Literatură română contemporană

„Acum, fără îndoială, autorul ar dori ca aceste drolatice povestiri să fie citite în contextul deceniului în care au fost scrise, în care, mai ales, au fost pățite. Nu e deloc ușor, cea mai mare parte a prozei, teatrului și poeziei din acea vreme a fost dată uitării, abia câteva opere reușind să supraviețuiască necruțătorului ciur și dârmon care este («Postume, Postume…») ireparabilul timp. Dar dacă o reconstituire a timpului Sibiu-Cluj nu este deocamdată posibilă, atunci să mi se permită a invita cititorii mei la un joc al copilăriei: pe o foaie albă, sute de puncte, numerotate. Regula jocului cere ca, atent, cu un plaivas în mână, să unim punctele ce poartă numere identice sau logic consecutive. Curând, din neantul nimicului, din firmamentul neutru al hârtiei, va apărea surpriza jocului: o pasăre, o casă, o fiară ascunsă. În cazul acestui volum, aproape biografic, silueta pe care autorul speră să o poată developa în inima cititorului este mai puțin a unui portret al scriitorului în tinerețe și, mai ales, conturul de porțelan fragil al unei lucidități și al unui humor specific transilvan, dar și tară heraldică a acelei generații, pe care, nu fără tristețe, continuăm să o numim a Cercului Literar de la Sibiu.” (Ion D. Sîrbu)

„Despre mină, sper să scriu o carte, e o LUME; Blaga zicea că Agricultorii (țărani, ciobani), Marinarii și Minerii epuizează un orizont – deci au dreptul la un folclor al lor. Minerii au unul constituit din tăceri, resemnare și o formă de eroism (în fața morții) care nu există nici la marinari. În Petrila, dorm în cimitir nu numai părinții, moșii și strămoșii mei, dorm și toate temele, dramele, eroii din romanele și piesele pe care nu le-am putut scrie, pe care am fost obligat să le uit.

Un cuplu cum nu se poate mai improbabil care se întâlnește în Bucureștiul anilor ’70, un psihiatru malefic, racolat de KGB, aflat în căutarea automatonului uman și care sfârșește în pădurile nebuniei, un nazist gay, membru al Societății Thule, care vânează artefacte magice cu valoare neprețuită pentru ritualurile oculte menite să aducă pe lume cel de-al Treilea Reich, o stranie croitoreasă a Casei de Modă Diana, căzută pradă demonilor, o mamă creștin-ortodoxă pasionată de artele marțiale, un scriitor german melancolic pe nume Max Sebald, străzile înguste și pietruite din Norwich, Sulina anilor ’90, socialiști camerunezi, un Păpușar rus care colecționează trofee de care se îndrăgostește, un roman neterminat ce iradiază viețile celor care-l citesc: toate acestea se împletesc în biografia multigenerațională a unui personaj pasionat de criminali în serie și de reconstruirea imaginară a vieții tatălui dispărut. 

Soarele negru este un roman picaresc al cărui protagonist e chiar literatura, sinuoasă și ramificată ca brațele unui fluviu ce se despart în deltă.  

„Încăperile, căptușite de turnurile din cărți și reviste sau ziare, erau străbătute de cărări labirintice. Nu exista nicio sursă de lumină naturală și inițial polițiștii nu au găsit nici întrerupătoarele, așa că primele scene video, de câteva minute, sunt filmate la lumina lanternei. Unul dintre polițiști povestea că ceea ce l-a izbit a fost mirosul, însă nu de cadavru, îl cunoștea prea bine, era polițist cu vechime, ci unul de chimicale și mucegai, totul acoperit de cel al hârtiei umede. Apoi, după un colț, o canapea micuță și acolo, în tăcere și întuneric, trei păpuși mari, cât niște oameni mai mici, pitici sau copii, adolescenți. Erau trei păpuși fată, rujate, cu obrazul pergamentos vopsit cu alb, cu gene lungi și baticuri înflorate pe cap. Purtau rochii cu voal și, straniu, picioarele le aveau învelite în ciorapi groși de lână și lungi până peste genunchi. Au găsit 26 de fete mumificate, deghizate în păpuși, în mirese, în prințese, cu vârste cuprinse între trei și douăzeci și nouă de ani.” Bogdan-Alexandru Stănescu

„Volumul de nuvele psihologice Lumină și Piatră a lui Banu Rădulescu nu se lasă ușor din mână. Trecut prin experiențe care de care mai traumatizante în timpul vieții personale, autorul își construiește șapte nuvele de gânduri așternute pe hârtie și o a opta, care cuprinde și dialoguri. În primele șapte autorul deapănă în scris ideile ca într-un film, ca ața de pe mosor. El vrea să ne convingă – și reușește – că viața este dură, cu destule complicații – că ideea de happy-end nu este literă de lege pentru un nuvelist, că trebuie să vedem lucrurile așa cum sunt în realitatea crudă, că nu întotdeauna binele învinge.” (Prof. dr. Nicolae Constantinescu)

Pe laviță, în casa asta străină. Mai puțin totuși străină decât tot ceea ce exista în jur, fiindcă îl adăpostea, și acum regreta că nu intrase în casă mai devreme, pe lumină, să fi văzut casa la lumina zilei, adică la lumina apusului, și nu la lumina derizorie a unui băț de chibrit. Ar fi dat poate de o carte, ar fi ales una din raftul acela de cărți aflat lângă dulapul cu fotografia înrămată, și s-ar fi întins pe pat, având grijă să nu murdărească velința cu cizmele, și cartea l-ar fi ajutat să stea de vorbă cu cineva, uitând de zgomotele de-afară, ale râului și ale ploii. Poate c-ar fi putut să facă acest lucru și acum, să ia lumânarea și să treacă dincolo, în camera lor, sau în cea a bătrânilor și a copiilor, dar oboseala îl lipea de laviță, și își zicea că da, asta-i mai rămâne de făcut până mâine în zori, să se întindă pe unul din paturi și să doarmă, numai că încă puțin, să se-adune de pe-afară propria-i umbră continua să se agite pe undeva pe-afară și trebuia s-o readucă înăuntru. O umbră care nu mai era mută, hărțuită de ape le hărțuia la rându-i, ieșea dar nu mai revenea atât de repede, întârzia pe-afară, și era din ce în ce mai dificilă întoarcerea, mișcarea ei greoaie, fluctuând din ce în ce mai lent, împotmolită, până când înțepeni. (BANU RĂDULESCU)

Acum că ai pus mâna pe ea ai două opțiuni: Prima, pe care o și recomand ar fi că tu, cu grijă să nu te vadă nimeni, o vârî sub bluza și pleci. A două, foarte plictisitoare dacă mă întrebi pe mine, autorul, ar fi să te pui la coadă, s-o plătești, spui un "mulțumesc" și apoi să pleci. Ai putea s-o pui înapoi, dar despre asta nu vreau să zic decât că fiecare își face alegerile lui. Treaba ta! - Andrei Sebastian

Survolam la joasă înălțime internetul, această agoră a digitalului, și deodată mi-a sărit în ochi cea mai clară definiție a Întrupării Logosului:
Și binele om se făcu.
Și se făcu liniște.
Așa a intrat Ana în inima mea, cu o mare tăcere. Că nu cuvintele Anei vorbeau apăsat, ca la mulți alți făuritori de vorbe, ci surprinzătoarele volute ale unei grafii reverențioase și cărnoase, un fel de elogiu plastic adus sapienției, o funie întrepătrunsă din două arte, un dans a două ființe celebrînd aceleași cînturi vechi.
Și-am cîntat un timp, fredonînd Ana are mere, căci Ana Barton pare decisă să nu mai iasă din candoarea abecedarului tot restul vieții, ea pare să-și dorească să exploreze cuvîntul dansînd acrobatic pe marginea subțire care desparte arta plastică de beletristică.
Ana este un acolut al Cuvîntului, venind din ceva străvechimi parfumate și misterioase. Ea scrie nu doar punîndu-te pe gînduri, ea desenează cuvintele punîndu-te pe visare, slujește insistent, în temple strălucitoare, vecernii desprăfuite în care dansează în hore lungi cuvinte cu volute palpabile și sonore.
Ana are mere și mai are ceva, un curaj zăpăcitor, ca o dezbrăcare de armură pe un cîmp de luptă prin văzduhul căruia zboară săgeți ascuțite. Căci omul care scrie se scrie pe el însuși, dezvăluindu-și adîncurile ființei; cuvîntul olograf are nu doar înălțime și larghețe ideatică, ci și o adîncime care duce drept sub coasta îndrăznețului scrib, e în scrisul de mînă un soi de dezbrăcare de aparențe, un apel la armătura vibrantă care ne face oameni întrupați din Cuvînt, și poate de aceea marile contracte ale vieții încep cu cuvîntul dat sonor și sfîrșesc cu cuvîntul scris pe-un document. Știind asta, Ana are mere se joacă ingenuu cu cea mai mare seriozitate a vieții umane, Cuvîntul cel bine clădit în om.
Și binele om se făcu.

Crin-Triandafil Theodorescu

Ana Barton publicat romanele Jurământ de rătăcire, Nemuritorii de rând (Editura Herg Benet) și OPHANIM (Editura TREI), volumele de proză scurtă Prospect de femeie, Mamifer (Editura Herg Benet) și Pervazul lui Dumnezeu (Editura Humanitas), Foto Splendid. Colecția Costică Acsinte – Viața socială și Foto Splendid. Colecția Costică Acsinte – Doamne și domnițe (Editura Atelierele Albe), fiind prezentă și în volume colective precum Cartea simțurilor (Editura Humanitas), Cele mai frumoase proze ale anului 2014 (Editura Adenium), Tot înainte! Amintiri din copilărie (Editura Curtea Veche), In the mood for love. Antologia prozei erotice feminine din România (Editura Paralela 45), Viața pe Facebook. Dau like, deci exist (Editura Polirom), Să fim anonimi ca dovlecii (Editura Muzeelor Literare), Singuri acasă. Copii și părinți în pandemie (Editura Vremea), Neterminatele iubiri și Culoare dincolo de gri (Editura Național).

Indragostiti in Bucurestiul de altadata este al treilea volum din seria De-a prinselea prin Lume.

Povestea de dragoste dintre Laura si Paul este nascuta la sfarsitul anilor 70, sub auspiciile "epocii de aur”.

Laura are inclinatii artistice, o minte ascutita, si o prezenta placuta, dar este marcata de copilaria fara tata si o casatorie prematura in urma careia a ramas cu un copil. Paul este un baiat privilegiat, provenind dintr-o familie cu relatii, chipes si talentat, dar se simte restrictionat in Romania, dorindu-si sa plece in cautarea libertatii.

Urmarindu-si telurile, cei doi se indeparteaza pana cand drumurile lor se despart in mod dramatic.

Paul fuge din tara cu urmari tragice, iar Laura accepta compromisul unei cariere practice care ii va asigura independenta financiara.

In romanul Ce vrem noi si ce vor zeii, Esco-Falan este un loc spiritual cu membri din mai toate cultele. Totusi, aceasta diversitate nu este neaparat una benefica, dat fiind faptul ca luptele pentru putere si comploturile guverneaza viata in acest loc.

Proaspat ajunsa aici, Lyanna Naidin incearca sa inteleaga normele, misterele si ierarhiile din Esco-Falan, insa putine lucruri aveau sa anunte influenta directa a zeilor in soarta acestui taram izolat.

De aceea, Lyanna trebuie sa inteleaga profilurile enigmatice ale acestor zei, dat fiind faptul ca destinul Esco-Falanului coincide in buna masura cu destinul personal.

E dimineata probabil si s-a trezit. De fapt, nu mai doarme de mult, lame mici de cutit ii intra in coaste cand uita de cazatura din ajun si respira prea adanc.

Davide rememoreaza accidentul sau de calarie avut cu o zi in urma.

Dar de fapt doar durerile sunt similare, de la accidentul de calarie au trecut 40 de ani, iar Davide se trezeste cu uimire in dormitorul comun intesat cu paturi al unei inchisori din Romania anilor 2000.

Un bărbat căsătorit, un copil înfiat și un adulter. Plus un premier care scrie pe Facebook. De aici începe povestea autorității și a decăderii ei. Iar în ruinele oricărei societăți se află dorința simplă de a trece strada doar pentru a îmbrățișa alt om.

Un roman despre prezentul arzător și istoria individului. Despre noi, astăzi.

„O poveste din lumea noastră subțiată și rea, despre lehamite și distorsiune morală, decolorată deriziv.“ TANIA RADU în volumul Chenzine literare

„Suită de diorame ale vremii noastre, care surprind perfect spleenul cotidian, însingurarea, veștejirea vieții sociale, dialogul tot mai precar dintre generații, o anumită blazare care stinge de orice pasiune până şi relațiile extraconjugale, filtrarea realității şi viața prin procură, oferite cu generozitate de presa bulevardieră şi rețelele sociale, Mămica la două albăstrele are toate datele unui bestseller.“

Tatiana Tibuleac a reusit un tur de forta cu acest prim roman al ei. Inceputul, un overflow de imagini furioase si hipnotice, aduce bine cu Portocala mecanica de la un punct incolo, furia incepe sa se domoleasca, inlocuita de o visatorie paranoida coagulata in jurul figurii mamei, generand la foc continuu fraze cu nimic mai prejos decat cele ale Aglajei Veteranyi; iar ultima treime a romanului, in care o mama bolnava de cancer si un fiu asteapta moartea impreuna - ei bine, pentru intensitatea ei atat de particulara nu ii pot gasi Tatianei Tibuleac vreun corespondent. Scurt si intens, romanul ei splendid impune o prozatoare de la care am cele mai mari asteptari. - Radu Vancu

„După Valentina, roman nominalizat și premiat în 2023, Angela Martin ne propune o nouă experiență narativă de excepție, aducând în prim-plan anii 70 din perspectiva studentului la Medicină Cezar Grozescu. Confruntat nu numai cu un alt spațiu, cel al capitalei, total diferit de Aradul natal, ci și cu timpul neguros comunist, eroul trăiește intens nevoia de libertate și riscurile ei, participând împreună cu alți studenți la pregătirea unui spectacol pentru un festival din Franța. Sub aparența unei narațiuni clasice, romanul este construit parabolic prin recurs la motivul teatrului, desfășurând, subtil ascunsă sub faldurile cotidianului și neideologizată, tema reprimării în regimul totalitar. Citești cu sufletul la gură, fără să simți că totul este doar... lectură!” (Rodica Zane)

„Personaj important în romanul Valentina, întâmpinat sărbătorește de critică anul trecut, Cezar devine protagonist în acest roman înrudit cu primul. Îl cunoscuserăm la maturitate, plecat definitiv din țara lui Ceaușescu, acum îl reîntâlnim ca student care-și trăiește tinerețea cu toate avatarurile ei, printre care supravegherea permanentă, prin interpuși, a Securității, pe care n-o provoacă deloc. Angela Martin își confirmă însușirea de a construi un roman bogat în împrejurări, cu personaje deosebit de pregnante. Sunt convins că va avea, din nou, un binemeritat succes.” (Livius Ciocârlie)

„La doar un an după un debut pe cât de «târziu», pe atât de spectaculos în proză cu romanul Valentina, frescă de familie central-europeană din Aradul secolului XX, Angela Martin revine cu o extensie a acestuia: Cartea lui Cezar, a doua parte dintr-un proiect romanesc amplu, de o clasicitate realistă complexă. Centrat asupra anilor comunismului ceaușist, preluând fire vechi și dezvoltând multe altele noi, romanul fiului Valentinei oferă o radiografie sensibilă a societății epocii și a «spectrelor» sale interbelice. Nu e doar o «carte»: e o lume.” (Paul Cernat)

E bine sau nu să ai secrete? Încercând să deslușească tainele din viața mamei, bunicii și mătușii lui, Alex face eforturi să păstreze aparențele și să rămână băiatul cuminte și ascultător dintotdeauna. Începând cu taina Varvarei, soarta familiei Ardelean o ia pe un drum al nefericirii și al neîmplinirii în dragoste. Bărbați abuzivi, infideli sau imaturi emoțional se perindă prin viața celor trei femei într-un dans sălbatic și epuizant, de unde ei ies învingători, iar ele cu bătături pe suflet. Varvara caută salvarea prin pelerinajele la Arsenie Boca, Elena citește cu frenezie cărți de dezvoltare personală, iar Crina înjură și își varsă frustrările la fiecare pas. Nimic din toate astea nu pare să funcționeze până în ziua când Varvara se hotărăște să mărturisească „blestemul familiei”. Rostirea secretelor ar trebui să le aducă personajelor ușurarea așteptată, să le absolve de vină. Contrar așteptărilor, secretele se acumulează și produc tensiune în conștiința acestora. Să spui sau să nu spui este un roman al renașterii prin suferință, al angoaselor și al secretelor de familie, având în centru întrebarea fundamentală: este adevărul mai presus de viață?

Șase povestiri despre cupluri, iluzii și dorința de a fi iubiți. Un amor online, o pisică bătrână care e ultimul bun comun al unor oameni ce s-au despărțit, o femeie care muncește în Italia, o vacanță de iarnă compensatorie, o asemănare neliniștitoare, un necunoscut fără adăpost care tulbură, într-o seară ploioasă, viața unor bucureșteni. Personajele povestirilor Anei Maria Sandu, indiferent de vârstă, își doresc o relație adevărată. Cineva va fi mereu dispus să riște și să joace rolul salvatorului.

„Dacă cineva mă întreabă ce să citească din proza de limbă română, răspund negreșit: Dezrădăcinare. Întreg volumul aduce la suprafață lucruri pe care, mai des, le ținem ascunse. Aici, se descos și se defac traume - și toate acestea cu mare grijă să nu fie re-traumatizant pentru persoanele cititoare. Aici, rușinea împărtășită e deja un pic depășită, indiferent că e rușinea inadecvării sinelui sau cea adusă de părinți. Deși dezrădăcinată, naratoarea creează apropiere.

Vulnerabil și curajos, acesta e un roman queer în toate sensurile, un roman pe care-l vei dori pentru tine, să-l subliniezei, să marchezi momentele în care te recunoști, să-l ții strâns la piept. Și-l vei dori și pentru prietenx. Și pentru oricine, chiar și pentru părinți.” - Maria Martelli

„Sașa Zare a scris o superbă carte-matrioșca, unde fiecare întâlnire cu un alt miez al poveștii devine o experiență transformatoare. Dezrădăcinare este, în același timp și pe rând, roman al scrierii unui roman, roman al căutărilor și al vindecărilor sinelui, roman al formării unei tinere queer, Sașa, al peregrinărilor ei prin Republica Moldova și România, roman al iubirii și al prieteniilor calde. Foarte important, Dezrădăcinare este și una dintre acele povești rare, care arată travaliul descoperirii unui limbaj adaptat pentru sine, capabil să exprime, fără să trădeze experiențe esențiale, oricât de neasămănătoare, oricât de dureroase. Rar am citit o carte în care încercări dure, anihilante aproape, să fie constant mângâiate de balsamul înțelegerii și al speranței. Dezrădăcinare, cu energia ei flamboaiantă, extravagantă și nesupusă, cu astfel de efecte operează.” - Alina Purcaru

Un cuvânt asupra ediției de Rodica Zane

„Cu acest roman publicat postum, ne aflăm în fața unui caz probabil unic în istoria literaturii. Iată de ce. În 2000, un profesor de teorie literară debuta în ficțiune cu un roman cu adolescenți, plasat în comunism, mai aproape de cultura pop americană decât de tradiția romanului românesc. Muzici și faze și-a câștigat relativ repede statutul de carte cult, iar eu l-am considerat fără ezitare cel mai bun roman de debut de la Revoluție încoace. Moartea prematură a lui Ovidiu Verdeș (1963-2022) părea că-i pecetluiește cariera de prozator minune, autor al unei singure cărți, doar că manuscrisul celui de-al doilea roman se dovedește a fi la fel de uluitor: nu este o continuare, nici o întoarcere în trecut, ci – cu un termen inventat de mine chiar cu această ocazie – un infraquel, adică un roman geamăn, leit și totodată complementar. Căci, dacă în Muzici și faze urmăream aventurile adolescentului Tinuț, ale prietenilor și tovarășilor săi, aflați în ultima săptămână de școală din clasa a IX-a, în 1978, Alte Muzici și faze ne oferă alte momente, scene și dialoguri din aceeași săptămână, cu aceleași personaje, dar și cu altele noi. Avem acum Fața B a romanului muzical al lui Tinuț, superbul adolescent meloman aflat înaintea verii primei lui iubiri. Care, astfel, nu se va sfârși niciodată.” (Marius Chivu)

„Pe cititorul acestui roman l-aș ruga, fără infatuată solemnitate, să se apropie cu discreție de lumea lui Ovidiu Verdeș. Va descoperi un fragil însingurat, claustrat în interiorul propriei sale minți, care se deschide, în acest moment unic, într-o impresionantă transparență. E un tip de scriere ce nu a fost programat să fie publicat – un denunț testamentar, creat într-o nelimitată generozitate, care pare că spune, vorba cântecului (știu, e Beatles, nu Rolling Stones, dar Ovidiu cu siguranță m-ar ierta): In my life, I’ve loved them all.” (Octavian Plăiașu-Cozan)

Putine marturii ale anilor ’90 isi gasesc locul intre violenta excesiva si nostalgiile romantice in care prea multe texte par sa se blocheze. Primii ani de dupa comunism nu au fost doar ai baietilor care te bagau in perfuzii si nici ai ultimei generatii cu cheia la gat. Au fost si ai copiilor betonului care isi pierdeau vremea in abandonul grabit al cartierelor bucurestene. Niste animale surprinde fascinant viata de la bloc, intr-o lume noua pe care copiii si-o construiau. Personajele, spatiile, constructiile si relatiile cotidiene prezente in carte sunt comune majoritatii celor care au crescut la oras. Chiar daca nu am copilarit in cartier cu autorul, ne vom (re)descoperi in Niste animale propriile amintiri. Nuantele acestui trecut comun pe care cartea le stimuleaza au puterea sa ne recalibreze propriile auto-reflectivitati. Spus mai simplu, ne ajuta sa nu ii mai plictisim pe altii nici cu cliseele negative, dar nici cu "pe vremea mea...- tinerii din ziua de azi...". - Andrei Mihail - Antropolog

„Ce și cine mai suntem, când ne-am pierdut prietenii, patria, cetatea, limba și Dumnezeul? Cum poate credința modela lumea și ce te faci când realitatea în care crezi te minte? E posibil ca, vreodată, să apară o mare credință unificatoare, un fel de esperanto al religiei, care să-i apropie pe toți oamenii? Sunt câteva din întrebările grave ale căror fire străbat uimitoarea poveste a vieții lui Șabbatai Țevi, un fals Mesia născut în anul 1626 după Cristos sau 5386 după calendarul evreiesc.

Viața lui Șabbatai este reconstituită de doctorul Mehmet Akif pentru prietenul său din tinerețe, voltairianul Spiros Philippidis, în anul 1923, anul Convenției pentru schimbul de populații, hotărâtă de Tratatul de la Lausanne: musulmanii din Grecia aveau să fie mutați în noua republică a lui Atatürk, iar creștinii ortodocși din Asia Mică urmau să fie aduși în Grecia. Istoria prezentului, care-i implică pe cei doi prieteni, se lasă însă acoperită de întâmplările din secolul al XVII-lea, pe care fiecare din ei le înțelege altfel. Iar finalul este neașteptat…

Un roman plin de volute baroce, în care adevărul istoric și închipuirea își etalează deopotrivă ispitele. Iar misterul din miezul lui «este cel al supraviețuirii».

Sfatul criticului: Nu ratați intervențiile Autorului, un personaj simpatic și foarte atent la poveste. Vă vor fi de folos.“ (Ioana PÂRVULESCU)

Romanul lui Cristian Fulas este o cronica sui-generis a unui razboi personal cu instabilitatea, cu dependenta, cu nesiguranta, cu demonii care bantuie existenta personajului principal - un tanar batran, o adunatura de bucati sparte de portelan tremurator. Cu o constructie narativa pe cat de simpla, pe atat de elaborata, Fasii de rusine spune povestea unei dureroase si indelungate invieri, dupa o dramatica peregrinare prin bolgiile infernului. De la tristete la disperare, de la singuratate la rusine, nimic nu ramane netrait in acest intens roman al descompunerii si recompunerii morale si existentiale. - Carmen Musat

„Revista e un spectacol pentru toată lumea, de asta o iubesc. Nu trebuie să fii cult şi sensibil ca să o pricepi sau să ai şcoli înalte. Îmi place limbajul ei simplu şi direct. Cred că pentru oameni e important să le înţeleagă cineva necazurile şi să vorbească despre ele. Când râd şi fac haz de necaz pe scenă, le fac viaţa mai uşor de suportat. Cred că revistele pe care le facem noi sunt un fel de gazete vorbite, iar cupletele sunt ca nişte cronici. Cu cât sunt mai actuale şi mai pline de spirit, cu atât sunt mai bune. Poate pentru alţii pare o treabă neserioasă, dar mie îmi place că revista se ocupă de actualitate şi că orice om se poate regăsi în temele ei. Ştiu că teatrul de revistă nu e Shakespeare. Este numai istoria unei clipe. Dar când spun un cuplet şi văd oamenii că freamătă, simt că sunt viu şi că fac ceva folositor.”

Născut pe 5 iulie 1880 la Vaslui, CONSTANTIN TĂNASE a arătat, de mic, talent de comedian. După ce vedea spectacole ale trupelor de teatru aflate în turneu, le juca în curtea casei sau în poiată, împreună cu o trupă alcătuită din câţiva prieteni. După terminarea liceului, a fost învăţător în Hârşoveni şi Curseşti, în apropiere de Vaslui. Deşi iubit de copii, a considerat că nu are vocaţie de învăţător şi s-a înrolat voluntar în armată, în Regimentul I Geniu din Bucureşti. A organizat primul teatru ostăşesc şi a ţinut spectacole pentru soldaţi în curtea regimentului. A intrat apoi la Conservator, la clasa de comedie, unde a studiat sub îndrumarea lui Constantin Nottara. A terminat studiile în 1905 şi a jucat în mai multe trupe de teatru particulare. A participat la campaniile armatei române din al Doilea Război Balcanic, apoi la Primul Război Mondial, în care a jucat spectacole pe front şi în spitale, pentru a ridica moralul trupelor şi al răniţilor. În 1919, împreună cu mai mulţi prieteni, a înfiinţat Teatrul de revistă Cărăbuş. Cupletele în care vorbea despre necazurile oamenilor simpli şi în care făcea glume pe seama tuturor politicienilor, curajul, spiritul de aventură, inteligenţa cu care şi-a condus teatrul l-au transformat în cel mai cunoscut şi mai iubit actor din România acelor vremuri. A preţuit foarte mult libertatea de a putea râde de oricine şi s-a confruntat atât cu cenzura dreptei, începând cu 1938, cât şi cu aceea a sovieticilor, imediat după 23 august 1944. A murit pe 29 august 1945, la şaizeci şi cinci de ani, în condiţii încă nu pe deplin elucidate.

Pentru multă lume, Ioan Cordoș este doctorul. Pentru puțini cunoscători, el este și un scriitor-povestitor. Prima lui carte, În câmpul cel cu flori, apărută în 1998, a trecut prea puțin observată, deși beneficia de o generoasă prezentare pe coperta 4 a marelui prozator Ștefan Bănulescu. A trecut peste un sfert de secol și romancierul ce se anunța nu a revenit în spațiul literar. O face acum cu același stil direct, cu economie de mijloace stilistice, în spații diverse aproape mitice, cu personaje complexe în simplitatea lor, cu inserții textuale și paratextuale ce par postmoderne, într-o construcție narativă tradițională. E un flux al memoriei, nu ca terapie, ci ca retrăire a momentelor, așa cum mărturisește: „M-am abținut cu greu, dar memoria – nu”. Mama și alte istorisiri nu trăiește din autoreflexivitate, ci din ceea ce am putea numi ființele memoriei și nu ale ficțiunii. - Ioan Cristescu

„Cartea este una experimentală, scrisă ca o serie de filme scurte și foarte scurte sau ca un singur film-mozaic, cu o iuțeală și o brevitate ce amintesc de schițele și momentele lui Caragiale, dar un Caragiale trecut prin psihanaliză și suprarealism și lăsat să fie obscen după pofta inimii lui. La cetele de călușari e un personaj, i se zice Mutu sau, în alte versiuni, Proasta, aflat mereu în afara ierarhiei și a regulilor, îmbrăcat aiurea sau în haine militare, care sparge cu un ciomag oalele frumos meșteșugite, își bate joc de jocul călușarilor și de spectatori și totuși e păstrat mereu în schemă, an de an. Textele de aici sunt scrise de o Proastă, de un Mut...” (Dan Sociu)

O minunată pledoarie pentru ficțiune? O poveste de iubire care ține mai mult decât o singură viață? O mărturie despre artistul care nu-și împlinește destinul? O călătorie prin vămile văzduhului?

Drumul spre Soare-Răsare, noul roman al Ioanei Nicolaie, este despre toate acestea, și mult mai mult de atât. În paginile lui se topesc istorii, povești, de la cea individuală, a eroului care trebuie să se salveze, și să fie salvat, prin aducere aminte, până la cele colective, care țin de Istoria mare, care ne desenează tuturor viețile.

Realistă și fantastică în același timp, lumea cărții se dezvăluie, precum în picturile lui Chagall, nu doar imprevizibilă, ci și plină de culoare.

Cei care citesc cartea în ritmul pe care îl reclamǎ textul, adicǎ fără s-o lase din mânǎ, or sǎ aibǎ, din ce în ce mai intens, sentimentul cǎ Ileana Muntean alcătuiește viața personajelor cu aceeași pasiune pe care Alma o pune în reușita magazinului ei de produse bio. La fel cum Alma le trece angajaților cu vederea scăpările, câteodată ridicole, cel mai adesea comice și întotdeauna păgubitoare pentru mica ei întreprindere menitǎ sǎ însănătoșească atât trupul, cât și spiritul, la fel Ileana își iartă personajele pentru aspirațiile lor vagi și pentru tribulațiile lor disperate în căutarea unui viitor mai puțin cețos. Art is a labor of love. În mod sigur, dar nu numai: arta Ilenei este produsul unei atenții frenetice pentru detaliu, al unui dispreț plin de vervǎ pentru un sistem și o administrație care te îngroapă, în loc sǎ te ajute, și al unei înțelegeri melancolice a naturii iluziilor în care investim. Răzvan Rădulescu

Într-un univers distopic periculos de ispititor la prima vedere, oamenii încep, din senin, să devină obsedați de cărți. Mania izbucnește atât de brusc și cu atâta forță, încât se transformă peste noapte într-un haos generalizat, în care au loc violențe de stradă provocate de devastarea librăriilor și de jefuirea cititorilor în plină zi. În această dictatură a cărții, cei mai persecutați sunt chiar scriitorii, închiși în adevărate lagăre de scriere silnică și executați în masă ca pedeapsă pentru producțiile literare de proastă calitate. Unul dintre acești „scriitori ai închisorilor”, înzestrat cu o putere supranaturală legată de altfel de cărți, trece prin toate ororile unui astfel de loc, în care are de a face cu alți deținuți, dar și cu torționari și șefi monstruoși desprinși parcă din cele mai sumbre manifestări ale regimurilor totalitare din secolul XX.

Martin Kumamoto ne propune Camera de studiu în primul rând ca pe o scriitură gen terapie, un fascinant experiment de lectură, dar cu siguranță și pentru a desluși substratul unui roman care va deveni în scurt timp bestseller. Dialogurile sunt sublimate de imagini puternice, de sentimente contradictorii și mai ales de o introspecție care ne duce cu gândul la romanele japonezului Ishiguro. Forma captivantă prin care se succed evenimentele din Camera de studiu, personajele, erotismul, interconectările dintre lumi diferite induc pofta de lectură cu o apetență pe care prea puține cărți pe care le-am citit în ultimii ani au reușit să o facă. O garsonieră din Osaka în care Martin experimentează trăirile unei depresii absurde, pe care viața ne-o așterne inevitabil printre alte mizerii cotidiene, devine o citadelă de studiu în care Maria are un loc aparte, privilegiat. Tentativa de schimbare totală aduce însă cu sine o nouă provocare. Vă doresc lectură plăcută, iar lui Martin Kumamoto îi doresc mult succes cu acest splendid roman. - Gelu Vlasin