Literatură română contemporană

Ilustrații de Mihail Coșulețu

„Dacă este încetățenită ideea că scriitor adevărat este doar acela care are o voce ușor recognoscibilă în orice carte a lui, îmi place să cred că am scris cărți pe voci atât de diferite, încât să fiu considerat un diletant, un debutant cu fiecare volum publicat. Asta fiindcă niciodată n-am crezut că vocea mea e importantă, ci mai ales vocea literaturii, iar uneori există mai multe voci chiar în interiorul câte unei singure cărți pe care am scris-o.

În Bilete de sinucigaș cred că sunt cele mai multe voci, nu doar din ce am scris până acum, ci din tot ce voi fi scris vreodată. Și așa cred că e cel mai potrivit să fie citită cartea aceasta: ca o suprapunere de voci indi­viduale care formează un singur și mare strigăt, o ultimă șoaptă.“

„Dimineaţă pierdută este simbolul dureros al unei Românii sacrificate timp de un secol pe altarul a două războaie şi al comunismului. Deşi aceste spectre sinistre o obsedează pe autoare, ea declanşează sarabanda unei scriituri pitoreşti, îndrăcite, reinventând vorbirea populară şi lirismul străzii într-o ţară unde limba de lemn era coşciugul imaginaţiei: Vica, eroina Gabrielei Adameşteanu, este un om liber, pentru că ea trăncăneşte la fel ca Bardamu, personajul lui Céline. La peste 70 de ani, această femeie care munceşte din greu pentru alţii a asistat la cataclismele unei epoci pline de trădări şi povesteşte, povesteşte, povesteşte. Dar această neobosită cârtitoare cu limba ascuţită ştie să-i asculte şi pe alţii şi datorită acestui fapt avem parte de portrete magnifice... De la un personaj la altul, de la Primul Război Mondial la perioada stalinistă, de la un câmp de luptă la închisorile unde putrezesc prizonierii politici, Istoria în manta roşie şi neagră defilează în această «dimineaţă» pentru totdeauna pierdută. Dimineaţă pierdută te arde, aţâţată de suflul magistral al unei proze incendiare.” (André Clavel, Lire)

„Urmărind de-a lungul anilor scrisul lui Daniel Vighi și al lui Viorel Marineasa, m-am trezit meditând: greu nu e să ai proiecte, greu e să le duci la capăt. Cei doi autori timișoreni au trecut cu brio această probă, desfășurată pe parcursul a mulți ani. Variantă sui-generis, central-europeană și fantastă, a cuplului Ilf și Petrov, Vighi și Marineasa scutură «colbuitele pagini» ale trecutului (mai apropiat sau mai îndepărtat) pentru a le îmbrăca în hainele, când ironice, când nostalgice, ale unei proze viguroase, pline de culoare și forță, care încântă și instruiește în același timp. Aventura lor în doi e un demers exemplar, în care competența intelectuală și talentul artistic alcătuiesc un aliaj indestructibil.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ

„Sunt doi. Doi prieteni vechi, doi scriitori. Fiecare cu proza lui, cu stilul lui de a trăi, de a păşi prin literatură, de a povesti. Şi, până la un punct, fiecare cu volumele lui. Dar, la un moment dat, au fost îndemnaţi să se întâlnească în pagină şi să compună la patru mâini. Sau să păşească în doi, ca într-un balet. Îşi dau teme, personaje, locuri, lucruri, despre care deapănă amintiri, fiecare pe limba lui, cu stilul lui. Vighi, cu neastâmpărul său unic, de copil mare, mereu uimit de cum arată lumea, mereu ghiduş, cu frazele de neoprit. Marineasa, cu ticăitul lui de ceas nemţesc, ba chiar cu o anume ticăială de meşteşugar desăvârşit, un copil mare, mereu ştiutor şi sfătos, plin de umor bine strunit. Daniel şi Viorel. Un fel de Lolek şi Bolek de pe Bega. Scriu despre tot ce le cade sub ochi sau bat neobosiţi străzile Timişoarei şi Lipovei. Iar la sfârşit, după multe peripeţii, cei doi poznaşi găsesc calea de a scoate povestea la liman. Şi atunci ni se dezvăluie, în toată frumuseţea şi bogăţia lui, acel pas de deux minunat: proza pe care o scriu împreună.“ — ADRIANA BABEȚI

„Florescu povestește fără să încarce narațiunea cu simboluri. Este vorba despre cine are puterea și asupra cui, iar Florescu găsește imagini în care marele se reflectă în mic și scrie scene de mare pregnanță. Și reușește să creioneze portretul unei femei care se remarcă deopotrivă prin mândrie, curaj și încăpățânare. O femeie a cărei viață este, așa cum se spune adesea, o călătorie amețitoare.“ — Spiegel

„Viața e dureroasă, însă până și pasajele pline de suferință din romanul domnului Florescu sunt pline de căldură și umor... România lui Florescu este un loc plin de vrajă, unde se găsesc atât problemele civilizației, cât și oameni primitori și povești.

C.D. Florescu pendulează între Est și Vest, dar inima lui bate, cel puțin în această ficțiune, pentru Est. Limbajul său creează o atmosferă foarte densă atunci când e vorba despre țărani și legendele și superstițiile lor.

Când Florescu descrie personajele sale ciudate, limbajul său se încarcă cu poezie, așa încât se creează o umanitate tandră, dar și ambivalentă.“ — Darmstädter Echo

„un apartament la etajul doi al unei case vechi din constanța o piațetă pe care o vezi pe geam pe masă o mașină de scris îți părea cool (așa ai spune acum) atunci era doar un semn de recunoaștere (...)”

În cartea ei de debut, Cristina Chira depune mărturie că la început nu a fost cuvântul, ci energia, acea capacitate a oamenilor de a acționa. Ca un cântec-manifest al feminității al cărui refren e tocmai această energie, volumul de față își desfășoară forța narativă de la prima până la ultima frază, survolând ingenios viețile unor personaje de o vivacitate molipsitoare.

„De ce, Cristina Chira? De ce… Numai nenea Anghelache, al lui Caragiale, ar putea să spună de ce, în volumul de față, fetele (și băieții) care pornesc la drum cu toate pânzele și speranțele sus dau greș. În mai fiecare text, scris cu o precizie a descrierii și a amănuntelor remarcabilă, există un hop, ultimul, o enigmă lunecând pieziș în calea fericirii eroilor. Ce se întâmplă acolo? îți vine să întrebi. De ce nu pot ajunge cu niciun chip la liman? De ce? Dar Cristina Chira, cuminte, nu vrea să răspunză.” (Florin Iaru)

„Ea era fricoasă, aşa cum se temea la ţară ţară vrem ostaşi sau să se suie pe centrala termică; dar era atrasă de cei cărora nu le era frică. Şi când a ajuns la noi în cartier, adusă de Larisa, parcă nu i-a venit să creadă. Toţi eram aşa. Total distruşi. Pe Dima l-a cunoscut primul, era cu Larisa atunci. Era absolut fascinant pentru ea cum era el atât de rău şi totuşi atât de bun. Fumau împreună şi ea îi dădea postere cu Linkin Park, ea avea zeci de reviste Bravo şi Liceenii acasă. Şi noi roiam în jurul lui ca nişte gâze în jurul becului, ea m-a văzut prima oară înainte de agapa ei, Dima îi vorbea mult de mine, «uite ăla e, mi-a zis», şi eu eram pe acoperişul blocului lui Pătraşcu, cu Niki şi cu fra-su şi când Niki le-a făcut cu mâna era să cadă şi l-am prins noi. «Dacă se ducea în jos murea.» «E, murea.» «Murea, serios», dar ea tot simţea că era invidioasă pe noi, cum noi aveam parte de nişte întâmplări aşa mai adrenalinice.” (fragment)

Pe copertă: grafică de Alex Mihăileanu

Volum distins cu Premiul Saloanelor „Liviu Rebreanu”

„Introspecția și retrospecția, observațiile tăioase despre cei din jur și despre viață, sub semnul unei legitime insurgențe feminine, și repetatele intrări și ieșiri din labirintul interior au ca punct de convergență realizarea unei scriituri «nervoase», care oglindește, în regimul prozei de factură autenticistă, sensibilitatea de excepție a autoarei.” (Mircea Bârsilă)

„Silvia Beldiman reușește să transcrie în romanele sale fragmente ale unei lumi revolute, restituindu-i contururile, culorile și formele prin grila unei memorii afective de indiscutabilă acuratețe.” (Iulian Boldea)

„Silvia Beldiman e, fără îndoială, o prozatoare autentică, având lecția clasicilor bine învățată, care știe să povestească fermecător (când vrea și când subiectul îi oferă ocazia) și care aduce în peisajul epic actual o pată de candoare și tandrețe, de care, sunt convins, are nevoie după atâtea experimentări, adesea prea seci, sterile și contrafăcute.” (Constantin Cubleșan)

Proiect editorial apărut sub egida Primăriei și Consiliului Local Sebeș și a Centrului Cultural „Lucian Blaga” Sebeș

Pe copertă: Alice Andreea Iliescu, On The Road Again, Seria Intimistique, 2012

Un roman modern, de un autentic dramatism, cu un epic dens – rezultat al mai multor optici narative (la persoana întâi, a treia, chiar și a doua), precum și al coagulării, prin tehnica „romanului în roman”, a multor nuclee epice (romanul copilăriei, al prieteniei, al iubirii, al morții, romanul creștin, romanul Mamei ș.a.), este noua carte a Anei Selejan, În blândețea și-n vifornița zilelor. Cu o cronologie fragmentată – căci sunt mai mulți naratori: Olga, Evelina, Aurel, Mama ș.a., narațiunea configurează memorabil destinele unor intelectuali (medici, profesori, jurnaliști) din anii ’70 și ’80 ai secolului trecut, dinspre relativa normalitate a unui bildungsroman (căsnicie, carieră, idealuri, eșecuri) spre catastrofă și disoluție. Moartea năprasnică a celor dragi (soț, frate, soră, prieten) deturnează iremediabil destinele celor rămași, orientând evenimentele epice dinspre timpul prielnic spre cel vrăjmaș și tragic, dinspre rază spre lespede și dramă, astfel că, în aceste segmente epice, autoarea construiește și un bun roman creștin.

De altfel, căptușeala livrescă (religioasă, medicală, bibliologică, literară), varietatea spațiilor epice (familie, sanatoriu, redacție, spital, mănăstire ș.a.), fabulosul copilăriei, voluptatea evocării – cu inerenta dilatare a timpului narat –, interogația existențială și metafizică imprimă expresivitate și varietate epică acestui roman psihologic, susținut de puține personaje centrale, dar toate bine reliefate și memorabile.

„Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând." (Gabriel LIICEANU)

Un volum de povestiri scurte care spun povesti emotionante, profunde. Nostalgii, dureri, amintiri, sperante, si bucurii. Viata incapsulata in mici pilule narative. Ce-ar fi daca unele cuvinte nu ar mai fi sunete, ci lucruri sau fiinte? Poate nu am mai lovi unii in altii daca, dupa o cearta, casa s-ar umple cu pietre, ca un cimitir. Poate nu am mai rani in dragoste daca, dupa tradari, hoituri de flamingo ne-ar stavili iesirile. Poate nu am mai minti daca, dupa o noua minciuna, roiuri de vipere s-ar porni dupa noi, ca dupa niste regi putrezitori. Poate nu am mai fura, daca lacrimile sarate ar fi singura apa care ni s-ar da vreodata. Poate Dumnezeu a creat gresit cuvintele? Fara a sti, pe atunci, ca oamenii au mereu nevoie de dovezi. Chiar si ale propriei nimicnicii.

Cărțile Irinei Binder se trăiesc, nu se citesc. Pentru că ea nu scrie, ea își varsă sufletul pe hârtie, își transpune trăirile în cuvinte și experiențele în lecții de viață pe care le poți integra în povestea ta.

Am scris o carte despre noi – o altfel de poveste de iubire. O poveste desprinsă din realitate, cu personaje palpabile și recognoscibile, în care binele și răul se împletesc armonios, în care iubirea și prietenia sunt provocate de pierdere, suferință, trădare, și, în final, de alegeri personale. O carte care îți va stârni cele mai profunde trăiri și care îți va oferi lecții de viață de neprețuit.

„Doar ochiul introspectiv al autoarei şi talentul său scriitoricesc fac ca bucăţi de hârtie îngălbenită de trecerea timpului să fie capabile să transpună chipuri şi veşminte, moravuri şi bizarerii amoroase din peisajul bucureştean fanariot.“ CLAUDIU TURCITU

„Un fir epic împletit cu mâna sigură a unui povestitor care ştie cum să te ademenească, o atmosferă atât de puternică, încât te urmăreşte multă vreme după ce ai închis cartea. La limita dintre magic şi fantastic – în decorul unui Bucureşti pitoresc.“ BIANCA BURŢA-CERNAT

„Iubiri imposibile, scrise cu talentu-i bine cunoscut, ridică perdeaua de pe o lume surprinzătoare.“ EUGEN NEGRICI

52 DE POVESTIRI DINTR-O LUME HALUCINANTĂ, CU O GEOGRAFIE INSOLITĂ, PE CARE DOINA RUŞTI A PLASAT-O ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA, DÂND NAŞTERE UNUI ADEVĂRAT FANARIOT-CULT ÎN LITERATURA DE AZI. POVESTIRILE SUNT ÎNSOŢITE DE ILUSTRAŢII.

„Romanul lui Mircea Pricăjan pune în discuție ideea memoriei înșelătoare, a amintirii care mistifică în aceeași măsură în care pare să și explice corespondențele dintre un trecut aluvionar și un prezent continuu și haotic. Prin rememorare, totul devine poveste, iar din acest murmur al unui timp uitat și retrăit cresc, pe nesimțite, destinele mărunte ale celor nu întotdeauna dispuși să accepte istoria mare, rostogolitoare, anihilantă.“ — DAN-LIVIU BOERIU

„O dimensiune specifică întregii proze scrise de Mircea Pricăjan e vizibilă în Murmur: recuperarea unor spații ale purității, în încercarea de a conferi un minim contur preajmei, se transformă mereu într-o anxioasă melancolie. Aparenta inocență a amintirilor aduce cu sine barbarii aproape cristaline, memoria nemaireprezentând nici suport și nici refugiu. Cartea e o demonstrație că nimic nu poate fi mai deformant, mai parazitar decât propria memorie.“ — MIRON BETEG

Reghina este un Iov feminin, dintr-un spațiu nord-transilvan, în care miraculosul se insinuează în ordinea comună, iar istoria recentă sugrumă destinele oamenilor. Este mamă a doisprezece copii, împreună cu care alcătuiește „un trup de o mie de kilograme“, plămădit din puține bucurii și insuportabilă suferință. Până la urmă, Reghina este mama universală. Miza cărții Ioanei Nicolaie este să scoată la lumină, prin incursul faulknerian în interiorul unei minți care amestecă timpurile și emoțiile, o viață, un destin, o urmă pe care umanitatea personajelor ei o lasă (sau nu) în lume. Cartea nu se citește cu sufletul ușor, ci cu sufletul la gură. Narațiunea e densă, stratificată în episoade ce construiesc o viziune etnografică a marilor evenimente din viață (în definitiv, suntem în spațiul lui Rebreanu): o șezătoare, un pețit, o nuntă, prima noapte de dragoste, uluirea, durerea, rușinea, frica, prima bătaie primită de la soț, primul copil, următorii până la doisprezece. Viața unei femei, așa cum a fost ea. Cititorul va întâlni cu emoție, de-a lungul romanului, diverse feluri de a-nțelege realitatea: orășelul Văralia, unde se petrec întâmplările din carte, are ceva din familiarul satului Prislop, din magia ținutului Macondo și din dramatismul vieții oamenilor în comitatul Yoknapatawpha, rămânând totuși un spațiu unic, nemaiîntâlnit, descris de autoare cu o iubire nesfârșită.

„Cernobîl înseamnă «pelinul negru» sau «iarba neagră», căci explozia centralei nucleare din aprilie 1986 nu se putea petrece decât într-o zonă a negrului, a amărăciunii. Am scris Pelinul negru şi ca o formă de revoltă, deşi mărturisesc că n-a fost uşor să plonjez în dramă şi să o deşir scriitoriceşte. Am copilărit, fără nici cea mai mică bănuială, într-un loc contaminat radioactiv. Abia când am început să simt pe propria-mi piele urmările, am înţeles cât de acută era grozăvia, şi câtiva ani m-am întrebat continuu cine e de vină, de ce nu răspunde nimeni pentru marile catastrofe, cum există atâtea victime subînţelese, care n-au deloc glas. Nu mi-am putut răspunde altfel decât scriind Pelinul negru – punctul de vedere e al unei fetiţe născute la câteva luni după dezastru a cărei existenţă e ca o frânghie care, pe măsură ce calci, se tot subţiază, până devine o sforicică ce sfârşeşte, inevitabil, prin a se rupe. Iar căderea nu înseamnă strivirea pur şi simplu de asfalt, ci scufundarea din uman în subuman.“ (IOANA NICOLAIE)

„Pe mama n-o mai am de aproape doi ani. Pe tata, de aproape patru. În apartamentul în care au locuit cincizeci şi trei de ani, din cei cincizeci şi şase cât au fost împreună, urlă liniştea. Apartamentul e gol, dar mobilat. Va fi scos la vânzare, golit, umplut la loc de un alt ocupant, transformat în amintire.

Mă ajută în vreun fel scrierea acestei cărţi?

Prea puţin. După trei-patru pagini, bănuiala devine certitudine: prezenţa tatei în carte nu-i suplineşte absenţa în carne şi oase.

Şi atunci, de ce o scriu?

Fiindcă nu pot să n-o fac.

«Prea puţin» e mai mult decât «deloc».

Ajutorul, mai cu seamă în vremurile astea, nu se refuză.

Iar Recviemul vesel e o carte pentru cititori şi un sprijin pentru mine.“ — RADU PARASCHIVESCU, aprilie 2020

Îl cheamă Brian Spencer și se numără printre ultimii romantici ai Europei. În biografia lui apar războiul, Churchill, Stalin, Tito, Balcanii, împărțirea Europei, Bosnia, Ucraina. Destinul lui e să dea un sens întâmplărilor și năpastelor, plecând în ultima misiune a vieții. Bazat pe povestea reală a unui fost pilot britanic, acest roman e o pledoarie pentru libertate, curaj și speranță, în vremuri politice tulburi și periculoase.

„Ca să nu se aleagă praful de toate, Cosmin Perța îl inventează pe Samson. Puternic precum personajul biblic, pornind o adevărată vendetă, Samson se ia la trântă cu inegalitățile și nedreptățile unei lumi guvernate de zeii nemiloși ai tranziției românești. O forță care te va molipsi!” (Andrei Dósa)

„Prin acest microroman, Cosmin Perța introduce în proza română contemporană un personaj inedit, situat la granița subțire dintre antierou și supererou. Rezistent la orice tip de durere fizică, Samson pare condamnat la o suferință interioară continuă, un Sisif modern în România anilor ’90.” (Victor Cobuz)

„Incitant, alert, cu scene tari, demne de un video game sângeros, romanul lui Cosmin Perța revitalizează în mod strălucit ideea de antierou într-o lume abrutizată și incomodă.” (Dan-Liviu Boeriu)

„România anilor ’90. Eroul romanului, Samson, sunt eu, e Cosmin, e o întreagă generație care a supraviețuit celor mai ciudați ani din istoria recentă nu doar a României, ci a unei întregi regiuni aflate la periferia Europei, Statele Unite ale Violenței.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)

Am reușit să mâzgălesc trei cărți. Iar asta, în condiții de libertate, cred că înseamnă mult.
Dacă mă arestează, vă promit că voi mai scrie cel puțin una.
Dacă nu... cine știe?
Dacă am reușit să vă aduc un zâmbet, sunt mulțumit.
Dacă am reușit să vă pun puțin pe gânduri, sunt încântat.
Iar dacă am reușit să vă fac să le trăiți cu mine, aș putea spune că sunt fericit.

Mulțumesc!
Silviu Iliuță

După ce a devenit rapid foarte popular la el în bloc, la frageda vârstă de patruzeci de ani, Silviu Iliuță, autorul blogului cronicipebune.ro, a găsit, în sfârșit, un titlu pentru cea de-a doua carte, parte a unei trilogii. Și dacă tot a găsit titlul, s-a gândit să scrie și ce e între coperți.

Descriere? Trebuie să recunoaștem că după ce am citit cartea chiar și nouă ne-a fost greu să găsim descrierea potrivită. Îl înțelegem pe Silviu când a spus că nu reușit să identifice un titlu potrivit pentru această carte. Acum știm cu exactitate de ce. Este o carte fabuloasă, fără să exagerăm sau să încercăm să o facem altfel decât este în realitate.

„Berlin, Berlin“ este un volum de nuvele extinse, microromane, puse sub semnul unei teme obsedante in literatura lui Bedros Horasangian, vinovatia. Istorica, politica, umana… Cele trei texte („Berlin, Berlin“; „Atena Fishta“; „Rita“) scriu de fapt povestea unei jumatati de secol XX prin firescul tragediei umane, nationale, est-europene din inter‑ si postbelic. Germani din Est, albanezi stabiliti la Paris, cehi emigrati in Suedia – personaje in acest volum – traiesc impreuna intr‑o existenta obisnuita, multiplicata prin diferentele de tonuri, de scris, de povestile si interesele care se impletesc fara ca niciodata sa piarda cititorul. Horasangian echilibreaza genurile, stapaneste, inoveaza, ramanand neclasificabil, imposibil de pus intr-un singur capitol de istorie literara. Fictiune politica, psihologica, tratat de istorie orala, „Berlin, Berlin“ este mai mult decat atat, este proba inzestrarii de a recrea anxietate, tensiune si firescul fragil al fericirii. (Lucian Pricop)

Redactat intre octombrie 1984-septembrie 1985 si ramas in manuscris, acest roman a fost publicat, tot intr-o editie sumara, abia in 2001. Este una dintre cele mai putin cunoscute realizari ale lui Ovidiu Birlea. Ineditul romanului consta in subiectul sau, tesut in jurul unei protagoniste de exceptie, Ecaterina Varga, un mit printre romanii ardeleni de la jumatatea secolului 20 XIX. Autorul ii marturisea unui prieten: "Am intentia sa scriu un roman despre Ecaterina Varga. (...) Eu o consider o Ioana d'Arc a Buciumului si, pentru ceea ce a facut ea aici, merita mai mult decat s-a scris pana azi."

"Marea carte a uitarii (uitarea care-nchide-n scrin cu mâna ei cea rece eveni- mente şi destine) este deopotrivă o Mare carte de invățătură, în care nu e vorba doar de personaje și de întâmplări fictive, ci de noi toţi, oameni reali, fie că am trăit în acea epocă și într-un loc asemănător, fie că ne-am născut mai târziu şi într-un loc diferit (situaţie care va deveni în viitor absolut normală pentru toți cititorii), fiindcă noi toți avem de învățat din lecțiile istoriei. Cu atât mai mult, cu cât ceea ce citim nu este o pagină de istorie, ci un roman, și încă unul excepţional, în care imaginația potențează semnificația faptelor și le imprimă un caracter de universalitate de care niciunul dintre noi nu e neapărat conștient când le trăiește sau când îi sunt relatate de o străină gură. În pofida pesimismului autorului de la sfârşit, îi citim romanul ca să învăţăm să nu uităm." NICOLAE MANOLESCU

Lucrarea prezinta, un episod important din istoria recenta a Romaniei, intr-un mod direct si facil, insa nu transmite doar unidirectional informatii, ci, prin seria de intrebari la care cititorii trebuie sa raspunda, ori sarcini pe care trebuie sa le indeplineasca, devine un instrument de lucru care provoaca si din punct de vedere intelectual. Iar impactul vizual al desenelor ajuta si la o retinere mult mai usoara a informatiilor. Lucrarea poate fi, asadar, un suport didactic util de folosit in scoli, licee si facultati, atat de catre profesori cat si de elevi.

Si iata-I pe extraordinarul Alex von Randa, urmasul unei familii ilustre, ajuns la capatul vietii. Se uita in jur: e gol. Gol si atat. isi da seama ca singura solutie e sinuciderea, dar nici gestul suprem nu i se pare o iesire demna. Iimpotriva cui sa se sinucida? Pentru ca, nu e asa?, "orice suicid e si pentru a impresiona ori a pedepsi pe cei ramasi in viata". Odata decizia luata, se simte liber cum nu s-a mai simtit niciodata. In plus, gaseste si un sens in intreaga poveste. Comite un gest menit sa-i rascumpere intreaga viata, sa-i dea un sens. Experimentele cu racheta balistica se apropie de sfarsit, Aggregat4 a atins nivelul suborbital, deci Hitler e foarte aproape sa aiba o arma care ar distruge omenirea. Si atunci Alex gaseste solutia de a transmite englezilor toate informatiiie necesare pentru a distruge centrul de cercetare de la Peenemnde. Daca viata lui nu a avut niciun sens, moartea sa capata deodata unul. Moare, cum spune el, util. lar existenta lui, atat de ezitanta, capata forma clara a unui destin. Pe contrasens (inutil sa mai dezleg titlul) e un roman extraordinar. Nu mai glosez acum nici pe marginea sumbrei lui actualitati. Atentie la numele lui Oleg Serebrian! Merita sa-i citim fara prejudecati romanele. Sunt printre cele mai bune carti de proza din literatura romana de azi. - Bogdan Cretu

Ghenadie Postolache este un profesionist al scrisului. O scoala facuta la marii maestri si o mana care exerseaza permanent cu materiale dintre cele mai capricioase sunt argumentele necesare. Intr-un alt sens, el este un lup singuratic al literaturii, fara a se incadra in vreun grup literar, fara a fi un scriitor-persoana publica. Un fel de sihastru, citindu-si in chilia sa psalmii (cartile religioase chiar sunt pe raftul intai al bibliotecii personale) si scriindu-si apocrifele, nascute postmodernist din carti de religie, beletristica, istorie, filozofie... - Mircea V. Ciobanu

Preocupat de rolul omului in univers, de originea mintii si a spiritului sau, scriitorul si doctorul Adrian Sangeorzan incearca un alt tip de literatura. Povestile lui Adrian Sangeorzan nu sunt situate nici in prezent, nici intr-un viitor sau trecut indepartat. Ele vor duce cititorul pe muchia subtire a unor experiente de viata care pasesc discret intre fantastic, magic si realitate. O interpretare inedita si incitanta a ceea ce poate ca suntem.