Literatură română contemporană

Copiii mari devin bizari este un roman pentru adolescenți, scris de doi autori: un profesor – Ovidiu Gligu, și o elevă – Letizia Timofte, care la cei 16-17 ani ai săi realizează un inedit debut literar. Cei doi autori „belgieni” conturează o frescă socială, un tablou regrupând două lumi aparent diferite dar totuși destul de asemănătoare: lumea adolescenților din România post-comu-nistă, și lumea adolescenților din diaspora românească.

„Nu există idei, ci teme interioare.” Anton Holban, Pseudo-jurnal La prima vedere, Paragina este cartea unei mari iubiri şi a unui irepresibil doliu. Douăzeci și cinci de ani trăiți împreună de Carolina şi Axinte sunt mai puțin decât o viață; când unul moare pe neaşteptate, cel rămas încearcă să umple golul cu o poveste. Una în care se amestecă nu doar dilemele lor profesionale, ci și trecutul, prezentul şi viitorul, timpuri ce nu mai sunt percepute într-o succesiune firească, ci în simultaneitatea lor imanentă, generatoare de întrebări, dileme şi puține certitudini. Ceea ce a fost devine o întrebare despre ceea ce este și, mai ales, despre ceea ce va fi, dacă va fi. Singura limbă care le deosebeşte, unindu-le, este cea a ființei, universal inteligibilă, dar niciodată identic articulată. Ea spune povești diferite, însă niciuna nu poate desluşi semnele şi momentul în care se instalează degradarea, ruina, paragina și, în cele din urmă, abandonul.

O carte captivantă scrisă de scriitorul multi-premiat, Dan Stanca. „Dan Stanca este unul dintre cei mai puternici romancieri de după 1990, iar reticența clasamentelor care nu-l includ decât rareori nu are decât explicații conjuncturale. El îşi asumă fără frustrări condiția și frecventează înadins „marginile” vieții literare, cu precizarea că e vorba de margini suspendate la mare înălțime, cornişe impracticabile pentru cei mai mulți. Ele procură simultan beția înălțimii şi vertijul căderii, dar mai ales sporesc enorm anvergura viziunilor şi trimit materia derizorie a prezentului la dimensiunea cuvenită de reperele - ei, da - cosmice.” - TANIA RADU

Volumul este structurat în trei părți. Prima partea cuprinde proze scurte precum: Crevasa, platoul de filmare şi luna plină, Povestire romanţioasă sau Avatar. În cea de-a doua parte regăsim o piestă de teatru într-un act și evocări ale autorului. Menționăm faptul că piesa– Evadarea nereuşită - a intrată în repetiţie la teatrul Nottara din Bucureşti, în 1969, cu Ştefan Iordache în rolul principal; Ştefan Iordache care era atunci la începutul carierii şi jucase „Viziuni flamande” după Ghelderode; fost scoasă de pe afiş, tot în 1969, de cenzura din acele timpuri. Ultima parte a lucrării, intitulată sugestiv The end, cuprinde fragmente de roman.

După bestsellerul „Soldaţii. Poveste din Ferentari”, Adrian Schiop revine cu un roman ce explorează tema homosexualităţii şi a mizerabilismului în societatea păturii de jos. Adi se avântă într-o relaţie improbabilă cu Florin, un poliţist de 42 de ani, divorţat şi beţiv, care, din deformaţie profesională, dar şi pentru că are o imagine de apărat, este foarte autoritar şi mereu indecis în privinţa sentimentelor lui. Povestea celor doi este întreruptă de pandemie, care îl obligă pe Adi, din motive sanitare, dar şi financiare, să se mute pe durata stării de urgenţă la ţară, la părinţii lui, unde o regăseşte pe vechea lui prietenă Andreea, o asistentă medicală rea de gură, transferată de la cabinetul şcolar unde lucra la DSP. „Să ne fie la toţi la fel de rău” este o incursiune brutală şi profundă în lumea LGBTQ+, în care uneori aprobarea din partea societăţii este mai importantă decât propriile sentimente.

Daniel, un bărbat de peste 40 de ani, divorțat, destul de înstărit, încearcă să-și regăsească liniștea într-un cartier rezidențial de la marginea Bucureștiului. Interacțiunile cu vecinii sunt limitate la minimum și momentele culminante ale vieții lui sunt vizitele săptămânale ale fiului său de 14 ani, Alex, a cărui custodie o împarte cu fosta soție. Totul se schimbă însă când un băiat din grupul de prieteni al lui Alex cade în împrejurări misterioase de la etajul trei, rănindu-se grav. Pe Daniel îl chinuie gândul că fiul lui ar putea să aibă o legătură cu acest incident și pornește o investigație pe cont propriu, care îl forțează să iasă din izolarea autoimpusă și să afle mai multe despre vecini. „Rupturi” oferă cititorului o perspectivă asupra clasei de mijloc din România, deloc împlinită, deloc fericită, mereu bântuită de căutări și dezechilibre.

„Încă din depărtare, înainte ca trăsăturile feței ei să devină distincte, îi recunoscu silueta, mersul grațios. Venind spre el, deși fără doar și poate îl recunoscuse și ea, nu se grăbea. Când fură față în față, ea stătu nemișcată înaintea lui, cu capul ușor înclinat, ațintindu-l cu o privire în care conviețuiau în bună armonie mirarea vagă, plăcerea revederii și reproșul:

– Cum de ești calm, Laurian? Mai poți să fii calm după tot ce s–a–ntâmplat?

Erau mai puțin întrebări, cât mai degrabă constatări de–ale ei, fugitive. Pentru Laurian nu era clar de ce, dintre toate, calmul lui era pentru ea o surpriză, când pentru el, calmul nici nu era starea sa de spirit dominantă. Laura își coborî privirea spre servieta pe care el o ținea în mână.

– Așa de puține lucruri ți–ai luat?

– Nu sunt lucruri, sunt bani.

– Bani? repetă ea surprinsă. Umbli cu o servietă plină cu bani în pustietatea asta? Nu ți–e frică de răufăcători?

Laurian privi distrat în jur.

Magazinele gării aveau, toate, storurile coborâte, definitiv coborâte, iar parte din ele erau lipite cu afișe de avertizare, învechite și mâzgălite. Drept în față, la o oarecare distanță, la capetele de peron, pufăiau rar locomotivele și, ceva mai încolo, fâsâia leneș aburul sub vagoane.”

Personajele cărții se mișcă într-o lume agitată, nesigură, care își uită valorile și își pierde reperele. O lume plină de neliniști și incertitudini, care umbresc drumul vieții. Din orizontul cu perspective nelimpezi par să pândească primejdii, care sporesc teama și împing viața spre resemnare și ratare.

Este motivul pentru care personajele se refugiază în vis, singurul loc în care liniștea și speranța, iar, odată cu ele, și împlinirea sunt posibile.

„Lumea clădită de Adriana Jderu, povestire cu povestire, este plină de adevăruri dureroase, de pasiune, fără sentimentalisme ieftine, așa cum îi stă bine unei cărți care ne spune multe despre viața noastră. Nu cred că o carte ne poate salva viața, dar cu siguranță ne-o poate înfrumuseța, ne-o poate face suportabilă. Așa este și cartea Adrianei Jderu. O scriitoare care dă calitate literaturii române.“ — MARIN MĂLAICU-HONDRARI

„Adriana Jderu e un paradox. O fărâmă de om, un munte de energie. Proza ei traversează lumea și viața, intrând prin crăpăturile secrete ale intimității, prin cotloanele ipocriziei, prin întunericul nopții, prin lumina zilei, și vine la întâlnire cu prada. E un jder pe steroizi, e mesagerul vieții ascunse privirilor, prejudecăților, pe care personajele o apără cu strășnicie. Scrisul ei e clar, energic și curat. Iar, dincolo de tehnică, e ironică și luminoasă. Delicios, Adriana!“ — FLORIN IARU

„Dacă închizi ochii larg și inspiri adânc... ai să descoperi o carte care te va purta ca o luntre magică, închiriată cu un singur bănuț de aur, cel al dorinței de a afla, prin mai multe lumi narative care se suprapun, se desfac și se intersectează halucinant ca-ntr-un dans al dervișilor rotitori, un ritual mistic practicat de adepții poetului persan sufit Rūmī, având o vechime de peste șapte secole și implicând o formă de ascensiune spirituală al celui atins de căutarea perfecțiunii, transpusă într-o ceremonie aparent simplă, dar plină de semnificații, pe care vă invit să o (re)descoperim împreună.” Alina Hucai

„Într-o dimineață mohorâtă de noiembrie, Monica, fetița mea, care pe atunci avea patru ani, a desenat chipul unui om supărat, conturându-l însă din creion doar pe jumătate. Am întrebat-o atunci de ce i-a desenat fața așa. Mi-a răspuns senin: «Pentru că pe acolo, unde nu e nimic, intră gândurile lui rele și triste...» Așa s-a născut Inspiră adânc! Expiră!, din desenul unui copil minunat. Câțiva ani mai târziu, în luna decembrie, când am scris cartea, cel care mi-a alimentat în permanență energia, fiind susținătorul meu necondiționat, a fost David, băiatul meu. Lor, acestor copii magici, le este dedicată cartea mea.” Ciprian Albu

Nu privi înapoi este un roman pe care îl veți îndrăgi, cu siguranță, din cel puțin trei motive: 1) are firesc și naturalețe, pătrundem în el ca în viață, simplu, deschizând copertele ca pe niște uși, fără să avem nevoie de nicio pregătire specială (pentru că este despre viață, despre iubire, despre căutări personale, nimic artificial); 2) ne regăsim – indiferent de modalitatea aleasă de autor – confidenți și martori oculari ai experiențelor și introspecțiilor personajului principal, Ștefan Munteanu (imposibil să nu fi ars și noi, vreodată și deodată, ca o lumânare la ambele capete și să nu fi avut niciodată tentația de a privi înapoi, în încercarea de a re-imagina trecutul, agățându-ne de o întrebare ca de o funie salvatoare: cum ar fi fost dacă...); 3) mesajul acestei povești de viață este înrudit cu cel al psihologiei și literaturii de dezvoltare personală: indiferent de experiențele de viață pe care le trăim, contează să le metabolizăm, să le asimilăm și să mergem mai departe fără să privim înapoi pentru că... viața este frumoasă. Important e să avem ochi să îi vedem frumusețea. Minte să încercăm să o înțelegem. Curaj să îi încercăm gustul și pulsul. Energie să continuăm să devenim.

Având ca punct de pornire câteva amintiri din copilărie, ,,Judecăți, prejudecăți și mere" și-a construit firul narativ sub forma unei înlănțuiri de metafore și emoții răscolitoare, constituite ca ramă a tabloului central: itinerariul unei sorți pline de încercări. Sumele experiențelor proiectate în contextul istoric al perioadelor respective, aparenta detașare, dramatismul sau, dimpotrivă, umorul situațiilor alcătuiesc un bildungsroman, o scriere complexă a unei inițiate maturități, proiectate într-un fundal de un realism magic – prezența merelor fermecate, care provoacă la o sinceritate compulsivă.

Sertarul cu fluturi propune o scriitură amplă și analitică, o suită de scenarii migălos concepute, picturale, atent detaliate. Emoțiile personajelor se revarsă în tumult de senzații, geografia este permisivă, iar ambianța colorată artistic și livresc.

,,Când zeii se joacă cu tine" este o carte grea, greu scrisă, copleșitor trăită, așa cum numai sintaxa vieții este așezată pe hârtia nemuririi unei societăți ce privește realitatea prin vălul cețos al ficțiunii. În ciuda stilului curgător și cald, a manierei elegante și a fluenței cu care textul se derulează, mesajul este tulburător și nud, mărturisind încrâncenarea superbă a ființei, de a reconstrui și recuceri ceea ce, într-un moment apocaliptic, îi este amenințat: viața.

,,Viața e un caiet cu lecții" este un volum-bijuterie, constituit din mici ,, perle” lirice ale un spirit fragil, de o frumusețe sui generis, care își ia substanța din frumusețea, adesea nevăzută, a lumii de lângă noi. De fapt, autoarea Vali Șerban refuză cu obstinație să vadă răutatea din jur, deși dă dovadă de o luciditate pătrunzătoare, preferând să perceapă întâlnirile ei cu tristețea, malițiozitatea sau indiferanța brutală a oamenilor drept o lecție existențială, o treaptă a înălțării ei spirituale. Textele, creionate în jurul unei tematici diverse, iubirea, timpul, credința, dezamăgirea sunt parcă fulgurații spontane, ivite din tulburările interioare ale feminității ei complexe și au rolul cathartic de a înlesni înțelegerea profundă a vieții. Fiecare text condenseaza o trăire autentică, o interogație asupra unor aspecte imperfecte ale existenței și, până la urmă o căutare a echilibrului sinelui într- o lume puternic dezechilibrată. Lectura lor dă senzația de lumină și iluminare, deoarece cititorul se descoperă ,de fapt, pe sine, își recunoaște propriile trăiri, neliniști, angoase.

Un volum de povestiri aflate la limita realismului fantastic, pline de un inconfundabil umor presărat pe alocuri cu nostalgii incurabile. O colecție de povești inspirate dintr-o realitate ludică, plămădită de un adevărat visător, care transformă cu ușurință simple cuvinte în poeme în proză, lesne de citit. Pe alocuri, proza dezvăluie un nobil apetit pentru cugetare sau fabule cu final și morală neașteptate. Înclinația spre visare și răstălmăcire a realității este evidentă, iar efectul obținut este o carte care te face să nu te poți opri din citit. Amintirile de acasă, din vremuri de demult sau mai recente sunt, în același timp motorul și pretextul unor rânduri bântuite de o rară și aleasă sinceritate.

„Un roman superb, greu de egalat ca asceză stilistică, cu o voce matură, detaşată, absolut unică. Asemeni unui fotograf nostalgic, naratorul restaurează negativul unei vieţi mărunte, dramatice şi emoţionante prin simplitatea ei. Într-o dimineaţă, Pavel hrăneşte găinile şi se urcă în tren… O singură zi şi două sute de pagini în care personajele par să vorbească despre nimicuri, scot bani de la bancomat, se ceartă, fumează, se împacă sunt suficiente pentru a face radiografia completă a unei generaţii şi a unei ţări.” (Tatiana Ţîbuleac)

Un roman despre libertate şi iubire, pe fondul unei societăţi care trece de la prea puţin la prea multşi incontrolabil, un roman care pendulează între vis şi realitate, între personal şi colectiv, cu impresia că revoluţia unuia poate fi revoluţia tuturor.

Având probleme de sănătate, Edi Cristea încearcă să afle diagnosticul potrivit. În căutarea acestuia începe un lung periplu care-l duce, previzibil, prin cabinete medicale, dar se continuă, din ce în ce mai rocambolesc, prin întâlniri cu paranormali rurali și urbani, cu preoți care au harul vindecării.

„...Mă gândesc mereu la cât de mărunţi şi neînsemnaţi suntem noi aici, pe bucăţica asta mică de pământ, în comparaţie cu măreţia cerului. Aici, în lumea asta smintită, undeva sub cer, am avea loc cu toții şi am putea trăi foarte fericiţi, dacă nu ne-am duşmăni şi nu ne-am înghionti unul pe altul fără nici o noimă, de parcă n-am fi fraţi care ne rugăm la acelaşi Tată.”

O noapte de dragoste la Iqaluit reia personajul principal din romanul Iubita din Kandahar, publicat in 2012 si declarat de Canada Reads drept unul dintre cele mai bune zece titluri din Quebec. Inspirat de o poveste adevarata, cartea descrie inceputul unei relatii de dragoste dintre un soldat canadian si o pin-up girl de origine romana; din nefericire, explozia unei bombe ii pune repede capat. La zece ani dupa moartea soldatului, Irina se refugiaza la Iqaluit, unde spera sa inceapa o noua viata. Destinul ei se complica inca o data in momentul cand il intalneste pe Liam O’Connor, un ofiter de politie si fost soldat in Afghanistan. In ciuda atractiei reciproce, povestea lor se impotmoleste inca de la inceput intr-o serie de incidente, suspiciuni, acuzatii. Primul obstacol in calea iubirii lor este nepoata lui Liam, fiica fratelui sau, o fetita inuita care devine pentru ei o sursa zilnica de conflicte. Obsesia Irinei de a fi un profesor bun devine pentru familia lui Eli simbol de intoleranta si discriminare. In decorul misterios al lungii nopti polare, povestea lui Liam si a Irinei se deruleaza sub semnul revelatiilor tulburatoare.

Vulpea urbana este o poveste despre un tanar care se descopera pe sine pictand una dintre cele peste zece mii de vulpi care misuna prin Londra. Cariera diplomatica a lui Christopher Somerset este intrerupta brusc dupa ce dejoaca intr‑un mod neortodox un atentat terorist. Intors la Londra, Christopher se dedica picturii, marea lui pasiune. Incepand din ziua in care reuseste sa surprinda pe panza, in albastru cobalt, o vulpe care trece deseori prin gradina lui, viata i se schimba: mariajul i se deterioreaza, prietenia ii este pusa la grea incercare, creativitatea i se poticneste. In cele din urma, gaseste raspunsuri intr‑un mit primordial, pe care il descopera in Metamorfozele lui Ovidiu.

„Furase o dată o privire de pe fereastră, la o vreme când îl ştia pe prinţ în altă parte, dar teancul gros de foi era acoperit cu o scriere necunoscută lui; nici măcar greceşte nu era, slove pe care Schlick le putea recunoaşte, chiar dacă nu le putea citi. Nu era el omul care să-şi piardă vremea cu catastife şi scrieri necunoscute, aşa că n-ar fi ştiut să spună ce îl împinsese să se caţăre pe pervaz şi să răsfoiască prin teancul de foi. În marginea lor, din loc în loc erau zugrăvite cu trăsături gingaşe şi limpezi înfăţişări de vietăţi: o vidră ridicată în două labe, un corb cu aripile larg deschise, un pardos fioros, un elefant cu trompa ridicată, o mulţime de peşti. Aşadar, prinţul era un cărturar, care se îndeletnicea cu vietăţile de pe pământ, din aer şi din apă, îşi zise Schlick, dându-se jos de pe pervaz şi pierzându-şi orice curiozitate faţă de îndeletnicirile prinţului.”

Premiul Ion Creanga al Academiei Romane O vara, un sat langa Bucuresti si Lizoanca. Independenta si ursuza, devenita peste noapte inamicul public principal, Lizoanca rascoleste secretele micii comunitati. Varsta de 11 ani devine o matrice epica. Fiecare are o poveste legata de aceasta varsta. Pe masura ce conflictul evolueaza, ies la iveala secrete vechi si sordide, traume legate dramatic de timpul prezent, parti ale unei istorii pe care Lizoanca o ilustreaza.

O femeie din Praga, cu origini romanesti, in contextul nazismului si al lagarelor germane, un mister, alunecari in fantastic, plus un final ingenios, neasteptat. Un roman cu mister, cu suspans, uneori atroce, care invita la o meditatie intima asupra naturii raului, facandu-te sa intelegi ca nimic din ceea ce te inspaimanta nu-ti este de fapt strain, impresie intarita in primul rand de personajul central, Karl von Arent, un prototip faustic original. Vei continua, cu siguranta, sa te gandesti la acest roman multa vreme. - Alina Pavelescu

Dorinta mea de a expune cateva povesti care sa aiba la baza tema alegerii nu este intamplatoare. De la a alege sa ramai intr-o relatie toxica pana la a fi fortata sa o faci (cu alte cuvinte, de la un abuz mai mic, daca imi permiteti sa gandesc abuzul in astfel de termeni, la unul mai mare) nu este o cale foarte lunga. La fel atunci cand alegi sa te schimbi pentru tine sau cand ti se pare ca alegi sa te schimbi, dar stimulul vine din exterior. Linia de demarcatie este foarte fina din moment ce in anumite situatii nici nu ne dam seama ca facem demersuri pentru o schimbare pe care stim ca, de fapt, ceilalti o vor de la noi. Pana nici atunci cand o vrem chiar noi nu prea are cum sa ne iasa bine daca exista si o presiune exterioara pe langa. Poate ca, uneori, doar presiunea pe care singuri o punem pe proprii umeri devine o piedica in atingerea scopului final, dar cand vine din afara?

„Acţiune, suspans, intrigă complicată, crime, accidente, răpiri, un deznodământ surprinzător, pe toate le veţi găsi în romanul Corinei Ozon, o combinaţie de thriller, policier şi science-fiction. «Viaţa e făcută din cercuri concentrice, pe care le parcurgi ca să ocoleşti cât poţi ţinta, dar orice ai face ţinta eşti tu, pentru că acela e locul care ţi s-a dat de la naştere, iar de menire nu poţi să fugi», afirmă autoarea prin vocea unuia dintre personaje. Binele şi dreptatea triumfă până la urmă, fiindcă, aşa cum spune un alt erou al cărţii, «Suntem nişte arheologi, săpăm după adevăr». Însă dincolo de focurile de artificii ale unui conflict spectaculos se ascunde o poveste despre iubire, nefericire, regrete ori speranţă şi despre singurul lucru care contează în orice lume şi-n orice timp: familia." Rodica Bretin

„Nu știu cum face și desface frazele Mihai Mateiu, dar atunci când le pune pe hârtie (sau, cel mai probabil, le înșiră pe laptop), te ia cu totul în lumea lui, te trece un prag nevăzut și te ține acolo, înăuntru, în interiorul unor povestiri care ard de la prima și până la ultima pagină. Citind aceste mini-romane, e un fel de captivitate solară, încântată, din care nu vrei să scapi nici în ruptul capului. Și mai e o intensă trăire empatică, o suprapunere inerentă cu personajele, chiar dacă viața lor literară e una, iar viața fiecăruia dintre noi este alta. De mai bine de zece ani, de când am citit oameni, volumul lui de debut, și mai ales bunica murind — o bijuterie în toată regula —, mi-e dor de scrisul lui Mihai Mateiu și îi tot aștept cartea cea nouă. Acum e aici, între aceste coperți, iar pentru mine e ditamai bucuria." Filip Florian

,,«Viața mea e un roman», pare să spună Bogdan Perțache în cartea de față. E un roman al evadărilor imposibile, improbabile sau ratate. Citindu-l, mi-au venit în minte două filme: Vaca și prizonierul și Pâine și ciocolată. Aidoma eroilor din film, el și-a pus în minte să fugă în Canada/Eldorado și să rămână acolo. De ce Canada? Nu mă întrebați, numai Bogdan știe. Personajul lui aleargă, se cațără, minte, se îndrăgostește și dispare, se ascunde, suferă de foame, de sete și de frică. Dar are un vis, iar pârdalnicul de vis îi râde sistematic în nas, pe căi numai de vis știute. Proza lui e directă, aprigă, fără milă, ironică și tăioasă. În lumea lui forfotesc personaje de tot soiul, impecabil surprinse în câteva rânduri, iar lumea românească a deceniului zece, cu absurdul ei, e tăioasă ca un fierăstrău. Viața lui Bogdan Perțache e a unui om cântând la acest fierăstrău știrb. Și-o fi găsit liniștea? Nu bag mâna în foc." Florin Iaru