Literatură română

„Cristian Tudor Popescu a debutat cu un volum de proze S.F. in 1987, a continuat cu proza, in linii mari, realista dupa 1989 si s-a facut remarcat in mod deosebit cu editorialele din Adevarul, veritabile pamflete politice, intr-un stil transant si savuros. "Viata si Opera" e o culegere de proze scurte, in mare parte, care s-ar fi putut intitula, daca nu era atit de potrivit titlul ironic pus de autorul insusi pe coperta, "Momente si schite", gratie unui spirit fundamental caragialian. Semnificativa este si deosebirea dintre lumea lui Caragiale si aceea a lui C.T.P. Locul micilor si mijlociilor burghezi Mitica si compania il iau personaje din stratul de jos al societatii, atit aceea dinainte de 1989, cit si aceea de dupa. Oameni banali, cei mai multi, niste amariti, citiva mahari facuti din mucavaua tranzitiei, vorbind fiecare pe limba lui, care ii caracterizeaza la fel de bine precum ii caracteriza limba lor pe Miticii lui Caragiale. Sint in culegere si amintiri, nu tocmai duioase, mizind pe un inteles simbolic, reportaje pline de haz, chiar daca avind subiecte deloc vesele, portrete in tuse puternice, ba chiar si recenzii literare, bunaoara, nimicitoarea analiza a poeziei cu efect sporitor de drojdie a unui fost prim-ministru sau aproape socanta radiografie a scrisorilor adresate Veronicai Micle de catre Eminescu, in care C.T.P vede un personaj curat caragialian, la fel cu acelea din Momente, dar fara a-l lua in deriziune, ci privindu-l ca si cum ar juca in mod constient acest rol. 
De cit talent si cit umor are C.T.P. in prozele scrise de peste doua decenii incoace, unele inedite, cititorii isi vor da singuri seama, citindu-l. Lectura placuta!” (Nicolae Manolescu)

Maestru neegalat al schițelor, Ion Luca Caragiale a creat o adevărată frescă socială a României de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, autorul abordând domenii dintre cele mai diverse. Astfel, școala, administrația de stat, relațiile interumane, dar și alte aspecte ale vieții au trecut prin filtrul critic al lui Caragiale. Din păcate, bucuria reîntâlnirii cu opera unuia dintre marii clasici ai literaturii române poate fi umbrită de amărăciunea provocată de permanența, de actualitatea textelor sale. Mai mult, năravurilor, șmecheriei balcanice sau pasiunilor ori demagogiei politice care marcau societatea românească în vremea lui I.L. Caragiale li s-au adăugat astăzi hoția și corupția.
Textele inserate între copertele acestui volum, apărut în Colecția „Biblioteca pentru toți“ a Editurii Minerva, au fost selecționate cu mare atenție, scoțându-se în evidență scrieri apărute atât în volume, cât și în presa vremii.

Viața ei perfectă e o minciună perfectă

În timpul adolescenţei petrecute la prestigioasa Bradley School, Ani FaNelli a suferit o umilinţă publică îngrozitoare, care a făcut-o să vrea cu disperare să se reinventeze. Acum are o slujbă de invidiat la o revistă glossy, o garderobă luxoasă și un logodnic arătos. E la un pas de a trăi viaţa per­fectă, un vis pentru care a muncit din greu.
Dar Ani are un secret.
Ceva îngropat în trecutul ei, ceva intim și dureros care încă o bântuie și ameninţă să arunce totul în aer.
Dacă Ani alege să vorbească va distruge oare tot ce a realizat sau se va elibera în cele din urmă?

"Ani FaNelli e o combinaţie de Carrie Bradshaw din Sex and the City și Amy Dunne din Fata dispărută." - Library Journal

"Un debut senzaţional. Secrete întunecate și ironie mușcătoare." - Publishers Weekly

"Proaspăt, amuzant, ironic și șocant, acest roman m-a fascinat de la prima la ultima pagină. Mi-a plăcut la nebunie." - Lauren Weisberger

"Are ingeniozitatea și imaginaţia lui Gillian Flynn, dar o intensitate cu totul și cu totul proprie." - Megan Abbott

Jessica Knoll a crescut în suburbi­ile Philadelphiei și a absolvit The Shipley School din Bryn Mawr și Hobart and William Smith Colleges din Geneva, New York. A fost senior editor la Cosmopolitan și editor coordonator la SELF.
Locuiește în New York împreună cu soţul ei.
Romanul său de debut, Cea mai norocoasă fată, s-a vândut în peste 450 000 de exemplare și s-a aflat patru luni pe lista de bestselleruri americane.
Drepturile de publicare s-au vân­dut în peste 30 de ţări.
Actriţa și producătoarea Reese Witherspoon a obţinut drepturile de ecranizare a romanului Cea mai norocoasă fată, iar Jessica Knoll a scris scenariul noului film.

„Cartea asta e inteligentă. Și amuzantă. Nu, n-am dreptate. E genială și demențială. Dar aveți grijă: tocmai când o să vă prăpădiți de râs, uluiți și îngroziți de sinceritatea dezarmantă a lui Alex, va schimba brusc tonul într-unul tandru și plin de compasiune.“ - Lawrence Cohen, PhD, autorul cărților Rețete de jocuri, Arta hârjonelii, Rețete împotriva îngrijorării (ed. Trei)

Alex Zamfir s-a născut pe 4 ianuarie 1978. A locuit toată viața sa în București, cu excepția primilor ani din viață, când a locuit la Ambasadele României din Finlanda, Australia și Thailanda, tatăl său fiind diplomat de carieră.

În copilărie a jucat baschet timp de 13 ani, devenind campion național la mai multe categorii de juniori și fiind component al echipei naționale U18 a României. În 2002 a înființat Funvertising alături de trei prieteni, agenție de publicitate și organizare de evenimente, al cărei partener este și azi. În 2006 s-a căsătorit cu Iulia și din 2011 este tatăl lui Mark. La 36 de ani a început să-și povestească aventurile de tată pe blogul celmaibuntata.ro.

Autofictiune al carei personaj central este chiar Marius Oprea, romanul prezinta un „oras al nebunilor” intr-o lume a nebunilor, cu eroi dintre cei mai stranii, in special nebuni, dar si personaje cunoscute, precum preotul Corogeanu din Tanacu. Nu lipsesc nici figurile de politicieni, mereu in mijlocul controverselor. Uneori iubiti, alteori contestati, sint persoane cu o imensa notorietate, care de multe ori se intoarce impotriva lor. Iar locuitorii „orasului nebunilor” pregatesc o preluare a puterii si infiintarea unui nou stat. Cu o doza necesara de ironie, un adaos de realitate cotidiana si mult umor, Turma pastorului mut schiteaza tabloul unei lumi in aparenta normale, insa populata de idei si scene dintre cele mai absurde. O lume pe care multi dintre noi o recunoastem din viata de zi cu zi, care uneori ne infurie, alteori ne distreaza, dar care ramine mereu aceeasi.

„Prin acest roman, romancierul Marius Oprea se ia la trinta cu istoricul Marius Oprea. Lupta n-are un invingator, desi tare ma tem ca romancierul e mai iertator decit istoricul. Mai «de gasca». Mai simtitor. Mai de-ai nostri, cu bune si cu rele. Marius Oprea a fost, la baza, poet. De-un leat cu alte vlastare viguroase, Simona Popescu, Caius Dobrescu si Andrei Bodiu, vegheate parinteste de Gheorghe Craciun si de Alexandru Musina. Acum isi cauta axa lumii, gasind-o la Spitalul Socola din Iasi, si pe ramurelele ei a pus povesti. Intortocheate. Fascinante. Macabre. Sumbre. Amuzante. Purificatoare. Eliberatoare.” (Ovidiu Simonca)

„In cartea lui Marius Oprea, orice imagine vizuala e trecuta prin filtrul gindului: «puii de vrabie vor zbura peste aceeasi iarba, cu ochii atintiti peste alte intimplari». Sau, din nou, obsesia timpului: «M-am indepartat de marginea usii, mergind cu spatele; de parca fusesem martor la ceva ce nu trebuia sa vad. Ar fi trebuit sa merg cu spatele pina la capatul lumii». Reflectii de poet sau de filosof te surprind la tot pasul. Un roman de exceptie, greu de incadrat in proza noastra actuala, care nu prea se incumeta sa exploreze adincurile... Iata un extras dintr-o scrisoare trimisa din «iad»: «Nu vreau sa-mi pierd speranta, dar generatiile viitoare, cind vor citi istoria adevarata a suferintelor acestui neam, nu vor putea crede ceea ce a fost». Si din sala de festivitati a spitalului de nebuni se auzea un strigat, repetat pe mai multe voci: Traiasca Republica Libera Socola!” (Nora Iuga)

Dacă îți plac: fantasy-ul, scrierile romantice, cărțile (sau filmele) cu acțiune și mister și, nu în ultimul rând, sufletul românesc, atunci tocmai ai găsit cartea potrivită… O lectură antrenantă, o căutare continuă, zugrăvită în culorile goticului. (Revista de suspans) „Dragă frate, am lăsat la sfârșit ceva ce simt că ar trebui, până la urmă, să-ți destăinui, deoarece numai pe tine te am atât de apropiat încât să fiu sigur că nu mă vei crede nebun – în orice caz, nu înainte de a-ți da toată silința să cercetezi cu atenție cele ce-ți voi spune. Mărturisesc că, inițial, am avut o reținere dacă să îți fac cunoscută tulburătoarea experiență prin care am trecut sau, dimpotrivă, să o trec sub tăcere pentru totdeauna. Fiindcă, vezi tu, unii dintre noi au, se pare, nevoie să vadă cu propriii lor ochi întunericul cel mai adânc pentru a putea înțelege cu adevărat lumea și viața…” (Alexandru V. Dan)

  Editie ingrijita de Carmen Musat. "Volumul pe care il publicam acum in cadrul Seriei de autor se afla in computerul personal al lui Gheorghe Craciun, intr-un folder intitulat "Carti in lucru" [...]  Editia de fata reproduce continutul documentului mentionat mai sus [...] atat in ceea ce priveste textele propriu-zise, cit si ordinea succesiunii lor [...]. Am optat pentru crearea celor doua sectiuni - "Imagini" si "Litere si documente de calatorie" - xare sa reflecte structura volumului prorpiu-zis: articole despre pictori si expozitii pe de o parte, si, pe de alta parte, pagini autobiografice, pagini de jurnal, autofictiuni (precum "O zi de primavara") si poemul inedit. Toate titlurile de aici (cu exceptia poemului) ii apartin autorului." (Carmen Musat)

Colecția Clasici ai literaturii române se îmbogățește cu o nouă capodoperă a ficțiunii noastre: "Întâmplări dintr-o irealitate imediată. Inimi cicatrizate" de Max Blecher.

„Începutul Întâmplărilor... este cel mai proustian din întregul nostru roman. [...] Căutarea timpului pierdut este, de altfel, una din temele Întâmplărilor..., laolaltă cu criza de identitate consumată între pereții de plută ai camerei în care protagonistul, mai bolnav decât Proust, își petrece mare parte din viață. E curios că nu s-a remarcat faptul că Întâmplările... sunt Amintirile din copilărie mutate în secolul următor și rescrise într-o cheie care nu mai este aceea general-umană și realistă de la Creangă [...], ci una strict individuală, atipică și schizoidă, amestecând realul cu visul și imaginația.”   NICOLAE MANOLESCU

Bucureştiul anilor 2000. Victoria, revenită de curând de la Zürich, este martora unui jaf la banca la care lucrează. Deodată tânăra se pomeneşte în concediu şi are timp berechet să se plimbe cu Aston Martinul alături de iubitul ei sau să bată străzile oraşului de una singură. Pe măsură ce reîntâlneşte vechi cunoştinţe, mintea îi e invadată de trăirile copilăriei, de vremurile când descoperea, împreună cu partenerii de joacă, lumea în liniştitul cartier Cotroceni. Într-un du-te vino caleidoscopic între trecut şi prezent, oameni, stări, întâmplări se îmbină cu imaginile schimbătoare ale oraşului. Un roman despre Bucureştiul de ieri şi de azi, despre ultimii ani ai comunismului şi timpurile haotice ale noului capitalism, despre miracolele copilăriei şi căutarea de sine. Cartea Danei Grigorcea, distinsă cu Premiul 3sat în cadrul prestigiosului concurs Ingeborg Bachmann din 2015, a propulsat-o pe prozatoarea elveţiană de origine română în prim-planul scenei literare europene.

Un grup de ţărani află noutăţi despre asomarea păsăretului de curte conform directivelor europene şi se iniţiază în tainele jargonului şi birocraţiei. Un invitat la emisiuni în direct e vânat de moderatori nu pentru ce spune, ci fiindcă i se întâmplă să ameţească în studio, ceea ce duce la mari beneficii de rating. Un post TV inaugurează o emisiune despre ultimele zile (sau clipe) ale unor V.I.P.-uri, iar concurenţa răspunde cu o emisiune în care transmite înmormântări. Un preşedinte de federaţie organizează un meci amical cu o naţională africană care se prezintă fără chef şi fără tricouri, dar cu o poftă năprasnică de bomboane. Un tânăr muncitor din Bacău invadează Anglia de unul singur, spre consternarea reporterilor şi parlamentarilor englezi care aşteaptă începutul unui exod la aeroport.

Asta veţi găsi în "Aştept să crăpi (de astăzi, în prime-time)". Cinci proze alerte şi vesele despre noi şi dereglările noastre. Cinci felii din tortul vieţii româneşti după integrarea în Uniunea Europeană. Cinci cronici ale absurdului, abjecţiei şi dejecţiei. Cinci motive pentru a-ţi dori să pleci din România doar pentru ca, odată trecut de graniţă, să începi să-i duci dorul şi să vrei acasă.

Părerea editorului: Poate că inocenţa e vârsta la care ar fi trebuit să rămânem pentru a da un dram de decenţă speciei umane. Cartea aceasta, frumoasă ca un basm adevărat, este povestea unei lumi de copii în care „căderea“ n-a avut încă loc. Citind-o, ne legănăm cu gândul că am fi putut fi altfel. E o bunătate în aceste pagini, care trezeşte în noi nostalgia unei lumi pierdute.

Părerea redactorului: Un oraş plin de istorie, o stradă plină de evenimente, o casă cu personalitate, o fetiţă care află că totul poate să devină spectaculos pe lume. Şi o scriitoare care o poate dovedi. Cu inocenţă.

Părerea autoarei: Un roman despre cum se poate înota în timp şi în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Şi fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!

Părerea lui Vlad: Inocenţa e singura cale prin care timpul devine reversibil. Despre asta e vorba aici.

Părerea neoficială a PR-ului: Se citeşte cu încordare. Aş fi vrut să nu se mai termine.

Părerea mamei-mari, personaj principal: Totul e cu chin în viaţă.

Părerea bizară a anticarului, personaj secundar: Câştigă cine ajunge ultimul la linia de sosire.

Două viziuni asupra lumii: cea a unei fetiţe care vede lucrurile într-un fel extrem de personal şi cea a femeii care descoperă secretele înecate în trecut. Naivitatea comică a primei voci învinge melancolia celei de-a doua.

Casa de pe strada Maiakovski (fostă şi viitoare Sfântul Ioan) din Braşov devine un surprinzător personaj cu memorie şi conştiinţă.

Inocenţii e al treilea roman publicat de Ioana Pârvulescu, după Viaţa începe vineri (2009) şi Viitorul începe luni (2012). Viaţa începe vineri a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru Literatură; romanul este tradus în peste zece limbi europene.

„Dumnezeu are un infinit de buzunare. În ele adăposteşte copii, oameni (care se cred) mari, pisici, căţei, levănţică, frunze de untișor, baobabi, doi vulcani activi şi unul stins (pentru că nu se ştie niciodată), recipiente de sticlă, pline cu dragoste distilată, praf de stele, vulpi, bufniţe şi, la capăt, lumină. Și mai are un pervaz înalt, înalt și lat, lat, cât să-l cuprindă și să-l țină bine când se-agață de el ca să se uite la noi, să vadă de-afară cum ne e înăuntru. Și-apoi se mută înăuntru și se uită, cu ochii noștri, afară.“ (Ana BARTON)

Portret
„Ana nu scrie. Ana sângerează cuvinte. E dintre cei cărora nu te repezi să le închizi rănile, căci tocmai rănile lor deschise le oblojesc pe-ale tale. Mai umblă sângerând, Ană, întru vindecarea durerilor mele! “ (Dorina CHIRIAC)

Autoportret
„Omul are un iertar pe care-l poartă cu sine tot timpul. Din când în când, omul se face mic şi subţire, ca frunzele celorlalte iertări, şi se-aşază şi el printre foi. Apoi, iar plouă, iar ninge, iar filă cu filă, iar el, subţiat, uşurat. La capăt, omul devine însuşi iertarul său. Și eu sunt om. Mă iert iertând, mă aflu și mă uit iubind, m-aduc aminte scriind. În rest, caut cu pace o absență: a răutății. Și în mine, și în ceilalți. Ca s-o găsesc, am învățat să mă bucur.“

Fotografia de pe copertă: Cătălina Flămînzeanu

„Unele dintre micile istorii adunate aici sunt basme, altele povestiri, altele, până la urmă, fragmente de jurnal. Toate sunt în definitiv amintiri, reale sau inventate. Nu imagini ale realităţii, ci ale minţii care o decupează din hiperrealitatea noastră de toate zilele.
Au fost presărate până acum în multe dintre cărţile mele, în alte contexte şi cerând o altă lectură. M-am gândit să le strâng, pentru plăcerea cititorului, între coperţile unui singur volum, nu pentru că aş crede foarte mult – deşi cred – în calităţile prozei scurte, ci mai ales pentru că am o credinţă de neclintit în poezie. 
N-am prea avut de ales în alcătuirea acestei culegeri de «povestiri alese». Am lăsat doar să intre texte de o lungime rezonabilă, pe care m-am amuzat să le aşez într-o ordine oarecare, dar altfel le-am lăsat să colaboreze, să se alieze, să se înfrunte, să se submineze-ntre ele ca orice grup de necunoscuţi adunat între zidurile unei odăi. 
Sperând ca până la urmă să iasă de-aici mallarméanul «beau livre».“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

„Un roman polifonic de mare virtuozitate, în care cinci voci se îmbină şi conturează o secvenţă tensionată din prezent. Nu lipseşte din decor un detectiv improvizat (de meserie psihiatru), admirator al locotenentului Colombo, o jurnalistă de succes, un reputat om de ştiinţă, o femeie dezamăgită şi – miezul cărţii – un autist, care are partitura cea mai originală. Depăşind imediatul, se aude în carte şi un discurs de primire în Academia Română, care povesteşte idei, cu inteligenţă şi plasticitate. (Aici veţi găsi explicaţia «sentimentală» a titlului.)
Reuşita cea mare a unui romancier este ca realitatea să-i copieze cartea, nu invers. Vlad Zografi a scris un roman de actualitate românească şi nu rămâne decât ca fiecare cititor să-i verifice, pe pielea lui, credibilitatea.
Sfatul criticului: nu citiţi această carte, ci ascultaţi-o aşa cum se ascultă muzica: este o simfonie contemporană.“ (Ioana PÂRVULESCU)

Ilustraţia copertei: Agata Tabacu

Tipul din filme nu există: o carte plină de autoironie și umor din care vei afla, între altele, cum păstrezi lângă tine un tip născut înainte de 1989, de ce trebuie să fugi de tipul care urăște pisicile, ce să nu-i spui niciodată unui bărbat în pat sau cum să-l sperii de moarte, sau de ce sunt ochelaristele niște femei mai mișto. O carte pentru femeile inteligente și bărbații cu simțul umorului, pe care poți s-o citești și într-un weekend, și într-un an.

“Cartea asta nu este doar despre mine şi despre cum funcţionez eu, chiar dacă aşa pare. În funcţie de cantitatea de bunătate din sufletul tău, citeşte cartea asta fie ca pe un manual de dresaj al omnivorului mediocru cu care te‐ai cuplat, fie ca pe o scuză de 224 de pagini scrisă în numele tuturor bărbaţilor pe care i‐ai cunoscut sau o să‐i cunoşti. Pentru că aşa suntem toţi.“ (Bogdan Stoica, Tipul din filme nu există)

Ionut Tanase, castigatorul sezonului 12 al concursului „Dansez pentru tine”, isi spune povestea vietii in cartea Portretul vietii unui orfan. Aflam despre copilaria chinuita, petrecuta intr-o familie cu parinti ca si inexistenti, dezinteresati total de cei cinci copii ai lor, despre perioada nesigura petrecuta pe strazi, traind din bani putini, obtinuti prin munca cinstita, aflam despre preadolescenta si adolescenta petrecute in casele de copii, despre infometare, frig, batai, tradari, lipsuri, suferinte. Si atunci cand toate aceste greutati l-ar fi infrant pana si pe cel mai rezistent barbat, acest copil plapand se ridica in picioare si lupta pentru visul lui: sa se realizeze prin dans si sa le ofere un camin fratilor lui.

Sunt multe lucruri emotionante in autobiografia lui Ionut Tanase, insa ceea ce impresioneaza cel mai mult este faptul ca, in ciuda tuturor vicisitudinilor vietii sale, Ionut isi pastreaza curatenia sufleteasca: nu povesteste cu rautate, nu pastreaza ranchiuna, nu improasca in stanga si in dreapta cu noroi, desi ar fi avut mii de motive, iarta si trece mai departe cu seninatate. Desi toate traumele prin care a trecut ar fi putut lasa urme adanci in sufletul si pe chipul lui, Ionut reuseste sa isi pastreze bunatatea, inocenta si optimismul, fiind unul dintre putinii oameni care demonstreaza ceea ce spune acel dicton celebru: cand viata ii ofera lamai, Ionut Tanase le ia si face din ele limonada.

Din toate acestea si nu numai, "Portretul vietii unui orfan" este, cu siguranta, autobiografia unui invingator.

„Sfatul meu, ca autoare al acestui roman este sa nu-ti mai pierzi timpul cu recenzii. Citeste-l, ti se potriveste! Nu ti-ai dorit iubirea fara marginile si regulile impuse de altii? Iti va delecta sufletul, va da impuls sperantei, te va ridica din lancezeala cotidianului si-ti va adauga inimii batai in plus; te va determina sa pornesti la drum, drumul tau, al viselor tale. "Pleaca! Invata sa traiesti fara mine!" nu este doar un titlu, nu e emblema unui produs... e strigatul aventurii, al erotismului din noi, al contradictiilor ce ne incurca gandurile; e calatoria in mintea si-n trupul aceluia ce destinul l-a «preparat» spre a-si gasi jumatatea. Fara ipocrizie si escrocherii sentimentale... cum as putea sa te ademenesc, ce fel de om m-as mai putea numi? De-ti place sau nu, asa vad eu dragostea... sa se intample pur si simplu; n-o poate identifica nimeni inainte sa apara, nu detine «CNP»; e libera sa vina si sa plece... Toti am vrea sa traim in paralel succesul, miracolul, totul... Puterea ei fara margini, va stii sa te ajute sa cauti, sa gasesti... Si pentru cei a caror curiozitate e nesatisfacuta, pot adauga, ca in ceea ce priveste sexul, toti avem ceva de spus. In schimb, cand apare in discutie iubirea...unii se retrag indiferenti, necunoscandu-i inca forta si magia. Intre orasele Sacramento si San Francisco, intre trecut si prezent, se afla momentul si locul in care placerile «contra-cost» devin iubire. Emotii uriase, ambitii devastatoare, frustrari ordinare, impliniri, intrigi, bucurie si drama, pe toate le vei trai alaturi de personajele culese din viata. Si nu lipseste minunea, aceea cautata de toti, sufletul-pereche. Gregory Stays, personajul principal reprezinta visul oricarei femei, el existand in orice barbat. Tu hotarasti ce vei face cu sansa primita, tu alegi daca poti ignora si uita prejudecatile ruginite si limitele stabilite de normele ce-ti consuma timpul ... elementul principal al existentei. Acest roman te va ajuta sa-ti definesti propriile dorinte, cele stiute numai de tine.“ – Camelia Gherman

„Am simţit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înţeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poeme, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare şi sensurile ei maculatoare. Şi nu-mi era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca nişte corăbii de hârtie în care s-ar încărca minereu de fier. Am avut întotdeauna convingerea că, în pofida imaterialităţii ei, poezia poate deveni oricând o redutabilă armă, dar niciodată o bună unealtă de făcut curăţenie. Iar eu aveam nevoie să mă curăţ de toate reziduurile pe care istoria şi viaţa nu încetau să le depună în mine, aveam nevoie să le deşert în fiecare seară în pagină, pentru ca a doua zi să poată fi depuse altele, fără pericolul de a mă îneca în mâlurile lor contagioase. Era un fel de a repeta — ca în taina botezului – «Mă lepăd de Satana», sugerând realităţii să se lepede la rândul ei.“ (Ana BLANDIANA)

Există atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate. Realitatea însăşi îşi lărgeşte câteodată cu aroganţă hotarele şi atunci zonele încărcate rămân – pentru ani, decenii şi chiar secole întregi – ambigue, de o apartenenţă incertă. Apoi, prin cine ştie ce întâmplare, sau numai prin eroziunea obişnuită a timpu¬lui, dubla lor natură îşi estompează de la sine una dintre laturi şi fâşia echivocă recade într-o parte sau în alta a hotarului, însoţită numai de uimirea că a putut altădată părea altfel.
Fantasticul nu e opus realului, este doar o înfățișare mai plină de semnificații a acestuia. La urma urmei, a-ți imagina înseamnă a-ți aminti.

Editura Crime Scene Press, condusă de George Arion, singura specializată la noi în cărți polițiste și de suspans, a lansat un nou roman semnat de Stelian Țurlea – ”Săptămâna nebună”.

Un poliţist care încearcă să dezmembreze o reţea de trafic de droguri, probabil cea mai cumplită tară a lumii de astăzi, e prins de traficanţi, torturat, asasinat şi aruncat la drumul mare, în apropierea unui nod de circulaţie. Să fie învăţare de minte pentru cei care mai îndrăznesc să tulbure apele. Alt poliţist – care numai cu un an în urmă fusese trecut pe linie moartă pentru că ucisese, în legitimă apărare, un traficant de etnobotanice rudă cu câţiva mai mari ai zilei – e chemat să-i caute pe asasini şi să descâlcească iţele afacerii de trafic cu droguri căreia i-au căzut victime cohorte de elevi şi studenţi, între care şi fiul premierului. Poliţistul e convins că nimic nu s-ar fi mişcat dacă n-ar fi existat interesul personal al mai marilor zilei. Dar intuieşte şi că reţeaua n-ar exista fără complicităţi majore, înclusiv în poliţie, care i se adeveresc cumplit de repede. Într-o săptămână nebună, el şi echipa lui împiedică găsirea unui acar păun, cum se cam întâmplă de regulă, cu ajutorul nesperat al unor ziarişti de investigaţie. Dar până la capul reţelei mai e drum lung…

Cum reacționează un prim-ministru care află că fiul său, elev, se droghează, iar poliția nu face mai nimic să oprească traficul cu droguri?

Ce se întâmplă când traficanții au protecție sus-pusă, inclusiv printre forțele de poliție?

E traficul cu droguri problemă de siguranță națională? Când toate întrebările acestea sunt puse deodată, nu poate fi decât o Săptămână nebună…

E cert, afrimă George Arion: fără cărțile cu detectivi și asasini ale lui Stelian Țurlea, romanul polițist românesc ar fi mai sărac.

„Nu exista nici un roman care sa fi fost la fel de prost citit ca "Rusoaica" lui Gib Mihaescu. Inclusiv de catre critica literara a anilor '30 din secolul trecut. Despre critica de dupa razboi e greu de vorbit. Tiparit in 1933, romanul n-a fost reeditat niciodata in timpul comunismului. Nici macar in editiile critice. Motivul este in primul rand titlul. Cu toata «despartirea» politica a regimului de la Bucuresti de Uniunea Sovietica din aprilie 1964, liderii romani au continuat sa menajeze pana la sfarsit «marea tara prietena», era formula obisnuita, de la Rasarit, interzicand orice referire directa.

"Rusoica" e un roman captivant, care se citeste cu placere, dincolo de toate sofisticatele consideratii ale criticilor. E un roman de aventuri si de iubire, despre un tanar care isi ia dorintele drept vise si iluziile drept idealuri. Cu totii, la o anumita varsta, patim acest lucru. Si pana sa ne fie rusine de patania proprie, ne desfatam cu nemaipomenitele patanii sentimentale ale locotenentului Ragaiac.“ - Nicoale Manolescu

„Dincolo de orice alte consideratii, "Europolis" ramane un foarte frumos roman de epoca despre efemeritate, iluzie si esec, un roman in care mozaicul etnic al lumii levantine de la gurile Dunarii serveste drept fundal social si efigie identitara a frontierei maritime romanesti. Sigur ca intre timp multe s-au schimbat, iar Sulina de azi nu mai seamana cu portul dinamic si cosmopolit din anii ’20. Insa farmecul si puterea de seductie a cartii lui Jean Bart raman intacte, peste timp si mode. O carte pitoreasca si melancolica, a carei prospetime exotica va face sa viseze inca multe generatii de cititori. si care, de fapt, asteapta sa fie redescoperita.“ Paul Cernat

„Rar mi-a fost dat, in ultima vreme, sa citesc ceva mai viu si mai vibrant, mai uman si mai firesc, mai arzator, mai dramatic, mai curgator si mai abrupt, mai vesel si mai trist, mai suculent, mai poznas, mai poetic, mai ametitor si amutitor. Si rar am vazut, de când sunt editor de carte, un asemenea talent in (orgolioasa) desfasurare." (Radu Paraschivescu)

Liviu Rebreanu (1885–1944), prozator şi dramaturg, membru al Academiei Române, a fost creatorul romanului românesc modern. Opera sa, diversă din punct de vedere tematic şi narativ, cuprinde câteva romane de referinţă pentru literatura română – "Ion" (1920), "Pădurea spânzuraţilor" (1922), "Adam şi Eva" (1925), "Ciuleandra" (1927).
„Văzută ca o continuare a lui "Ion", "Răscoala" a căpătat formă de proiect literar încă înainte de război. […] Romanul e o adevărată frescă istorică, realizată însă nu prin ilustrare panoramică, ci printr-o extraordinară concentrare sugestivă. Mişcarea epică, datorită vigoarei şi puterii rezumative, dobândeşte un caracter monumental, pentru că transcrie admirabil viaţa masei într-un moment al ei dramatic, esenţial şi definitoriu. Pornind de la răscoalele care au zdruncinat puternic întreaga societate românească, Rebreanu caracterizează prin figuri reprezentative mentalitatea şi comportarea celor mai variate straturi sociale. […] Ca şi "Ion", ca şi alte lucrări ale lui Rebreanu, "Răscoala" e un model de creaţie epică solid construită, cu episoadele riguros înlănţuite de o intrigă bine închegată.” Ovid S. Crohmălniceanu

„Vasile Andru năzuiește la o reconstituire armonioasă a ființei. O undă de primitivitate regeneratoare, evident pe un palier de avizată conștiință modernă, bântuie aceste pagini.” (Gheorghe GRIGURCU) „Nu cred că Vasile Andru își cultivă conștient misterul, el nu urmărește nici un fel de program de protejare a propriei intimități… Cărțile sale de proză par calculate estetic, deși ele pun în lumină o necesitate soteriologică.” (Gheorghe CRĂCIUN) „Așadar, cititor confrate, citește aceste povestiri și poate că ele îți vor da sugestii și curaj să-ți împlinești propriile tale eșecuri pe care să le regreți frumos.” (Marian POPA)

„Când au început să vină, una câte una, femei fără nume, misterioase, exotice, rafinate, experimentate sau încă în creștere spre un ideal imaginat de feminitate și către cel de iubire, le-am zis «femeile lui Ovidiu Ivancu». 48 de suflete cu exaltările și disperările lor cotidiene, în învelișuri fără cusur sau doar amintind de perfecțiunea tinereții. Uneori, le radiografiază tăcut și exact ca un aparat de ultimă generație, alteori e zgârcit și precis conversațional, cât să provoace confesiunea, câteodată e de-a dreptul mizantrop în prezența lor. Dar niciuna nu îi e întâmplător aproape și niciuna nu e disecată altfel decât cu mare dragoste. În fiecare literă, în fiecare poveste, trăiește o femeie irepetabilă, din care o volută e imposibil să n-o fi parcurs și tu - frântura primordială din fiecare îndrăgostire. O călătorie inițiatică, necesară, palpitantă, o antologie care te ia de cap și de suflet ca o șampanie din cea mai bună. Noroc!” (Mihaela Cârlan)

„Am citit cartea într-o singură noapte, fără s-o mai las din mână. M-am revăzut în frânturi, în fiecare capitol din viaţa femeii care a trăit după «cum se cade». Îşi trăia viaţa ca la carte, dar filele cărţii ei erau goale, iar capitolele se repetau. Fiecare dintre noi se va regăsi în această poveste, numai că nu ştiu câţi vom avea curajul să recunoaştem că avem temeri, regrete, vise neîndeplinite şi o dorinţă secretă de a o lua de la început. De a face o schimbare. Această carte m-a răscolit, m-a făcut să plâng, m-a trimis să mă uit la reflexia mea în oglindă şi m-a determinat să-mi placă ceea ce văd în ea.

Scriitoarea Corina Ozon pătrunde adânc în subconştientul uman şi scoate la iveală ceea ce noi nu vrem să recunoaştem: «Eşti captiv într-o lume sigură, în care sentimentele se aşază în straturi, până formează perna pe care dormi (…) Până la urmă, important este ca măcar să încerci să intri în vis, oricât de târziu ai crede că este (…) Fericirea este un act de curaj».” (DANA SĂVUICĂ)

Matilda, e exact cum ai spus: nimeni nu poate salva pe nimeni altcineva. Poți suferi împreună cu ei, dar nu îi poți salva. Îi mai poți alina, ca atunci când faci un calmant unui bolnav în chinuri, dar efectul trece și doare din nou. În fața suferinței și a morții suntem singuri. De abia atunci suntem cu adevărat singuri.

„Aceasta este o carte. Nu vă luați după spusele personajului principal, „eu nu sunt scriitoare“, sunt doar cuvintele unui personaj, iar personajele nu scriu cărți. Aceasta este o carte pe care o veți iubi, asta după ce veți trece prin a vă plăcea foarte mult, a nu o putea lăsa din mână, a intra în panică atunci când n-o găsiți pe noptieră, pe masă ori în geantă, a cita din ea, a zâmbi la amintirea anumitor pasaje și alte manifestări ale îndrăgostirii la prima vedere. O veți iubi, vă va obseda și o veți și visa. Nu așa se manifestă o iubire omenească adevărată?“ Ana Barton

„Citește-o numai după ce ți-ai scos masca pe care o porți prin lume. Dacă ești printre norocoșii cărora le vorbește pe limba lor, cartea asta s-ar putea să te învețe să arzi, așadar să te salveze.“ Cristina Nemerovschi

România anului 2085 este împărțită aproape în totalitate în cei care fac literatură și cei care o judecă. În fosta mănăstire de maici transformată în hotel pentru scriitorii exilați care nu mai pot scrie, „A nus Dei“, fostul scriitor Radu Lenea își duce traiul prin crâșmele de la ultimul etaj, chinuit de insomnie și dependent de droguri distilate din figuri de stil. Pacea îi este tulburată într-o seară în care Lizaveta Markov, una dintre femeile fatale ale hotelului, îi dă în grijă un manuscris secret care poate schimba radical cursul istoriei. Prizonier în vâltoarea tragediilor, prins în bătaia focurilor și hăituit de înspământătorii Kritikos, gangsteri ai Secretariatului de Critică al lui M. Nămolescu și mâna sa dreaptă, Khan Kristos Kanacke, Radu Lenea se hotărăște să scoată manuscrisul din hotel, chiar cu prețul identității sale. Manuscrise secrete, organizații clandestine, urmăriri și crime, sex și umbrele unor iubiri sunt ingredientele acestui delir literar în care nimic nu este ceea ce pare.

„Moartea îmi pare singurul lucru cu adevărat demn de încropit vreo discuție în juru-i, iar iubirea – că pentru asta ne-am adunat cu toții aici, nu? – nu e decât un pretext, un panaceu placebo, o fugă de, o mai-lasă-mă-un-pic. Când spui iubire, spui de fapt moarte. Știai tu, domnule Radu Lenea, că „iubirea” e de fapt „moartea” scris greșit? Și că, deși singurele litere în comun formează cuvintele „rea”, „era” și „are”, acestea sunt de fapt emisari nocturni care, dincolo de toate, când totul se termină, la sfârșitul zilei, formează cu totul alte cuvinte, absolut improbabile statistic și lexical. Iar asta e ceva cu adevărat sfâșietor; ceva ce-ți poate frânge inima, nu, scumpule? Multitudinea improbabilă de combinații ale literelor e ceva ce-ți poate frânge spiritul.”

Constantin Virgil Gheorghiu (1916‑1992) s‑a născut în Războieni, Neamț. Studiază Filosofia și Teologia la universitățile din București și Heidelberg. În anul 1940 pri­mește Premiul Regal de poezie pentru cartea Caligrafie pe zăpadă. În 1942 este numit secretar de legație la Departamentul de Relații Culturale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României. Opu­nân­du‑se regimului comunist, în 1948 se sta­bilește în Franța. Primul său roman Ora 25, apărut în 1949, va fi tradus în aproape toate limbile pământului, în mai multe milioane de exemplare, consacrându‑l definitiv pe autor în lumea liberă. Dumnezeu la Paris este ultimul roman publicat de Constantin Virgil Gheorghiu în îndelungul său exil parizian, cununa întregii sale creații literare. 

Un om venerabil, cu viață sfântă, un bătrân de șaptezeci și nouă de ani, nu dă tihnă nici măcar în somn mai-marilor acestei lumi. Monahul Theodot, ajuns episcop al Bisericii Române din Paris, este, într‑adevăr, sufletul exilaților, suportul lor moral, un exemplu viu de trăire a credinței. Arzând pentru Hristos, el le insuflă acestora tăria de a nu ceda un mic teritoriu, de doar câteva sute de metri pătrați, din inima Parisului – simbol al rezistenței anticomuniste. Dumnezeu vorbește prin gura sa. Dacă Theodot ar dispărea, orice rezistență s‑ar dovedi zadarnică. Forțele întunericului vor face apel la Marele Exterminator, la Călăul fără bardă, la cel care îi face să tremure chiar și pe mai-marii castei comuniste, la însuși Haralamb Baxan. 
Încetul cu încetul, începe să se țeasă o adevărată pânză de păianjen în jurul episcopului Theodot – un păienjeniș invizibil și tot mai strâns, ale cărui fire otrăvite leagă din ce în ce mai sigur victima. Va mai vorbi, oare, Dumnezeu românește la Paris?... 

„Cu lectia lui Bulgakov, a marilor prozatori americani si a cineastilor rusi, cehi si polonezi din anii ’70-’80 bine asimilata, Radu Pavel Gheo e un romancier de mina intii.” (Adriana Bittel)