Literatură română contemporană

O poveste cam ciudata si alte doua povestiri. Editia a II-a Horatiu Malaele este un artist cu adevarat complet, care stapaneste in egala masura emotia, cuvantul si linia, transformand cu usurinta coala de hartie intr-o scena in care ideile sale au rolul principal. Astfel, cartile sale sunt un adevarat spectacol, pe care cititorii sunt invitati sa-l traiasca pagina cu pagina.

Horatiu Malaele este un artist cu adevarat complet, care stapaneste in egala masura emotia, cuvantul si linia, transformand cu usurinta coala de hartie intr-o scena in care ideile sale au rolul principal. Astfel, cartile sale sunt un adevarat spectacol, pe care cititorii sunt invitati sa-l traiasca pagina cu pagina.

Tehomirul lui Horațiu Mălăele este o lume în care legendele prind viață, unde semnele nefaste și evenimentele miraculoase anunță prefacerile dureroase prin care vor trece sătenii atunci când Istoria neîndurătoare le va bate la poartă, aducând schimbări și suferință. În acest sat îngropat între dealuri și tradiții, prezența fantasticului este singurul lucru care îi mai poate face pe oameni să uite de răul cel mare, lacom și nevăzut, ce stă la pândă, cu ochii pe pământurile lor.

În peisajul literaturii române Dublu autoportret este o carte unică în felul ei, o cruciadă a inocenților. Paginile ei pot fi citite ca un jurnal în care stările lăuntrice și descrierile detaliate ale lumii înconjurătoare alternează, ca o reconstituire istorică a Revoluției, atât de necesară unei memorii colective înțesate de ambiguități, ca o meditație asupra istoriei ori, de ce nu, ca un roman de acțiune. La aceasta se adaugă modul inimitabil cu care Varujan Vosganian ne-a obișnuit încă din Cartea șoaptelor de a desluși simboluri și de a le aduce printre noi. Deși evenimentele sunt relatate la persoana întâi, ar fi prea puțin să spunem că e o carte autobiografică. Fiecare dintre cei ce au supraviețuit se va putea regăsi, într-un fel sau altul, printre protagoniști. De fapt, adevăratul personaj este poporul român aflat în căutarea propriului destin. Și poate că, într-o bună zi, se va considera incompletă o istorie a Revoluției române care nu va include în conținutul ei pagini din această carte.

„Stabilitatea este o iluzie care se clatină la primul eșec”, pare să spună o voce încă de la începutul cărții. Însă din perspectiva cui e eșecul: a mea sau a societății? Roman al deformării și al căutării identității, al explorării sinelui și al descoperirii lumii cu și prin ceilalți, La fel ca mine înfățișează povestea Tinei, o tânără care, după ce rămâne fără locul de muncă și fără relația cu Vlad, pornește în drumul a ceea ce pare să fie (re)devenirea sa, reluând legături din trecut și înnodând altele noi. Construit cu o perspectivă narativă ingenioasă ce presupune viraje bruște și amplasat într-un context social complex, romanul induce ideea asumării și acceptării identității întâi față de sine și apoi față de o societate plină de prejudecăți ostile.

În plin Război Rece, doi români fugiți din țară ajung în mijlocul deșertului algerian, unde primesc o misiune importantă: să participe la pregătirea unor teste nucleare subterane desfășurate de armata franceză. Cei doi sunt martori ai unei detonări în timpul căreia o galerie cedează, iar gazele radioactive scapă la suprafață. Pe lângă aspra climă sahariană, românii au de înfruntat și alte pericole. Printre contractorii civili umblă zvonuri ciudate despre experimente care-și propun deschiderea unor găuri de vierme, accesarea unor tuneluri prin timp și spațiu, iar din fascinația pe care o sădesc asemenea teorii în cei prea temerari se pot naște primejdii inimaginabile. Totodată, există oameni care de sute de ani își duc zilele în deșert, iar cultivarea unei relații cordiale cu ei se dovedește a fi o provocare pentru europeni. Deși atât de multe lucruri îi separă, militarii francezi, fugarii români și beduinii arabi găsesc ceva ce-i unește: umanitatea. Vor purta războaie, vor urî, vor face experimente nebunești, dar, pe lângă toate acestea, vor țese și povești de dragoste. Și, orice ar face, își vor căuta neîncetat locul și menirea. Unii dintre ei le vor găsi.

„Sara este o carte încântătoare, îndeosebi prin amestecul de realism al detaliilor, ca în naturile moarte ale flamanzilor, şi de fantezie barocă, marquesiană, prin extraordinara calitate artistică a scriiturii.” (Nicolae Manolescu)

Retroversiuni este scena de pe care douăzeci și șase de scriitoare oferă douăzeci și șase de contraargumente convingătoare celor care susțin că literatura română contemporană este neofertantă și că proza scrisă de femei nu este la fel de puternică precum cea a bărbaților. -- Victor COBUZ

Ne vedem la capătul poveștilor. Cel mai recent roman al lui Marian Coman se deschide cu cea mai veche istorie din lume: una de iubire. Într-un prezent apropiat, Alex te trage în povestea lui și a Adei. Nu-ți lasă vreme să te înduioșezi, căci, curând, descoperi că-ți relatează ultima lor zi împreună. În paralel, îl întâlnești pe Manu, care te lasă să pătrunzi în intimitatea gândurilor sale de scriitor aflat în plină criză creativă.

Un playlist pentru Timișoara de pretutindeni. „Ne plac poveștile pentru că viața fiecăruia dintre noi seamănă cu una dintre ele. Sau cu mai multe“ ne spune, la un moment dat, unul dintre personajele cărora scriitorul le dă glas în Punk requiem, un soi de prequel al Povestirilor din garaj.

„Spațiul în care se mișcă personajele lui Cosmin Leucuța e populat în permanență de evenimente și situații care transformă brusc banalul într-o excursie insolită prin realitatea imediată. Ai tot timpul senzația că asiști la o plimbare sau un dialog care se încarcă gradual ca o armă și, din clipă în clipă, urmează ca cineva să apese trăgaciul. Când Leucuța are două personaje angajate într-un dialog (la fel ca într-un film de Tarantino) știe să scoată la iveală cu talent toată nebunia obișnuită a lumii și să o povestească prin cuvintele acestora, colecționând anomaliile ca într-un insectar. Citind aceste povestiri putem să înțelegem parcă mai bine că viața e un lung șir de simptome mai vesele sau mai triste care nu fac decât să ne anunțe degradarea și sfârșitul.“ — BOGDAN RĂILEANU

„Calitatea cea mai importantă a scriitorului Cosmin Leucuța, în acest volum de proză scurtă, este intensitatea vizuală a stilului său – a little bit country, a little bit rock’n’roll. Ochiul cinematografic alunecă între imaginile suave ale nostalgiei și sălbăticia realității, între începutul domol și finalul fulminant, între ceea ce este aparent și ceea ce este semnificativ. Locurile și întâmplările care alcătuiesc povestirile din volum sunt anume create pentru a pune o presiune uriașă pe umerii personajelor care, de cele mai multe ori, ajung în ipostaze tragice (mai mici sau mai mari), aceleași prin care am trecut cu toții sau am putea trece cândva. Și mai cred că sunt situații pe care autorul, într-un fel sau altul, le-a trăit deja. Măcar sufletește.“ — CRISTIAN VICOL

Cartea de faţă pleacă de la obiceiul multora de-a crede tot ce li se spune şi li se arată: un borcănel plin cu un lichid miraculos, o posibilitate de îmbogăţire urgentă, o conspiraţie menită să ne facă robii unei puteri malefice, o carte doldora de aberaţii prezentate drept adevăruri ştiinţifice. Peste tot în lume, nu doar în România, fluviul credulităţii are trei afluenţi: sărăcia, boala şi disperarea. Oamenii care se scaldă în apele lor văd o barcă de salvare în orice frunză plutind la întâmplare. Buna informare pierde teren în faţa deznădejdii. A spaimei. A indigenţei. Şi chiar dacă nu toţi cei înfăţişaţi în cele patru capitole ale cărţii sunt şarlatani, cu toţii profită de naivitatea altora, de neputinţa celor mai săraci cu şcoala de-a deosebi adevărul de scorneală. Unul încearcă să convingă lumea că dacii i-au învăţat latină pe romani, altul susţine că plata cu cardul te face ostaticul tehnologic al lui Bill Gates. Unul crede că virusul SARS-COV 2 dispare după o gură de ţuică, altul îi neagă existenţa. Unul înfiinţează o academie de slăbit, altul ştie că festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Londra conţine indicii la vederea cărora secta care ne controlează pe toţi primeşte undă verde să pună gheara pe planetă. Unul acreditează teza că Isus s-a născut în Ardeal, altul exaltă virtuţile curative ale argilei albastre.

Din toate aceste motive, Vitrina cu şarlatani este o încercare de repunere în drepturi a discernământului. A informării corecte, din surse credibile. A recursului la argument şi la logică.

„Cum îl văd, îl aud și-l citesc eu pe Emilian Galaicu-Păun? Ca pe un, prin menire, scriptor, scrib, copist monastic, cu inluminuri, dar și ca pe un akakievician și bacovian, căruia vremurile „i-au dat de scris”, iar el scrie, nu se lasă covîrșit de lipsa de motivație metafizică a lui Bartleby, deși sînt sigur că uneori îl încearcă și asta, altfel nu ne-ar propune Trilogia nimicului – „De ce există mai degrabă ceva decît nimic?”, obsesivă întrebare; îl mai văd ca pe un pisar al memoriei locului, luptînd cu armele lor împotriva vechiului nou și nou nou roman și a orice dogmă cu pretenție de canon estetic, a „the french theory”, y compris a lui Derrida (la différance, eterna amînare și nefixare a sensului), pentru a recupera rezolut referentul istoric și sensurile lui dureroase (Basarabia sovietizată, așa-numita R.S.S. Moldovenească, ocupată, ideologizată, cunoscînd foametea, deportările, gulagul, suferind un atac diabolic asupra limbii și a identității românești); încît, revenind la prezent, Em. G.-P. să arunce un ochi critic, de „învățătură și certare”, peste hăurile și Chăurile contemporane. Îl văd, de asemenea, ca pe un logofăt și logos-făt, joculator de vorbe, calamburgiu ermetic, „showtronian” al dislocărilor, permutărilor, recombinărilor, a cărui energie ludică de nestăvilit cheamă însă, deși nu disprețuiește nici gratuitatea, Verbul și pneuma. Sub mască de autor, auctor, actor lucrează, ca un mare meseriaș și ca un inspirat, scriitorul inconturnabil, și, în ultimă instanță, poetul. Paginile sale alcătuiesc nu o carte de nisip, ci un organism textual în continuă regenerare și expansiune, un straniu, fascinant și, uneori, înspăimîntător blob literar.” (O. Nimigean)

Dumitru Crudu este unul dintre cel mai valoroşi scriitori contemporani ai noştri: nu doar în poezie, ci şi în proză. Are multe talente, dar una dintre cele mai mari calităţi ale sale este capacitatea exemplară de a căuta, de a răscoli în «propriul gunoi». El ştie să caute «în lucrurile neînsemnate», pline de «eroi ratați», «oameni mărunţi» şi «istorii meschine», ca să ne scoată la lumină ceea ce contează cu adevărat. Crudu ştie că ciupercile bune cresc în gunoi şi mai ştie să le distingă: cele prea frumoase te otrăvesc, cele mai putin atrăgătoare te hrănesc. Asta e o calitate de mare scriitor: în lucrurile mici, mărunte, degradate, să ştii să cauți şi să găseşti ascunsă viaţa în plinătatea ei tragică, veselă, tristă şi uneori fericită. Viața noastră tragică şi fericită e aici, în lucrurile mici, nu în altă parte. Şi o găsiţi povestită mai ales în cărţile lui Dumitru Crudu – începănd cu cel mai nou roman al său pe care-l aveţi în fată. (Vasile Ernu)

Cred că un scriitor trebuie mai degrabă să se adapteze la situaţii, la întâmplările din viaţa sa, să scoată din realitatea pe care o-ntâlneşte ce e mai bun, ce e demn de a rămâne în scris şi să-i convingă pe eventualii săi cititori de un oarecare adevăr al celor scrise. Nu sunt neapărat un adept al lui Taine şi Gherea, nu sunt un socialist din categoria unui Ion Nădejde, deşi adesea am fost asociat cu ei pentru că am cochetat cu foi precum Viaţa românească, Munca sau Contimporanul, am frecventat întâlniri socialiste şi am pledat cauza celor mulţi şi amărâţi. Eu chiar cred că mediul social în care un scriitor trăieşte îi influenţează decisiv scrisul, chiar cred că o operă literară reflectă în modul cel mai înalt tendinţele epocii în care a fost scrisă, chiar cred că o operă literară, ca orice operă de artă, trebuie să transmită valori morale şi spirituale care să servească umanitatea, să înalţe sufletul cititorilor sau măcar să-i înduioşeze sau să-i facă să se gândească la anumite aspecte din viaţă care, poate, seamănă cu ce li se întâmplă lor.

„Cartea lui Adrian Voicu, Povestiri din aeroport și de pe lângă, este ca un stup în care cuvintele poartă, ca niște albine neobosite, nectarul unui umor inteligent și luminos. Viața de zi cu zi a autorului devine puls de viață și purtătoare a unor situații neașteptate, deschizând ușa unor personaje amuzante și simpatice. Nu există nimic jignitor, nicio deriziune malițioasă la acest scriitor care folosește bucuria de a trăi drept material pentru a creiona portrete pline de o umanitate clovnească și plină de duioșie. Pe scena veselă a locului său de muncă se joacă deseori comedii deochiate din viața cotidiană, din viață curentă, deseori provocate de autorul însuși, căruia i se potrivesc atât de bine rolurile de regizor și de actor comic. Îi simțim cu plăcere prezența în spatele fiecărei pagini pe care o întoarcem, reclamând de fiecare dată câteva picături în plus din acest elixir literar care face atât de mult bine în vremurile cenușii pe care le trăim în zilele noastre.” (Dan Burcea, critic literar)

Paginile acestea au fost gândite ca un insectar al proastei exprimări. De aceea, miza lor este doar în primă instanţă râsul. Dacă e adevărat că în spatele fiecărei intenţii comice trebuie să stea o nelinişte, Noi vorbim, nu gândim va ieşi din perimetrul cărţilor bune de citit doar în tren, în avion sau pe plajă. După ce se va stinge hohotul, va trebui să-şi facă apariţia îngrijorarea. Şi asta, în principal, din două motive. Fiindcă e foarte greu ca, exprimându-te şleampăt, să gândeşti coerent. Şi fiindcă majoritatea celor antologaţi aici sunt persoane publice. Oameni care imprimă stiluri de viaţă, conduc instituţii sau partide, emit legi şi populează studiourile de televiziune. Oameni care, din nefericire, pot fi preluaţi ca modele de viaţă. Iar asta fără ca agresiunea lor asupra limbii române şi asupra logicii să fie pedepsită în vreun fel.

„Am intrat în zodia «lacebunului»: la ce bun mersul la ore? La ce bun studiul? La ce bun cititul? La ce bun bibliotecile? Câtă şcoală are, în fond, liota de asistente TV şi manelişti care populează emisiunile de divertisment reambalate sub eticheta showului (late night or otherwise)? Ce rost are să citeşti, când o carieră de succes se poate clădi atât de uşor cu ajutorul unui chirurg plastician sau al unui taraf? Câte BMW-uri îţi poate oferi o catedră de istoria artei? Mai lăsaţi-ne cu barometrul de cultură, zău aşa.“ (Radu PARASCHIVESCU)

Truman Capote, al cărui Centenar îl sărbătorim anul acesta, spunea că lectura unei povestiri perfecte „îţi amuţește imaginaţia”. Antologia de faţă oferă 30 de feluri prin care imaginaţia cititorului se cufundă plăcut în tăcere.

„Există, în cele 30 de povestiri ale antologiei, o suită amplă de relaţii: de iubire, căsnicie, prietenie, familie, rudenie, colegialitate sau vecinătate, relaţii sexuale, politice sau profesionale, relaţii de joacă și de serviciu, de putere sau de abuz, relaţii cu propriul corp sau cu natura, cu satul, orașul și mediul în sens larg, relaţii cu lucruri și obiecte, cu animale domestice sau sălbatice, relaţii împlinite, secrete, defectuoase sau de-a dreptul trădate, relaţii prezente, trecute sau imaginare, relaţii cu graniţele, trecuturile, identitatea și memoria, relaţii cu sexul, boala, trauma și moartea. Fiecare povestire este, de fapt, o punere în conflict a unor forme distincte de relaţie și relaţionare.” (Marius Chivu)

Era convins că aici, un duh tainic și blând, trimis din ceruri, păzea cu strășnicie locurile, dar și toate vietățile care trăiau în pace și într-o armonie, pe care doar Dumnezeu ar fi putut să o dăruiască celor ce prin mila Lui, sălășuiau acolo ca o familie fabuloasă, împrăștiată peste pământuri și ape.

Teoria tăcerii s‑a născut dintr‑o întrebare, iar întrebarea era asta: „În câte feluri se poate tăcea?“ Nu există un răspuns exhaustiv la această întrebare. Tăcerea, la fel ca Universul, este infinită. Teoria tăcerii a apărut în 2015, iar întrebarea — cu șapte ani înainte. Între timp, au trecut nouă ani de la prima ediție a acestei cărți. Teoria tăcerii are acum o soră mai mică, Teoria fricii, și cele două teorii vor avea, nu peste mult timp, încă o soră: Teoria singurătății. Să nu fii singur pe lume e un lucru bun, fie că ești carte, fie că ești om.

Înainte de a mă naște, eram un foarte bun înotător. În lichidul amniotic mă simțeam ca peștele în apă. Mama a știut, așa cum numai mamele pot ști, că poartă în pântece un înotător de performanță și a început să crească. Din dragoste pentru mine, mama a devenit uriașă. Aveam acum la dispoziție un bazin olimpic plin cu lichid amniotic. Băteam suta de metri în secunde din ce în ce mai puține. Înotam într-o tăcere perfect etanșă. Luni întregi m-am antrenat pentru o medalie, aveam toate motivele să sper la aur. Dar mama a început într-o zi să descrească. Apoi i s-a rupt apa, iar mie mi s-a rupt tăcerea. M-am trezit țipând. La gât aveam o medalie însângerată.

„Trebuie să ai în fața ochilor un singur obiect. Toate gândurile care te iau cu asalt trebuie fie expediate, fie retopite în obiectul din față. Mintea trebuie golită de orice alt ceva, cu excepția obiectului. Recipientul marginal al tăcerii, să-l numim așa, este gura care articulează. Prin urmare, trebuie făcut în așa fel încât gura să se comporte ca un ochi ațintit asupra obiectului de tăcut. Avem de-a face cu o gură-ochi care vede și tace un singur lucru.“ Iulian Tănase

„Am scris o poveste de dragoste care schimbă legile vieții. Într-un moment de criză, la cumpăna vremii, la fel ca la cumpăna apelor, deși viața curge înainte, timpul unei femei o ia înapoi.  Timpul e personaj, unul atât de limpede, încât s-ar putea spune aproape că romanul este chiar despre dragostea femeii – a oricărei femei – cu timpul. Iar dincolo de partea fantastică a poveștii (dar, la urma urmei, care dragoste, privită din interior, nu îngăduie și o parte fantastică?) este acest tulbure secol 21 și viața noastră, cu regulile ei necruțătoare și cu lupta pentru – si l’amour existe encore… – supraviețuirea sentimentelor.“ — IOANA PÂRVULESCU

O poveste plină de surprize, în care un bărbat și un motan, destul de asemănători, stau în preajma aceleiași femei. Veți găsi, în această carte, umorul și jocul, pe de o parte, iar pe de altă parte, melancolia și o nedezmințită înțelegere a omenescului cu toate suferințele lui, adică a celor care cad în viață ca într-o imensă capcană.

Minciuna nu stă doar cu regele la masă, ca în poezia lui Vlahuţă, ci şi cu o bună parte dintre politicienii României. Şi nu e ea singurul amfitrion al parlamentarilor, primarilor şi jupânilor mai mari sau mai mici. Sunt şi alţii, indiferent dacă ne aflăm într-un an electoral sau nu. Textele din Libertatea de depresie despre aşa ceva vorbesc: despre felul în care un vis de ţară poate deveni un coşmar. Despre Caţavencii noştri de tip nou, gata să se bată cu cărămida patriotismului în piept. Despre impostori şi hoţi, despre huligani şi nechemaţi, despre borfaşi şi slugi cu spinarea de pâslă, despre inşi bolnavi de mesianism galopant şi bufoni nocivi. Sunt doar o parte dintre personajele prezente în textele lui Radu Paraschivescu – o distribuţie în care poţi ghici uneori ecouri din proza sud-americană. Şi chiar dacă ne găsim într-o perioadă în care ţara pare orientată într-o direcţie bună, nu poţi să nu te întrebi cum am fi arătat dacă decidenţii noştri n-ar fi fost rezultatul unei atât de masive contraselecţii. Unde am fi fost dacă meritul şi competenţa ar fi surclasat pila şi învârteala? Cum ne-am fi simţit fără atâţia agenţi patogeni care ne poluează viaţa şi ne strică rosturile?

Cu umor şi cu tandreţe, cu spirit critic şi cu înţelegere, Radu Paraschivescu îşi poartă din nou cititorii prin „meandrele concretului” carpatin şi le spune, cum a făcut-o de atâtea ori, că România e un spaţiu care trebuie ferit, pe cât posibil, de agresiunea personajelor dubioase cu agende pe măsură. Din politică, din sport, din afaceri – în general, din toate zonele unde impostorii se infiltrează uşor, pentru ca apoi să fie greu, dacă nu imposibil, de evacuat.

„Proza scurtă a lui Bogdan Răileanu are ceva din Wells Tower, iar despre Wells Tower s-a scris că e cea mai bună dovadă că America nu are nevoie de un au-delà suprarealist, America e deja au-delà, trebuie doar să o descrii în amănunțime. În Picioare de lotus această impresie înșelătoare vine dintr-o tehnică subtilă, a colajului.

Lumea văzută de Ion B. ar putea fi aici Viața vă-zută de Bogdan R. Abil și inteligent, autorul decupează și lipește detaliile unei lumi care e tot timpul cu câteva minute înainte de dezintegrare. Și în această tornadă de nume, locuri și lucruri uluitoare se întâmplă să ai parte și de câte o minune. Fie că e vorba de un Iisus care seamănă cu Vincent Gallo, fie doar de un colț de balcon spre plajă în Spania, la Tarifa, unde poți să stai seara târziu și să adulmeci vântul.” (Augustin Cupșa)

Realitatea adulților este complet diferită de realitatea copiilor – la asta se gândește Paul în ultima zi din noiembrie, în timp ce-și așteaptă tatăl în fața azilului „Conacul Speranței”, care urmează să fie închis. Faptul că este nevoit să-l ia acasă pe bătrânul diagnosticat cu demență nu este decât o altă provocare dintr-un lung șir: divorțul de Mădălina, pierderea mamei, legătura stranie cu fiica sa plecată în străinătate, relația paradoxală cu fosta lui soție, care îl roagă să-i recupereze cățelul ținut ostatic de iubitul pe care chiar ea l-a trădat.

Peste toate acestea, odată cu moartea tatălui său, Paul dezvăluie un secret din trecut care a tulburat viețile tuturor. Protagonistul încearcă din răsputeri să facă față tuturor acestor provocări, reușind în final să evadeze din capcana propriei moralități. Un roman sinuos, ce urmărește complexitățile interioare ale omului care își simte viața trecând pe lângă el, cu efecte profunde asupra cititorului.

„În perioada cât am fost student am scris jurnalul Eu și lumea, în care m-am arătat a fi în contradicție cu regimul dictatorial al puterii sovietice și al Partidului Comunist. În aceste jurnale intime am descris copilăria mea zbuciumată, foametea din 1946-`47 din RSSM, mi-am declarat atitudinea mea față de conducătorii regimului comunist.

Fiind urmărit, am fost arestat la 27 mai 1947, împreună cu jurnalul Eu și lumea. După un an de cercetări și torturi, am fost judecat la 22 iunie 1948 de către Tribunalul militar al forțelor de interne din regiunea Odesa, conform articolului 54-1a din Codul penal al Ucrainei „pentru înaltă trădare”, la 10 ani de închisoare cu regim sever. Am fost internat în lagărul nr. 7, codificat „Ozerlag”, din regiunea Irkutsk, cu sediul la Taișet. Am muncit la construcția căii ferate Taișet–Lena în componența coloniilor 010 (la kilometrul 150 ), 03 (la kilometrul 173) și 048 (în orașul Taișet). După moartea lui Stalin, în urma unor demersuri către redacția ziarului Pravda și Procuratura supremă militară din Moscova, s-a făcut o revizuire a dosarului de către Tribunalul militar al districtului militar Odesa și la 15 octombrie 1954 am fost reabilitat și eliberat din lagăr.

M-am întors la Chișinău și m-am angajat la redacția ziarului Tinerimea Moldovei în calitate de lucrător literar, apoi, din 1958 – șef al Secției literare la revista umoristică Chipăruș. Mi-a fost restituit jurnalul Eu și lumea.” (Alexei Marinat, Autobiografie)

Dacă orice călătorie este, până la urmă, o coborâre în infernul lăuntric, nu multe povești încep în bardo, limbul fragil dintre moarte și reîntrupare. După ce alegi etajul 8 dintr-un cartier mărginaș al Bucureștiului, urmează o inerentă cumpănire. Nostalgiilor și neputințelor le contrapui izbânzile și amintirile luminoase. Ce cântărește mai greu: un tată generos, care vrea să arate Occidentul, mult timp interzis, fiicei sale de 12 ani? O traumatizantă preumblare prin Cartierul Roșu, sau alaiul sărbătoresc al prințeselor Disney? Figura tatălui oscilează între un Lear tiran și un Lear suferind. Care ipostază luminează mai tare după o lungă explorare în necunoscut?

Țara brânzei a fost publicată în 1999, după o perioadă de gestație de doi ani. Mi-a fost greu să o scriu din cauza lucrurilor rele pe care le spuneam despre părinții mei, satul în care m-am născut și, nu în ultimul rând, despre femei. O carte în care făceam să răbufnească toate frustrările unei copilării și adolescențe petrecute în cele mai grele condiții. Viața la țară, comunismul, o adolescență petrecută în cămine cu dormitoare în care ne îngrămădeam 12 fete, apoi o viață de adult petrecută într-o atmosferă misogină de violență verbală și abuzuri la care consimțeam dintr-o lungă tradiție patriarhală.

25 de ani de la publicarea acestei cărți mi se pare un interval potrivit să o readuc la matcă, în țara care a creat-o. E timpul ca noua generație de cititori și cititoare formată între timp să ia cunoștință de ceea ce scria o femeie de 33 de ani, în secolul trecut.Țara brânzei a fost scrisă într-o vreme în care lumea nu era chiar pregătită pentru astfel de cărți. 25 de ani mai târziu, sunt fericită să constat că editurile și publicul sunt gata să le publice și să le citească. Iar femeile sunt gata să le scrie.

Felicia Mihali

Drumul lui Juan de la Cruz este un drum in noapte si este un drum de o noapte. El scrie pentru cei ce nu cunosc drumul, pentru cei ce l-au uitat sau nu l-au interiorizat. Scrie pentru cei ce vor sa ajunga repede la Dumnezeu (In doua luni, cum spune el intr-un loc, fara sa stim de ce).
Uneori acest drum se numeste camino sin camino, un drum fara drum, un drum nestiut, un drum caruia i s-a dat drumul in necunoscut. Fiind un drum, este ceva necesar, dar, totodata, nefiind pre-desenat, este si libertar, se inventeaza mergind pe el. Spusele, Scrisorile, Desenul Muntelui, Precautiile constituie un ghid pentru cineva pornit in aventura, pentru cineva ce-si croieste, totusi, singur drumul.
Dan Arsenie

Ramine doar sa ne intrebam ce a cautat si ce a gasit vulnerabilul roman de la cumpana de milenii la vulneratul carmelit spaniol din secolul al XVI-lea. Scriind despre acela: nu reformatorul religios, nu poetul mistic, ci Calauza celor dornici sa-l urmeze – Dan, care necalauzit i-a mers pe urme, si-a rascumparat cu asupra de masura risipa de sine. Destinul a facut ca pretul sa fie chiar obolul datorat luntrasului care ne trece in lumea umbrelor. Dar tot destinul a luat visla din miinile sumbrului Charon si a pus-o in acelea ale luminosului San Juan. Ma incumet sa cred ca acest psihopomp a fost cel cuvenit lui Dan Arsenie.

Victor Ivanovici

„Ce roman splendid a scris Ioana Bâldea! Singurătatea genială a lui Johannes Schell, emigrat din România comunistă pentru a deveni un superstar academic mondial și un scriitor iubit pe toate continentele, contrage în ea o enormă forță umană. Însă admirabila artă a Ioanei Bâldea a știut să nu fie interesată atât de geniul lui Schell (deși atât de convingător expus), ci de nevoia lui disperată de a ieși din singurătate – de încercarea lui, întinsă pe o viață întreagă & mereu eșuată, de a aduce lângă el o altă ființă umană. Unica ființă care, pentru el, dă realitate lumii. Singurătatea lui & singurătatea ființei abandonate în România comunistă sunt cei doi poli electrici ai romanului. Iar între acești doi poli, frazele minunate, delectabile ca niște artefacte & totuși mereu atât de funcționale ale Ioanei Bâldea descarcă o tensiune electromagnetică în care încape totul: macroistoria secolelor 19 și 20, ba chiar și primele două decenii din 21, cu literatura & muzica lor, microistoria comunității săsești din Transilvania, microistoria cutremurului bucureștean din ʼ77, câini imaginari și păsări elefant, frați Grimm și neveste Grimm, basme germane și fabule chinezești. Și, peste toate, atât de multă frumusețe. O bucurie de carte.“ RADU VANCU

„Învăluită în mănușa de catifea a basmului, Istoria – o deloc hegeliană înșiruire de accidente, înșelătorii, meschinării și cupidități fără finalitate – aruncă încoace și-ncolo câteva generații de femei, a căror îndârjire și delicatețe fermă reușesc să le asigure o coeziune imposibilă. Aceeași delicatețe de sabie japoneză se găsește și în învelișul stilistic al romanului: în pendularea lui narativă între Lumea Veche și Lumea Nouă, reușește să ascundă duritatea Realpolitikului și cea a relației dintre bărbați și femei sub ceața magică a cadenței basmelor. Ioana Bâldea Constantinescu a scris un roman complex, poliedric, matur și de o sensibilitate asumată, cu totul atipic peisajului literar românesc.“ BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU

În cartierul evreiesc al Bucureştiului, pe lângă un imobil galben, scorojit în eleganţa lui interbelică, se plimbă în fiecare zi un domn vârstnic şi cocker spanielul lui auriu. De peste drum, din spatele unei ferestre, drumurile lor sunt urmărite de micul Sebastian şi de părinţii lui. În jurul casei galbene, Castelul, cum e numită în cartier, anotimpurile, hortensiile, chipurile şi lumea se schimbă, iar promenada lui Hanno şi Spatzi rămâne singura ancoră de firesc într-un timp care nu mai este la fel. Una dintre legendele care explică prezenţa saşilor în Transilvania este Flautistul din Hamelin, culeasă şi transformată în basm de Fraţii Grimm. În Strasbourg-ul anului 1518, în mod inexplicabil, mai mulţi oameni dansează până mor de epuizare, într-o fervoare fatală, cunoscută drept „epidemia dansului“. Castelul galben din cartierul evreiesc le adună pe toate şi le leagă istoriile precum notele pe liniile unui portativ. Iar Hanno, Martha, Clara, Liese, Hanne, Sebastian şi chiar şi Spatzi se pun fiecare la locul lor, într-un „Bruder Jakob“ care curge ne încetat. Chiar şi când cartea s-a terminat de mult.