Literatură română

Romania intre doua milenii este un roman profund, ancorat in realitatile zbuciumate ale unei tari aflate la granita dintre istorie si supravietuire, dintre dictatura si visul unei libertati fragile. Prin vocea unui personaj memorabil, profesorul Octavian Vadu, cartea devine o marturie lucida despre o generatie care a trait si a platit cu sange, tacere si demnitate pretul unei tranzitii dureroase. Intoarcerea in satul natal, Dumbrava Morilor, imediat dupa Revolutia din 1989, scoate la iveala tensiunile dintre vechi si nou, dintre compromis si onoare, dintre instinctul de a supravietui si datoria de a actiona. Confruntarile dintre generatii - intense, adesea taioase - intre Vadu si Gabriel, nepotul sau rebel, dau profunzime unui discurs in care ideologia, istoria, tradarea si adevarul personal se ciocnesc cu forta.

Spre tine insuti este un volum de povestiri menit sa faca exact ceea ce spune titlul, anume legatura fiecarui cititor cu el insusi. Mai exact, cu acea parte din el inca nedescoperita sau, desi de mult timp descoperita, trimisa, pierduta... undeva departe, adanc inauntrul sau. Este o reconectare cu acele momente ce ne-au facut sa iubim viata si sa-i exploram cu entuziasm magia inca din copilarie, cand povestile ne captivau in totalitate si cand tot ceea ce ne inconjura, vazut si nevazut, putea fi sau avea sa devina o asemenea poveste. Asadar, naratiunile regasite aici sunt pentru cei ce, indiferent de varsta, vor sa intre sau sa reintre in contact cu acele lumi fascinante, mistice, pline de aventura si de speranta, lumi care se regasesc in permanenta atat in jurul nostru, cat si in fiecare dintre noi.

Părerea editorului: Poate că inocenţa e vârsta la care ar fi trebuit să rămânem pentru a da un dram de decenţă speciei umane. Cartea aceasta, frumoasă ca un basm adevărat, este povestea unei lumi de copii în care „căderea“ n-a avut încă loc. Citind-o, ne legănăm cu gândul că am fi putut fi altfel. E o bunătate în aceste pagini, care trezeşte în noi nostalgia unei lumi pierdute.

Părerea redactorului: Un oraş plin de istorie, o stradă plină de evenimente, o casă cu personalitate, o fetiţă care află că totul poate să devină spectaculos pe lume. Şi o scriitoare care o poate dovedi. Cu inocenţă.

Părerea autoarei: Un roman despre cum se poate înota în timp şi în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Şi fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!

Părerea lui Vlad: Inocenţa e singura cale prin care timpul devine reversibil. Despre asta e vorba aici.

Părerea neoficială a PR-ului: Se citeşte cu încordare. Aş fi vrut să nu se mai termine.

Părerea mamei-mari, personaj principal: Totul e cu chin în viaţă.

Părerea bizară a anticarului, personaj secundar: Câştigă cine ajunge ultimul la linia de sosire.

Două viziuni asupra lumii: cea a unei fetiţe care vede lucrurile într-un fel extrem de personal şi cea a femeii care descoperă secretele înecate în trecut. Naivitatea comică a primei voci învinge melancolia celei de-a doua.

Casa de pe strada Maiakovski (fostă şi viitoare Sfântul Ioan) din Braşov devine un surprinzător personaj cu memorie şi conştiinţă.

Copilul & pădurea – sau, mai precis, inima copilului & inima pădurii: acestea sunt cele două sedii magice ale lumii în proza lui Ovidiu Baron. Poveștile lui sunt plimbări prin pădurile inimii, expediții către luminișuri secrete unde lumea nu s-a dezvrăjit încă; unde mitul, magia, eresul încă există obiectiv. Asta e, pentru Ovidiu Baron, literatura: o inimă (de copil, de pădure, de copil plimbându-se prin pădure) făcută vizibilă. Cu toate enormele patrimonii de magie din ea. „Unde ești, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?” Întrebarea lui Eminescu străbate, de la un cap la celălalt, proza lui Ovidiu Baron.

Radu Vancu

După un roman pe care e greu să nu ți-l amintești repetitiv odată ce l-ai citit, sensibil, nostalgic, liric, provocator, senzual, iată că avem din nou bucuria de a anunța o carte semnată de Ovidiu Baron. De data aceasta, Ovidiu propune o literatură a miracolului discret, a întoarcerii la rădăcinile senzoriale și afective ale copilăriei, unde inima omului și inima naturii pulsează la unison. Volumul este o odisee lirică prin lumi neatinse de dezvrăjire, unde pădurea devine spațiul arhetipal al regăsirii de sine și al memoriei afective.

Grija pentru înduioșare, subtila contemplare a toposurilor, precum și discretul rafinament narativ și stilistic fac din literatura lui Ovidiu Baron un act de rezistență împotriva desacralizării lumii, dar și o formă de recuperare activă a unui spațiu pierdut, pe care însă îl mai putem regăsi în scris, în memorie, în sensibilitatea artistică.

Un volum ce promite să ofere o rezolvare nevoii noastre de sens, de mister…

Violeta  Borzea

El este medicul care ajunge mereu prea târziu. Ea este femeia care moare de fiecare dată așteptându-l. Într-o viață, el aleargă disperat prin mulțimea care o condamnă, doar pentru a o vedea mistuită de flăcările Inchiziției. Într-o alta, o găsește fără suflare, după ce a născut singură copilul lor mort, într-o Marsilie devastată de ciumă. Pe frontul unui război uitat din Moldova, ea se stinge de tifos, șoptindu-i numele, în timp ce el cade secerat de un glonț, înainte să o poată strânge în brațe pentru ultima oară. Viziunea lui este un coșmar al eșecului perpetuu. Viziunea ei este o rană a abandonului veșnic.

Unul dintre ultimii reprezentanți ai ceea ce‑am putea numi un fascinant „spirit” al Timișoarei și al Banatului, Coriolan Babeți „rotunjește”, cu acest volum, preconizata trilogie a „Hoinarilor prin Raiuri”. Excursurile erudite ale autorului în istoria modernă fac din carte, finalmente, o uluitoare și halucinantă istorie sui‑generis a Banatului. Evocarea „putridei”, dar și a splendidei Veneții de început de secol XIX și diatribele la adresa „piticului” Napoleon, cel care „i‑a stins faima” orașului lagunar, eterna și fascinanta „tragedie de la Mayerling”, care a „sunat ceasul” Imperiului Habsburgic, și finis Austriae din 1918, opus lui finis Venetiae din 1796, o nouă descriere a „misterelor Oraviței” și a lojilor masonice care au făcut faima orașului bănățean în secolul XIX, precum și a periplurilor în Banat ale fascinantului Arthur Schott, totul capătă forma unui turbion fără seamăn, care‑l ia pe sus pe cititor. Corolar: saga misterioșilor conți von Bissingen und Nippenburg. - Doinel Tronaru

Roman câștigător al Premiului Elvețian pentru Literatură în 2022

România rămâne, pentru mulți, țara lui Dracula, însă Dana Grigorcea, în Cei care nu mor, reușește să transforme acest mit într-o poveste surprinzătoare despre cum legendele, politica și corupția se împletesc în viața de zi cu zi.

După ani petrecuți în străinătate, o tânără artistă se întoarce în B., un orășel de provincie unde vila mătușii Margot a fost, cândva, locul verilor fericite și al amintirilor. Însă liniștea aparentă este spulberată când vechiul cavou al familiei ascunde un cadavru recent, străpuns de un țăruș. Vestea se răspândește rapid, jurnaliștii și turiștii apar peste noapte, iar autoritățile locale știu să profite. Primarul visează la un parc Dracula pe banii contribuabililor, televiziunile vânează senzaționalul, iar localnicii fac bani de pe urma curioșilor.

Dincolo de fațada gotică și umorul cu accente de grotesc, romanul Danei Grigorcea este o oglindă a unei lumi în care corupția și oportunismul sunt mai greu de distrus decât orice vampir. Cu un stil plin de culoare, ironie și imagini memorabile, autoarea redă un tablou vibrant al unei societăți încă bântuite de fantomele trecutului și de cei care par să nu moară niciodată.

„Scriitura ei e ca o pictură cu pensula groasă – îndrăzneață, exuberantă, bogată și plină de umor.” — Die Presse

„Un roman tulburător despre supraviețuire și speranță.” — Frankfurter Allgemeine Zeitung

„Fără menajamente, Grigorcea explorează trauma și renașterea sufletului.” — Die Zeit

Poveștile lui Adrian Voicu se nasc în pauza dintre două zboruri și o cafea băută în frigul din birou, între râsul sănătos și gândurile visătoare dintr-o zi mohorâtă, în urma unui apel de la un prieten vechi sau în rarele momente de respiro din călătoriile cu avionul, unde întâlnește personaje exotice și istorii neașteptate. În a doua carte din seria Povestiri din aeroport și de pe lângă, autorul continuă să adune oameni în jurul cuvintelor, ca într-o cafenea de suflet, fără pereți, dar cu o atmosferă caldă și familiară.

Premiul Radio România Cultural, secțiunea Proză, ediția 2014 Premiul Crystal la Festivalul Internațional de la Vilenica, Slovenia Roman nominalizat la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași  Roman nominalizat la Premiul literar „Augustin Frățilă” „Romanul Lilianei Corobca nu numai că relatează cu tandrețe și umor durerea și răbdarea copiilor abandonați, ci înfățișează cu profund realism decăderea economică, socială și morală a mediului rural.” (Andreas Breitenstein, Neue Zürcher Zeitung)

Trăitor în trei țări (România, Canada și, în prezent, Statele Unite ale Americii), Pompilian Tofilescu a debutat la începutul anilor ʼ90, publicând proză scurtă și poezie în câteva dintre revistele vremii. Revine la scris după o pauză de 23 de ani, și publică, în 2019, primul volum de autor, Lupi și mere stricate. În 2021 îi apar un nou volum de proză scurtă, Catedrala lingurilor, și unul de poezie, #57. În viața profesională, lucrează ca expert tehnic la Ford Motor Company, Dearborn, Michigan și deține 8 brevete de invenție internaționale în domeniul sistemelor și modulelor electronice pentru auto. Genul literar preferat al lui Pompilian Tofilescu este transrealismul, așa cum a fost descris de Rudy Rucker în A Transrealist Manifesto.

Viata se desfasoara din ce in ce mai mult prin filtrul unui ecran. Fiecare pas are loc sub ochii tuturor. Nu ne putem bucura de un fel de mancare savuros, de un peisaj deosebit sau de un moment important si intim pana nu este fotografiat, inregistrat si impartasit cu toata lumea, pentru a fi validati si invidiati. Fiecare se afla intr-o cursa de a arata ca "eu sunt cel mai fericit", dar o viata aparent perfecta iti aduce cu adevarat implinire? Aceasta scurta istorisire nu este o confesiune pentru public, ci o marturie a faptului ca viata se desfasoara dincolo de un ecran si devine cu atat mai autentica in momentul in care cele mai frumoase detalii raman doar pentru tine. Asadar, poate fi o simpla poveste sau adevarul gol-golut, voi ce credeti?

Salamandra nu e o carte. E o stare. Un mix ciudat de ras isteric, luciditate dureroasa si vis cu marginile tocite. Bogdan Isopescu Pop debuteaza cu un roman ca o drumetie prin mintea omului care s-a rupt, s-a dus, dar s-a si intors cu povesti pe care nu ai voie sa nu le asculti. Suntem intr-un spital de nebuni - dar nu te gandi la clisee. Aici gasesti personaje care ti se lipesc de retina: FM, schizofrenul cu mers "melcoid" si papuci Adibas, etern insetat de chistoace. Nea Ion, cu proteze care urla ca niste fantome electronice. Dorin, tiganul-bulgar-zen-sudor, si Radu, copilul-barbat prins intre o mama invizibila si niste demoni foarte reali. Vocea narativa e halucinant de vie. Cu un ochi rade si cu altul plange. Cu un stil hiper-vizual, autoreflexiv, poetic si nebun de sincer, autorul iti intinde o tigara imaginara si te roaga s-o fumezi cu el in spatii care ascund mereu alte realitati. Cartea e autofictiune, da, dar si stand-up cu sufletul gol. Un trip literar care te face sa vezi sistemul, boala, prietenia si viata altfel. Te arunca intre cabana din vis si salonul cu gresie rece, intre ras si apocalipsa personala, intre o salamandra colorata si o realitate imposibil de dus. Gen? Literatura vie. Proza confesiva, dar punk. Realism magic cu halate albastre. O carte care-ti da in cap ca sa-ti dea, de fapt, un brat. Daca ai inima - o simti. Daca ai cap - o intelegi. Daca le ai pe amandoua, Salamandra o sa te arda putin. Dar merita.

Premiul Uniunii Scriitorilor
Premiul Revistei Observator cultural
Premiul PEN România
Premiul Radio România Cultural
Premiul Agenției de Carte
Premiul Sofia Nădejde

Roman tradus în Bulgaria, Franța, Germania, Ungaria și Slovacia

„Major ca temă este paradoxul tranziţiei: coexistenţa trecutului cu prezentul, a libertăţii cu noile constrângeri, a provincialismului est-european cu occidentalismul fetişizat. Talentul incontestabil de prozatoare al Gabrielei Adameşteanu este datorat capacităţii de a fuziona aspectele particulare din viaţa personajelor cu cele care ţin de cazul general istoric, fără a cădea în tendenţiozitate sau postulate grosolane. Atât în traumele colective (avortul, cutremurul sau 9/11), cât şi în micile drame ale personajelor, ba chiar şi în descrierile de mediu, naratorul face o implicită referire la dimensiunea politică şi socială. Romanul problematizează idealismul societăţii româneşti, entuziasmate de posibilitatea deschiderii către civilizaţia occidentală. Cinismul lui Petru, exaltarea Sultanei, dezamăgirea lui Aurelian, dispariţia Claudiei, ba chiar şi violenţa din familia menajerei Tincuţa conturează o frescă verosimilă a acestui tip de societate.“ (Mihnea Bâlici)

„Avea ceva ciudat in simbolistica miniaturala religioasa si masonica ce-i acoperea ambele fete. Pecetar, asa-l numeau taranii. Pecetar, se pomeni rostind cuvantul cu voce tare. Cum nu-i trecuse prin minte pana acum? Pecetea se pune intotdeauna pentru a confirma autenticitatea unui lucru sau pentru a ascunde un secret. Ii reveneau in minte cuvintele biblice despre taina. "Iar tu, Daniele, tine ascunse cuvintele si pecetluieste cartea pana la sfarsitul vremii", asa spunea prorocul in Cartea lui Daniel din Vechiul Testament, iar in Apocalipsa dupa Ioan, parca era o continuare fireasca: "cine este vrednic sa deschida cartea si sa desfaca pecetile ei?". Fara indoiala, pristornicul ascunde ceva, e pecetea peste un secret care nu trebuie cunoscut.” - Doru Munteanu

„Volumul reuneste douasprezece texte de proza scurta, scrise de-a lungul anilor, la intervale mari si neregulate, incepand din adolescenta, si (re)descoperite prin cateva caiete deja ingalbenite de timp si doua fisiere cu greu recuperate de pe o discheta demult iesita din uz. In ciuda retusurilor operate cu prilejul trimiterii catre editura, fiecare dintre „povesti” reflecta in continuare, pe de-o parte, influenta lecturilor si amprenta stilistica de la momentul redactarii initiale, iar pe de alta, preocuparile specifice diferitelor etape ale vietii, in general, si din vremurile respective (printre care unele de trista amintire), in particular. Tematica este variata, insa firul rosu care le uneste consta in... nefirescul intamplarilor relatate si/sau al caracterelor personajelor care le populeaza.” - Lucian-Claudiu Amoran

Ganduri dostoievskiene par sa munceasca mintea personajului principal din acest roman: gasirea unui sens durabil, infailibil, dar si transmiterea unui mesaj izbavitor. Autorul, un demiurg peste paginile sale, se misca dezinvolt in timp, dezvolta personaje si pare ca traseaza o granita foarte subtire intre fictiune si realitate.

Un roman despre prietenie, munte si sarmale. Si despre cum o cabana poate deveni un univers.

Ce se intampla cand douazeci si doi de prieteni decid sa petreaca Revelionul intr-o cabana de munte? Se rade, se bea, se danseaza pe mese, se spune adevarul pe jumatate ametit, se dezvaluie iubiri trecute si se nasc altele noi. Cabana nu e doar o poveste cu sarmale carate pe coclauri si betii antologice, ci o fresca vie si nostima a unei gasti unite de pasiunea pentru munte, dar mai ales de loialitate, provocari si o prietenie ca o familie aleasa.

Liviu Nelio scrie cu umor, tandrete  si o fina observatie a psihologiei de grup. Romanul e un carusel de personaje memorabile, de la Padre, capelanul ironic, la Maria cea aprinsa in rosu si Nicu cel ipohondru si inflexibil in igiena. Impreuna, ei dau nastere unui mic univers care iti aminteste de vacantele cele mai reusite si de prietenii pe care nu i-ai uitat niciodata. Ion, cabanierul de la Malaiesti,  cu umorul si taria sa de muntean, vegheaza discret trecerile prietenilor prin locul lui.  Om al muntelui, el e punctul de echilibru intre haosul uman si linistea crestelor. Un personaj cu multa verva, emblematic, care face legatura intre povestea scrisa  si muntele trait. Daca ai urcat vreodata un munte sau ai dormit intr-o cabana rece, dar plina de rasete, aceasta carte e pentru tine. Iar daca n-ai facut-o, o vei simti de parca ai fost acolo.

În Bucureștiul interbelic, Lorendi, o tânără născută în mahalaua Flămânda, lasă în urmă o existență searbădă și marcată de lipsuri pentru a se căsători cu Leontin, o figură controversată în cercurile influente ale epocii. Lorendi se adaptează însă cu greu la noua ei viață de soție și mamă, simțindu-se tot mai vulnerabilă în fața exigențelor ce îi sunt impuse de familie și societate. Dar o întâlnire neașteptată îi oferă șansa evadării dintr-o existență în care totul pare stabilit dinainte pentru ea, iar la vârsta de 28 de ani Lorendi dispare fără urmă.

O calatorie in dragoste, in cultura, in timp - Vara nebunului este toate acestea la un loc, iar Cristina Frumos stie sa mane herghelia temelor acestora intr-un mod care sa nu deranjeze, dar sa intrige totusi. Exista o cautare foarte moderna aici, o cautare neobosita, ferventa, cateodata chiar anxioasa. Cine suntem? De ce am devenit asa? Unde e fericirea? Din fericire, raspunsul nu este liniar, pentru ca e vorba de o intreaga poveste. Povestea pe care, iata, o tineti in mana. Si nu o sa regretati daca o cititi pana la capat. - Peter Demeny

„În Pergamentul diafan se contopesc Eliade prozatorul și Borges. Povestirile lui Culianu dau impresia unei conștiințe care nu crede în persoana umană, adică a unei conștiințe desăvârșit budiste, care urmărește orice întâmplare cu un amuzament inefabil, cu o senzație de evanescență și de subtilă maliție. Miezul scrisului său de proză narativă urmează abia să fie descoperit. Dar deja prezența lui umple inimile de bucurie, frazele lui sprintene și sigure aduc o armonie și o mângâiere durabile…” (Elémire Zolla)

Colaboratoare cu vechime și ștaif a Literomaniei – unde au apărut online prima dată o bună parte din prozele de față –, Ohara Donovetsky este o magiciană a limbii române și o prozatoare de un farmec aparte, în care se îmbină sensibilitatea estetă și feminină cu ecouri din proza noastră interbelică, modernistă. Personajele prozelor sale scurte alcătuiesc o galerie de femei intrigante și pitorești, cărora talentul de mare povestitoare al scriitoarei le conferă o aură de neuitat. - Adina Dinițoiu

Proza Oharei Donovetsky este o explorare curioasă și duioasă a unui univers intim, în care centrul de iradiere este femininul. Trebuie spus că în povestirile din acest volum se întâmplă foarte multe. Gesturile simple devin adevărate simboluri, chei de interpretare ale unor existențe în aparență banale, dar care ascund în spatele cortinelor o adevărată recuzită a ineditului. Fărâme de existență, surprinse în canavaua de poveste, capătă sensuri surprinzătoare, în tonalități când mângâietoare, când aspre, asemenea luminii descompuse printr-o prismă optică. Ohara Donovetsky este o povestitoare atât de iscusită, încât ne-ar putea ține treji, asemenea Șeherezadei, o mie și una de nopți, și încă una în plus. - Raul Popescu

Ohara Donovetsky (n. 1969), absolventă a Facultății de Litere a Universității București (1994), are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii (1995), este doctor în filologie (cu teza „Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești”, universitatea București) și scriitoare.

A colaborat la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române (2012), a participat la programul TVR2 Cu 2 treci Bac-ul (2013) și a predat limba română și literatura română la Colegiul de informatică „Tudor Vianu” din București (1997 – 2017).

Este autoarea romanelor Casting pentru ursitoare (Polirom, roman nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2018, secțiunea Cartea de debut, în curs de traducere în limba bulgară), Întâlnirile unei profesoare rătăcite (CDPL, 2019) și Puzzle cu pețitoare (Trei, 2020), a volumului Gramatica limbii române ca o poveste (Corint, 2013, 2014) și a cărții de eseuri pe teme frazeologice Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor (Corint, 2021). Semnează volumul de versuri Meniu cu lupul în poală (CDPL, 2022) și, în colaborare cu Doina Jela, Cozonac la patru mâini (2021).

Este prezentă în antologii, cu eseuri în Prof de română I, III, IV (CDPL, pentru vol. III, Spațiul dintre punct și virgulă este coordonator) și cu texte literare în Nume de cod: Flash Fiction (Paralela 45, 2019), Literatura la feminin (Seneca, 2021) și Cele mai înalte uimiri (2023).

A publicat povestiri în Literomania, articole în Dilema veche, Planeta Babel și ține rubrica Cuvinte-vedetă și cuvinte doamne cu voaletă din Observator cultural.

Serenity Road este povestea unei femei de 40 de ani, mamă a trei copii, care pornește într-o călătorie de aproape 850 de kilometri pe Camino de Santiago, cu rucsacul în spate, căutând răspunsul la cea mai grea întrebare – să rămână sau să plece.

Este povestea Irinei, care în drumul ei de 32 de zile – din San Jean Pied du Port până în Santiago de Compostela – întâlnește contexte și personaje care-i provoacă momente de reflecție, de alunecare în trecut sau de proiecție de viitor.

La fel ca în Poveste de Crăciun de Charles Dickens, pelerinii pe care-i întâlnește devin oglinzi ale trecutului, prezentului și viitorului – primul îi arată ce lecții are de învățat din ce a trăit, altul o ancorează în prezent, indicându-i pilonii pe care se sprijină, iar ultimul îi arată o mostră din ce ar putea fi.

Serenity Road este o carte despre curaj și asumare, despre regăsire și reconstruire de sine, la capătul unui drum inițiatic de 850 de kilometri, cu rucsacul în spate.

”Labirintul și Venetica alcătuiesc un diptic care merită adus în atenție mai ales prin calitatea documentară a acestor autoficțiuni. Puține memorii ale unor actanți ai primilor ani de comunism au adus atâtea  detalii din viața literară aflată în plină transformare sub apăsarea politicului precum primul dintre ele. Ariadna Șalari e o scriitoare care trebuie redescoperită, mai ales prin ultimele ei cărți.” - Bogdan Crețu

Romanul Labirintul al Ariadnei Șalari apare acum pentru prima dată într-o ediție cu grafie latină reluând textul original publicat în alfabet chirilic în 1990. Proiectul editorial a fost inițiat de Asociația pentru Cultură și Arte Arbor și face parte dintr-un demers mai amplu de recuperare și valorizare a patrimoniului literar basarabean.

Pe lângă Labirintul, ediția de față include și romanul Venetica, precum și un calup epistolar inedit: câteva scrisori adresate Ariadnei Șalari de către poetul avangardist Sașa Pană în 1950 – primul an de la despărțirea lor. Aceste scrisori oferă o perspectivă personală și emoționanată asupra vieții autoarei și a mediului literar bucureștean în care a fost activă înainte să revină în Basarabia.

Reeditarea celor două romane, Labirintul și Venetica, a fost realizată sub egida Editurii Seneca, cu sprijinul Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova și al Institutului de Matematică și Informatică ”Vladimir Andrunachievici” din Chișinău, instituții care au contribuit la procesul de digitalizare și transliterare a textelor originale.

Concert din muzică de Bach, cel mai cunoscut roman din ciclul familiei Halippa al Hortensiei Papadat-Bengescu, este una dintre operele de referință ale literaturii române din perioada interbelică, remarcându-se prin profunzimea analizei psihologice și prin abordarea unei teme universale – conflictul interior al individului, într-o lume marcată de contradicții și suferință.

Marcat în tinerețe de Antologia orășelului Spoon River a lui Edgar Lee Masters, Ion Barbu vine cu o replică românească la celebrul volum, apărut în 1915 și tradus pentru prima oară în limba română în 1968. Antologia americană cuprinde 245 de poeme, un soi de epitafuri poetice, fiecare reprezentând o dare de seamă, la final de mandat terestru, a locuitorilor din fictivul orășel Spoon River. Altfel zis, un inventar deconspirat de secrete, frustrări, speranțe neîmplinite, adevăruri ascunse, idealuri frânte, toate făcând din viață o meserie ce-i musai a fi achitată.

În antologia lui Ion Barbu puteți citi ultima poezie ori primul epitaf aparținând unor scriitori români predispuși la clasicizare. Modelul este Edgar Lee Masters, iar Ion Barbu n-a făcut decât să-i convingă pe cei distinși cu Ordinul Spoon-Riveriștilor că există viață literară și după moarte.

Când mă apucasem de lucru, eram convins că voi lua în vizor doar anul 1994, și strict acel 1994 al meu – anul fugii mele din Constanța natală și începutul unui exil (jovial, inocent, aproape inconștient) în capitală, unde-am descoperit boema neo-hippie și am trăit pe străzi, prin subsoluri sau mansarde infecte, în care era să-mi pierd viața de 3 ori. Am căzut și m-am ridicat și iar am căzut și-apoi m-am adunat din bucăți, încercând să-mi câștig identitatea și independența, în timp ce „istoria mare” trecea pe lângă mine, sau chiar peste mine, și poate tot ce făceam în închipuitul meu escapism era, de fapt, doar să evit să fiu strivit de ea.

Mugur Grosu

Capacitatea lui Mugur Grosu de a transfigura în proză latențele poetice ale experiențelor sale, umane și artistice, garantează o lectură substanțială. Ca transilvănean – cunoscător și apreciator al inestimabilelor valențe ale Dobrogei, întru definirea specificității noastre de națiune carpato-pontică –, îmi permit să salut apariția unei asemenea mărturii literare, de intensă autenticitate, despre cum e să te naști și să crești, la distanță de două milenii, în provincia unde fu exilat poetul latin al Artei Amorului.

 Virgil Mihaiu

Muzică amestecată cu râsete. O fată frumoasă și greu de atins. Un ruj rostogolit. O fisură în prietenie. Un băiat care se încăpățânează să respire în afara marelui plămân colectiv. Teroare și fericire. Multă tandrețe. O carte de care nu vrei să te desparți.