Literatură română contemporană

O noua carte noua ce exorcizeaza angoasele societatii. Sorin Serb ne aseaza in fata cioburile oglinzii sparte in sute si mii de cioburi. Volumul de fata deschide (si, uneori, inchide) ferestre catre universul mic, cotidian. De multe ori infinitul mic este mai greu de reprezentat decat infinitul mare. Chiar daca acesta din urma este un spectacol grandios de artificii galactice, coliziuni astrale si gauri negre, el tot din caramida infiniturilor mici este cladit. Prozele din acest volum sunt cartografierea acestui taram minimalist al jumatatilor de gest, al cuvintelor nerostite, punand fata in fata, uneori grotesc, alteori criptic si misterios, personaje captive in fizica asimetrica a universului cotidian. Uneori acesti antieroi inchid fereastra catre lume nu fara a deschide o fereastra catre sine.

Literatura si artele plastice m-au atras de la o varsta frageda, fiind o visatoare ratacita in realitate. Dorinta de a scrie proza si poezie a aparut firesc si spontan. Ideile si gandurile mele ies din colivia timpului pentru a prinde viata, uneori surprinzandu-ma si pe mine. Actul creativ a strabatut adolescenta si maturitatea si sper sa fie perceput ca o conexiune emotionala intre mine si cititori. - Tatiana Cretu

Ce ramane din noi atunci cand dam totul si nu mai avem nimic de oferit? Anna si Alex sunt doi oameni care se cauta fara sa-si permita sa se gaseasca. Ea, prinsa intr-o existenta epuizanta, se zbate intre dorinta de a fi "suficienta" pentru ceilalti si nevoia de a fi libera. El, un visator care isi ascunde sensibilitatea sub ironie, vede in Anna un mister pe care nu-l poate dezlega. Cand drumurile lor se despart brusc, Alex ramane doar cu randurile scrise de Anna - pagini care il arunca in haosul unei lumi in care iubirea, vinovatia si dorinta de evadare se amesteca intr-un joc periculos. Un roman puternic, despre epuizare, despre legaturi care schimba destine si despre acele intalniri care, fie ca vrem sau nu, ne marcheaza pentru totdeauna.

O satiră spumoasă a lumii românești contemporane (politică, religie, servicii secrete, viață cotidiană) și a ușurinței cu care ne lăsăm manipulați.

Surprinsă între o religie abia descoperită și corupția care inundă fiecare feliuță de realitate, România lui George Moise ia forma unei mașinării uriașe de produs credințe. Fie că sunt autentice, fie fabricate la comandă, ele conturează un peisaj ca de sfârșit de lume, în care apariția lui Boran, zeitatea cu rădăcini incerte, dă peste cap malaxorul deja fragil în care suntem prinși cu toții. 

Pe de-o parte distopic și pe de alta familiar, romanul ne ridică întrebări despre societatea spectacolului în care trăim. Ce este adevărat și ce ne alienează, care sunt limitele coerciției și cât de departe ajunge manipularea sunt doar câteva dintre dilemele propuse de romanul caustic și neortodox al lui George Moise. 

George Moise locuiește în Japonia din 2008. A debutat în 2011, la Curtea Veche Publishing, cu Iertați-mă că nu sunt japonez, jurnalul adaptării (sau al inadaptării) în Japonia, urmat de Kanashibari, povestiri japoneze pe jumătate visate. A mai publicat proză scurtă în volumul colectiv Scrisori din Cipangu (Trei, 2016) și în revistele iocan (Vellant, 2016, 2019), Familia (2023) și Matca Literară (2024).

Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimţitul devine pe zi ce trece o prezenţă constantă, greu de evitat şi imposibil de strunit. În tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimţitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca şi cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză şi vociferant până la delir. Îl vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon. Însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului. E imperfect şi are nevoie de îndrumări. Exact asta face Ghidul nesimţitului – furnizează reglajele necesare celor ispitiţi de performanţa în domeniu. Sigur, miza lui formativă şi informativă e o glumă. Ghidul nesimţitului vrea în primul rând să amuze. Numai că în spatele tonului ironic al cărţii răsar fapte, întâmplări şi buclucuri de care foarte mulţi dintre noi au avut parte. Şi peste care n-au putut trece doar cu un duş, o casetă cu muzică de relaxare sau o înjurătură bine ţintită.

„Fiecare poveste de dragoste poartă în ea pariul veşniciei. Fiecare îndrăgostit vrea ca iubirea lui să treacă dincolo de toţi şi de toate. Şi fiecare îşi preţuieşte aleasa după cum se pricepe, după cum poate şi după cum crede de cuviinţă. Unul îi ridică un palat, altul îi scrie o poezie. Unul o îngroapă în flori, altul îi dăruieşte inele. Unul îi face zece declaraţii pe zi, altul o adoră mut, cu ochii mari. Unul regândeşte lumea de dragul ei, altul ucide. Dar nici unul nu acceptă că ar putea să existe pe lume poveste mai intensă sau mai vie decât a lui.“ — RADU  PARASCHIVESCU

Cel mai iubit dintre pamanteni ramane romanul aspiratiei implinite; el este testamentul literar al lui Marin Preda si, cum bine remarca Nicolae Manolescu, in cronica sa din anii ’80, o carte cum nu se scriu doua intr-o epoca... In fapt, acest roman este cea mai complexa si cea mai valoroasa scriere dintr-un gen fecund in anii regimului totalitar, si anume „romanul obsedantului deceniu“, adica acel roman cu miza politica virulenta care, sub pretextul descrierii ororilor din anii ’50, reprezenta o cronica sumbra a intregului sistem opresiv.

Asa cum a observat inca de la inceput critica, Cel mai iubit dintre pamanteni reprezinta un roman total: roman de meditatie politica, eseu ideologic, roman de dragoste, roman al unui destin, al mediului intelectual, roman carceral etc. Eugen Simion socotea aceasta scriere „romanul unei mari constiinte“, apartinand „unui mare prozator care judeca fara partinire, fara mistificatie [...] o istorie in care fortele se confrunta in chip dramatic. - Oana Soare

Personajele din Cel mai iubit dintre pamanteni pot exista in fiecare dintre noi. Dramele, iubirile, implinirile, dezamagirile eroului cartii parca le-am trait si noi o data. - Alexandru Preda

Referinte critice din Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Ovid S. Crohmalniceanu, Mircea Iorgulescu, Valeriu Cristea, Cornel Ungureanu, Eugen Simion, Alex Stefanescu, Ion Simut, Claudia Daboveanu, Nicolae Turtureanu.

Povestirile Veronicai Stanica sunt crude si insolite, irizate de un umor devastator, excelent scrise si avand un ritm intens. Cel mai adesea, umorul este menit sa evidentieze duritatea din substrat, duritate revelata si in unele finaluri de tip upercut, formandu-se astfel un contrapunct cinic, autoarea manipuland cu pricepere trairile cititorului. Conduse cu mana sigura, povestirile nu prezinta surplus si se remarca printr-o mare varietate stilistica. Teoria lucrului bine facut este un volum de debut remarcabil. - Ciprian Macesaru

Un roman fantasy românesc despre luptă, identitate și speranță

În Dasos, faimoșii și mărunții conviețuiesc într-o aparentă armonie, respectând cutumele împământenite de strămoșii lor. În adâncul unor conștiințe, însă, se insinuează dorința de schimbare. Așa că tradițiile ajung să fie chestionate – de răzvrătiți precum Anni, Meleina, Sevasta, apo Palaga, Felip sau Șandru –, intrigile și misterele, să fie țesute, armele, să fie potrivite pentru confruntări, vasele, să fie pregătite pentru călătorii îndelungate. Tuturor, li se alătură vrăjitori, mușați, zâne și sburători. Și abia de aici aventura începe cu adevărat.

Plonjează în Schimbare, așadar, pentru a evada într-o lume fermecătoare.

„Un roman excelent. O poveste intensă, cu două protagoniste şi un omor la mijloc. Tânăra Ramona se mută în casa doamnei Manea, de al cărei trecut dezvoltă o dependenţă vecină cu boala. La sfârşit, după ce bătrâna e scoasă din scenă, nu se ştie cine pe cine a păcălit sau care e adevăratul criminal. După cum nu se ştie nici dacă Parisul, cadrul adevărat al acestei poveşti, în care apar tot felul de amoruri şi de personaje, inclusiv Martha Bibescu, e recuperat din amintirile acestei femei sau inventat de o minte îmbolnăvită de ficţiune.” (Alina Purcaru)

”Ea se abandonă momentului, în timp ce, în minte, îi rulau toate discuțiile auzite de la bunica și mama ei despre dragoste: dragostea doare, îmi ardea sufletul de fiecare dată când îl vedeam, dragostea este oarbă, l-am iubit prostește, m-am lăsat pe mine pentru el. Totul părea hipnotic, nu era sigură dacă ceea ce trăia se petrecea în vis sau în realitate. Se trezi goală, cu corpul conturat în lumina lunii. El o privi cu o dragoste imensă, atingând-o din ce în ce mai ușor, ca și cum era o amforă neprețuită. Rebeca îi mângâie ușor obrazul cu vârfurile degetelor, simțind acel moment din ce în ce mai ireal. Se așezară ușor, plutind, pe nisipul rece, lăsându-se pradă unei iubiri care se cerea de mult timp împlinită. Rămaseră îndelung pierduți unul în brațele celuilalt, nelăsând niciun cuvânt să spulbere magia.”

Corina se apucă să facă curat prin cutiile din pod. Lumina soarelui de toamnă se strecura prin vitraliul multicolor care ținea mansardei loc de tavan. Într-un colț, ascunsă printre un maldăr de alte amintiri, își ducea zilele o cutie albastră.
– Ce, Doamne, iartă-mă, o fi în cutia asta? se întrebă Corina și o trase mai aproape.
Cutia era grea, așa că femeia se văzu nevoită să își pună în joc toată forța care-i mai rămăsese. Avea aproape 70 de ani, dar trebuia să recunoască că se ținea bine, chiar dacă ar fi părut lipsită de modestie. Era înaltă, subțirică, fără a fi firavă și destul de energică. Îi plăcea să facă mișcare și adora diminețile pe care le începea fără echivoc cu 20 de minute de mers pe banda de alergat.
Corina trase cutia, îi desfăcu capacul și începu să scotocească printre agende și caiete fel de fel. Dintr-o dată, ochii i se aprinseră și mâinile începură a-i tremura. Ce emoții! Apucă între degetele subțiri o agendă cu coperți din piele întoarsă și o deschise murmurând: „Jurnalul unei femei nemăritate”, apoi o închise fulgerător. Ochii i se umeziră și mâna îi trecu încet peste coperta catifelată. Se așeză jos, își trase rochia peste genunchi și începu să citească…

Este anul 1932. In Germania, doctrina nazista incepe sa prinda contur si se insinueaza in vietile oamenilor subtil. Alma, o evreica frumoasa, educata si foarte bogata, se bucura de protectia familiei ei adoptive pana il intalneste pe Carl de care se indragosteste. Insa, dupa cateva luni de euforie, Alma ajunge sa realizeze ca viata este un infinit sir de alegeri, fiecare mai dificila decat precedenta. Iar in Dachau - orasul in care se naste cel mai crunt si mare lagar nazist - aceste alegeri o pot costa viata.

Premiul „Ion Creangă”, oferit de Academia Română, ediția 2024

Premiul revistei Observator cultural, ediția 2023, la categoria Proză

Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, ediția 2023

Roman nominalizat la Premiile Radio România Cultural, ediția 2023, la categoria Proză

Roman nominalizat la Premiul Cartea anului 2022, acordat de revista România literară

Roman nominalizat la Premiul Leibniz pentru Proză, acordat de Societatea Leibniz din România, ediția 2023

„Probabil una dintre cele mai solide, spectaculoase, bântuitoare, magnetice ficţiuni scrise de un autor român din câte am citit eu.” (Ioana Bâldea-Constantinescu)

„Cu Abraxas, Bogdan-Alexandru Stănescu oferă una din marile cărţi ale literaturii române postdecembriste, care va rămâne ca reper atât pentru reprezentarea unei perioade complicate, anii 1990-2000 şi tot ce au însemnat aceştia pentru generaţia tânără de atunci, cât şi pentru principalele direcţii literare ale ultimelor decenii, romanul înglobând diferite formule, de la realismul magic la cel mizerabilist.” (Victor Cobuz)

Bogdan-Alexandru STĂNESCU (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor, doctor în filologie. A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999) şi a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul de corespondenţă Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom, 2010). A mai publicat: Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (poeme, Cartea Românească, 2012, nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi Radio România Cultural), Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam (eseu, ART, 2013), anaBASis (poezie, Cartea Românească, 2014, nominalizat la premiile Radio România Cultural), Copilăria lui Kaspar Hauser (roman, Polirom, 2017, 2021, Premiul pentru proză în cadrul Premiilor „Nepotu’ lui Thoreau”, Premiul pentru proză al revistei Ateneu, Premiul Radio România Cultural, Premiul Festivalului primului roman de la Chambéry, Franţa, nominalizat pe lista scurtă a Premiului European pentru Literatură, tradus în franceză, croată, maghiară, bulgară şi macedoneană), Caragiale. Scrisoarea pierdută (roman biografic, Polirom, 2019), Adorabilii etrusci (poeme, Charmides, 2021), Centrul nu se mai susţine (corespondenţă cu Vasile Ernu, Trei, 2023) şi Soarele negru (Trei, 2025). A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch, Paul Auster, Daniel Mendelsohn, Louise Glück, Philip Roth, C.G. Jung şi Anne Carson. Romanul Abraxas (Polirom, 2022, 2023) a primit Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, ediţia 2024, Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi, ediţia 2023, şi Premiul revistei Observator cultural, ediţia 2023, şi a fost nominalizat la Premiile Radio România Cultural, ediţia 2023, şi la Premiul Cartea anului 2022, acordat de revista România literară.

Andrei Gogu nu se sfiește să se ia la trântă cu cele mai dificile teme din societatea contemporană românească: condiția femeii, situația romilor, drepturile LGBT, biserica, avortul, educația sexuală, alcoolismul, traumele transgeneraționale. Toate acestea se împletesc într o narațiune plină de umor, de tragism și totuși fidelă realității. Iulian și Magda vin din două familii mai puțin decât ideale: un tată își jefuiește fiul pentru a face rost de bani, celălalt își numește fiica high achiever „gunoi“. Cum poți face pace cu tine și cu ceilalți într o lume care te a privat de resurse materiale și emoționale? Cum recuperezi toată iubirea pierdută și cum înveți să iubești la rândul tău? Acestea sunt întrebările la care încearcă să răspundă cei doi protagoniști, într un roman care oferă nu doar critici, ci și soluții. Andrei Gogu știe la fel de bine să spună o poveste captivantă, pe cât știe să privească în adâncurile personajelor, ale familiei și ale societății. O carte care va face, cu siguranță, istorie. Cristina Chira

Romanul lui Andrei Gogu cu o frază lovește, cu alta mângâie. Cele două jumătăți de roman alcătuiesc un adevărat tratat despre disfuncție, un portret fidel al României ultimilor cincizeci de ani: abuzatoare, alcoolică, tulburată, neînduplecată. Tehnica narativă e impecabilă, poveștile sunt livrate cu farmec și umor și nu parcurgem tot acest traseu alături de Magda și Iulian doar ca să fim lăsați cu mecanismele traumei la vedere. Cu grijă, Andrei ne ia de mână și ne pune pe drumul improbabil spre vindecare. Ada Aitonean

Voi spune doar atât despre romanul lui Andrei Gogu: este un pariu nebunesc câștigat. Gogu intră în literatură trântind ușa cu piciorul. Și are toate motivele să o facă: maturitate stilistică și compozițională, curaj tematic și un simț rafinat al poveștii (al literaturii, dar și al vieții). Tatăl meu care ești pe pământ este cel mai remarcabil roman de debut pe care l-am citit. Și nu doar din literatura română. Cosmin Perța

Adrian: corporatist, cu un creier atipic. Cristi: fost membru al mafiei siciliene, pensionar. Maria: casieră la supermarket, fiică de ministru corupt. Radu: profesor universitar de vârsta a doua, măcinat de sentimentul ratării. Forțe fără chip, o lume crudă și lipsită de moralitate, vieți suspendate între dorința de schimbare și povara trecutului. Rând pe rând, asistăm la sfârșitul unuia dintre cei mai periculoși capi ai interlopilor bucureșteni, la amestecul unor mercenari în războiul din Ucraina ori la ciocnirea dintre dorința de a duce o existență simplă și salvarea unei vieți cu prețul alteia. Ritm alert, complexitate narativă, structură provocatoare, un roman care explorează cauzalitatea legăturilor ce se formează între marginalii societății, refugiați în propriile drame și războaie personale, o meditație asupra naturii umane fragile și contradictorii. Orice încercare de a scăpa doare. Orice încercare de a rămâne ucide.

Scrisul lui Lucian P. Petrescu e un triumf al retoricii abrupte Doua tipuri de sensibilitate isi dau mana la confectionarea identitatii cartii de fata: una, scormonitoare si deschisa spre fantastic si improbabil, caracteristica lui Borges, si cealalta, imblanzind exotismul si turnandu-l in tipar conversational, ilustrat de povestirile lui Joseph Conrad. Rezultanta e un monolit cu sclipiri stranii, in care memoria, geografia si adancimile mintii alcatuiesc ingredientele unui imaginar forjat, la randul lui, din abstractiuni, intrebari si virtualitati vizuale si sonore. Neinseriabil si subtil, scrisul lui Lucian P. Petrescu e un triumf al retoricii abrupte, caracteristice prozei psihologizante si un produs derivat al unei inepuizabile si stenice jocularitati. Veritabile mind games pe o tabla de sah multicolora, fragmentele sunt unificate de aspiratia de a topi intr-o magma solara vazutele si nevazutele unei existente ce se autogenereaza prin neobosite interogatii si rescrieri de sine. - Mircea Mihaies

„Sunt a patra din cei doisprezece copii ai unei «mame eroine». O vreme am crezut că toate greutățile prin care-am trecut în copilărie m-au făcut mai puternică. Dar azi știu că tăietura făcută în scoarța copacului tânăr nu poate decât să crească, oricât ne-am lupta să schimbăm asta. Și crește.“ — IOANA NICOLAIE

Suntem în ultimul deceniu de comunism, cu strangulările și iluziile lui. Continuând saga familiei pe care cititorul o știe deja din Pelinul negru și Cartea Reghinei, Ioana Nicolaie ne spune în acest nou roman povestea Arseniei. Copilul trăiește sub o dublă presiune, a discursului oficial absurd și a lumii patriarhale în care s-a născut, și se luptă să-și găsească un drum în viață. Întâmplările prin care trece, cu aura lor de poezie și fantastic la-nceput, cu greutățile tot mai mari pe măsură ce crește, se înfășoară pe întrebarea cu răspuns greu de lămurit: ce-o așteaptă mai departe, în viață, ce-o să se facă ea când va fi mare? Femeie de serviciu la blocurile gri din oraș, fotograf, sportivă, gestionară, profesoară?

Roman psihologic, empatic și bine dozat la nivelul emoției, desfășurat în același decor mitic și în același timp cât se poate de realist al unui orășel din Nord, Tot înainte este o mărturie puternică despre monstruozitatea comunismului românesc, care a frânt milioane de vieți, visuri și destine.

Ilustrații de Sidonia Călin

„Melancolia e una dintre cărțile mele de suflet, la care țin enorm. Cred că nicăieri nu sunt eu însumi, cel de-acum, mai mult decât aici, în paginile ei. Îmi plac nelocalizarea și atemporalitatea ei, care o transformă într-o lume de parabolă și de basm. Cartea mea e pe o direcție diametral opusă prozei cotidianului și-a momentului istoric actual, pentru că eu am mizat, în perioada mea de după Solenoid, pe un fel de universalitate a povestirii, care s-o facă lizibilă în orice spațiu cultural, în orice limbă și-n orice timp. Sunt povestiri metafizice, dark, dar și luminate de un strop de suprarealism. Cred că ele se află cel mai aproape ca atmosferă de pictura lui Giorgio de Chirico, maestrul porticurilor, al statuilor și-al singurătății.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

Ion, un om simplu de la tara, fara prea multa carte, dar cu o inima si o minte cat o lume intreaga, isi dezvaluie experientele din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Intr-o poveste narata cu o sinceritate dezarmanta, el transforma momentele traite in razboi - crude, absurde sau chiar pline de umor neasteptat - in lectii de viata, curaj si fragilitate umana. Povestile lui, spuse cu o simplitate care atinge sufletul, sunt dovada ca uneori cele mai mari adevaruri nu vin din carti, ci din ochii si inima celor care au trait asemenea experiente. De la camaraderie si pierdere, la momente de speranta in mijlocul haosului, Ion reuseste sa vada si sa descrie lumea intr-un mod care iti ramane in minte mult timp dupa ce ai inchis cartea.

In anul in care am implinit 30 de ani, cartile Paralelei 45 straluceau pe rafturile librariei "Dallas". Ce coincidenta - editura a fost fondata in 28 noiembrie 1994, numai cateva zile dupa ce am ajuns la Pitesti, pentru anul meu pregatitor de limba romana. Si mie, si Paralelei 45, Pitestiul ne-a fost prima casa romaneasca. Cosmopolitismul meu l-am descoperit la Pitesti, la caminul pentru studenti straini si romani. Editura Paralela 45 isi exercita si acum cosmopolitismul, publicand carti de autori straini si romani. - Lidija Dimkovska

Scriitura lui Cosmin Leucuta vine ca o durere surda dupa o taietura ascutita, diagonala, neasteptata, de o precizie uimitoare. Navigand intre tandrete si durere, el reuseste un melanj tulburator de confesiuni ce emotioneaza. O poveste cu puseuri dure, dar si cu atingeri curative. Ma indoiesc ca, odata perdeaua data intr-o parte, va mai ramane cineva neclintit in linistea propriei lecturi. - Suzana Tanase

In Libelula, doi adolescenti al caror loc in lume sta mereu sub semnul incertitudinii si care ajung sa imparta spatiul incomod al unei banci de scoala pornesc umar la umar in aventura cunoasterii de sine. Existentele lor, concrescute din punctele nevralgice ale prezentului - nomadismul economic, fascinatia lumii digitale, alteritatea, abandonul, singuratatea -, se impletesc si-si rezolva, reflectandu-se unul in celalalt ca in oglinzi miraculoase, provocatoarele ecuatii interioare. Introvertiti si straini de ceilalti, isi vor incepe zborul numai cand isi descopera, exersate pe notele delicatetei si candorii iubirii, vocile puternice si reale. - Rita Chirian

„O mamă singură încearcă să crească doi copii. E, deja, o propoziție care descrie ceva dur. Dar realității îi place să testeze câtă realitate poate suporta specia. Așa încât complică lucrurile cât poate de tare. Copilul cel mic e autist. Mama e poetă. Țara e România. Iată trei complicații majore. Cartea de față e una dintre cele mai emoționante & puternice pe care le-am citit eu vreodată. Fiindcă arată că, oricât de dur ar complica realitatea lucrurile, iubirea poate face față. Copilul autist spune, în cartea asta, că și-­a inventat un limbaj secret (cunoscut doar de mama & sora lui) care l­-a ajutat să facă față când totul devenea prea insuportabil. Să nu vă îndoiți: ce aveți sub ochi e o carte esențială scrisă în acel limbaj secret. Ni se explică cum a făcut față acea familie. Și ni se explică, bineînțeles, cum vom face noi, ceilalți, față. E o carte pe care o veți iubi. Și de care veți avea nevoie.“ Radu Vancu

„Povestea Anei, a Ariei și, în primul rând, povestea lui Sașa, băiețelul autist atât de fascinant, de fermecător, de talentat, e una reală. Este povestea unei femei singure, care crește doi copii, dintre care unul are nevoi speciale, și face toate astea muncind pe rupte în timpul zilei, studiind boala în timpul nopții, fără a o lua razna (sau poate o ia câteodată, dar asta nu reiese decât vag din anumite replici strecurate în carte). (…) Există în carte un (…) sentiment, copleșitor: e o duioșie care se ascunde în cele mai mici gesturi ale personajelor (persoanelor), în setea lor de normalitate, în felul cum aplică o hermeneutică constantă fiecărui gest al Darului care se numește Sașa. O duioșie contagioasă care scoate cuplul din izolare și, în cele din urmă, creează o mică și fidelă comunitate de inițiați în jurul său.“ Bogdan-Alexandru Stănescu

„Îmi doream enorm, când Sașa era mic, să fie transparent. Să văd ce se petrece fizic în creierul lui. Să văd totul și înaintea tuturor. Aveam senzația că, dacă aș ști ce anume îl face autist, aș primi la pachet cu cunoașterea realității și soluția. Azi subscriu doar la a doua jumătate a propoziției. Un dar. Un dar care pare mai normal când face febră. Un dar care pune cele mai neașteptate întrebări și dă cele mai pertinente răspunsuri, dotat cu cele mai bizare gesturi și cele mai rafinate observații.“ Ana Dragu

„Am aflat că am autism pe la șapte ani, când mi­-am dat seama cât de diferit gândesc, iar mama mi-­a explicat de ce. La început nu am înțeles prea bine, dar pe măsură ce am crescut, am înțeles tot mai mult. Totuși eu nu sunt doar un om cu autism, eu sunt unic! Am calități foarte avansate, cum ar fi auzul absolut care mă ajută, dar mă și încurcă. De exemplu, când eram mic eram sensibil la oameni cu voci agitate și temperamente necalme.“ Eduard Dragu

Ana Dragu (n. 1976, Bistrița) este scriitoare, doctor în psihologie și fondatoarea Centrului de Resurse și Referință în Autism „Micul Prinț“ din Bistrița. A debutat cu volumul de poezii Iarbă pentru fiare (2004), urmat de Păpușa de ceară (2008), Păzitoarea (2012) și Borderline (2017), toate apreciate pentru profunzimea și sensibilitatea lor.

Eduard Dragu (n. 2004, Bistrița) este pianist și muzician, student în anul I la Academia de Muzică „Gheorghe Dima“, Cluj­-Napoca. Eduard a fost diagnosticat cu autism la vârsta de doi ani, însă este primul care recunoaște că acest lucru nu îl definește. Este pasionat de scuba diving, trenuri, avioane și sisteme de operare. Eduard este terapeut muzical în cadrul Centrului de Resurse și Referință în Autism „Micul Prinț“.

La cincizeci de ani, Adam suferă un accident cerebral care îi distruge aproape în totalitate memoria. Redus la inteligența unui copil de zece ani, trăind cu teroarea de a fi veșnic supus la teste, el devine cu totul dependent de soția lui. Care este secretul acestui cuplu, secret ce zace ascuns sub aparența unei familii fericite? Accidentul lui Adam nu este oare un pretext pentru a se scăpa de obsesia trecutului?

Publicat pentru prima oară în engleză, acest roman reprezintă o adevărată frescă a comunității românești din Canada, unde orice poveste de succes ascunde adesea un teribil secret. Un roman despre iubire și iertare.

Elogii în presa canadiană:

"O Robinson de mâna întâi — Vrem să-i mulțumim Feliciei Mihali pentru ideea de a se stabili aici după ce a părăsit România natală.” Robert Chartrand, Le Devoir, 2002

"Acest al șaptelea roman al Feliciei Mihali, publicat mai întâi în engleză, reprezintă o contribuție majoră la ceea ce poate fi considerată a treia singurătate, cea reprezentată de imigranți.” Caroline Jarry, Le Devoir, 2016

"Parcursul Feliciei Mihali este unul dintre cele mai interesante de pe planetă.” Raymond Desmarteau, RDI International, 2018

Jurnalist cultural de cursă lungă, Diana Popescu a lucrat la cotidianele Adevărul și Gândul și a fost, vreme de 7 ani, producătorul emisiunii DIGICULT de la Digi24. Moderează podcastul CRONICARI DIGITALI din 2020, an în care a publicat și prima carte de literatură pentru copii: „Aventurile Lunei în lumea cuvintelor sucite”. Lista ei scurtă de priorități include bătutul lumii în lung și-n lat, arhitectura, arta modernă și gastronomia.

„Nu vă lăsați păcăliți: niciunul dintre autobuzele, troleibuzele ori tramvaiele care circulă prin București nu e doar un autobuz, un troleibuz sau un tramvai. Parcul auto al STB e, de fapt, o colecție de teatre neconvenționale, mereu în mișcare. Fiecare mijloc de transport circulă prin oraș echipat cu propria lui scenă atipică, pe care actori încă anonimi participă la un festival al tragicomediei. Sunt o mare consumatoare de teatru, în toate formele lui, deci nu mi-aș putea refuza deliciile acestor reprezentații. Drumurile zilnice alături de protagoniști și spectatori necunoscuți sunt o <>, utilă și cât se poate de instructivă. ăcere>

Nu doar că ajung unde am nevoie, dar fac și un exercițiu necesar oricăruia dintre noi: o ieșire din bulă, un plonjon în realitatea uneori crudă, alteori de-o blândețe înduioșătoare. Mi s-a părut nedrept să țin doar pentru mine toate întâmplările, dialogurile, glumele, tristețile, îndoielile, tandrețile la care asist, în <> mele bucureștene. Fiindcă ele merită o scenă mai mare și-un public numeros. ările>

Ba, uneori, chiar aplauze. Așa se face c-a apărut această carte: un jurnal mobil, un <> agitat și colorat ca orașul însuși. O dare de seamă plină de furie, entuziasm, resemnare, delicatețe, vorbe de duh și absurd antologic. Un maraton savuros de râsu’-plânsu’ căruia vă invit să-i fiți martori. Și, de ce nu, participanți.”

„Vie, curgătoare (ca râul din carte, pe malul căruia Doina Ruști își construiește propriul Macondo, un loc în care nimeni n-are voie să se uite la ceas), povestea din Ferenike cucerește prin culoare și ingeniozitate. Întâmplările și locurile, casa și moara, fântâna, lucrurile (oricât de mari, oricât de mici), pământul, apa, deși pare că au corespondent autobiografic unic, fixat în real, se deschid toate înspre simbol și (uneori) fantastic. Iar personajele, cu nume de la pitorești la stranii, sunt o galerie de tablouri pictate față-spate, realitate și ficțiune. În mijlocul lor, privindu-i cu ochii de atunci și de-acum, e o fetiță care poartă rochii pe poalele cărora sunt scrise toate numele care i-ar fi plăcut în locul celui primit.“ — LIDIA BODEA

„Ferenike reconfirmă instinctul infailibil de povestitoare al Doinei Ruști. O proză cinematografică, formidabilă, cu rezonanțe mitologice, în care scenele ni se desfășoară în fața ochilor, iar câteva rulează chiar în buclă, continuu, obsedant, ca un memento al suferințelor lumii trecute, privite nu cu detașare, ci cu o limpezime totală, fără breșe.“ — ROXANA DUMITRACHE

Cum se intampla de regula in romanele atinse de harul vizionarismului, aceasta istorie personala tinde sa dea seama de istoria unei intregi generatii. - Radu Aldulescu Marea reusita a cartii e insa cea stilistica. Toata confuzia intretinuta la nivel epic, blurata adesea liric (e un lirism al tuselor groase), capata fluiditate prin solutia stilistica, aceea a unei proze adesea paroxistice, cu ruperi de ritm studiate, cu contraste abil manipulate si registre care se completeaza potrivit si dau o structura cartii. Combinind furia existential-narativa a lui Celine cu fantezismul etilic al lui Venedikt Erofeev, dar si cu cel al lui Ion Muresan, dislocarile semantice lautreamontiene sau formal-suprarealiste cu mizerabilismul, broderiile poetice cu literalitatea, Dan Ciupureanu reuseste un amplu poem vizionar. - Bogdan Cretu