Literatură română

Sabina de Rochefort, scriitoare de origine română stabilită în Statele Unite, revine cu un nou roman, după "Domnișoara Bovary în New York" – „o carte de debut pe măsura originalului”. Amellia, o tânără născută într-un orășel de lângă coasta Atlanticului, se confesează încă dinainte de a vedea lumina zilei, și crește sub ochii avizi ai cititorului, intersectându-se cu nenumărate personaje și cu viețile lor. Aflată sub vraja lui Samuel, un Pygmalion american, ea nu devine nici Galateea, nici Eliza Doolittle, ci reușește să-și creeze o nouă personalitate, plină de farmec și prospețime, în această rescriere contemporană a celebrului mit al metamorfozei și al idealului de neatins. Acțiunea se petrece în America zilelor noastre, între Florida, New York și Long Island, dar eroii sunt înconjurați de aura magică a Greciei antice, care transformă o virtuală poveste romantică de box office hollywoodian într-o subtilă „tragedie americană”.

Cunoscut ca fost consilier al lui Emil Constantinescu, deși ar trebui cunoscut mai degrabă ca un scriitor talentat și plin de farmec, Dan Căpățînă ne recucerește cu noua sa carte de memorii, "Amintiri răzlețe". Este o plăcere să citești această carte.

Spre deosebire de alți autori care devin gravi și solemni când își povestesc viața, încercând să-și fardeze autoportretul, Dan Căpățînă se amuză pe seama propriilor lui peripeții existențiale. Și când ia parte la un banchet cu persoane simandicoase, și când practică fără vocație diferite sporturi, și când se străduiește în zadar să se facă auzit de șeful statului, și când trebuie să asculte discursul plicticos al unui înalt prelat etc., etc., el se prezintă pe sine cu umor.

Senzaționale sunt și evocările din cea mai îndepărtată copilărie, cu amintiri de război care par secvențe dintr-un film de desene animate. Om cultivat, de o inteligență strălucită, știind că biografia sa nu este decât un episod din vasta comedie umană, autorul relansează literatura memorialistică, care devenise în ultima vreme la noi act pur (de fapt, impur) de narcisism. Mi-ar plăcea să fiu președintele României numai și numai ca să îl am și eu consilier pe Dan Căpățînă. Alex. Ștefănescu



Îl cunosc pe Dan Căpățînă din școala primară. Apoi, cum se spune, ne-am pierdut din vedere. La vârsta primei tinereți, l-am întâlnit pe neașteptate într-o casă cu trei fete de pe strada Frumoasă. Eu o curtam timid pe fata cea mare, Anca L., și, cu încuviințarea mamei sale, o însoțeam la diverse reuniuni dansante. Am fost surprins să recunosc în curtezanul surorii celei mici pe vechiul meu coleg de bancă. Și această întâlnire a fost efemeră, așa cum s-au dovedit și pretențiile noastre donjuanești. Un șir întreg de „pierderi din vedere” se înșiruie după 1990. Aveam să aflu ulterior că Dan, atras de continentul american, stătea mult timp la fiica sa, doctor la Yale University. Următoarea întâlnire – cea decisivă – a fost prima sa carte de amintiri (2002) și surpriza că Dan e un umorist autentic. Acum, în această a doua carte, mă bucur să constat că Dan Căpățînă își continuă periplul său de picaro modern, povestindu-și avatarurile cu vervă și degajare cuceritoare. Fraze incisive ori melancolice deconstruiesc dinlăuntru o întreagă lume, îi ridiculizează beteșugurile și-i feștelesc ambițiile statuare. A găsi punctul din care privind, împăratul se arată gol – iată secretul și arta autorului. Constantin Abăluță



M-am născut acum 70 de ani şi ceva. Mă pricep să calculez tot felul de construcţii. Am fost pe rând cercetător, profesor, proiectant, informatician. Chiar şi doctor (în ştiinţe). După '89, am intrat pentru un timp în politică. Apoi am ieşit şi mi-am văzut de treabă. Acum sunt manager. Păi cum!

P.S. După unii, sunt şi scriitor. Citiţi şi veţi vedea! Dan Căpăţînă

„S-ar zice: un Bal-Shem-Tov văzut de Sterne.“ (E.M. CIORAN)

„Încercând să explic ideea de Lichter… tentativa de-a face incredibilul credibil, de a justifica poziţia cea mai dificilă, de a crea un «sfânt» din perspectiva unui necredincios, de a construi o psihologie şi o logică profetică dintr-o perspectivă sceptică. Succesul unei astfel de întreprinderi se măsoară după tentaţia finală a autorului de a se converti la filozofia personajului, care-i apare necesară, inevitabilă, de-un adevăr incontestabil.“ (Matei CĂLINESCU)

„Matei Călinescu imagina, vizionar, un sistem social în care n-ar fi existat decât hoţi şi cerşetori. Hoţii ar fura de la cerşetori, cerşetorii ar cerşi de la hoţi şi totul ar merge strună. De unde ai ştiut, Matei, cum aveam să ajungem în aşa scurtă vreme?“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

L-am început în 1987, cred că era primăvară. Eram un amărât de profesor la o şcoală generală din fundul Colentinei, proaspăt căsătorit şi cu o proaspătă fetiţă în cărucior. Am început "Levantul" pe un colţ de masă de bucătărie acoperită cu muşama, bătând la maşină cu o mână, iar cu cealaltă împingând căruţul înainte şi-napoi pe vinilinul murdar al bucătăriei. Timp de un an şi jumătate am scris vreo şapte mii de versuri lăsându-mă, pur şi simplu, purtat de „zefirii“ stilurilor şi-ai prozodiei. După vreo trei cânturi am ştiut că poemul avea să fie o epopee clasică, în douăsprezece părţi, şi că va cuprinde o lume autosuficientă şi completă, cu geografia şi istoria ei, cu poveştile ei amoroase şi politiceşti, cu intrigile şi trădările ei, cu filozofia şi fantasmele ei. Ultimele părţi, tot mai transparent pamfletare, le-am scris cu urechea lipită de radio, ascultând, ca toată lumea, Europa Liberă. Vodă „şi al lui perfect orând“ mai aveau foarte puţin de trăit…
Am terminat poemul prin toamna lui 1989, cu câteva luni înainte de „revoluţiunea“ ce-avea să se dovedească la fel de suspectă ca şi cea din poema mea: „Ştiu, e un eşec penibil, ştiu, ţaruki şi paluki…“

Anton Lupan, un român şcolit la Paris, porneşte în 1881 în căutarea bunului său prieten, Pierre Vaillant, care dispăruse pe mare. La bordul goeletei lui, Speranța, Anton adună oameni unul şi unul: neînfricaţi, omenoşi şi dornici de aventură. Între ei se leagă o prietenie trainică şi împreună cutreieră mări şi oceane, țin piept piraţilor și stihiilor naturii, şi își înfruntă propriii demoni. 

„Toate pânzele sus! "este mai mult decât o carte. Este o navă care te transportă în spațiu și în timp. Te scoate cât ai clipi din peisajul ordonat și previzibil al cotidianului. Îți livrează la domiciliu aventuri, locuri exotice și prieteni de nădejde. Citind, devii membru al fantasticului echipaj de pe Speranța. Dacă ești mic, te vei simți mare și puternic, iar dacă ești deja mare și puternic, te vei simți din nou copil, vrăjit de farmecul acestei cărți picurându-ți în suflet elixirul tinereții fără bătrânețe.“  Florin Bican

 

RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

„Cum gândesc politicienii? De multe ori, aşa cum vorbesc. Adică şleampăt, confuz, îngălat. Iar dacă vorbirea reflectă procesele mintale, situaţia bate spre dramatic. Or fi ei aleşi, dar vorbirea lor e foarte rar aleasă. Metaforita unora, confuziile de termeni ale altora şi în general nivelul scăzut al celor mai mulţi ar trebui să-i facă pe alegători ceva mai circumspecţi. Din păcate, unii alegători par mai departe sclavii burţii pline şi ai vorbei goale. Peţiţi cu o pungă cu alimente şi duşi cu preşul promisiunilor deşarte, ei girează pentru a doua, a treia sau a patra oară oameni compuşi din corigenţe: la conţinut, la competenţă, la maniere şi la exprimare.
Tragicomedia alegerilor readuce la putere tot mai puţine personalităţi şi tot mai multe personulităţi. Iar când politicianul se ştie impotent intelectual sau incapabil de acţiuni eficiente, arma cea mai la îndemână este patriotismul sforăitor, stropit cu lacrimi, mujdei şi şpriţ. Mai ales că e atât de uşor să le treci celor mulţi şi neinformaţi idea că ţara e sub asediu şi împresurată de duşmani.
Până la urmă însă, cartea de faţă nu e doar despre politicieni. E în egală măsură despre cei care-i ajută să obţină funcţii şi privilegii: alegătorii. Poate că parcurgerea acestui «catalog de perle» îi va convinge că e cazul să-şi activeze discernământul. Pe bună dreptate, politicienii sunt la ora actuală dispreţuiţi. Ceea ce uităm de multe ori este că ei n-ar fi putut ajunge unde sunt dacă nu i-am fi crezut, dacă nu le-am fi luat de bune promisiunile, dacă nu ne-am fi lăsat păcăliţi. Dacă nu i-am fi votat.“ (Radu PARASCHIVESCU)

 

„M-am tot intrebat, dupa ce am citit extraordinarul «scenariu» de George Balaita sub titlul Invoiala, in ce raport exact sta el cu "Povestea lui Stan Patitul" a lui Creanga, dupa care se pretinde a fi fost scris. Cum oricine isi poate da seama, Balaita a inventat o poveste paralela cu aceea a lui Creanga, plina de viata, cu amanunte autentice, vii, pitoresti, cu personaje memorabile. Aceasta poveste este un adevarat roman taranesc, realist si fabulos totodata, ceea ce povestea lui Creanga nu voia sa fie. De aici diferenta principala si care, cum sugeram, nu tine de deosebirile faptice, ci de altceva, mai profund, si anume de sensul intregului. Povestea lui Creanga este, in felul celor populare, paradigmatica, ilustrarea propozitiei ca barbatului neinsurat pina la 30 de ani «numai dracu-i vine de hac» (evident, intrupat intr-o femeie care poseda una sau mai multe dintre coastele necesare); si nu stiu daca nu cumva numele de Stan Patitul i se trage mai curind eroului de la experienta lui matrimoniala tardiva decit de la Chirica, dracul, care mai mult l-a ajutat. Scenariul lui Balaita este mai complex si nu poate fi redus la o singura idee (era sa spun coasta de drac), cum ar fi bunaoara aceea (inexistenta la Creanga) ca nu e om fara ceva diavolesc in sine, dupa cum nu e diavol fara capacitate de umanizare. Personajul principal nu mai este, cred, Stan, ca la Creanga, ci Chirica (sau, ma rog, cei doi ajung pe picior de egalitate, frati). Acest Chirica impatimit de jocuri de noroc si papusarii, ba chiar cazind in ispite erotice, este delicios, profund si totodata insesizabil, un personaj complet nou. Chirica si Stan sint asemanatori, iar de la un punct isi fac unul altuia pandant. Aici este originalitatea scenariului, care transforma o opera dupa Creanga intr-una noua, inedita, personala.” (Nicolae Manolescu)

„Ambitia mea e sa scriu cea mai trista si mai comica poveste din lume. Nu cred ca mi-a iesit inca partea cu «din lume», nici cu «cea mai», dar o sa mai insist. Cartea de fata nu e despre sfirsitul lumii, ci despre cum continua ea sa existe, cu bune si rele, tinuta laolalta, ca sa nu se destrame, parca mai degraba de o frica omniprezenta decit de legile fizicii. Am incercat sa transpun in universul mic al unei agentii de publicitate problemele lumii contemporane, asa cum le resimt eu. - Bogdan Costin

21.12.2012. Probabil cel mai faimos sfirsit al lumii din istoria omenirii, datorat internetului. Totusi, putini au crezut ca acesta chiar va avea loc. Emil Pop, taciturnul IT-ist al unei agentii de publicitate, e unul dintre ei. Cu citeva zile inainte, el o va rapi pe Mariana, colega lui de la Contabilitate, si o va duce in buncarul sau. Zilele petrecute acolo, in asteptarea unei apocalipse putin probabile, ii vor aduce Marianei revelatii neasteptate, in timp ce lumea de la suprafata va deraia de la cursul ei firesc atunci cind cei care o cunosc vor constata disparitia sa. 

Noul roman al lui Bogdan Costin este o satira la adresa unei civilizatii pe cit de moderne si de avansate tehnologic, pe atit de dominate de frica, in toate formele ei. Nu atit de cea a extinctiei totale, cit de micile frici care ii tin captivi pe oameni in inconfortabilele buncare ce devin propriile lor vieti, odata cu deziluziile aduse de trecerea timpului. 

Casele de copii au fost una dintre cele mai mari orori ale regimului comunist din Romania. Intunericul, lipsurile, umilintele, abuzurile, abandonarea oricaror sperante sint incercari de netrecut pentru adulti, insa in cazul copiilor intrec orice imaginatie. Nicolae Avram reuseste sa depaseasca simpla descriere a acestor atrocitati si, violent, personal, il face pe cititor sa simta in profunzime ce au simtit cei carora li s-a furat atit de brutal inocenta in orfelinate. Incarcata de un lirism negru, Mame spune povestea socanta a unui suflet chinuit (si a citor altora). 

„Mame este de fapt un poem enorm si halucinant, mai exact, abnorm – in sensul ca incalca absolut toate normele imaginabile. Nu doar pe cele ale pudibonderiei lingvistice, ci mai ales pe cele tinute drept etice atit in colectivitatea parcului uman, cit si in intimitate. E greu de gasit vreun tabu pe care imaginatia inspaimintatoare a lui Nicolae Avram sa nu-l transgreseze in aceasta relatare a experientelor infernale ale orfelinilor aproape mitici, despre care se spunea ca sint antrenati pentru a deveni soldatii personali cei mai devotati si cei mai fanatici ai lui Nicolae Ceausescu.” (Radu Vancu)

„Unul dintre cele mai puternice si mai de efect texte pe care le-am parcurs in ultima vreme. Mame este un text disperat, scris cu sufletul la gura. O carte extraordinara, cu multe deschideri, cu multe oferte de interpretare. Este si o carte despre comunism, cu posibile iesiri catre parabolic. Pedagogul ca imagine a micului dictator – iata un personaj care se tine minte. E un poem in proza despre oroare. Dar si despre salvare. Una dintre cartile speciale, atipice, curajoase (e nevoie de un mare curaj estetic pentru a risca o asemenea formula).” (Bogdan Cretu)

Un roman surprinzator, emotionant si plin de umor care exploreaza, prin ochii inocenti ai Raditei si cei ai mamei sale, un fenomen ce a marcat profund Romania postcomunista: emigratia temporara. Pentru a-si scoate familia din impas financiar, Letitia hotaraste sa plece la munca in strainatate pentru citeva luni. Prin intermediul unei cunostinte ajunge la Roma, in Italia, unde face menaj si ingrijeste de batrina familiei Bosse, Nona. Intimplator, intilneste o fosta colega de liceu, Laura, o veterana a locurilor de munca precare, fire puternica, spontana si onesta, care ii deapana povestea ei de emigranta. Acasa, au ramas cele doua fetite: Radita – sensibila, introvertita – in grija bunicilor si Malina in cea a sotului Letitiei, Vali. Aflata la inceput de scoala si puternic atasata de mama sa, Radita sufera in urma despartirii asa cum numai copiii pot sa o faca, cu tot corpul si toata imaginatia. Cele citeva luni preconizate se tot lungesc, planurile de viitor sufera mereu schimbari, iar efectele secundare ale plecarii se dovedesc imprevizibile. Ne aflam in fata unui roman tulburator, in care sunt imbinate subtil o varietate de teme: copilaria, inocenta, instrainarea, confruntarea mentalitatilor, relatiile de cuplu sau reconfigurarea identitatii. Totul intr-o constructie plina de tensiune si cu un limbaj proaspat, efervescent.

Debutul său literar a avut loc în îanul 1919 în revista Insemnări literare, cu ”Jucării pentru Lily”. A urmat apoi o lungă colaborare cu revista Viața Românească, alături de fratele său, cunoscutul Păstorel Teodoreanu. Dintre cele mai îndrăgite scrieri ale lui amintim: La Medeleni, Ulița Copilăriei, Lorelei, Arca lui Noe.

”Antologia de față vine să ilustreze pe larg cum este tratat motivul copilăriei și adolescenței de-a lungul operei lui Ionel Teodoreanu. în decupajul pe care l-am realizat în materie, mai ales în cazul romanelor, se observă că paginile cu copii și adolescenți se valorifică mai bine decât în contextul inițial. (...) Fragmentele reproduse de noi - ne referim încă o dată, în primul rând, la acele romane - se susțin perfect în sine. putând fi citite autonom, fără să se simtă nevoie nici unei raportări la contextul din care sunt desprinse.” Dinu Pillat

„In anul 2006, fiind director general la AXA TV, am semnat un protocol de colaborare cu televiziunea nationala din Ucraina, sediul regional al acesteia (cel mai apropiat de Baia Mare) fiind la Ujgorod. Timp de opt ani am calatorit de nenumarate ori in spatiul dintre Ujgorod si Solotvino. Lumea  pe care am cunoscut-o, cu metehnele, realitatile si mitologia  ei, se regaseste in «Herina», care e tinutul prozaic imaginar situat intre: Iasinia (capitala hutulilor) si Iaremcea (una dintre celebrele statiuni turistice ale imperiului polonez). De fapt, e vorba despre un spatiu de vreo 20 de kilometri aflat in Carpatii Padurosi (sau in Carpatia, cum ii spun cei din Ucraina). Acest spatiu e locul de unde izvorasc Tisa, care o ia inspre Ungaria, si Prutul, care curge in sens opus, catre Colomeea si Cernauti. In tinutul fabulos al «Herinei» se petrece actiunea acestei carti care propune o lume a unui defunct imperiu ce-si cauta si astazi cotele de supravietuire.” (Marian Ilea)

Povesti ale unor oameni obisnuiti care infrunta greutatile de zi cu zi, povesti ale unor oameni de succes, vacante fericite ale unei familii in care tatal munceste in alta localitate, viata intr-un salon de spital... Savuroasa imbinare de autobiografie si fictiune, proza Ioanei Cretoiu ofera imaginea caleidoscopica a unei lumi romanesti familiare multora dintre cititorii de astazi. Oscilind intre tandrete, ironie si tristete, rememorarile anilor copilariei, plasate in perioada de inceput a regimului popular, stau alaturi de povestiri despre adaptarea ingenioasa la penuria de alimente si absurdul vietii din ceausism, dar si despre depopularea satelor, plecarea tinerilor la studii in strainatate si pierderea reperelor valorice.

„Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând." (Gabriel LIICEANU)

CM: Trăiam cu trei sute de ceausesti în cap, în buzunare, nimeni nu părea în stare să-i măture din viaţa mea. O armată de ceausesti liliputani mărsăluia zilnic prin mine, mă cucerea, redutele cădeau una după alta...

VT: Am stat o dată si la Vila Lac 2. Pe coridoare, noaptea, umblau tiptil ceausestii liliputani, ca o armată de gângănii belicoase...

Capitole inedite fata de versiunea online! Nu stiu daca ai urat vreodata atat de mult pe cineva, incat sa simti ca nu poti respira fara acea persoana. Paradoxal! Cu ratotii ne amintim de prima iubire adolescentina, care vine la pachet cu suferinta, tradare, fluturi in stomac, scenarii fanteziste. La prima iubire lumea se prabuseste si renaste la fiecare atingere, la fiecare dialog, in fiecare zi. Prins intre pasiunea pentru Ramona si dorinta de a se razbuna pentru indiferenta ei, Andrei traieste cateva aventuri extrem de incitante si se transforma din timidul indgostit intr-un Casanova modern. Suge-o, Ramona! este povestea unei deveniri, o confesiune onesta despre maturizare sexuala si morala, despre trecerea de la adolescenta la maturitate. Hilare sau triste, emotionante sau cinice, aventurile lui Andrei sunt cele ale adolescentului obisnuit, care cauta, incearca, esueaza sau invinge, totul pentru a o impresiona pe fata visurilor sale.

Revenită în București după povestea dramatică trăită în satul V., Alexandra observă treptat că acele lucruri pe care le credea rămase în trecut o urmăresc. Viața ei este pe cale să se schimbe din temelii. Tot ce crezuse a fi doar legendă pare acum mai real ca niciodată. Singura care poate lămuri misterul este Aneke, care nu întârzie să reapară în viața Alexandrei, iar secretul tulburător pe care-l va afla adolescenta va fi punctul culminant al întregii ei aventuri în lumea fascinantei contese.

O poveste complicată și captivantă despre nemurire, iubire, prietenie, iertare, alegeri, sacrificii, în care personajele dezvăluie trăsături total neașteptate. Finalul trilogiei „Ultima vrăjitoare din Transilvania” te va ține cu sufletul la gură până la ultima pagină.

Două lumi distincte se întrepătrund: lumea adolescenților de azi, cu Facebook, concerte rock, tatuaje și pierce-uri, și lumea contesei dispărute, cu intrigi de curte și povești uitate. Un mistery romance în tonuri întunecate despre incest, superstiții, trădări, secrete, legende transmise peste veacuri.

Am ajuns la Universitate, la Facultatea de Litere, după ce-am urcat scările alea de metrou ca-n filmul lui Liviu Ciulei, făcut după „Prea tîrziu”, carte pe care mi-a cumpărat-o tata din librăria Uniunii Scriitorilor, de la Chişinău, am intrat la secretariat, secretara a zis să mă duc la decan, să-l aştept, că trebuie să vină. Decanul a zis să mă duc la rectorat, că la ei nu e nici o informaţie despre mine. Rectorul a zis să mă duc la prorector, prorectorul – să mă duc la Ministerul Învăţămîntului. La Ministerul Învăţămîntului mi-au spus să vin mîine, că e cam tîrziu. În autobuz o femeie îmbrăcată cu stil şi destul de frumos, aş fi putut să pariez că e profesoară, ţipa încontinuu: „Nebuno!”, a urlat „Nebuno! Nebuno! Nebuno!” de sute de ori, „Îmi sari în spate, nebuno?”, „Femei de bulevard şi toate nebune din Constanţa!”, „Eu vi-s poliţia, vă omor, nebunelor care sînteţi!”

Mă cam zaibisem, cheltuisem şi o groază de bani pe troleibuze şi metrouri, mă dureau şi picioarele, tălpile, că de la rectorat la minister nu prea ai cum să ajungi doar cu metroul-troleibuzul-autobuzul, apoi mai aveam şi geanta, aveam şi altele pe cap, iar Ana nu mai era la fel de vorbăreaţă ca-n Chişinău... Asfaltul din Bucureşti e mai zgrunţuros decît cel chişinăuian, iar funcţionarii – mult mai nesuferiţi, mai nesimţiţi, cum zic ei, dacă nu le duci ceva, măcar o ciocolată, un cartuş de ţigări sau o cutie de cafea. Iar dacă află că eşti basa – îţi cer bomboane Bucuria şi vinuri moldoveneşti. Şi acum ce fac? Nu doar că n-am loc la cămin, dar nici nu ştiu dacă sînt sau nu „pe listă”. Aşa te obişnuiesc ăştia să vrei să fii... pe listă... Ana a zis să merg la ea, că stă în apartamentul unui unchi, care s-a însurat cu sora mamei ei şi s-a mutat într-un sat, lăsîndu-i ei apartamentul. După vreo oră de mers, cu autobuzul, de la Rosetti, apoi de la Iancului cu tramvaiul 34, am ajuns într-o piaţă plină de ţaţe şi tuciurii, care aşa se şi numea, Piaţa Sudului, apoi am mai mers vreo 10-15 minute pe jos şi-am ajuns la un bloc jerpelit, care se mărginea c-un cîmp cît vedeai cu ochii, iar la intrare băieţii scuipau coji de seminţe, fumau şi te mîncau din ochi, stînd grămadă în faţa uşii, aşteptînd să-i rogi să se dea într-o parte ca să poţi înainta. „Vere, ai o ţigare?” – „Nu fumez”, şi mi-am făcut loc cu umărul printre ei. La Chişinău aşa ceva e de neînchipuit. Acolo sînt rockerii care se bat cu metaliştii, care, de fapt, sînt tot rockeri, doar că mai duri, şi luptele lor mi s-au părut mereu ciudate, cum să se bată rockerii cu rockerii? Hip-hop-iştii cu raperii? Şi erau şi gopnicii, care-i băteau şi pe rockeri, şi pe metalişti, şi pe hip-hop-işti, şi pe raperi, şi pe menţi, şi pe ceilalţi. Mai există mafie, „hoţii în lege” şi rackeţii, dar ăştia sînt cu totul altceva. Poate că băieţii de cartier ar avea, totuşi, ceva şanse, dar nici aşa ceva nu există la Chişinău, pe cînd la Bucureşti nu-ţi dau pace să respiri... băieţii de bloc, de scară a blocului. Aici nu există bloc care să nu aibă băieţii lui şi nu există om care să nu aibă istorii cu băieţii de la bloc.

„Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decît tine exact de două ori” este partea a II-a a rockmanului „Tovarăşi de cameră” de Mihail Vakulovski. Acţiunea romanului are loc la Chişinău, cînd personajul homodiegetic trăieşte acel moment unic în viaţă, cînd e exact de două ori mai tînăr decît tatăl său: „Am 23 de ani, iar tata – 46. E unicul an din viaţa noastră cînd tata e mai mare decît mine exact de două ori”. Romanul poate fi citit şi de sine stătător, dar şi în continuarea primului roman din trilogie, „Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău”, pentru că Hai, personajul principal, îşi continuă aventurile existenţiale exact de unde ne-a lăsat în prima parte, cînd absolvise facultatea, pe la mijlocul anilor ’90. Acum acţiunea are loc în special la Universitatea la care lucrează şi la Academia de Ştiinţe, dar şi în Chişinău şi Braşov, unde se duce după prefaţa cărţii şi unde se întîlneşte cu Mikealangelo, un personaj foarte pitoresc, pe care-l vom putea urmări şi-n partea a treia a trilogiei, „Tovarăşi de cameră. Doctorand la Bucureşti”, volum bun de tipar care în mod normal va apărea în cel mai scurt timp. Această parte a poveştii lui Hai este ca un pod peste Prut, e ca Prutul care leagă cele două ţări surori, dar are viaţa lui şi personajele lui, care activează într-o lume mai puţin cunoscută publicului larg – lumea academică, universitară, scriitoricească şi jurnalistică. Dacă vreţi să aruncaţi un ochi cum sunt văzute aceste medii din interior, făţiş şi necenzurat – „Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decît tine exact de două ori” e romanul perfect pentru asta.

Cartea lui Andrei Mocuţa e o nebunie. Un amestec, profund postmodern, de intertextualitate, rescriere, umor, (auto)ironie. Totul plasat într-un Curtici magic (după ce tatăl său concesionase Piaţa Reconcilierii din Arad), în care continuă să bântuie stafia lui Francisc Vinganu. Un amestec incredibil de Adrian Oţoiu cu Dénes Jónás. Romulus Bucur

- Să lăsăm asta, dom' Dimitrie. Că tot voiam să vă-ntreb mai de mult ceva. Ia ziceţi, câţi ani aveţi dumneavoastră de când sunteţi cu doamna Catrina?

Lui Dimitrie îi trecu prin faţa ochilor o bună bucată din viaţa asta a lui, începând cu stagiul militar obligatoriu şi cu seara magică de la cinematograful "Progresul", când scăpase punga cu sâmburi de bostan în poala unei delicate domnişoare. Rula filmul "Dragoste la Las Vegas" şi, mai mult fără să vrea, îl atinsese, ca din întâmplare cu genunchiul. Şi, după aceea, urmaseră două întâlniri pe banca de la statuia poetului din parc, câteva îmbrăţişări fierbinţi, apoi nunta din garaj, naşterea lui Bartolomeu, primul apartament de la stat, facultatea Catrinei, concediile în staţiune, revoluţia şi tot ce s-a mai întâmplat în viaţa asta a lui până să se mute domnişoara Clarisa la etajul de jos.

- Păi, pe bună dreptate, să tot fie vreo treizeci şi cinci.

- Treizeci şi cinci? Ce vorbeşti? O viaţă de om. Cum dracu-aţi rezistat, că eu, în treizeci de ani, am schimbat trei muieri?

- Naiba ştie, domnule Gegeceu. Poate pentru că eu şi Catrina suntem de pe vremea când lucrurile stricate se reparau, nu se aruncau.

O excepţională cunoaştere a argoului unei lumi de underground – iată materia cu care Dinu D.Nica îşi construieşte straniul său roman, Apocalipsa după Sile. E, într-adevăr, apocalipsa unui univers coşmaresc, cu o faună pe măsură, cu personaje greu de uitat, adevărate „clone” de Gore Pirgu, de Nae Girimea sau Pampon, prinse într-un nesfârşit carnaval al boemei de bas-etage. Structura dialogală a cărţii, pigmentată de descrieri cu o minuţiozitate balzaciană, permite autorului să evolueze dezinvolt în locuri şi situaţii delirante, impecabil stăpânite epic.
E un roman care, cum se spune, se citeşte pe nerăsuflate, iar la capătul lecturii cititorul are senzaţia că, după ce a străbătut un adevărat infern dantesc, iese la lumina unei tulburătoare opere prozastice. Ioan Groşan

 [..]personajul calatoriilor lui Virgil Nemoianu (adica el insusi, descris si caracterizat cu o constanta obiectivitate) ramane interesant. E o figura acest carturar care isi redacteaza notitele in baia de hotel, iar in avion citeste eseul despre rugaciune al lui Urs von Balthasar ori Geniul crestinatatii al lui Chateaubriand. Seara, inainte de culcare, dupa whisky-ul burghez de rigoare, merg de minune cuvintele incrucisate si lecturile din Chamfort. Are oroare de moda punk, de actele "cvasidemonice" ale hippiotilor, de graffiti, si este incantat de lumea engleza, unde ordinea si libertatea, bunele maniere si bunul simt se completeaza intr-un echilibru perfect, intr-o rationalitate calma si zambitoare. Vazand in Germania cum copiii si tinerii poarta tricouri cu logo-ul Esprit, se bucura nespus. Vede in aceasta o dovada a crestinismului "Imbibant" al Europei contemporane. Cand sotia ii atrage atentia ca e o marca americana, teoria slabeste, dar nu se preda. Abia mai tarziu, intr-una din acele paranteze ulterioare frecvent intercalate, autorul admite cu obida: "Ce imbecilitate din partea mea!"...  -Daniel Cristea Enache

Ce poate sa faca un om ajuns la o virsta la care viata pare sa fi intrat pe ultima turnanta spre Marele Finis? Sa se resemneze si, asemenea unui condamnat la sentinta capitala, sa astepte inevitabilul in anticamera lumii de dincolo? Nu. La 73 de ani, Mihnea Pascal, un fost bibliotecar, vaduv si aproape salbaticit de singuratate, se gindeste obsesiv la viata pe care a trait-o si la cit i-a mai ramas de trait, asa cum, in anii tineretii, virgin si nefericit, se gindea in fiecare zi la sinucidere. Acum, la venerabila etate, reuseste sa-si invinga frica de moartea ce-l pindeste dupa colt si, dintr-un pensionar cumsecade, devine Pascal Nebunul, „vedeta blocului” si a cartierului, un personaj controversat care, printre multe altele, viziteaza domnisoare si se lasa vizitat de ele, asa cum altii viziteaza tari. Prin comportamentul si actiunile lui, ignora normele sociale si sfideaza insasi vesnicia. Nu vrea sa plece din aceasta lume fara lupta, nu vrea sa mai rateze nimic din micile placeri, iar cind va fi sa moara, vrea sa o faca dupa regulile lui. Cei care mor si cei care vor muri este un roman emotional si emotionant despre refuzul batrinetii si ideea ca viata merita sa fie traita, mai cu seama atunci cind societatea, prin conditionarile ei, te indeamna sa te gindesti neincetat la moarte.

„Dacă de obicei omul vine la judecata istoriei, iată că aici, în romanul lui Tudor Brătescu, vine istoria la judecata omului. De fapt, vin istoriile. Cea mare, în care planeta e aprinsă de două războaie mondiale. Şi cea mică, desfăşurată în interbelicul românesc al patimilor politice, al complicaţiilor de familie, al rosturilor şi prejudecăţilor obşteşti, al aspiraţiilor şi deziluziilor. Medicul Gogu Slăvescu, protagonistul acestui roman-fluviu, trece de la fierberea frontului la siguranţa relativă a unui cabinet privat şi apoi la conducerea unei primării de urbe mică. Viaţa lui se desfăşoară în triunghiul Alexanria–Bucureşti–Văleni şi e un carusel de emoţii, surprize, regăsiri, decepţii, iubiri şi vinovăţii. Fanatic al igienei şi poreclit «Vespasian» în urma ambiţiei de a construi o latrină pe linia frontului în Primul Război Mondial, medicul Slăvescu practică o filozofie a igienei infuzată de umor, înţelepciune cotidiană şi înţelegere a semenilor. E igiena trupului, dar şi a conştiinţei, chiar dacă în calea fiecăruia se ivesc cumpene, momente de slăbiciune sau răzgândiri. E igiena privitului atent în oglindă, a refuzului de a face compromisuri şi-a puterii de a te indigna când le fac alţii, fie ei carne din carnea ta. Gogu Slăvescu e un om cu alunecări şi rătăciri, cu şovăieli şi momente de furie, însă păstrează un înviorător nivel de autoexigenţă. Viaţa lui e cheia care deschide uşa unei cronici de familie placate pe dodecafonia (sau poate dodecacofonia) politică dintre războaie. E o cronică vie, pe rând dramatică şi spumoasă, în care apar personaje conturate cu mână de povestitor versat. O cronică pe care o citeşti oftând sau clătinând din cap, cu lacrimă sau cu zâmbet, în funcţie de felul cum se joacă vântul prin trestiile gânditoare.“ (Radu PARASCHIVESCU)

„Se luminase, şi Slăvescu privea cu foame copacii şi spărturile albastre dintre norii întunecaţi. Bănuia pe unde vine drumeagul şi pândea apariţia preotului. Apoi avu o străfulgerare care-l făcu să chicotească. Găsise ce avea să-i spună. Îi va povesti de tatăl lui, care, pe patul de moarte, îi spusese că pe frate-său, Virgil, visase să-l facă popă. Dar după ce Dumnezeu îi luase copilul, se hotărâse să-l scoată pe Gogu doctor. Să-i apere pe oameni de Dumnezeu şi de dracu’. Fără deosebire.
Deodată zâmbetul condamnatului pieri. Taică-său fusese un naiv. Dumnezeu şi dracu’ se cuibăriseră în oameni, şi el nu putea face nimic ca să-i scape pe bieţii posedaţi. «La dracu’ cu preotu’!» Nu era vreme să-şi plângă de milă şi nici să găsească justificări. Prefera să mai rătăcească în anii trecuţi: auzea doar pocnetele sticlelor de şampanie şi ale focurilor de artificii.
O detunătură zdruncină grajdul, şi simţi suflul trecând printre ţambre. Urmă îndată o altă explozie mai îndepărtată. Caporalul începu să strige şi doctorul se ghemui. Voia să fie lăsat cu sărbătorile lui trecute. Nici măcar nu încercă să-i potolească pe cei doi camarazi de temniţă care răcneau după ajutor. Se zbăteau ca nişte sticleţi în colivie, îngroziţi că un obuz i-ar putea lipsi de plutonul de execuţie. Apoi caporalul împinse uşiţa ţarcului şi soldatul îl urmă afară. Slăvescu îi privea prin crăpătură, aşteptând să-i vadă seceraţi de gloanţe. Abia după ce fugarii dispărură, se ridică şi el. Se urni parcă neîncrezător spre ieşire. Privi câmpul alb, trecu pragul, încremeni cu un zâmbet în colţul gurii. Rupse un ţurţure şi-l ronţăi. O pisică cenuşie îl privea dintre dărâmături. S-au cercetat îndelung, după care ea s-a apropiat mieunând şi i s-a frecat de picior.“

„Scrisul lui Norman Manea se inscrie in traditia marilor profeti ai catastrofei, Kafka, Blecher, Bruno Schulz.” (Le Monde)

Ofelia Prodan cunoaste vechea legenda orientala care spune ca la fiecare intersectie dintr-un oras parasit se string demonii si il asteapta pe calatorul strain care se incumeta sa treaca pe acolo, pentru a-i tulbura mintile. Din fiecare pagina a Sarpelui din inima mea se iveste o noua fata a celui care te ispiteste si te conduce printre demonii din carte, incit nu stii prea bine daca te vei rataci sau vei ajunge in final la o destinatie. Ajungi, dar nu mai esti tu!

„In lirica Ofeliei Prodan, Sarpele din inima mea face saltul dinspre luciditatea dusa la extrem din No exit catre reveria fascinanta a sfirsitului; un sfirsit pe care autoarea nu-l intelege ca pe o lespede trintita peste mormintul proaspat, ci ca pe un prilej neasteptat de analiza a ultimilor pasi dinaintea marelui final. Ipostazele declinului se succeda cu rapiditate in niste episoade epice cu o incredibila forta imagistica. Efectul de suspans e garantat: in acest nevinovat sotron jucat cu moartea, singura certitudine lasata cititorului este ca, pentru Ofelia Prodan, granita dintre viata si poezie a fost de mult – si definitiv – desfiintata.” (Dan-Liviu Boeriu)

Cartea de apa s-a nascut ca dialog imaginat intre autorul sau, Adrian Lesenciuc, si Jorge Luis Borges, dupa lecturile multiple din opera sa. Citind o pagina din propria opera cum citesc oamenii din anul doua mii, Borges ar fi descoperit in el literatura anului doua mii. Plecind de la aceasta provocare lansata de maestrul argentinian, Adrian Lesenciuc isi asuma si dialogul, si tema fundamentala a literaturii borgesiene, timpul. Cartea de apa e, asadar, un experiment literar, un raspuns peste ani si meridiane la Cartea de nisip si un omagiu adus, in acest chip, scriitorului Jorge Luis Borges.

„Omagiu adus marelui si influentului scriitor argentinian Jorge Luis Borges, Cartea de apa este un pandant la celebra Carte de nisip, dar, in acelasi timp, si o aluzie transparenta la filosofia lui Heraclit, gindirea acestuia din urma – piatra de bolta a filosofiei occidentale – fiind una dintre cheile de interpretare aplicabile lungului poem sub care se infatiseaza, in fapt, volumul lui Adrian Lesenciuc. Avem in fata rodul unui experiment literar configurat din situarea inovatiei inteligente si sensibile sub arcul de lumina al traditiei literare si a reflectiei despre lume in termeni care si in trecut atingeau adesea poezia.
Un pariu curajos si, consider, cistigat.” (Radu Voinescu)

Sosit in Londra la sfirsit de secol XVII, picaroul-narator originar din Caraibe adevereste teoriile vremii despre „bunul salbatic” si se instruieste temeinic, ajungind ca
gravor in mediul savantilor si filosofilor ce alcatuiau Colegiul Invizibil. Amestecat fara voie in conflicte politice complicate (lupta dintre partidele whig si tory, incercarea de a-i retrage dreptul de succesiune la tron viitorului James al II-lea, aliantele schimbatoare in razboaiele pentru colonii dintre Anglia, Olanda, Spania, Franta, inimicitia dintre catolici si protestanti), devine persona non grata in Anglia si-si continua drumul si meseria in Olanda. Pleaca apoi cu o misiune in Franta, periculoasa pentru el, si, in fine, incercind sa se intoarca in tinutul de bastina, se pierde undeva in nordul Spaniei, intr-o pestera dintr-o „vale cu lupi”. Salbaticul are soarta unui sfint, in timp ce haituirea si executiile adversarilor politici din lumea zisa civilizata, pline de cruzime, fac un contrast pilduitor cu aceasta transfigurare a Celuilalt detestat. Vineri seara intr-o vale cu lupi este un roman captivant si tulburator despre transformarea si incercarea de adaptare a unui om la o civilizatie pe care nu o cunoaste. Si de aceea o lupta a sinelui cu propria credinta.