Literatură română contemporană

Tatiana Țîbuleac revine, în forță, într-un alt context și la un alt nivel, la tema maternă, a copilului iubit/neiubit, a consecințelor tragice ale „neiubirii“, a remușcării, într-o carte la fel de tulburătoare ca și Vara în care mama a avut ochii verzi. Orfana care descoperă un Chișinău multicultural a fost înfiată dintr-un orfelinat sătesc de o femeie singură și ambițioasă, care vrea să-i ofere un viitor prosper ori poate cumpărată ca mână de lucru și exploatată la fel de nemilos ca în romanele lui Dickens? Întrebările te urmăresc și după lectura pasionantă a acestui roman de formație a unei fete care crește între două limbi și două culturi, în anii când se schimbă frontierele și sistemele politice. Grădina de sticlă reconfirmă intrarea în literatura de azi a unei scriitoare pe cât de talentate, pe atât de inteligente, care știe să alieze cruzimea observației și compasiunea față de suferință, scoțând la iveală tragedia destinelor și frumusețea vieții. (Gabriela Adameșteanu)

Tatiana Țîbuleac e o povestașă paradoxală. Ea știe, ca foarte puține scriitoare române contemporane, că „o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate“. Mai știe că atunci când exiști „între coastele moi și fermecate ale poveștii“, adică între povestitor și eroul povestirii, ajungi să te împaci „cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările“. Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi Tatiana Țîbuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectivă fragil-masculină, în noul său roman ea povestește o lume aflată pe granița mișcătoare dintre coagulare și dezagregare, dintre Rusia și Europa, dintre luptă și fatalitate. Grădina de sticlă este, în mai multe feluri, romanul unei întregi generații feminine și al unei povestitoare pe cât de autentice, pe atât de surprinzătoare. (Simona Sora)

Nina Trifan este o autoare de origine română, stabilită în Canada din anul 2001. În România, a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti, cu o licenţă în Română-Engleză şi una în Comunicare şi Relaţii Publice. Este absolventă a Programului Româno-Canadian ROCA Executive MBA şi a urmat un program de Creative Writing la Universitatea din Toronto, School of Continuing Studies (SCS). Nina locuieşte în Toronto cu soţul şi fiul ei. E fascinată de cuvinte, de flamenco şi de plajele cu nisip auriu.

„Ţara care trăieşte în mine de Nina Trifan explorează nuanţele, dislocarea, triumfurile şi provocările imigraţiei, ale maternităţii şi ale relaţiilor. Evocativă şi onestă, cartea urmăreşte viaţa Anei Sala, care părăseşte România pentru Canada, se întoarce pentru o scurtă perioadă pentru a avea grijă de mama ei bolnavă, împreună cu fiul ei de zece ani, Matthew, doar ca să plece apoi din nou. Romanul explorează căsnicia ei cu Keeran, prietenia cu Katarina şi dragostea pentru cuvinte.“ – Dr. Ranjini George, autor al cărţii Through My Mother’s Window: Emirati Women Tell their Stories and Recipes.

,,Cred într-o prietenie ca o mare dragoste venită atunci când nu o aștepți. Cred într-o prietenie în care îți poți povesti viața atunci când credeai că n-o s-o mai faci. Cred într-o prietenie plină de umor, de tandrețe și durere, pe drumul spre Marele Gif, cu gândul la lucrurile mărunte din care se compune o viață. Tocător. Înot. Familie. Război. Iubire. Lubeniță. Frică. Portocale. Două femei care nu s-au născut surori, dar pentru care cu siguranță e nevoie să inventăm un cuvânt. Scrisorile lor traversează istoria și recompun o geografie intimidantă a femininului. O prietenie care naște o asemenea carte mă face geloasă, mă obligă să-mi vizitez anxietățile, mă trimite acolo unde închisesem în mine uși. Sunt vie, îmi spun. Respir. Am mâinile roșii ale unui lung șir de femei. Ce șmecherie! Citesc și știu că în seara asta, după ani lungi de secetă, în sfârșit îmi voi râde și-mi voi plânge toată inima.” Lavinia Bălulescu 

”Au ajuns în centrul unui oraș în care ard, aruncate unele peste altele în mormane imense, tot felul de cărți, reviste, hârtii.” Mai derulă aşa, pagină după pagină, dar i se părea că se derulează pe sine, într-un gol ce-şi deschidea tentaculele, simțindu-i răsuflarea sepulcrală. Închise dintr-odată toate paginile. Deschise un document Word, îl salvă pe ecran cu un titlu derizoriu, îşi încordă muşchii, îşi mişcă degetele, închise şi deschise ochii şi se apucă să tasteze cuvinte aiurea.

Ce-i, de fapt, romanul de față? Nimic altceva decât un abonament pe ruta Iași–Paris și retur, străbătută cu o cursă a companiei Littérature Air. În numele întregului echipaj, comandantul vă urează bun venit la bord! Deoarece nu sunt excluse turbulențele pe parcursul zborului-lectură, vă rugăm să mențineți centurile de siguranță atașate și scaunele în poziție confortabilă! Un serviciu complet la bord le va fi oferit tuturor pasagerilor.

„O performanță de construcție narativă, mai cu seamă în condițiile unei scriituri aparte, proprie prozatorului – una infinit dantelată în ping-pongul ironie-umor-satiră și retur.

Romanul urmărește simultan trei destine. Pe de o parte, soarta a doi ieșeni, celebrități româno-pariziene de la începutul secolului XX. Guillaume (Wilhelm-Willimuță) Silberstein e un mare marochiner parizian, cel care «a făcut din femei regine» grație poșetelor din piele de crocodil (sau de șopârlă, când nu se putea altfel). Bernard Natan (Nahum Tanenzapf) e producător de film, patron al casei Pathé, ajunsă la faimă enormă grație aducerii în Europa a filmelor de animație americane și ecranizării unor mari opere literare. Al treilea personaj principal, contemporan cititorului, e Zinel, racolat de Clanul Campionilor și «școlit» ca șuț de primă clasă la Paris.

Prin roman circulă încontinuu, printre personaje și prin timp, și un valizoi deosebit de urât și de ponosit, pierdut, aruncat, furat, regăsit, în care se află o arhivă de mărunțișuri cu valoare strict personală. Valizoiul este un obiect memorabil, care ilustrează în felurite situații deviza familiei Silberstein: «Ieși din ghetou, dar rămâi în valiză». Porunca moștenită de acasă încorporează o sumă de stereotipuri benigne despre evreul retras, prudent, rezilient, dar și inventiv, creativ, pasionat. La antipod, Natan ilustrează cealaltă tipologie: evreul artist, cu simțul ascensiunii frenetice, inteligent peste limitele înțelepciunii. Miezul acesta de reflecție sapiențială, țesut atent de Cătălin Mihuleac, se transmite cititorului pas cu pas, dispersat subtil în mici bule de afectivitate.

Dincolo de materialul istoric real și de ficțiunea întregitoare, cartea are la bază o listă clară de pledoarii de ordin moral: despre toleranță, bine și rău, dreptate, singurătate și fragilitate.“ — TANIA RADU

"Povestirile lui Cesar Leofu" este un roman scris de Gabriel Chifu, aparut prima dată în 2002 la Editura Cartea Românească.

Miza de prozator a lui Gabriel Chifu e să ţintească dincolo de jocul pur literar, spre o reflecție serioasă asupra lumii. In acest echilibru dintre literatură (ca domeniu al jocului) și depoziție (ca document asupra timpului), prozatorul e pe deplin conştient că depoziția, act grav, major, nu are valoare fără recursul la instrumentele profesiei, arta de a se juca, de care numai amatorii cred că se pot dispensa.

O voce gravă se aude în aceste pagini ce sunt fantezie, reflecție și depoziție. VASILE POPOVICI, 2024

Câştigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2024

Romanul Iacov reconstituie destinul inginerului minier Iacov Bitoleanu, unul dintre numeroșii români cărora regimul comunist le-a marcat tragic viața. Într-o societate totalitară, ostilă și nedreaptă, el devine victima represiunii politice și persecuției Securității, pierzându-și nu doar locul de muncă și familia, ci și identitatea. Faptul acesta reliefează vulnerabilitatea omului, în general, la presiunile politice și sociale, fragilitatea psihicului uman în fața adversităților. Firul narativ explorează, în principal, tema luptei interioare și a căutării identității în contextul societății comuniste opresive și al societății în tranziție, de după decembrie 1989, insensibilă la zbaterile sufletești și nevoile esențiale ale individului, și oglindește mediul minier cenușiu al Văii Jiului, precum și atmosfera parțial colorată a satului oltenesc. Narațiunea în sine este o ficțiune, însă toate personajele sunt reale (din fericire, unele încă trăiesc), iar majoritatea întâmplărilor descrise s-au petrecut aievea. La o parte dintre acestea am fost eu însumi martor sau participant. - Corneliu Victor Drăghici

Mirona Runcu, o fată frumoasă, inteligentă, sensibilă, independentă şi emancipată, este îndrăgostită de un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă, la rândul lui inteligent şi fermecător, dar însurat, așadar inaccesibil.

Aparţinând unei familii înstărite, Mirona pleacă la Paris ca să studieze dreptul. În plus, tânăra vrea să devină scriitoare. Narator şi, în acelaşi timp, personaj al propriei cărți, ea trăieşte deopotrivă în realitatea Bucureştiului şi a Parisului din anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Roman scris cu vervă şi cu sensibilitate feminină, Cartea Mironei prezintă imaginea unei epoci istorice tulburate de mari prefaceri, în care o fată idealistă îşi caută drumul, crezând cu încăpăţânare în destinul ei de scriitoare.

Aveti in palme o carte in care veti descoperi o mica parabola - despre o parte din ceea ce ne face in fiecare zi mai umani. Este o poveste despre orgolii, infatuare, dezamagiri, lasitate, chiar esecuri si tot felul de slabiciuni omenesti. In acelasi timp este si despre dragoste, aspiratii sau visuri, emotii sau sentimente care inalta, determinandu-ne sa ne dorim a fi mai buni. Uneori chiar ne reuseste.

„Totul începe cu o venerabilă casă cu marchiză de pe malul Dunării, din Galaţi, în care două fete îşi petrec copilăria. O casă care ascunde un mister, pentru că nu au acces decât la o parte a ei. Când una dintre ele moşteneşte cealaltă jumătate de casă, începe o poveste fascinantă, plină de taine şi de întâmplări neaşteptate, care leagă trecutul de prezent. Pe un perete din sufrageria casei se află, la început, înşirate zeci de portrete care ulterior vor fi aduse la viaţă în roman. Refăcând istoria unei familii de-a lungul unui veac, din Belle Époque până în cotidianul corporatist, cu biografii feminine pline de iubiri, împlinite sau nu, de dramatism şi de demnitate, Simona Antonescu reuşeşte să îşi captiveze cititorul strecurându-i sentimentul că prezentul nu e numai ceea ce se întâmplă sub ochii noştri, ci şi ceea ce s-a întâmplat cândva, într-o legătură de cauzalitate, iar trecutul conţine în el posibilitatea prezentului. În umbra ei este o carte marca Simona Antonescu, plină de suspans, de intrigi alambicate, ce par a se prelungi de la o generaţie la alta, dar şi încărcată de nostalgie, ce revigorează cu mult farmec adevărul unei lumi pe care cititorul o simte vie, seducătoare, încărcată, până la ultima pagină, de mister.” (Bogdan Creţu)

În romanul Blestemul podului, autoarea reușește să surprindă suferințele oamenilor simpli – țărani, soldați – aruncați în iureșul evenimentelor istorice din perioada Celui de-al Doilea Război Mondial. Decis de oamenii politici ai vremii, în pofida dorinței fundamentale a celor implicați de a trăi în pace, fiecare după puterile și priceperea sa, conflictul mondial, de neînțeles pentru aceștia, duce, implacabil, la distrugere și la moarte. Eroismul este resemantizat în cartea de debut a Mădălinei Tanasă: cei care au puterea de a supraviețui, cu demnitate, în condiții-limită, ajutându-i pe cei din jur fără surle și tobe, sunt adevărații eroi. Descoperim un talent surpinzător în descrirerea nudă a scenelor de luptă, iar elementele vizuale pregnante și dialogurile firești fac din romanul de față un posibil scenariu de film. – CS I dr. Gabriela Haja, Director Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iași.

Intr-un Bucuresti aflat sub presiunea schimbarilor, un tanar care urmeaza fara convingere o cariera intr-o multinationala si o arhitecta intoarsa in tara pentru a reinnoda legaturi cu locul din care familia sa a fost alungata din motive politice pornesc in cautarea unui cuplu disparut in timpul represiunii din perioada instaurarii comunismului in Romania. O carte in care se impletesc ironia la adresa sistemului corporatist si nostalgia unei lumi strivite de istorie. O declaratie de iubire la adresa unui oras care poate ca nu exista decat in cuvinte...

The International Dublin Literary Award 2024

Los Angeles Times Book Prize for Fiction 2023

„Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând.“ — GABRIEL LIICEANU

Trandafirul de la Eleusis este al treilea volum de „romane metafizice”, continuând Îngerul de pe autostradă (ediția a doua, Editura Vremea, 2023) și Îmblânzitorul de licurici (Editura Vremea, 2023). Cele 24 texte abordează teme-cheie ale destinului uman, în general, și ale istoriei recente românești, în special: memoria, mistica, eroismul solitar, exilul, interbelicul, iubirea. Proza lui Serenus se înscrie în tradiția literaturii de „trezire”, ai cărei exponenți magistrali sunt Baudelaire, Huysmans, Mihail Bulgakov, Dino Buzzati, Giovanni Papini, Herman Hesse, Michel Tournier.

Din Cuprins: Greierii lui Platon, Trandafirul de la Eleusis, Minotaura, Stigmatele iubirii, Requiem pentru Sancho Panza, Eriniile, Femeia manuscris, Degetele Papei Formosus, O viziune a raiului.

Apar în această antologie o mulțime de haine: noi și vechi, păstrate cu grijă, purtate până au devenit cârpe, rochii de zi și de seară, extravagante și banale, din stofe deosebite, absolut superbe, rochițe de grădiniță și fuste de atlas. Apoi mai găsiți o cămașă de alăptat și una bărbătească, fără guler, o vestă antiglonț, o cămașă vărgată a unui deținut de la Dachau, un costum galben de livrator Glovo, un body din mătase neagră și o cravată verde, o geacă mov, o pereche de pantofi de damă, cu toc ascuțit, de zece, pufoaice, echipamente montane, o pălăriuță dhaka topi, niște ciorapi Burberry cu găuri, o pereche de pantaloni scurți, tot felul de blugi și un pulover roșu, dar și pălării, șepci, ochelari, niște șoșoni cu bot de vulpe, un inel cu moldavit, ochelari, chiar capacul obiectivului unui aparat de fotografi at. Toate sunt legate de cele mai diverse aspecte ale vieții: relații interumane, politică, istorie, antropologie. Părtașe la suferință, dar și la bucurii, haine salvatoare și haine care îți pun viața în pericol, sunt parte a identității noastre.

Diana Iepure

Colecția „Se poartă cartea“

Purtăm în noi cărțile pe care le iubim și care ne-au modelat, de-a lungul timpului, viziunea asupra lumii. Colecția „Se poartă cartea“ mizează pe puterea transformatoare a lecturii și ne invită să privim lumea prin filtrul modei, construind un fel de garderobă livrescă, văzută din perspectiva literaturii și a nonficțiunii.

Adrian Scrimint este un iconoclast de anvergura europeana al romanului romanesc de secol XXI. Romanul sau, Balet la Kosovo, se afla la intersectia lui Adio, arme (Hemingway) si Nimic nou pe frontul de vest (Erich Maria Remarque) proiectat in anul 1999 al zbuciumatului veac pe care il traim. Ei bine, imaginati-va un Petruska a lui Stravinsky care este Jovan Bilic, visand sa fie un Nijinsky in acest secol, intru impacarea crucificarii dintr-un razboi nationalist european cu destinul unui balerin. Romanul este o sinteza minunata intre un thriller, un jurnal de front si un roman psihologic. Stilul este cvasicinematografic, dinamic si cu surprinzatoare flash-uri asupra realitatii de secol XXI. Se citeste cu sufletul la gura si se poate "consuma" intr-o zi si o noapte. Ca apoi sa mai fie citit o data, si inca o data, si inca o data... meditand asupra mortii si vietii, asupra mediocritatii si geniului, asupra conditiei umane a artistului adevarat, precum Jovan Bilic care refuza sa moara pentru o cauza care nu este destinul sau. Adrian Scrimint este, asa cred, Jovan Bilic. - Leonard Oprea

Poveștile încapsulate în noi ies la iveală în momentele de răscruce ale existenței. Atunci anamneza, introspecția sau visele ne ghidează către pieile identitare pe care credem că le-am lepădat de-a lungul cărărilor sinuoase ale devenirii noastre. Privindu-le cu atenție, de la o anumită distanță critică, înțelegem că fiecare a avut un rol în construcția chipului pe care-l purtăm în prezent. Cartea semnată de Anița Vulcan Grigoriu surprinde treptele și pragurile unui destin, care adună laolaltă firele vieții unui personaj (fata cu alunița) și ale unei comunități (din Țara Pădurilor Albe). Sensul ultim al acestui Bildungsroman este acela că nu suntem niciodată doar individualități, ci părți dintr-un întreg, unite prin sentimentul apartenenței la un loc și o istorie anume. Felul în care deconstruiește și reconstruiește autoarea tradiții, practici și comportamente colective din universul arhaic și mereu nou al tărâmului copilăriei atestă credința că viața nu poate începe fără o întoarcere autentică înspre rădăcinile zborului. Darul de a naște este primit simultan cu cel de a renaște înspre cel ce ai fost dintotdeauna plăsmuit să fii. Iar dragostea, ce nu poate fi nicicând explicată pe deplin, este liantul care lămurește și străluminează totul. - Cristina Bogdan

„Schiop propune un personaj ingenuu, homosexual, complexat, inhibat, (semi-)ratat social. Textul său este un fel de proces-verbal al unui grup. Reţinem neapărat faptul că acest grup, alcătuit în bună parte din oameni obsedaţi de carte şi dependenţi de spleen intelectual, are drept scop evident violentarea tuturor prejudecăţilor despre cultura înaltă.
Tinerii din povestea lui Schiop îşi varsă amarul reinventând un limbaj al filozofiei «de stradă». Ei fac parte din acea generaţie care a fost hipnotizată de subcultura înaltă a anilor ’90: Nirvana şi cam tot ce mişca prin Seattle, Suede, BUG Mafia etc. Ei bine, se produce un melanj lingvistic pe alocuri irezistibil, uneori prea artificial, între hermeneutica suspiciunii tip Baudrillard şi revelaţii subculturale tip Tataee. Acest argou este principalul pariu al lui Adrian Schiop.” (C. Rogozanu)

Virgil Lepară, orfan și fără prea multe perspective în timpul regimului comunist, își găsește locul și, într-un fel, o familie în structurile Securității. Avansează rapid pe treptele ierarhice și ajunge colonel într-un departament de elită care se ocupă cu suprimarea fizică a persoanelor indezirabile pentru Ceaușescu. Doar că, imediat după revoluție, printr-un concurs de împrejurări, devine singurul deconspirat și este judecat și condamnat la închisoare pentru crimele lui. Iese din închisoare după douăzeci de ani, timp în care și-a pierdut nevasta și toată averea, dar află cu surprindere că un binefăcător din cadrul serviciilor a avut grijă să îi asigure tot ce are nevoie într-un azil de lux din capitală. Astfel, proaspăt pensionar special, nu are altceva de făcut decât să își trăiască libertatea nou-dobândită și confortabilă. Totuși, beneficiile vin cu un cost, astfel că, într-o Românie modernă și europeană, depinde în continuare de toanele și mașinațiunile agenților din servicii. Totodată, relațiile nou-închegate, cu oameni aparent simpli, îl pun în situația de a-și rememora vechea viață, iar cea mai odioasă crimă a lui pare să îl ajungă din urmă și să îi pună în pericol existența. Un roman în care Radu Aldulescu scoate la lumină părțile cele mai sumbre ale trecutului nostru comunist, dar și legăturile încă prezente și incredibilele compromisuri sociopolitice cunoscute sau ascunse.

În țara aceasta a fost mult prea ades cultivată neîncrederea în puterile de creație, în cutumele de viețuire morală și spirituală ale ei. Au fost puse pe tapet ,,toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ...” (Eminescu), rele ale tuturor oamenilor din această lume, ca fiind doar ale noastre și numai ale noastre. Au fost ridicate la nivel național derapaje care aparțineau unor structuri individuale sau unor contexte istorice particulare. Ne-a fost negată valoarea trăsăturii celei mai semnificative care, în grila unui Salvador de Madariaga, definește un popor, pe care eu o socotesc a fi omenia, reacția la suferința, la necazul aproapelui. Trăsătură de profundă valoare transcendentală, probată în viețuirea seculară a românilor. Blegi și blânzi până la Dumnezeu cu alții, răi, indiferenți și neîngăduitori cu ai noștri. Pe drept și pe nedrept. Cu o trufie, cu un dispreț și cinism autodevoratoare, iscate nu din spiritul critic, ci dintr-un snobism și o egolatrie care fac ca valorile noastre să aibă nevoie mereu de recunoașterile de aiurea. (HORIA BĂDESCU)

Care acasă îți aduce fericirea? Ori de câte ori revine pe Aleea Zorilor, Andrei Crăciun ne deschide ușa către o lume magică, pe care o reclădește din câteva tușe și o repopulează cu povești și personaje inegalabile. Totul, cu singura privire posibilă, cea a copilului, mereu plină de uimire, naivitate, cruzime, curiozitate, franchețe, însetată să descopere viața, privirea care poate transforma banalul în fabulos într-o clipită.

Reputata prozatoare Alexandra Târziu revine în literatura română cu acest volum de proze scurte (unele dintre ele foarte, foarte scurte) în linia celor care au consacrat-o cu mulți ani în urmă.  Sunt texte scurte, „dubitative”, dar intense, apropiate de literatura absurdului, totuși, cu o pregnantă ancorare în realitate, care cu siguranță vor face senzație și nu vor trece neobservate.

Doinel Tronaru

Violeta Berea e o prozatoare cu scoala vietii, care a dezvatat-o de iluzii, brizbrizuri si floricele. Scrisul ei e aproape brutal, acolo, in adanc, unde ajungi vrand-nevrand. Priveste lumea si o descrie la rece, exact, fara sa mangaie, sa apere, sa scuze. Niciun personaj al ei nu scapa vivisectiei. Cand o citesti, e ca si cum ai trage aer in piept si te-ai scufunda intr-o apa tulbure, unde fojgaie viata, calauzit de un alien. - Florin Iaru

Delia Hugel reconstituie, cu minutiozitate si o doza de umor negru, universul Aradului contemporan, infuzandu-l cu extraordinar: o colectie de personaje usor de recunoscut (gospodina, vecina bagacioasa, adolescenta nesigura, sotia neapreciata), carora autoarea le confera personalitate si pe care le arunca in cele mai neasteptate situatii: bani picati din cer, daruri blestemate, secrete de familie, pofte insatiabile, nimic nu e prea mult in aceasta carte delicioasa. - Cristina Chira

Ce inseamna viata adevarata? Mit sau fatalitate, scenariu tragic, fericiri cu termen de valabilitate sau triumf al derizoriului, propaganda a mintii noastre sau pur si simplu oglinda intoarsa? Vesele si triste, tragicomice, alteori cinematografice, scurtmetrajele lui Ciprian Macesaru au realismul lor dur si metaforizant, stampilat cu magie cat sa suporte pagina. - Marius Mihet

Acest roman al Antoanetei Zaharia este o demonstratie de virtuozitate si in folosirea teodolitului pentru intabulari planetare, si a microscopului adus la firul ierbii. De la distanta, personajele sunt o increngatura de lunatici. De alaturi, ori dinauntru, se privesc cu duiosie, (supra)vietuind si ele ca tot omul. Joc de roluri minutios, performant, asa cum il puteti vedea si pe cel al actritei Antoaneta Zaharia, serile, la Odeon. - Doru Mares

Memoria lumii se pastreaza prin povestile spuse de oameni. Viata mea in 1984 e una dintre aceste povesti care vor ramane in timp sa le spuna si generatiilor viitoare cum a fost viata oamenilor obisnuiti sub comunism. Iar Gelu Diaconu e un povestas care scrie istoria impreuna cu noi. De neratat. - Cristian Fulas

Mâța Vinerii este un roman în registru fantastic despre bucătăria vrăjitorilor bucureșteni. Cărăbușii prăjiți, plăcintele de trandafiri, elixirele de iubire sau lichiorul formicosus sunt numai câteva dintre cele douăzeci și una de mixturi vrăjite, inventate de o adolescentă cu nume secret. O narațiune cu poveste fermă și cu final surprinzător. Romanul este cel de-al doilea din trilogia fanariotă a Doinei Ruști.

„Îi plăceau supele, drese cu caşcaval tăiat mărunt, primit de la Braşov, de la Popazu, câte-o roată întreagă, alăturea de o lădiţă cu cincizeci de sticle de borviz. Şi vă dau cuvântul că nu l-am văzut bându-şi ocaua zilnică altfel decât aşa, înjumătăţită cu apă, şpriţer, cum se zice acum. Îşi turna la friptură, pe care-o voia bine rumenită, şi nu o dată s-a amestecat printre slugi, la bucătărie, dându-le la o parte dacă i se părea că au întors-o prea repede sau nu i-au zdrobit de-ajuns de mult piper deasupra. Îl întindea cu degetele în lungul cărnii fără să se uite măcar, căci ştia şi singur unde-i mai fraged muşchiul de berbec şi unde-i trebuie-nteţit gustul, picura ulei spălat cu vin alb şi-l apuca iarăşi în palme, domolindu-l. Nu încetam să mă minunez de îndemânarea lui şi cred că-i plăcea şi lui să fie văzut aşa, în toiul trebii, căci începea să îngâne un fel de cântec de leagăn, ceva de demult şi de altundeva, niciodată nu mi-am dat seama, şi din când în când trăgea cu ochiul spre mine şi-mi zicea «pe-aici nu se prea ştie socoteala îmbucăturii sănătoase, mai mult ştevie pe grătar», iar eu, nedus în lume, mă amuzam, căci mi se părea că-i numai o vorbă dintr-ale domnului Pann.”