Literatură română contemporană

Un roman al rememorării nostalgice ne propune Monica Săvulescu Voudouri, o carte a unor destine risipite, dar care se întorc, prin pana autoarei, la rosturile existenței. Metafora feliei de pâine coapte de bunică în fiecare săptămână nu ține doar de amintirea idilică a copilăriei silvane, ci și de asumarea parcursului vieții, așa cum a fost. „Fixate” de tablourile din Edenul Silvaniei ale lui Flavius Lucăcel, rândurile volumului de față ne conving și că rătăcirea e doar o stare intermediară: locul nașterii poate fi începutul și sfârșitul înțelegerii rostului. Și nu numai pentru cei născuți în Țara Silvaniei, parte a Transilvaniei. DANIEL SĂUCA

Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleșu și cu un prolog în versuri de Șerban Foarță

Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimţitul devine pe zi ce trece o prezenţă constantă, greu de evitat şi imposibil de strunit. În tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimţitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca şi cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză şi vociferant până la delir. Îl vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon. Însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului. E imperfect şi are nevoie de îndrumări. Exact asta face „Ghidul nesimţitului” – furnizează reglajele necesare celor ispitiţi de performanţa în domeniu. Sigur, miza lui formativă şi informativă e o glumă. „Ghidul nesimţitului” vrea în primul rând să amuze. Numai că în spatele tonului ironic al cărţii răsar fapte, întâmplări şi buclucuri de care foarte mulţi dintre noi au avut parte. Şi peste care n-au putut trece doar cu un duş, o casetă cu muzică de relaxare sau o înjurătură bine ţintită.

Autorul pretinde a ilustra, la un anumit nivel narativ, relațiile incestuoase pe care le-ar întreține cu propria-i operă; nu trebuie să ne gîndim însă la jocuri de limbaj ca în cutare roman al lui Nabokov, unde anagrama de la insecte dă inceste, ci mai curînd la monștri (deși unii autori neagă faptul că ei s-ar naște din raporturi endogame). Monstruosul, în acest caz, este secretat, ca în anumite deliruri, de metamorfozele care, cu o rafinată știință a gradării, sînt împinse din sexualitate către întreg universul, izbutind a trezi acel amestec de fascinație și oroare tainică specific figurilor ambigue; în acest sens, modelul ascuns al Liei Mora pare a fi sir Aubrey de Vere, personajul lui Mateiu Caragiale, tratat însă în stilul lui D.H. Lawrence. Altfel spus, conform opiniei criticului literar Al. Cistelecan, în acest roman „Dumitru Ungureanu construiește o sexologie a creației”.

Cine suntem după ce rămânem singuri?

„Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” pune reflectorul pe relația dintre trei generații de femei, care înțeleg lumea în moduri aproape incompatibile unul cu celălalt. Familia și echilibrul ei precar sunt zdruncinate de internarea bruscă a celei mai vârstnice dintre ele. Fricile paralizante capătă contur în apropierea morții iminente. Mecanismele lor de apărare, mai ales felurile în care fiecare parazitează viața celeilalte, în numele datoriei și al iubirii materne, ies la suprafață. Iar Leia, aflată la mijloc(ul distanței), este cea care înregistrează schimbările, cea care (își) cerne realitatea, se străduiește să o transcrie și să-i dea un sens, cea care își negociază constant identitatea, în încercarea de a descoperi cine rămâne în afara statutelor de fiică și mamă și a găsi un drum spre (un) liman.

Cei care pornesc la drum sunt de obicei exploratori, emigranți sau turiști. În „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri”, cel care-și croiește drum prin lume, străbătând veacuri, vremuri și continente, este un cântec. El se aude pentru prima dată în timpul foametei din Irlanda secolului al nouăsprezecelea, unde versurile lui exprimă compasiune pentru un deținut închis pentru furt de porumb. Pe urmă, cuibărit în memoria deținutului, cântecul ia calea coloniei din Macquarie, Tasmania, unde se transformă în protest împotriva abuzurilor penitenciare. Un jurnal de detenție ținut atunci este publicat în zilele noastre de un editor englez și intră în atenția unui anticar. În acest fel, cântecul se întoarce în Europa, unde devine, prin strădaniile unui fan, talismanul coral care-o însoțește pe Liverpool într-o finală de Liga Campionilor.

„Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” este un roman despre suferință și solidaritate, despre spaimă și vinovăție, despre succes și eșec. Dar în primul rând este o poveste despre foamea de libertate pe care o simțim indiferent dacă suntem închiși în celula unei temnițe sau între zidurile convențiilor și prejudecăților.

Un roman inchinat memoriei, in care povestea unei familii dobrogene ne poarta de la mica la marea istorie. Roman cu tenta autobiografica despre bunicii si parintii naratoarei si o intreaga comunitate de nationalitati diferite (greci, bulgari, turci, romani) traitoare in localitatea dobrogeana Vadu (numele de azi al satului Carahorman/Caraharman). Povestile acestei familii se deruleaza de-a lungul istoriei pana in prezent, redescoperite de naratoare prin intermediul Caietului unchiului sau, care si-a pus pe hartie, la indemnul acesteia, memoriile. Naratiunea ne poarta in cercuri concentrice de la mica la marea istorie, uneori ratacindu-ne, alteori privind lucrurile din unghiuri diferite ca sa ajungem, in cele din urma, dupa trairi intense, la cuibul din inima ei, al mamei, al bunicii, al acestei localitati fabuloase, un Macondo la malul marii.

„O intelectuală aflată într-o stare posttraumatică și o adolescentă desțărată pornesc într-o excursie spre rădăcini. Călătoria e, deopotrivă, o ciocnire între generații, o incursiune în istoria familiei și a C.-ului, o experiență de (auto)cunoaștere și regăsire, o aventură în căutarea sensului existenței. Tema fierbinte a emigrației românilor de azi în Occident se oglindește în transmutarea unor italieni pe pământ românesc, la mijlocul veacului al XIX-lea. Poți trece «Linia Kármán» fără explozie sau năruire? Numai marea literatură reușește să surprindă nuanțele infinitezimale și imprevizibilul tuturor transgresiunilor umane. Linia Kármán e un roman tulburător despre multiplele forme de locuire, dislocare, acomodare, nu doar în/din spații geografice și biotopuri diverse, ci și în ceea ce privește propriul sine, identitatea și alteritatea, prezentul și trecutul, realitatea exterioară și cea psihologică, viața și moartea, adevărul și ficțiunea. Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului.” Gabriela Gheorghișor

„Treizeci de povestiri care curg una într-alta cu blândețe, melancolie, calm, uneori cu o resemnare care destinde. Cu fiecare text, Cătălin Pavel pune în mișcare câte un carusel discret. La un moment dat, toate se rotesc silențios, arătându-și limpede și coregrafic ocupanții provizorii. Simfonie de short movies. Cu fiecare rotire, sunetul devine mai clar, vezi personajele, le percepi timpul, secvențial, dar neîntrerupt, te umpli de lumina aurie de toamnă dulce, în care iubirile sunt mai mereu la timpul trecut ori trimise într-un viitor improbabil, iar amintirile umplu misterios fiecare alveolă încă goală de sens. Citim rar proză adevărată (vasăzică narațiune, și încă în genul scurt, atât de dificil) în veșminte poetice cu valoare de elixir. Cătălin Pavel este un scriitor de esență rară, imposibil de definit până la capăt și, tocmai de aceea, profund adictiv.“ — TANIA RADU

„Prozele scurte ale lui Cătălin Pavel sunt admirabile piese de virtuozitate, dar fără nimic ostentativ. Autorul lucrează în tușe fine, privilegiază notația subtilă, vagul, finalul deschis. Personajele sunt uneori siluete fragile, ce se întâlnesc întâmplător și amorsează o conversație fără a o duce până la capăt. Cadrul e citadin, având ingredientele modernității – automobilul, tramvaiul, metroul, trenul, supermarketul etc. Cu o exemplară discreție, prozatorul pune sub lupă frânturi de destin, frământări existențiale și traume sufletești. Scriitor consacrat, personalitate complexă și mereu gata să ne surprindă, Cătălin Pavel ne cucerește, o dată în plus, prin aceste proze de mare rafinament.“ — ALEXANDRU CĂLINESCU

Lumința Rusu reinventează un stil literar, realismul, aducând forma artistică foarte aproape de cititor și de ceea ce trăiește el în fiecare zi fără să realizeze acest lucru. Naturalețea scriturii devine însăși vocea celui care citește, astfel încât nici nu-și dă seama că se transformă în personaj, devenind parte din acțiune și din răspuns.

Cărțile Simonei Antonescu împrospătează, printr-o scriitură modernă, bestsellerul cu tematică istorică. Un epic tensionat, savuroase descrieri de epocă, personaje cu halou mitologic. De astă dată, autoarea o reabilitează pe Doamna Chiajna, cea mai importantă personalitate feminină a Evului Mediu românesc...

O prietenie proiectata acronic. Doua destine - doua copile devenite femei, traind iubiri pustiitoare, duse pana la sacrificiu. Traiul comunist care se prabuseste sub ochii lor, tradari si reveniri, experienta emigrarii, dar, mai presus de toate, REGASIREA. Un roman tulburator, introspectiv, penduland intre oraselul romanesc provincial, cuib vetust al devenirii celor doua, si prezentul cosmopolit. Hazardul, manifestat prin intalnirea lor intamplatoare dintr-o parcare, le pune fata-n fata. Trecutul iese din matca coplesitor - panaceu pentru sufletele celor doua femei, si pare a rezolva ecuatia cautarilor si nelinistilor. - Em Sava

Cunoscuta drept Psi in lumea bloggerilor, Camelia Sima este o prezenta consistenta pe scena literaturii romanesti contemporane, o za esentiala intr-o inlantuire fireasca de scrieri menite sa dainuie. Faptul ca acum a decis sa debuteze este doar "o intamplare a fiintei", cum ar zice poetul. Nu are nimic de-a face cu maturitatea ei stilistica, pentru ca scriitoarea si-a muncit condeiul, l-a ascutit, l-a condamnat, l-a inaltat, l-a sfintit cu inghet si cu foc. L-a facut cutit insangerat, floare de primavara ori fulg de nea. Truda i-a fost altar, iar rezultatul este absolut coplesitor.

Issabela Cotelin creeaza o complexitate de situatii ce decurg firesc, in care omul apare raportat la macrocosmos, dar nu reuseste sa evadeze. De fapt, in centrul romanului sau este femeia. Construit pe doua planuri paralele (...), iubirea dubla a Iuliei Apostol se desfasoara in "spatiul laborator" creat de autoare, in colturi dintr-un univers prefigurat, retoric, metaforic. Perspectiva narativa, in care din iubirea fireasca apare o alta, o "complementaritate", cum ea insasi o defineste in roman, aduce cu sine "sentimente ce nu-mi pareau omenesti, ce ieseau navalnic din mine, necunoscute". Si totusi intoarcerea la realismul obiectiv, lipsit de magia descoperita, vine tot firesc cand descopera acea stea nebanuita si o margareta printre florile primite.

Adia, personaj simbolic, cu nume de origine africana, insemnand "cadou", este liantul textelor Luisei Apostol si, in acelasi timp, avatarul autoarei. Cu o usurinta eleganta, scriitura baleiaza sinestezic intre genuri literare diferite, intr-un balans intertextual, avand in subsidiar un consumator fin de cultura, un creator de perspective. Cititorul este invitat la revelatie, la slalom printre opinii, la metafore incantatoare, la duiosii gentile, dar si la sinusoidale artistice si emotionale, impecabil insumate intr-o figura de stil atotcuprinzatoare: Meandre. - Em Sava

Daca in ,,Mouelle Roucher" Iubirea ni se infatiseaza a fi una matura, misterioasa si responsabila deopotriva, in Lucette - Viata dincolo de imunitatea zero Cosmisian ne prezinta o Iubire cu chip de copila, care a daruit candva Speranta oamenilor. Ca mai tarziu, in cel de-al treilea roman, Mariette - Muza si Inspiratia lui Jules Verne, autorul sa ne dezvaluie o alta dimensiune a Iubirii, si anume una in care fragilitatea intr-o lume scortoasa si gri poate conferi un plus evolutiei umane.

Poate o carte in care ultimele clipe ale unor oameni se deruleaza pe fundalul unor boli incurabile, cu toata incarcatura lor emotionala aferenta, sa lase lumina sau speranta cititorului? Poate filmul vietii lor sa influenteze firul gandurilor celor cu care se intersecteaza, fie cat clipa ascultarii, fie cat o schimbare ulterioara de atitudine? Sau povestile altora au pretul unei intamplari, pe langa care trecem si ne vedem de ale noastre mai departe?

Diana Fanea scrie altfel. Diana Fanea ne teleporteaza intr-un spatiu cultural diferit, ale carui cutume, a carui mentalitate surprind cititorul de la primele randuri. Personajele principale, doua la numar, sunt creionate alternativ, pe capitole, iar autoarea creeaza un dinamism inedit ce are darul de a mentine tensiunea constanta pana la final.

„O reuniune de douăzeci de ani de la terminarea liceului este punctul de pornire al unui șir de evenimente, reașezări interioare și descoperiri de sine în care, probabil, mulți dintre noi se vor regăsi. Tăceri vinovate care acoperă traume, căsnicii cu nefericirile ascunse de ochii lumii, iluzii de care se agață personajele din teama de a înfrunta adevărul, caruseluri de emoții care ajung să genereze frustrări și să le perpetueze.
În romanul său de debut, Nu-i ușor să fugi de fericire, Laura Frunză reușește să-și captiveze cititorul mai ales prin protagoniștii săi cu care este ușor de empatizat. Ileana este o fotografă de renume internațional, frământată de nesiguranțe pe care le maschează sub o aparență de femeie dezinhibată și liberă. Puterea ei stă în lipsa rădăcinilor și a oricăror legături afective profunde. Dar reapariția în viața ei a lui Bogdan, fostul coleg de liceu, dezvăluie faptul că aceasta nu este de fapt o putere, ci mai degrabă o slăbiciune. De cealaltă parte, Bogdan este un polițist ușor atipic, care se străduiește să-și crească singur cele două fetițe și care, bazându-se mai mult pe intuiție și pe perseverență, reușește să forțeze granițele strâmte ale fricii de viață a Ilenei.
O carte care propune și apoi rezolvă destine complicate, noduri dureroase în viețile familiilor sau diferite tipuri de abandon – fizic și emoțional. Prin acest debut frumos, ambițios prin temele abordate, cu o sinceritate și o căldură a stilului care te apropie de personaje și le face ușor de îndrăgit, Laura Frunză ne provoacă să ne întrebăm dacă înțelegem oare ceva din traumele prin care trecem și pe care, de multe ori, le perpetuăm la rândul nostru către generația următoare." Simona Antonescu

Romanele-haiku pulsând între copertele acestei cărți parabolă-pamflet-poem sunt tot atâtea reacții ale unei conștiințe ultragiate de formele înșelătoare pe care le îmbracă adevărul – fie el cel filozofic, fie el cel religios, fie el cel literar, fie el cel moral...

La câteva zile după ce a împlinit o sută de ani, istoricul Neagu Djuvara, care îl cunoscuse pe Unchiul Serenus și citise Îngerul de pe auto­stradă, mi‑a telefonat invitându‑mă să trec pe la el: avea une grosse surprise. La prima descindere în București m‑am oprit și pe strada Philippide, unde „bătrânul minune” al istoriografiei noas­tre a petrecut ultimii ani din viață...

Tema este străinul în Japonia, gaijin-ul, acest fir de nisip care pătrunde ca un parazit în scoica societății japoneze, martor al lumii care nu-l va accepta niciodată până la capăt și pe care se chinuie s-o înțeleagă, ca să se poată înțelege pe sine.

Moartea părinţilor trezeşte în Margarita Kostenko amintiri de mult reprimate despre istoria tulburătoare a familiei. În casa părintească regăseşte, între filele unui jurnal, fotografia de grup a unor gardieni stând lângă o groapă comună din lagărul de la Treblinka, cu tatăl ei în mijlocul lor. Revoltată, Margarita simte nevoia acută să afle întregul adevăr despre părintele ei, iar căutările o aruncă într-un infern emoţional: cum mai poate să respecte a cincea poruncă biblică? De ce au păstrat părinţii fotografia? De ce mama nu i-a părăsit tatăl?

Oare ce zic melcii cand zboara? este o insiruire de povestiri pline de umor, scrise la persoana intai. Protagonistii (mama – jumatatea mai buna, copilul – Acceleratorul de Particule si tata) cauta sa se bucure cat mai bine de viata de familie, in particular, si de viata de zi cu zi, in general, alaturi de alte personaje cu care sporadic isi intretaie cotidianul.

Desfacu pachetul cu infinite precautiuni. Pe genunchi avea acum o farama de cer turcoaz. Sau de ocean? Culoarea vibranta a copertei i se prelinge printre degete si in palma dreapta ii ramane barcuta de hartie desenata pe prima pagina; raman si literele, adunate putin stingher in palma stanga: Clara Alexandrescu - Porturile Lunei.

Câştigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2023

Andrei, antieroul romanului, este blocat într-un job rutinier pe care îl face de acasă. Locuieşte singur şi are puţini oameni în viaţa lui, iar aceştia de cele mai multe ori îşi fac simţită prezenţa doar online, într-un cadru formal. Departe de a fi mizantrop sau resemnat, el caută compania şi afecţiunea celorlalţi, dar soluţiile pe care le găseşte nu sunt dintre cele mai inspirate şi îl conduc la situaţii atipice, uneori conflictuale, alteori înduioşătoare, dar de cele mai multe ori comice.

Lămâiul lui Ilici depășește în valoare, spectaculos, propriile ei cărți anterioare, dar și cărțile multor autori de azi. Este un roman remarcabil, greu de uitat, de o indiscutabilă originalitate, despre ceea ce au trăit românii în timpul comunismului. Stilul de o desăvârșită eleganță, sarcasmul tăios, portretele psihologice subtile și, mai ales, capacitatea de a intui esența tragediei de care a avut parte nefericitul nostru popor înscriu această carte în marea literatură. - Alex. Ștefănescu

„Am simţit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înţeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poeme, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare şi sensurile ei maculatoare. Şi nu-mi era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca nişte corăbii de hârtie în care s-ar încărca minereu de fier. Am avut întotdeauna convingerea că, în pofida imaterialităţii ei, poezia poate deveni oricând o redutabilă armă, dar niciodată o bună unealtă de făcut curăţenie. Iar eu aveam nevoie să mă curăţ de toate reziduurile pe care istoria şi viaţa nu încetau să le depună în mine, aveam nevoie să le deşert în fiecare seară în pagină, pentru ca a doua zi să poată fi depuse altele, fără pericolul de a mă îneca în mâlurile lor contagioase. Era un fel de a repeta – ca în taina botezului – «Mă lepăd de Satana», sugerând realităţii să se lepede la rândul ei.“ — ANA BLANDIANA

Există atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate. Realitatea însăşi îşi lărgeşte câteodată cu aroganţă hotarele şi atunci zonele încărcate rămân – pentru ani, decenii şi chiar secole întregi – ambigue, de o apartenenţă incertă. Apoi, prin cine ştie ce întâmplare, sau numai prin eroziunea obişnuită a timpului, dubla lor natură îşi estompează de la sine una dintre laturi şi fâşia echivocă recade într-o parte sau în alta a hotarului, însoţită numai de uimirea că a putut altădată părea altfel.

Fantasticul nu e opus realului, este doar o înfățișare mai plină de semnificații a acestuia. La urma urmei, a-ți imagina înseamnă a-ți aminti.

Cetitor sau cetitoare (vâj bătrân sau domnişoară)

Ce-n lumină de opaiţ mă ceteşti în astă seară

Năzuind să afli taina marelui Ampotrofag,

A lui Languedoc i proci, dac-ai şti cât mi-eşti de drag!

Crede, nu ştiu opul ista, epopeea de alviţă

Ce ţi-am pus-o între mânuri, domnişor sau copiliţă,

Dă ce lupt s-o-nchei, când poate nu-i decât o nălucire:

Nice glorie-mi aduce, nice bani şi nici mărire

Şi nu ştiu, nu ştiu, mă crede, dacă duce undeva.

Mă silesc să sap un templu în o stâncă de halva,

Bombonele, mieji de nucă pun pe el ca pe-o colivă

Năzuind să fie totuşi un palat. Fii milostivă,

Gingaşo, şi ia din carte numai cât e pentru tine.

„Unele dintre micile istorii adunate aici sunt basme, altele povestiri, altele, până la urmă, fragmente de jurnal. Toate sunt în definitiv amintiri, reale sau inventate. Nu imagini ale realității, ci ale minții care o decupează din hiperrealitatea noastră de toate zilele.

Au fost presărate până acum în multe dintre cărțile mele, în alte contexte și cerând o altă lectură. M-am gândit să le strâng, pentru plăcerea cititorului, între coperțile unui singur volum, nu pentru că aș crede foarte mult – deși cred – în calitățile prozei scurte, ci mai ales pentru că am o credință de neclintit în poezie.

N-am prea avut de ales în alcătuirea acestei culegeri de «povestiri alese». Am lăsat doar să intre texte de o lungime rezonabilă, pe care m-am amuzat să le așez într-o ordine oarecare, dar altfel le-am lăsat să colaboreze, să se alieze, să se înfrunte, să se submineze-ntre ele ca orice grup de necunoscuți adunat între zidurile unei odăi.

Sperând ca până la urmă să iasă de-aici mallarméanul «beau livre».“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

În viață, oamenii buni nu câștigă. Cel mult se mută.

Nu-i așa că, măcar o dată în viață, ai avut probleme cu vecinii? Poate că ai fost nevoit să participi la o ședință de scară, în timpul căreia n-ai putut decât să privești surprins și să te minunezi ce mare-i grădina Domnului. Sau poate că ai avut și tu vecini care și-au luat foarte în serios rolul de organ de conducere al blocului, ținând cu multă scrupulozitate evidența tuturor oamenilor care intrau și ieșeau din bloc. S-ar putea ca pățaniile din această carte să-ți pară foarte cunoscute sau, dacă faci parte din categoria celor iubiți de divinitate, să te șocheze și să-ți dai seama că ești norocos.

Apartamentul în care se mută Andrei, protagonistul acestui roman, pare perfect. Chirie mică, locație ideală și, cel mai important, nu se vede picior de gândac. Vecinii lui sunt oameni cumsecade, care-și petrec timpul jucând șah și mergând la piață... aparent. Dar nu durează mult până să-și dea seama că lucrurile nu stau deloc așa. Blocul e populat de o doamnă administrator despotică, un președinte de bloc pierdut în trecut și un om bun la (stricat) toate lucrurile – îți sună cunoscut? Proaspăt venit din Suceava, Andrei nimerește în mijlocul unor jocuri de putere mai ceva decât la Casa Albă, cu întâlniri incognito, comploturi și campanii electorale cu miză mare – democrația! Are de partea lui câțiva prieteni, dar sunt oare suficienți pentru a schimba lucrurile?

Dacă vrei să râzi în hohote, să zâmbești cunoscător sau pur și simplu să te bucuri de necazul altuia, „Să te mut!” e lectura perfectă pentru tine.