intolerante, unele provenite din educatie, altele din lipsa ei, dar fara legatura cu fiziologia.“ Adi Hadean Motorul care l-a propulsat pe Adi Hadean in viata si in cariera este tenacitatea cu care si-a urmarit visul de a deveni bucatar, trecand peste multe dificultati. In atentia publicului de radio si mai ales de televiziune si a cititorilor de bloguri a fost propulsat de franchetea sa si de placerea de a le fi de folos celorlalti. Motorul care il va propulsa in atentia iubitorilor de literatura este stilul alert, sustinut de imensul talent cu care impartaseste experiente de viata, trecandu-le prin filtre etice – educatia de acasa – si literare – cartile citite cu aceeasi pasiune cu care gateste. Adi Hadean s-a facut cunoscut in lumea exigenta a gastronomiei ca urmare a pasiunii, dedicarii si maiestriei sale culinare, calitati care i-au adus numerosi fani inca de la inceputurile aparitiilor sale publice. Debutul in bucataria profesionista si l-a facut in 1998, iar de atunci a gazduit mai multe emisiuni TV, a publicat carti purtand semnatura sa ori a contribuit la publicarea altor carti, imbogatind terminologia gastronomica, si sa implicat in numeroase proiecte sociale. Pasiunea care l-a determinat sa faca din gatit o profesie o impleteste, dand dovada de aceeasi maiestrie, cu celelalte preocupari ale sale, fotografia si scrisul. De la data lansarii pana in prezent, blogul sau culinar a fost citit de peste 27 de milioane de vizitatori, cu o medie de 20 000 de vizitatori unici pe zi. Astfel, Adi Hadean este si unul dintre cei mai apreciati bloggeri culinari din Romania.

O scrisoare cu un mesaj pe cit de surprinzator, pe atit de tulburator redeschide pentru Matei Visarion traumele trecutului. Un pelerinaj in sine insusi – in care victimele si calaii, nesabuinta si intelepciunea, misterul si confesiunea, nostalgiile si sperantele se amesteca intr-o succesiune de intimplari care tine atentia cititorului treaza pina la ultima pagina – sugereaza ca ranile, daca nu se redeschid, nu se pot cu adevarat vindeca. Amploarea actiunii si varietatea personajelor, acoperind intreaga perioada a României postbelice, fac ca fiecare cititor sa se regaseasca, intr-un fel sau altul, printre personajele cartii, prin situatiile in care ele sint puse sa actioneze ori prin constatarile lor, pe rind amare si hazlii. Romanul aduce, prin forta de expresie a literaturii, o completare necesara istoriei ambigue, controversate si, in orice caz, nepovestite pina la capat a comunismului si postcomunismului românesc.
Aceasta poveste adevarata despre copiii razboiului pune in fata eroilor cartii optiunea fundamentala a conditiei umane, cea dintre uitare, razbunare si iertare, lasindu-l pe fiecare dintre ei sa aleaga si indemnindu-i pe cei care parcurg aceste pagini sa aiba, la rindul lor, curajul propriei optiuni.

  Maidanul cu dragoste aduce un tumult de viata, pasiuni si drame, care fac sa treaca pe planul al doilea orice rezerva de forma. El aduce mai ales un Iung sir de oameni vii — ceea ce este singura conditie a unui roman [...]. Eroii d-lui Zamfirescu au o realitate indiscutabila, fizica: contezi pe ei, stai de vorba cu ei, ii vezi umbland si traind. Tot cartierul „cu nume rusinos", maidanul cu bascula, fabricile, linia ferata, tot peisajul acesta periferic este de o realitate vizuala certa: ii vezi culorile, ii auzi rumoarea surda a inserarii, ii traiesti clipele de nebunie si destrabalare. (Mihail Sebastian)

Fragment din roman:

La Ion Marin Sadoveanu, pentru intaia oara, romanul nu se intoarce in satira impotriva parvenitismului si in elegie pentru reprezentantii crepusculari ai marii proprietati rurale. 
D-sa contureaza fizionomiile, pune oamenii sa faptuiasca, ii lasa apoi sa actioneze potrivit logicii interioare individuale si nu intervine in nici un fel ca sa-si tradeze preferinta pentru vreunul sau altul. 
N-am citit poate de la Ion de Liviu Rebreanu un roman romanesc asa de obiectiv ca "Sfarsit de veac in Bucuresti".

Fragment din roman:

"Apoi o usa se tranti si o perdea abia de se dadu la o parte. Din casa, Jurubita i1 privea. Stia ca a spus ceea ce trebuia sa spuna. Se gandea la Urmatecu si la ce ar fi in stare sa-i faca, daca ar afla ca a rostit numele batranului Dorodan. Si se bucura de mania lui Iancu. Intalnirea cu Bubi mersese cam greu, dar simtea ca a jucat bine. Era multumita. L-a privit pe Bubi, de dupa perdea, cum s-a indepartat incet si ingandurat. Apoi a inceput sa se dezbrace. Aseza fiecare lucru, bine scuturat, la locul sau, intr-un garderob lucios de nuc. Palaria, langa umbreluta; ghetele dedesubt, iar pe doua cuie de lemn, intinsa si infoiata, rochia, mangaiata cu drag, in toate volanasele ei. Panglicile late si rosii, cu care fusesera trase rufele cele bune, de parca ar fi trebuit sa fie vazute de cineva, le-a scos, le-a impaturit si le-a asezat intre batiste. Robotind, numai in camasa, femeia intrase in garderobul cel mare ca intr-o odaie. Trecea usor mainile peste toate cate purtase, stranse acum intr-un maldar de culori. Un miros greu de garoafa si paciuli se risipea din incheieturile vechii mobile. Jurubita mangaia ceea ce avea si se gandea zambind la ceea ce o sa mai aiba! Si la gandul acesta incepu sa cante cu un glas indelung tremurat, pe note pline si cuvinte de dragoste. 
Tot intr-o casa de-a Barbilor, nu departe, pe cheiul garlei, deasupra unei fierarii, locuia Ioachim Dorodan. Il uitasera acolo si oamenii, si vremurile. Numai nelinistita si neincetata groaza a lui Urmatecu, de omul acesta slab si bland, i-l aduceau aminte. Umflatu traia ingrijit de o nepoata, care descurca cum putea mica lor gospodarie din pensia pe care o primea unchiul sau de la conu' Barbu. Batranul Dorodan nu mai vrea sa iasa din casa. El, care a alergat o viata intreaga cu brisca de la o mosie la alta a boierului, acum se multumea sa stea ceasuri intregi si sa priveasca peretele de deasupra divanului, unde ca o floare, erau batute in tinte fotografii vechi, facute de baron. 
Multe erau iscalite. Toate purtau anul pe ele, cele ale lui Bubi mai ales, la toate varstele, Dorodan le privea, fuma tigara dupa tigara, si gandul, greoi, abia de i se muta de pe una pe cealalta, ca o musca lenesa de vara. In casa plutea intotdeauna un miros de cafea fiarta de curand, pentru ca Umflatu era un mare cafegiu. Era singura lui patima. Ea il tinea treaz din picoteala ce-i venise, ca o boala, odata cu tristetea adusa de Urmatecu in viata lui. "

Un „caiet“ al autorului, dar şi unul al protagonistului său: doctorul Cassian Robert, fugit la vârsta senectuţii de acasă şi retras undeva la munte, lângă o fostă Staţie meteorologică. Atât fuga, cât şi izolarea protagonistului sunt simptomatice. În proza lui Buzura, personajul central este implicat în evenimente, dar îşi asigură şi o anumită distanţă faţă de ele. Mai mult, el se încarcă de istoriile trăite de alţii, pe care le ascultă răbdător sau le reconstituie minuţios. Diferenţa faţă de alte contexte epice este că, în acest caz, protagonistul simte acut că i se apropie sfârşitul. Măcinat de boli, medicul se retrage departe de lume, într-o pustietate montană, unde speră că, scriind, va putea să-şi regăsească echilibrul. Evadarea e însă relativă. Lumea lăsată în urmă continuă să-i trimită semnale. O tânără pe cât de frumoasă, pe atât de insistentă îl tot vizitează pe Cassian, readucându-i în faţa ochilor trecutul. Mara e fiica Teodorei, iar defuncta Teodora a fost o dragoste mai veche, neconsumată, a bărbatului. Augustin Buzura foloseşte din plin, în romanul de faţă, reţeta senzaţionalismului epic, cu tot ce presupune aceasta: întâmplări şocante, deznodăminte tragice, curs imprevizibil al lucrurilor, care impun calea parcursului narativ. Dar aceste evenimente sunt însă atrase şi integrate într-o structură reflexivă, ba chiar într-un mecanism care scoate la lumină întrebări şi care are nevoie de fapte, de cât mai multe fapte, pentru a le interpreta şi a le aşeza în ordine. Cassian, aidoma scriitorului, e un colecţionar de experienţe. Medicul din ei lucrează cu omul. Iar scriitorul i se alătură.