Literatură română contemporană

Dacă mă întrebi de unde aceste frici, nu știu să-ți răspund. Ne era teamă că de fapt nu existăm, poate. Ne era frică să nu fim în realitate și mai neînsemnați decât știam cu toții că eram deja. Știi ce face o astfel de frică în pieptul și mintea unui copil? E ca acidul ăla sulfuric (glumeam când îi auzeam pe unii ascultând tare, de la geamuri, muzică populară, că iar ascultă acid folcloric) (cam așa era pe atunci – trebuia neapărat să știi să râzi de tot ce era în fapt trist și greu de suportat, trebuia să știi să dezvolți un simț al umorului, mai mult decât o filozofie de viață, pentru că fără el ți se aprindeau plămânii). Oricum, cam așa stăteau lucrurile pe atunci. - Marius Pădurean

Filip e om de televiziune, Sonia e scriitoare. Cei doi îşi trăiesc o vreme iubirea prin scrisori. Fiecare scrisoare a lui către ea e deschisă de un vers dintr-o piesă pop, rock sau de muzică uşoară. Fiecare răspuns al ei e prefaţat de un citat dintr-o carte. El străbate Europa şi revede locuri dragi, ea rămâne acasă şi lucrează la un nou roman. Geografia tandreţei prinde toate formele de relief într-un dans epistolar pe care nimic nu pare să-l poată întrerupe. Asta până când neprevăzutul dă buzna şi schimbă decorul. Ce începuse ca o sărbătoare a culorilor, a gândurilor şi a trăirilor continuă ca străbatere a unei Sahare personale. O Sahară în care e ger şi întuneric în toiul zilei. Un deşert prin care pasul devine şovăielnic, iar amintirile ard. Un pustiu fără orizont, fără lacrimi şi fără sfârşit. La capăt de drum se trage cortina. Poate peste un pat dintr-o rezervă de spital. Poate peste o viaţă în care nu poţi grăbi durerea. Sau poate peste nişte speranţe năruite de o furtună a sorţii.

„Nickel îmi pare a fi un montaj de epifanii, ca să folosesc termenul joycean. Cititorului i se propune completarea unui puzzle de secvențe, stop-cadre, zoomuri, replici suspendate, e prins, încă nedumerit, într-o «coregrafie» textuală cu efecte imagistice, sonore, ritmice în care, miraculos, se întrevede și apoi se confirmă o solidă construcție epică. În doar cîteva zeci de pagini sînt surprinse atît șocul, cît și interferențele a două lumi, română și franceză, ne copleșește prin autenticitatea sa un «furnicar» de figuri, niciuna convențională, ci oameni vii, femei, mai ales, și bărbați, fiecare cu poveștile lor – traume, speranțe, curenți erotici, simpatii, antipatii – , într-un joc de pesanteur și grâce, de team building și serbări galante, de limbaje pe un foarte larg registru, chiar și cu ecouri dinspre autobază, dar în montura unui corpus de mare rafinament estetic, cu segmente de orfevrerie și dantelărie stilistică. Nickel este cu adevărat «nickel”. Să-l savurăm!” (O. Nimigean)

„Poezia Cristinei Hermeziu a înflorit într-o proză de toată frumusețea! O poveste surprinzătoare, spusă cu o voce energică, tandră și precisă, care nu seamănă cu nimic din ce am citit în ultima vreme în literatura română, o poveste care rămâne cu tine.” (Veronica D. Niculescu)

„Romanul ne descrie un timp când Rusia revine, şi astfel 25 iunie 2020 este 28 iunie 1940 repetat. În instituţiile principale apar tablourile cu preşedintele Rusiei. «Hoţii înscăunaţi la Chişinău încă în zorii tranziţiei erau debarcaţi fulgerător de bandiţii de la Tiraspol.» Conducerea, «liberalii occidentaloizi», va încerca să fugă şi ea cu o aeronavă, care va fi doborâtă de armata transnistreană, astfel fiind dat jos «jugul româno-occidental», după cum crede mare parte din populaţia rusofonă şi rusofilă din Basarabia. Totodată, autorul conturează un fundal istoric retrospectiv: foametea, prin care au trecut bunicii şi părinţii. Şi nu e întâmplător. Căci nu ştim ce va urma după acest 25 iunie...” (Maria Pilchin)

„Iulian Ciocan este un specialist în ilustrarea strivirii eului social.” (Marius Miheţ)

„Ciocan este un scriitor vizionar.” (Le Monde)

„Umorul muşcător şi claritatea îl fac pe Ciocan cel mai influent scriitor de limbă română din Moldova.” (ARTE TV, Franţa/Germania)

Un el și o ea, Daniel și Mina, își povestesc pe rând experiențele onirice trăite în cele mai diverse situații. Fie că a fost vorba de un vis, de un moment de meditație sau pur și simplu de o halucinație, cei doi s-au văzut purtați în lumi alternative, cu alte reguli și alte înțelesuri, dar fiecare în parte a adus un moment de revelație, ulterior transpus în lumea reală, cunoscută. Un volum în care scurtele scenarii inițiatice dau măsura transformărilor umane prin intermediul transcendenței.

„Aceasta este o colecție de povestiri care pleacă de la istorii trăite, culese din numeroasele mele jurnale întinse de-a lungul multor ani. Recitind aceste jurnale, mi-am dat seama de potențialul prozastic al multor întâmplări, dar într-un sens anume, specific: acela de a trezi gustul pentru o realitate alternativă, deși totuși concretă, de a provoca deschiderea simțurilor spre o lume fascinantă, mult mai bogată decât cea ordinară. Altfel spus, de a incita cititorul să depășească banalitatea crasă care domină existențele noastre (și, în consecință, predomină și în proza scurtă contemporană). Și de a-i deschide acestui cititor, chiar a-i încuraja o perspectivă transcendentă asupra lucrurilor, omului, lumii. Finalmente, noi suntem ființe care se autotranscend continuu. Prozele acestea revendică realitatea transcenderii.” (Magda Cârneci)

„Îmi amintesc că o vreme, în fiecare noapte, înainte de culcare, ne jucam de-a „cel mai frumos cuvânt de azi“ și odată tu ai spus clandestin și mi s-a părut cel mai frumos cuvânt auzit vreodată, mi l-am notat în jurnalul secret, pe care mi-ar fi plăcut să-l descoperi, am scris acolo clandestin de mai multe ori și nu l-am mai uitat niciodată. Nu știam ce înseamnă, dar nici nu voiam neapărat să aflu. Pentru mine însemna un secret, ceva care îți taie respirația. După câtva timp, ne-am plictisit și am renunțat la joc.“ Marin Mălaicu-Hondrari

„Acest al cincilea roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari — un road novel epistolar desfășurat între dealurile Bistriței și insulele Camarile — este, poate, cel mai livresc & muzical și totodată cel mai aventuros epic.Atmosfera, personajele, temele, stilul sunt toate recognoscibile, dar în același timp au o remarcabilă prospețime dată de o anume nonșalanță narativă, de umorul și erotismul dialogurilor, de galeria de personaje neaoșe și cosmopolite, precum și de dramatismul istoriilor de familie și al situațiilor neobișnuite, pendulând între trecut și prezent, în turația motorului și foșnetul vinilului. Pitoresc și exotic, polifonic și intimist, livresc și detectivist, feminin și crud, Clandestin pare scris de un Bolaño ajuns la Sângeorz-Băi pentru a răzbuna în secret, în timp ce ascultă în loop Jimi Hendrix, o crimă politică petrecută în timpul mineriadei.” Marius Chivu

„Un roman de forță tăcută, acest Clandestin, al cărui ultim paragraf are, pentru cititor, efect aproape balistic. E drept, povestea însăși conduce într-acolo, căci Marin Mălaicu-Hondrari așază din nou în prim-plan un sniper (o mai făcuse cu niște ani în urmă, altundeva), fratele vitreg, dar atașat al protagonistei. Intervenția lui repune lumea în matcă și are darul de «a limpezi mintea», ni se spune, «pentru totdeauna». Gest necesar, la urma urmelor, căci epoca e coloidal tulbure, cu mineriadele și suspiciunile și provizoratul și politicianismul și averile și carierele și insensibilitatea ei. Însă aceasta e soluția la vedere, impusă de fapte. Salvarea, adevărata salvare, vine în realitate din poezie, personajul cel mai discret al cărții, cel în care Marin-Mălaicu Hondrari crede în surdină, fără pompă, fără ceremonial, și care nu doar că plutește pe deasupra frazelor, dar ajunge, adeseori, să le și locuiască intim.” Cosmin Ciotloș

Marin Mălaicu-Hondrari s-a născut la 29 ianuarie 1971, în Sângeorz-Băi. A publicat Zborul femeii pe deasupra bărbatului (poeme, Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj), Cartea tuturor intențiilor (roman), Apropierea (roman), La două zile distanță (poeme, premiul revistelor Poesis Internațional și Transilvania), Lunetistul (roman, Premiul pentru Literatură al orașului Bistrița; nominalizare în cadrul Galei Premiilor Radio România Cultural, secțiunea „Proză”, nominalizări la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași și la Premiile revistei Observator Cultural), Războiul mondial al fumătorilor (roman), Urmele încercării (poeme) și Basmul cămilelor (carte pentru copii). Apropierea a apărut în Polonia, în traducerea lui Dominik Małecki, și în Spania, în traducerea Elenei Borrás García, iar Cartea tuturor intențiilor, în Franța, în traducerea lui Laure Hinckel. A scris în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu scenariul filmului Parking. În 2021 a primit Premiul Institutului Cervantes din București, pentru cea mai bună traducere din limba spaniolă: romanul Patria, de Fernando Aramburu. A tradus din spaniolă cărți de Mariana Enríquez, Fernanda Melchor, Agustina Bazterrica, Mario Vargas Llosa, Julio Cortázar, Manuel Vilas etc.

Îl cheamă Brian Spencer și se numără printre ultimii romantici ai Europei. În biografia lui apar războiul, Churchill, Stalin, Tito, Balcanii, împărțirea Europei, Bosnia, Ucraina. Destinul lui e să dea un sens întâmplărilor și năpastelor, plecând în ultima misiune a vieții. Bazat pe povestea reală a unui fost pilot britanic, acest roman e o pledoarie pentru libertate, curaj și speranță, în vremuri politice tulburi și periculoase.

„Englezul din Gara de Nord readuce la viață trecutul prezentat prin ochii personajului principal, cu migăloasă fidelitate și atâta vervă, încât ajungi să citești romanul pe nerăsuflate. Tatiana Niculescu ne invită să revizităm evenimente care au marcat și continuă să marcheze lumea de azi. Un roman viu ca viața, care evoluează în funcție de ea. Deosebit de semnificative sunt paginile care prezintă notoriul acord de «procentaj» pe care Winston Churchill l-a semnat cu Iosif Stalin în octombrie 1944, prin care cel din urmă, prin forță și denaturare, a impus la putere în spațiul est-european câte o minoritate comunistă. Încă mai trăim consecințele acestui act.“ — DENNIS DELETANT

Dar cu dragostea fata de mine cum ramane? Cine trebuia sa puna in sufletul meu de copil, de adolescent, de adult piesa aceea lipsa? Poate tata nu ar fi stiut cum, dar mi-ar fi explicat ca iubirea nu are sens sau ca nu exista, ca ceea ce ne dorim este doar o fictiune care ne-ar putea subrezi. Si nu as mai fi crescut asteptand sa cada din cer bucata aceea absenta din mine. Am perceput golul, l-am umplut cu ce-am stiut, cu ce-am crezut, cu ce m-am mintit ca am descoperit, cu vorbele mari ale oamenilor mici si caii verzi de pe pereti, cu gesturile stupide ale farsorilor si chiar cu ura sau indiferenta ta cand nu mai gaseam altceva... 

Nu insirasem cuvinte niciodata, nici intr-un jurnal barem, dar aveam senzatia stranie ca ma aseman cu autorul acela care tot scrie, ajunge la jumatatea cartii fara sa stie ce vrea sa spuna si incotro se indreapta. Imi lipsea linia pe care trebuia s-o urmez, imi lipseau mobilul si entuziasmul. Golul din mine era imens, ma transformasem intr-un robot fidel programarii sale, intr-o masinarie care tanjea sa devina om. Operam gandindu-ma la altceva, priveam fara sa vad, concentrandu-ma inconstient pe zumzet, vorbeam doar cu oameni in care mutasem o parte din mine, iar neputinta fata de propria-mi persoana ma depersonalizase intr-atat, incat cu greu ar fi putut un strain sa ma recompuna. - Ileana Popescu Baldea

Inspirata, ca atmosfera, din Suferintele batranului Wernher, precedenta carte a lui Gheorghe Sasarman, si conceputa intr-un stil bonom-mucalit, care o face irezistibila la lectura, piesa principala a volumului de fata vorbeste despre forta plasmuitoare a premonitiei, adica despre puterea de predestinare pe care scrisul o exercita insidios asupra celui care i se dedica. Imaginati-va, prin analogie, un Thomas Mann urcat ca pacient la Davos in urma scrierii Muntelui vrajit sau un Kafka transformat in ganganie dupa finalizarea Metamorfozei.

Printr-un paradox cauzal similar, scriitorul din De ce scrii nu scapi lasa "la dospit" un text nefinalizat in care este vorba despre o glezna fracturata si pateste, cu ocazia unei vilegiaturi, exact accidentul pe care il descrisese anterior, repausul medical fortat care urmeaza oferindu-i ragazul de a face inventarul tuturor catastrofelor despre care a mai scris, in asteptarea, calma si inteleapta, a efectelor pe care acestea le vor produce. Gheorghe Sasarman este un maestru al cauzalitatilor existentiale prapastioase, tratate literar in cheie ludica, decomplexata. Incitat de accidentul creativ care-i incetineste intrucatva corpul, dar in schimb ii dinamizeaza mintea, el recupereaza din trecut cateva texte proprii cu o consistenta destinala similara, realizand un volum tematic vesel, scris subtil si elegant, cu o incarcatura autoironica evidenta. - Stefan Borbely

O poveste despre limba lui Hristos care ne poarta din primul deceniu crestin pana in luptele din Orientul secolului XXI.

În fiecare noapte emisiunea-concurs Jos masca! de pe TVR Alternativ, ce are ca participanți doisprezece travestiți, îi ține lipiți de ecranele televizoarelor din România pe toți cetățenii țării animați de voyeurism și totodată trezește interesul celor care caută încă o modalitate de a profita de pe urma acestor cetățeni. Iată un prilej perfect pentru a scruta România, pornind de la telespectatorii cei mai simpli și mai naivi și ajungând la președinte sau chiar dincolo de el, la cei care dețin adevărata putere. Este un bun prilej și de a rememora o serie de evenimente-cheie ce au marcat mentalitatea autohtonă, începând de la execuția lui Nicolae Ceaușescu și fenomenul Piața Universității 1990 și până la pandemia de COVID-19 și momentul izbucnirii războiului în Ucraina, toate pe fondul unei corupții generalizate. Astfel, României i se dă jos masca și i se pune în față o oglindă neiertătoare, ce nu o mai lasă să se ascundă sau să fie indiferentă la realitatea din spatele imaginii atât de abil manipulate de mass-media. Satiră și distopie pamfletară despre postcomunism – alături de fresca narativă ce surprinde perioada comunistă Un singur cer deasupra lor și de manifestul poetico-civic Scrisoare către un prieten și înapoi către țară –, Regii gunoaielor este ultimul element al unui triptic prin care Ruxandra Cesereanu și-a propus să înfățișeze cu o luciditate dureroasă România.

O poveste cu o chiuvetă înfundată, un apel neașteptat și un transplant de ficat. Un amestec de supereroi, brancarde și farfurii cu orez. Jucării stricate e un roman de aventură intraspitalicească unde eroii poartă halat alb, iar perfuziile sunt personaje pozitive. E o poveste despre oameni, spusă din perspectiva cuiva care și-a dorit să fie din nou unul.

Copilul deltei este un roman de aventuri ce povesteşte peripeţiile unui băiat de 14 ani din Sulina care fuge de acasă pentru a evita despărţirea de locurile natale, cu gândul să se stabilească în sălbăticia Deltei Dunării.

Laurenţiu Popa este un copil cuminte şi un elev silitor, mereu premiant, cel mai mare dintre cei patru fii ai unei familii modeste. Tatăl, Petrică, ofiţer mecanic, trăieşte cu regretul de a nu fi putut merge la studii pentru a deveni căpitan de vas. Astfel, speră că unul din băieţi îi va îndeplini visul spulberat. Îşi pune toate speranţele în cel mai mare dintre ei, dar se loveşte de îndărătnicia lui Laur, care iubeşte delta, balta, marea şi nu vrea să se despartă de ele. Speriat de tăria cu care tatăl doreşte să îl trimită la studii la Constanţa, în grija unchiului Vili, şi dezamăgit de atitudinea mamei, Sonia, care nu iese din cuvântul soţului, Laur pune la cale un plan de evadare din acel univers ostil…

Copilul Deltei este o superbă poveste a devenirii.
Laur Popa este exponentul adolescentului etern, rebel şi încrezător, cu nelinişti şi supărări, cu accese de încăpăţânare, dar şi cu acel curaj specific vârstei.

„N-am mai scris niciodată povestiri asemenea celor din Nostalgia, căci ele nu pot fi pastişate, continuate sau dezvoltate. După Arhitectul m-am oprit pentru că nu mai era nimic de spus. Nici n-am mai citit din această carte, am rămas doar cu vaga, dar magica ei amintire. Mi-au rămas jocul fetițelor din REM, stiloul ambiguu din Mendebilul, muzeul Antipa din Gemenii, micul râs de gnom al revolverului din Ruletistul. Dar pentru mine n-a existat cu adevărat niciodată decât o singură carte a mea: cea la care tocmai scriu.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

„O carte stranie, strălucire bruscă pe firmamentul palid al literaturilor europene.“ — Le Monde

„Cărtărescu este un Proust psihedelic, un degustător literar al Apocalipsei care, în acelaşi timp, se lasă în voia aromelor delicate ale după-amiezilor din copilărie.“ — Frankfurter Allgemeine Zeitung

„Nostalgia lui Mircea Cărtărescu este fascinantă, pătimaşă şi neaşteptată – aşa cum poate fi numai literatura adevărată.“ — Los Angeles Times

„Creator al unui univers suspendat între vis şi realitate, Cărtărescu este o revelaţie.“ — El País

„Aşa ar scrie George Lucas dacă ar fi poet. Prin imaginaţia sa prolifică şi ameţitoare, Mircea Cărtărescu se dovedeşte, în pofida avangardismului crepuscular, mai modern decât aproape toată literatura europeană tradusă acum.“ — New York Sun

„Un roman emoționant și captivant.“ — FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG

„În centrul acestei cărți atât de interesante stă o poveste de fami­lie, uneori amuzantă, alteori tragică. Un roman magic, minunat, o ideală lectură de vacanță; Turnul focului nu vă va dezamăgi.“ — SCHWERINER VOLKSZEITUNG

„Cătălin Dorian Florescu transformă Foișorul de Foc într-un element scenografic. Acest truc regizoral îi permite narato­rului să povestească la persoana întâi o parte semnificativă din istoria României.“ — THÜRINGER ALLGEMEINE

„Tema istorică, umorul subtil și personajele bine conturate fac din acest roman o experiență de lectură extraordinară.“ — MÄRKISCHE ALLGEMEINE

„Turnul focului ne inspiră să privim cu mai mare atenție la istoria României – chiar și dincolo de 1989.“ — DIE FURCHE

•  Premiul Chamisso pentru debut – 2002

•  Premiul pentru Literatură Anna Seghers – 2002

•  Schweizer Buchpreis – Cartea anului în Elveția, pentru romanul Jacob beschließt zu lieben (Jacob se hotărăște să iubească), acordat de Uniunea Editorilor și Librarilor – 2011

•  Premiul Joseph von Eichendorff pentru întreaga activitate literară – 2012

•  Marele Premiu „George Apostu“, Bacău – 2014

•  Medalia de Cavaler pentru merite culturale acordată de Președinția României – 2017

•  Premiul „Andreas Gryphius“ pentru întreaga operă – 2018

„Ceea ce se desfăşoară în faţa ochilor noştri, prin Jocul celor o sută de frunze, este plin de sofisme magice, imprevizibil şi antrenant, ca o mare reţea subterană de rădăcini emiţând imagini halucinogene ce se ridică direct în inimile noastre.” (Badische Zeitung)

„Jocul celor o sută de frunze este o carte fascinantă ce reconfirmă, după Cartea şoaptelor, valoarea autorului. Volumul îşi datorează farmecul magiei personajelor şi întâmplărilor.” (Berliner Zeitung)

„Cu Cartea şoaptelor, Vosganian a avut un mare succes internaţional. Noul volum e mai mult decât o Carte a şoaptelor, e elegia unei întregi generaţii pierdute.” (Tages-Anzeiger)

„Ca şi în Cartea şoaptelor, Varujan Vosganian îşi încântă cititorul cu limbajul său în acelaşi timp poetic şi laconic. Cu Jocul celor o sută de frunze, Varujan Vosganian a ridicat un adevărat monument literar.” (Radio Bavaria).

Nominalizare în cadrul Galei Premiilor Radio România Cultural, secțiunea „Proză”, ediția 2014
Nominalizare la Premiile revistei Observator cultural, ediția 2014, secțiunea „Proză”
Nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2013, secțiunea „Proză”, dar autorul s-a recuzat de la selecția finală

„Prin Stela, figură pregnantă, inconfundabilă – unul dintre personajele memorabile (nu foarte numeroase!) ale romanului românesc de după 2000 –, martor şi actor în egală măsură, percepem mai bine şi mai nuanţat realităţi ale României din perioada post-tranziţie. Cu mare firesc şi cu multă agerime, uneori cu un dram de umor şi cu un strop de ironie, Stela, aparent modesta menajeră care munceşte în casele unor bucureşteni din clasa de mijloc, înregistrează detalii de viaţă semnificative, mici sau mari drame familiale, istorii personale ce se leagă prin fire nevăzute de istoria mare. Roman de familie (organizat în jurul unui laitmotiv: acela al casei – pierdute, redobândite, construite etc.), Stela este totodată un roman despre identitate și căutări identitare. Eroina Simonei Goşu încearcă să înţeleagă lumea din jurul ei, dincolo de prejudecăţile şi de inerţiile curente, dincolo de clişeele mediatice şi de zgomotul de fundal al unei vieţi politice butaforice. Toate acestea într-o naraţiune structurată dramatic, cu un acut simţ al dialogului şi cu o exemplară sensibilitate faţă de diversitatea vorbitorilor şi a vorbirii, cu o remarcabilă ştiinţă a pregătirii suspansului şi cu un final – lovitură de teatru.” (Bianca Burţa-Cernat)

„Simona Goşu reuşeşte să creeze cu debutul său în roman o voce feminină puternică, cu un potenţial de necontestat de transpunere scenică. Firească şi senzuală, Stela devine o reprezentantă a indiferenţei cu care e privit în societate corpul feminin trecut de prima tinereţe, dar şi a femeii în ipostaza de corp care munceşte, o ipostază, de altfel, prea puţin explorată în literatura română a ultimilor ani. Viaţa domestică a Stelei, rutina existenţei sale fizice ne vorbesc deopotrivă despre experienţa sa individuală, de menajeră, de soţie şi de mamă, dar şi despre cea colectiv-universală, a femeii acaparate de rolurile pe care societatea i le atribuie.” (Amalia Cotoi)

Carte dramatizată și pusă în scenă de Gianina Cărbunariu la Teatrul Nottara din București

Roman nominalizat la Premiile Observator cultural pentru Proză, ediția 2024

Roman nominalizat la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, ediția 2024

Roman nominalizat la Premiile Radio România Cultural, categoria Proză, ediția 2024

Roman nominalizat la Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, FILIT 2024

„Fred Surugiu, jurnalist și autor al unui manuscris vânat de Securitate, e salvat de la arest de către un lider al Partidului Muncitoresc Român care îi cere în schimb să îi scrie memoriile. Un singur lucru îi leagă pe cei doi – dragostea pentru aceeași femeie. Aruncat în lumea elitelor anilor ’50, Fred pătrunde în secretele sistemului, descoperă mecanismele puterii bazate pe teroare, devine un martor incomod al execuțiilor politice și al comploturilor la nivel înalt. Cu ajutorul lui, pătrundem în dedesubturile unei epoci de un dramatism feroce, în care se confruntă, pe de o parte, nomenclaturiștii ce-și solidifică pozițiile prin crimă și, pe de alta, studenții, cu forța lor de a-și asuma riscurile pentru a încerca să schimbe societatea.

Memoriile unui indezirabil este o ficțiune istorică complexă, dar și un excelent roman de dragoste și aventuri, cu o dinamică a surprizelor și a suspansului ce suprapune poveștile lumii marginalilor pe fundalul sumbru al istoriei postbelice. Măiestria cu care Cristian Englert reînvie în scris acea perioadă doar pentru a expune întâmplările dramatice în lumina adevărului demonstrează încă o dată că este un prozator versat și cult, cu un stil seducător și ludic. Pe cât de traumatizante sunt întâmplările din viața lui Fred Surugiu, pe atât de cald e scrisă această poveste ce răstoarnă în oglindă proiecția demonică a ororii cu cea a iubirii și a prieteniei.” (Irina Georgescu Groza)

Suzănica Tănase e o scriitoare care se hrănește puternic din propria biografie. A surprins cu două romane poetice, Grădina Sofiei și Oameni fără piele, iar acum își desăvârșește trilogia cu A unsprezecea zi din august, căci eu așa i-am citit cele trei cărți, ca pe un tot unitar având în centrul lor Familia. Microodiseea pe care urmează să o citiți se asamblează din imaginile regăsite ale copilăriei, din vecinătatea unor chipuri familiale inubliabile (bunica, ale cărei lacrimi „erau ca niște capete de chibrituri care îi ardeau pentru ultima dată pielea ei de hârtie subțire“, figura severă a tatălui, mătușa încercată de viață), din incursiunile onirice și inserţiile de real, din ţipătul rănit al adolescenței, dar și din muzică, emoţie și stări. Limbajul poetic taie în carnea vie a realității, într-o carte care te farmecă și te întris tează în același timp, unde ecoul îndepărtat al amintirilor are efecte nebănuite și reverberaţii profunde în memorie. Andrei Mocuța

În ziua nașterii Anei, bunica ei descoperă un broscoi mare și urât sub pat. Acela e primul semn că cineva i-a blestemat nepoata. Ajunsă la paisprezece ani, această „fată a maiorului“ ne avertizează de la bun început că e greu să fii fată de militar pentru că „trebuie să fii și fată și băiat, amândouă în același timp“. De aceea, își construiește o adevărată cetate în jurul ei, cu ziduri înalte, imposibil de cucerit. Suntem martorii acestui tablou al frământărilor și al fricii de noi începuturi. Suntem alături de ea în tabăra de la Constanța unde încearcă să se desprindă și să se salveze de aceste moșteniri prin visare și imaginație.

Suzănica Tănase construiește un roman de atmosferă, plin de lumină și speranță. Ne desprindem vreodată de ceea ce am moștenit? Putem rescrie ceea ce ne-a fost deja scris sau pictăm la nesfârșit același tablou? Despre aceste lucruri scrie Suzănica Tănase, despre acel loc intermitent dintre copilărie și maturitate. Valentina Șcerbani

Suzănica Tănase împletește două fire narative într-un realism magic pe care mulți dintre noi l-am trăit. Însă numai ea știe să-l descrie visceral, îndrăzneț, cu empatie. Iulia Dromereschi

Tristețea tancurilor este o poveste de dragoste. Tancurile din acest roman nu vor trage niciun obuz, nu vor participa la nicio bătălie. Mai mult chiar, aceste tancuri imaginare sunt vechi, ruginite, scârțâie din încheieturi, se târăsc jalnic prin noroi. În schimb, uruitul lor și zăngănitul șenilelor sunt înfricoșătoare. Ele ne vor însoți pe parcursul povestirii, amintindu-ne că dragostea este o întreprindere complicată, adesea primejdioasă și întotdeauna riscantă, pentru care noi nu suntem pregătiți.

„Cum se poate să ai atâta poftă de viață și de ghidușii și, în același timp, să întruchipezi modestia cumințeniei, odihna tăcerii, calmul înțelepciunii, fidelitatea fără cusur și faptul de a trăi, viu și alert, în prezent? Se poate, dacă ești câine.

Acest volum este rodul unei indignări hazlii. Când am aflat că Editura Humanitas avea în pregătire un volum colectiv dedicat pisicilor (Ce vrăji a mai făcut pisica mea, 2023), mi-am manifestat comic dezacordul, protestând în numele stăpânilor de câini. Protestul meu a devenit o carte cu poze și povești despre căței spuse de stăpânii lor. Iar cartea li se adresează tuturor iubitorilor de animale.“ — TATIANA NICULESCU

MIHAELA BĂRBUȘ  •  IOANA BOTH  •  MARIUS CHIVU  •  RADU COROZEL  •  WILHELM DANCĂ  •  MIHAl FRĂȚILĂ  •  DORIAN GALBINSKI  •  GEORGETA-ANCA IONESCU  •  SELMA IUSUF  •  RIRI SYLVIA MANOR  •  CIPRIAN MĂCEȘARU  •  MIHAELA MIROIU  •  LIVIU PAPADIMA  •  CĂTĂLIN PAVEL  •  OANA PELLEA  •  CRISTIAN TUDOR POPl!SCU  •  CRISTIAN PREDA  •  DUMITRA RÂȘNOVEANU  •  GABRIELA TABACU  •  SARA TURETTA

„Lumea spiritelor pe care a văzut-o era una a animalelor fantastice, plină de simboluri cosmogonice şi sugestii ancestrale. Era chemarea spre traducere a necunoscutului prin pictură pe care o simţea de ceva timp. Mai mult ca niciodată, a înţeles că menirea lui de pictor depăşeşte reprezentarea realităţii. A recunoscut chemarea, contactul cu alte lumi. S-a întâlnit parcă cu un alt Victor Brauner, un Victor infinit, victorios, iluminator. S-a întâlnit cu sine, o parte ascunsă a sinelui. Sinele vrăjitor, sinele scrib, sinele care decodifică mistere. Sinele medium, permanent legat de lumea spiritelor.”

Victor BRAUNER (15 iunie 1903, Piatra Neamţ – 12 martie 1966, Paris) a fost al treilea copil dintre cei şase ai lui Deborah şi Herman Brauner, o familie modernă de evrei din Piatra Neamţ. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut între Piatra Neamţ, Hamburg, Brăila, Viena, Fălticeni şi Bucureşti. A urmat cursurile Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, la care a renunţat ulterior în favoarea unei formări autodidacte, libere, în inima experimentului avangardist. Pornind de la interesele constructiviste din primii ani de creaţie, a experimentat apoi în direcţia căutărilor interioare suprarealiste. S-a regăsit în suprarealism şi a devenit un nume de referinţă al grupului internaţional. A deschis prima expoziţie personală în 1924, în tandem cu lansarea publicaţiei avangardiste 75HP, număr unic tipărit în condiţii grafice excepţionale. Stabilit în Franţa în 1930, l-a cunoscut pe Brâncuşi, care l-a iniţiat în arta fotografică. În decembrie 1934, a deschis prima expoziţie personală la Paris, coordonată de André Breton. Ulterior, artistul a devenit o figură cunoscută şi recunoscută a grupurilor de avangardă din Bucureşti şi Paris, cu o amplă activitate expoziţională. După perioada suprarealistă, şi-a îndreptat atenţia spre pictura simbolică, proprie, figurativă, de sorginte primitivă, mistică. Marcat de angoase existenţiale şi de o depresie profundă, s-a izolat treptat în propria artă. Lucrările sale sunt prezente în majoritatea marilor muzee ale lumii. Cea mai amplă colecţie de lucrări şi documente se află în prezent la Muzeul de Artă Modernă – Centrul Georges Pompidou.

Valentina IANCU (n. 1985) are studii de istoria artei şi teoria imaginii. Practica sa este hibridă, bazată pe cercetare, împărţită între activităţi editoriale, educaţionale, curatoriale sau de management şi orientată spre solidaritate, activism şi artă politică. După aproape un deceniu de activitate în cadrul Muzeului Naţional de Artă al României, unde s-a ocupat de îngrijirea patrimoniului de artă românească modernă şi a semnat o serie de expoziţii de anvergură, lucrează acum independent, între Bucureşti şi Berlin. Publică frecvent studii de istoria artei în reviste din ţară şi din străinătate, iar din 2011 scrie pentru Revista Arta.

Pavel Susara s-a născut în localitatea Bănia, județul Caraș-Severin, în ziua de 29 decembrie 1952 (oficial 04 ianuarie 1953), din părinți țărani, de confesiune ortodoxă. Debutează cu poezie în Almanahul literar 1977, iar editorial în 1996, la Editura Crater, cu volumul de poeme Regula Jocului.

O prevestire care schimbă oamenii. O carte despre cum binele și răul se fac deodată, despre cei simpli, care nu deosebesc dreapta de stânga și despre cei complicați, care se cred aleșii lui Dumnezeu. Despre poveștile care îndreptățesc și nedreptățesc, despre tați și despre Tată, și despre o fiică isteață, care nu lasă povestea să moară.  O carte în care dragostea vine neinvitată, ca oricând și oriunde pe lume. Un roman cu suspans, despre marea aventură a încercării omului de a găsi un rost vieții.

Pentru prima oară în literatura română, un roman care reface realist o pagină din Vechiul Testament: istoria nesupusului profet Iona. O lume colorată, cu personaje din satul lui Iona, de pe corabia pe care călătorește și din cetatea cu sclipiri ca din 1001 de nopți, Ninive. Nu lipsesc monstrul din ape și cei de pe pământ.

Pasiune, muzica si crima in anul de glorie al Bucurestiului interbelic - o poveste de dragoste care a invins timpul! Bucuresti, 1923. In anul unei noi Constitutii, al primului film romanesc si al unei crime care a fascinat imaginatia publicului, Micul Paris era orasul marilor pasiuni si sperante. Pe fundalul unei metropole in plina transformare politica si sociala, viata unei tinere fete se schimba odata cu aparitia celebrului Zavaidoc pe treptele casei sale. Intr-o epoca lipsita de radio, microfon sau discuri autohtone, vocea inconfundabila a artistului rasuna de peste tot, cantand suferinta unui barbat indragostit. El putea fi auzit in localurile pline de fum, in saloanele somptuoase sau in suburbiile animate de acordurile tarafului sau. Zavaidoc nu a fost un simplu cantaret, ci o emblema a unei lumi in stare de orice, aflata la granita dintre traditional si modern.

Avertisment
Parte dintre faptele narate în paginile care urmează se regăsesc în jurnalul inedit al unui personaj care a existat cu adevărat, jurnal care mi-a fost pus la dispoziție de una dintre nepoatele acestuia, doamna Corina G., căreia îi mulțumesc încă o dată. Despre acest jurnal am scris în reviste de specialitate. Cele mai multe pagini ale romanului sunt însă pură invenție. Ele se doresc să ilustreze o epocă agitată din istoria acestor pământuri. (Autorul)

Un bildungsroman, o carte a formării și a cunoașterii de sine, dar și un roman-document al unei epoci zbuciumate din istoria Transilvaniei, acțiunea petrecându-se înainte și după cele două războaie mondiale, când Banatul multietnic, cândva provincie a Imperiului Austro-Ungar, în urma tratatelor semnate, a fost împărțit între cele trei state naționale, Iugoslavia, România și Ungaria. Pe fundalul tulburărilor interne, se schimbă și destinul notarului român Titus, persecutat pe nedrept pentru că a susținut alegerea unui primar de aceeași etnie cu el, în niște vremuri în care cei de la putere uitaseră valorile liberale proclamate de împărat.

Așa după cum pomii pot fi îmbunătățiți printr-un altoi de calitate, și oamenii pot, cu ajutorul dat la vremea potrivită. Altoiul, dragii mei, este o tăietură dureroasă, planta suferă ca și noi, dar își va arăta roadele peste ani! Iar un altoi de calitate nu se poate face, țineți bine minte, copiii mei, decât cu multă dăruire și cu răbdare, în așa fel încât, după ce altoiul reușește, să nu se vadă pe plantă locul în care a fost făcut! Băgați de seamă, între oameni și plante este o mare asemănare! (ȘTEFAN DAMIAN)

În ciuda unui mediu politic ostil și a unei istorii mari potrivnice, notarul Titus își construiește propria istorie mică de învingător și reușește să înfrângă ceea ce pare a fi blestemul destinului său: neputința de a prinde nicăieri rădăcini. Nevoit să renunțe de mai multe ori la tot și să pornească de la zero într-un alt loc al lumii, Titus reușește totuși, de fiecare dată, să se impună în societate, demonstrând forța pe care o are altoiul de calitate pe un portaltoi îndărătnic și că, deși „nu sîntu vremile supt cîrma omului, ci bietul om supt vremi”, tăria de caracter, munca, perseverența și demnitatea sunt cei mai solizi stâlpi pe care omul se poate susține pentru a rămâne mereu în picioare, fără să riște degringolada socio-familială ori chiar descompunerea morală.

Urma altoiului probează astfel complexitatea forței de analiză psi­hologică și filosofică a autorului care antrenează cititorul pe calea introspecției, dar și a extrospecției, prefirându-i conștient și dozat, printre feliile de viață prezentate, informații sociale, istorice, etnografice și culturale esențiale pentru (re)cunoașterea unei epoci. (ALINA HUCAI)

În fiecare zi, topografia pieselor de pe Marea Tablă de Șah se schimba: ceea ce ieri părea un drum fără ieșire, azi era desfundat și practicabil; ceea ce azi era bucurie domoală, îmbrățișare și comunicare mai presus de cuvinte, mâine putea să devină neliniște, bănuială și îndepărtare a unuia de celălalt. Totul avea legătură cu firea schimbătoare a oamenilor, cu stările lor de spirit, cu ambițiile și cu visurile lor, cu credința și cu necredința. Lumea era populată cu suflete mici și cu suflete mari. (ILEANA VIERU)

Nu știu cum reușește Ileana Vieru să ne determine să trăim dorul, nu știu cum ne urcă pe covorul fermecat și ne transportă prin anotimpuri, prin țări, pe munți și pe ape, când la poalele vulcanului Etna cel fumegând, când la malul Mării Moarte și al Mării Roșii, când în străvechiul oraș al nabateenilor, cu peisajul lui marțian, Petra. Însă reușește să ne poarte într-o astfel de călătorie aproape fără să băgăm de seamă că ne identificăm cu personajele create de ea și că trăim povestea odată cu ele. Dar cel mai adesea ne determină să călătorim în sinele nostru, să fim îngăduitori cu imperfecțiunile și cu limitele noastre, fără a deveni leneși sau nepăsători, ne face să înțelegem că durerile, dezamăgirile, din moment ce nu pot fi evitate, trebuie duse, cel puțin, cu demnitate și onoare, păstrându-ne tăria de caracter și, în același timp, iubirea pentru aproapele nostru. (PETRONELA-LUMINIȚA TUCĂ)

Personajele Ilenei Vieru sunt vii, ispititoare, ilustrative pentru a creiona atât portretele feminine, cât și pe cele masculine cu subtilitate, cu dar al narării, care nu este la îndemâna oricui.

Despre soare și furtuni, despre valuri venite din larg, dar și despre bărci de salvare, despre zâmbet, dar și grimasele în ceas de necaz, despre timidități, dar și explozii ale personalității, despre singurătate și strălucirea scenei este vorba în cartea în care personajul central – Sophie – ne spune atât de limpede că „pe Marea Tablă de Șah erau suflete-regi și suflete-regine, suflete-nebuni și suflete-cai și alte feluri de suflete, fiecare jucându-și rolul demn sau meschin, intens sau superficial, în sinceritate sau în minciună, cu mască sau fără mască”. (MENUȚ MAXIMINIAN)

Jaguarii sunt frații vitregi și vitregiți de soartă ai crailor mateini, și din preajma lor nu lipsește Rânji, sora mai mică a Penei Corcodușa. Ei sunt și nu sunt din lumea asta. Trăiesc în Jaguar precum cirivișii în copac. Se răzvrătesc și scot din apatia sa pandemică un întreg cartier, altfel liniștit, ca toate cartierele locuite de oameni-umbre. Dispariția lui Jim, Harcor și Guguloi răscolește amintiri, regrete și patimi ce se învârtejesc într-o sarabandă de mărturii contradictorii, dar mai ales de stranii epifanii. Așa cum săritura plonjorului din Paestum dă naștere apei, saltul mortal al Jaguarilor pare a salva pentru o clipă lumea – înainte ca toți cei aflați în ea să fie prinși în necruțătoarea horă care-i va juca de-a halaripu’.

Îi știu după nume și după porecle. Jim, Harcor și Guguloi. Mie îmi ziceau Rânjita, pe scurt Rânji, că-mi plăcea să mă hlizesc și să râd cu gura pân’ la urechi. Râdeam din orice. Râdeam și de ei, că aveai de ce să râzi. Pe supermașina aia, un Jaguar prăpădit, care mergea, da’ nu mergea decât stând pe loc, și-au dat toate economiile. Vai de economiile lor! A costat, dacă-mi amintesc bine, două sute de dolari. Nici la fier vechi nu mai luau pe ea atâta. Însă era bolidul lor. Jaguarul lor. Adică animal de pradă. Vedeți dumneavoastră, n-ar fi cumpărat un Mercedes sau altceva, că nu li se umflau mușchii decât când ziceau:

— Hai în Jaguar. Astă-seară avem treabă cu Jaguarul.

Cu animalul de pradă, adică. Roșu-arămiu, de la vopseaua scorojită și de la rugină.

„Am pus în cartea asta toată știința mea, toate căutările și înțelegerile mele din ultimii ani – mulți, de studiu, și mai puțini, dar foarte intenși, de practică terapeutică (am lucrat cu aproape o mie de oameni în taberele și atelierele mele), dar și munca mea cu mine din tot acest timp. Nu pretind că înțelegerile mele sînt cele adevărate sau că ce a funcționat pentru mine și oamenii cu care am lucrat poate funcționa și pentru tine. Nu sînt un guru și, te rog, oricine ai fi, cititorule, ia cu beneficiu de inventar tot ce vei găsi în cartea asta. Îndoiește‑te, verifică cu tine, în interiorul tău, dacă ți se potrivește ce citești. E în regulă dacă nu. Peste ani, toate astea ar putea suna oricum altfel, datorită modului în care înțelegem, studiem, descoperim lucrul cu psihicul uman – iar eu știu că pot greși acum sau avea înțelegeri parțiale, însă mai știu și că, așa cum sînt, înțelegerile mele pot ajuta pe cineva, poate chiar pe tine, să nu te mai simți singur, defect, de nereparat. Sper ca, la finalul acestei cărți, prin crăpăturile ființei tale să intre lumina despre care vorbește Cohen și să simți că nu e nimic fundamental în neregulă  cu tine sau cu lumea, așa cum zice titlul acestei cărți. 
Am scris cu multă iubire și multă compasiune cartea asta: în primul rînd pentru mine, apoi pentru fiecare om care o va citi, pentru istoricul lui personal, mai mult sau mai puțin traumatic, pentru greul pe care îl duce în spate, pentru adaptările și strategiile la care a fost nevoit să recurgă pentru a supraviețui. Și cu multă încredere în viață și în capacitatea noastră umană de a ne regenera, de a fi bine, de a continua să creștem.“- Petronela Rotar

Un roman incorect politic

Încă din prima zi după ce s-a întors din Canada, Doru Ciocanu a venit să protesteze în fața Ambasadei Rusiei, iar acolo, în timp ce stăteam cu pancarte în mâini, mi-a povestit că scrie un roman. Între timp, l-a terminat.

De la Tatiana Țîbuleac și Valentina Șcerbani încoace, nu am citit nimic mai captivant și mai fluent. Personajul principal e chiar Doru Ciocanu. Utopia, parabola, romanul politic, romanul picaresc, romanul SF, autobiografia, romanul realist își dau mâna în acest roman pur și simplu tulburător. Un roman despre identitate, tranziție, despre visul canadian și cel moldovenesc, despre devenire, prietenie, nostalgie, dor, dragoste, fidelitate, nu poate fi decât un roman despre noi. Noi, cititorii lui.

Cred că e cea mai bună carte a lui Doru Ciocanu și una dintre marile cărți ale literaturii noastre contemporane. Începând cu acest roman, Doru Ciocanu devine un mare scriitor. Un roman cu adevărat răvășitor.” (Dumitru Crudu)