Literatură română contemporană

Un bărbat se trezeşte ducându-şi viaţa sub dominaţia unei cifre. Un altul e luat de pe o bancă din parc şi pus să imite, într-un show ţinut în inima Capitalei, un şarlatan presat de urgenţe neamânabile. Un preacucernic angajează un evlavios care trans­formă un cantonament în loc de rugăciune şi plasează mătănii în locul televizoarelor din camere. Doi surdomuţi deschid, într-un târguşor din Provence, un joint venture care cheamă la luptă gustul şi mirosul. O fată cu nume înşelător se îndreaptă spre groapă ascultând obsesiv Sepultura. O pereche de pungaşi adolescenţi fură de prin case şi lasă o semnătură sfidătoare, colorând de fapt visul unui al treilea. O povestitoare bizară deapănă o păţanie în care lucrurile scapă de sub control în centrul Romei.

Acul de aur și ochii Glorianei este un roman de aventuri şi un posibil argument în sprijinul ideii că istoria constă într-o suită de versiuni. Suntem la sfârşitul secolului XVI, când lumea îşi păstrează relieful moştenit din alte vremuri: înşelătorii şi alianţe, cuceriri şi conspiraţii, excese şi duşmănii. Răzbunarea e monedă forte, iar trădarea, un tic fără frontiere. Pe scaunul papal de la Quirinale stă Clement VIII, în timp ce tronul Angliei e ocupat de Elisabeta I. Departe de ei, într-un sat ascuns în pădurile Umbriei, fraţii Durante şi Cesare Scacchi nu bănuiesc ce le rezervă destinul. Dacă Fulvia, ghicitoarea din ţinut, le-ar spune că vor ajunge oculişti reputaţi, i-ar râde în nas sau ar crede-o nebună. Şi totuşi, chiar asta se întâmplă. Destinul e atât de pus pe şotii, încât Durante Scacchi, fratele cel mare, devine medicul personal al papei. În ce-l priveşte pe Cesare, fratele cel mic, el e escortat la Londra, unde trebuie s-o opereze de cataractă pe Gloriana, aşa cum îi spun supuşii reginei Elisabeta. Din Val Castoriana la Roma şi de acolo la Londra, cu o incursiune prin Normandia, fraţii Scacchi scriu o cronică plină de neprevăzut, în care sublimul şi oroarea trăiesc împreună.

Însă Acul de aur și ochii Glorianei nu e doar o poveste despre ciumă şi pedeapsă, în care trebuie să-i dăm lui Cesare ce e al lui Cesare. Romanul lui Radu Paraschivescu, în care se insinuează Richard Burbage sau umbrele lui Ann de Boleyn, William Shakespeare şi Caravaggio, e poate în primul rând un omagiu adus ochiului, vederii şi culorilor.

Acul de aur și ochii Glorianei trebuia să deschidă o carte de povestiri. Numai că – am aflat și eu – socoteala din minte nu se potrivește cu cea din timpul scrisului. Și al cercetării – căci, da, a fost nevoie să consult diverse surse și documente privind istoria de altădată a Umbriei și a Angliei elisabetane. Pe măsură ce ramificam trama și descopeream întâmplări și amănunte care meritau luate în calcul, îmi dădeam seama că rama unei povestiri ar fi prea îngustă pentru aventura lui Cesare Scacchi și a celor din jurul lui, fie ei umbrieni, romani, francezi sau englezi. Fie ei măcelari, diplomaþi, mesageri, amante, interpreþi, medici, curteni, papi sau regine. Era nevoie de mai mult. Era nevoie de un roman. Cu atât mai mult cu cât mi se făcuse dor de scris un roman, mai cu seamă că de la ultimul se împlinesc mâine-poimâine nouă ani.

Pe copertă: George Peter Alexander Healy, Elizabeth I Rainbow Portrait, după un portret atribuit lui Marcus Geeraerts the Younger (detaliu)

Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleșu și cu un prolog în versuri de Șerban Foarță

Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimţitul devine pe zi ce trece o prezenţă constantă, greu de evitat şi imposibil de strunit. În tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimţitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca şi cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză şi vociferant până la delir. Îl vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon. Însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului. E imperfect şi are nevoie de îndrumări. Exact asta face Ghidul nesimţitului – furnizează reglajele necesare celor ispitiţi de performanţa în domeniu. Sigur, miza lui formativă şi informativă e o glumă. Ghidul nesimţitului vrea în primul rând să amuze. Numai că în spatele tonului ironic al cărţii răsar fapte, întâmplări şi buclucuri de care foarte mulţi dintre noi au avut parte. Şi peste care n-au putut trece doar cu un duş, o casetă cu muzică de relaxare sau o înjurătură bine ţintită.

Anticariatul de idei critică dublul asalt la care este supusă astăzi cultura. Pe de o parte, asaltul „civilizației spectacolului", care a anihilat interesul pentru formele culturale tradiționale (literatura, pictura, teatrul, sculptura, filosofia, muzica, numite peiorativ „cultura trecutului"), pe care le-a înlocuit cu programe vulgare de televiziune, cu internetul, cu jocurile video, cu un cinematograf de cea mai slabă condiție, acestea fiind considerate „democratizarea culturii". Pe de altă parte, asaltul de tip inchizitorial, cu accente vădit politice, prin care un imens și splendid patrimoniu de idei, de valori și de cunoastere este „purifica" în numele „corectitudinii politice". E o carte-document, care schițează o posibilă apocalipsă.

Densă și proteică, articulată în jurul unor crochiuri semnificative de viață și a unor surprinzătoare parabole, proza lui Romulus Rusan ne oferă revelația unei lumi care se sustrage de sub incidența efemerului, prelungind clipa în eternitate. Imperceptibila pendulare între vis și realitate ori, dimpotrivă, explorarea febrilă a celor mai fine detalii ale lucrurilor înconjurătoare dezvăluie spectacolul unei existențe etalate pe multiple scene ale cotidianului, având în miezul său o umanitate care trăiește în armonie cu ritmurile naturii și ritualurile cosmice. O inepuizabilă galerie de portrete și fiziologii umane glisează pe fundalul unei lumi invadate de culori, arome și sunete, hrănindu-se din iluzia prezentului etern și din recurența unor teme cu substrat introspectiv ori a unor imagini desprinse din cea mai viguroasă literatură a absurdului. Ecuația scriiturii lui Romulus Rusan rămâne o adevărată provocare pentru cititor, ficțiunea șerpuind prin numeroasele vase comunicante ale narațiunii, tatonând neprevăzutul, întâmplarea sau peisajul sufletesc supus unei deliberate fragmentări. După ce a privit lumea largă cu ochiul liber și la dimensiunile istoriei, Romulus Rusan trece la o proză de ficțiune minimalistă și  hiperrealistă, în care fragmentele realității sunt  fixate cu o asemenea atenție și insistență, încât devin nonfigurative. Scriitorul alege fragmente umane reduse, pe care ochiul său oripilat le mărește până la a deveni monstruoase, diagnosticând astfel maladiile lumii din care provin.

„Marin contempla de pe băncuţa din curtea bisericii gândul acesta al iubirilor împrăştiate pe faţa Pământului care se învârtea prin spaţiu cu o viteză uriaşă, dar în acelaşi timp cu o delicateţe ce le-ar fi permis oamenilor să îşi ducă iubirile în linişte şi pace. Cu toate astea, oamenii îşi trăiau vieţile ca şi când nu ar fi fost pământeni, ci nişte dumnezei războinici care trăiesc la infinit. El însuşi avea această impresie despre sine că, în ciuda ipohondriei şi a anxietăţilor care se înmulţeau, se comporta ca un zeu războinic şi morocănos. Îi lipsea iubirea.”

S-a născut în 1460 și a ajuns până în zilele noastre. E visător, voluntar, generos. E îndrăgostit. Dar și letal. Numele lui este Zogru.

 

Zogru este o făptură vecină cu silfii, cu elfii, cu spiridușii, cu kobolzii; dacă vreți, îl înrudim cu romanul gotic, dacă vreți, îl înrudim cu romanul fantastic, cu ceea ce înseamnă demonul în romanul rus. Dan C. Mihăilescu 

Plin de umor în unele secvențe, în altele tragic și feroce, uneori fantastic și luminos, ca o pictură de Chagall, ceea ce predomină în această poveste minunată este figura teribilei singurătăți în care se află spiritul uman lipsit de iubire. Pedro Gandolfo, El Mercurio, Santiago de Chile

Sub forma unei narațiuni la persoana întâi, Bigama dezvăluie destinul unei femei prinse între două povești de dragoste. Între soț și amant, pe cine să aleagă? O întrebare care devine o adevărată dramă când trăiești în sânul unei mici comunități migrante, cu încărcătura ei de tradiții și interdicții aduse de acasă.

Sub influența unor noi identități în formare, puține sunt cuplurile care rezistă la încercarea migrației. Iar atunci când decizi să îți abandonezi bărbatul, trebuie să te pregătești să faci față întregii comunități. În decorul unui Montréal colcăind de migranți, Bigama vorbește despre tradiție, exil, dezrădăcinare. Cursa epuizantă între doi bărbați și două case reprezintă în același timp relația ei duplicitară cu trecutul și prezentul.

Câştigătoarea Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2022

Aveţi în faţă o carte cu mister, jocuri de cuvinte, prietenii şi iubiri neterminate, Rolling Stones şi un narator ce nu se poate abţine să intervină neinvitat în poveste. Totul începe cu Mişu, un băiat talentat pasionat de pian, care dispare la vârsta de 17 ani, chiar de ziua lui, pe 1 aprilie, lăsând în urmă o invitaţie la un banchet al cerşetorilor. Patruzeci de ani mai târziu, se întâmplă ca, tot pe 1 aprilie, Nina, o fostă colegă de clasă şi fiica profesoarei sale de pian, să se afle în aceeaşi librărie cu prietenii cei mai buni din liceu ai lui Mişu, Nel şi Victor, care caută un cadou pentru acesta, deşi nimeni nu l-a mai văzut din ziua dispariţiei. Ce urmează e o poveste despre cum locurile şi oamenii pe care-i pierdem se încăpăţânează uneori să rămână cu noi.

„Spui Glossa obsesiv, ca pe Tatăl nostru, îţi stăvileşte gândurile care o iau razna, e un exerciţiu de dicţie şi de actorie – ce cuvinte pe care ţi‑ai spus că n‑o să le mai rosteşti niciodată! Dac‑ai să ajungi, într‑o altă viaţă, să te întorci şi să ai studenţi, o să‑i biciuieşti cu rugăciunea asta care‑ţi sună în urechi, nu spera şi nu ai teamă – dar frica n‑ascultă de tine, deşi încerci s‑o supui cu căpăstrul vorbelor care bat în ritmul inimii tale. Totul se întâmplă pentru că, deşi nu vrei să recunoşti asta, ai fugit. Dar e timpul să priveşti adevărul în faţă – suferi fiindcă natura ta nu e fuga, e confruntarea. Te‑ai minţit că nu mai eşti actriţă, dar însăşi minciuna asta întemeiază adevărul, căci trebuie să fii cu adevărat actriţă ca să minţi aşa de bine, încât şi tu să te crezi pe tine. Jos masca, Marioaro, ia‑ţi inima‑n dinţi şi roade‑o până sângerează, asta înveţi acum, lecţia umilinţei, pe care nu ţi‑a predat‑o nimeni, nici la Conservator, nici în teatru, nici în viaţă: prea ţi‑au ieşit toate şi ţi s‑a urcat la cap, ai crezut că eşti invincibilă şi‑acum vezi cât e de amară pâinea singurătăţii. Nu eşti cu nimic mai bună decât cei care nu pot trăi fără absint sau fără opiu, nici asta nu ţi‑a zis‑o nimeni, ai ajuns s‑o afli pe pielea ta – degeaba te‑ai sumeţit şi ţi‑ai dictat singură s‑o rupi cu trecutul, să rămâi privitoare ca la teatru. Dar, în loc să devii superioară şi distantă, rece şi indiferentă, te simţi ca un flămând în faţa unei mese îmbelşugate din care se înfruptă nesătuii, iar tu n‑ai cum să atingi, să guşti, să pipăi bucatele, îţi rămâne doar amintirea care te urmăreşte şi te chinuie, chiar dacă ai hotărât să alungi orice urmă din trecutul tău, să nu urli, să nu te târăşti, să nu te văicăreşti.”

Născută pe 9 iulie 1885 la Bucureşti, Marioara Voiculescu a fost acceptată cu dispensă la Conservatorul de Artă Dramatică pe când avea doar 14 ani. A studiat cu Aristizza Romanescu şi Constantin Nottara, iar după absolvire a fost angajată la Teatrul Naţional şi i-a avut ca mentori pe Paul Gusty şi Alexandru Davila. În 1912 a preluat trupa celui din urmă, fiind prima femeie din România care a condus o companie de teatru. A avut un singur copil, la nici 18 ani, pe Paul, care i-a rămas alături toată viaţa. S-a căsătorit de gura lumii cu un membru al familiei Quintus, divorţând la scurtă vreme. Al doilea soţ, dragostea vieţii sale, a murit într-un accident de automobil. Considerată o adevărată „divă” şi comparată cu interpretele celebre ale scenei europene, precum Eleonora Duse sau Sarah Bernhardt, a dat viaţă unui număr mare de eroine, rămase în istoria teatrului nostru prin forţa şi dramatismul cu care le-a înzestrat şi impactul asupra spectatorilor. A fost şi prima femeie care a înfiinţat o companie de film, jucând şi regizând, avându-l ca producător pe Leon Popescu. O răsfăţată a scenei, prietenă cu Regina Maria a României, a fost o campioană a teatrului independent, a libertăţii artistice, a noilor interpretări, reinventându-se mereu, dominând scena românească în prima jumătate a secolului trecut. De o moralitate şi o consecvenţă exemplare, a refuzat compromisurile politice şi în timpul legionarilor, dar şi în timpul comunismului, când a fost exclusă din teatru fiindcă n-a acceptat să pună piciorul pe „scena roşie”. Urmărită de Securitate şi marginalizată de lumea teatrală a vremii din cauza refuzului ei de a se înregimenta, timp de 30 de ani n-a mai urcat pe scenă, sfârşind în sărăcie, la 3 martie 1976.

Cea de-a treia carte din serie, Cătușele Anei aduce în atenția publicului cititor poveștile de viață ale unor oameni obișnuiți, condamnați de ghinion și de alegeri neinspirate. Destinele personajelor, lipsite de speranță și credință, pun în lumina adevăruri cutremurătoare, pe care cititorul trebuie să găsească puterea să le accepte. Cătușele Anei, povestea care deschide acest volum cu titlul omonim, este prima în care autoarea a dat numele real al personajului principal.

Aceste povești zugrăvesc iubiri pierdute, pasiuni arzătoare, dar pasagere, șanse irosite ori, dimpotrivă, întâmplări menite să dăinuie o viață de om. Bărbați care iubesc femei până la disperare, ceea ce îi împinge la gesturi regretabile, femei care doresc bărbați până la mistuire, abandonându-și sinele; și unii, și alții ne amintesc însă de povara care este dragostea neîmplinită și de cât de vulnerabili și de urgisiți ne face ea să ne simțim. Ana Cioclov observă în jurul ei fărâme de viață și reușește să prindă în condei complexitatea relațiilor umane și fragilitatea spiritului, închinând astfel o odă iubirii.

Ioana Scoruș (n. 1968) este psiholog, psihanalist cu practică privată, scriitor. Este absolventă a Universității Petrol și Gaze, Ploiești și a Universității „Titu Maiorescu”, București. A semnat rubrica „Cititorincul” din suplimentul literar LA&I și numeroase articole și cronici în revistele „Dilema veche”, „România literară”, „Convorbiri literare”, „Apostrof”, „Timpul”, „Orizont” etc. În prezent, semnează rubrica „Psiho” din revista ,,Viața Românească”. Pe lângă un volum de dialoguri cu șapte psihanaliști care au practicat psihanaliza în România în clandestinitate, înainte de 1989 (,,Paradoxurile psihanalizei în România”, Paralela 45, 2007), Ioana Scoruș a publicat versuri (,,Iubiri imperfecte”, Premier, 2004), romane (,,Povestea unei sinucideri”, Albatros, 2006; ,,Un an din viața Liubei B.”, Trei, 2017; ,,Freud Museum”, Polirom, 2019), un volum de convorbiri cu Ion Vianu (,,În definitiv”, Polirom, 2018) și ,,Aventuri în Țara lui Strolyx. Prima mea carte despre emoții” (Humanitas Junior, 2020), cea dintâi carte pentru copii a autoarei. A mai publicat în volumele colective ,,Cazuri clinice de psihiatrie ”(Editura Universitară, 2011), coordonat de Simona Trifu și Camelia Petcu, și ,,De taină” (Editura Universității de Vest, 2020), coordonat de Cristian Pătrășconiu.

Adriana Maria Moț (n. 1984) este absolventă a Universității de Vest din Timișoara, secția Jurnalism-Engleză. A colaborat cu revista Autentic și a semnat articole în cadrul ziarului Evenimentul Zilei, ediția de Vest. ,,Sub semnul clepsidrei” este romanul de debut al autoarei. ,, Deși în momentul de față activez într-un domeniu care nu are nicio legătură cu lumea cărților, scrisul a făcut parte întotdeauna din viața mea. Am început munca la acest roman în anul 2011, dar abia în anul 2020 a văzut lumina tiparului. Sper să reușesc să transmit prin cărțile mele, alături de emoție, mesaje care să-și pună amprenta în mod pozitiv asupra vieții cititorilor mei.” (Adriana Moț)

Adrian Petru Stepan (n. 1978 la Timișoara) a absolvit Colegiul Național Bănățean (1997), a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest (1997‑2001) și a studiat civilizația Europei Centrale în cadrul Fundației „A Treia Europă”. Lucrează de cincisprezece ani în consultanță, fiind specializat în drept fiscal și dreptul muncii. A susținut conferințe și cursuri pe teme juridice și a scris despre cultura și civilizația Orientului Mijlociu pentru Historia și Republica. În 2015 a publicat prima carte – ,,Fiecare zi e uimitoare”, iar în 2019, a apărut cel mai recent roman al său, inspirat de evenimentele Revoluției din 1989, ,,Ziua în care Dumnezeu a fost prin oraș”. Din 2020 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara.

Adrian Christescu s‑a născut în 1968 la Târgu Mureș. A absolvit Liceul „Alexandru Papiu Ilarian” (1986), a urmat cursurile Facultății de Hidrotehnică din Iași (1988‑1993) și pe cele ale Facultății de Drept din cadrul Universității „Mihail Kogălniceanu” (2004‑2008). Din 1992 a lucrat în vânzări pentru diverse societăți comerciale, iar în prezent este managerul propriilor sale companii. A colaborat în calitate de editorialist la Ziua de Iași (2006‑2007), după care și‑a continuat activitatea publicistică pe blogul personal. Volumul său Trofeul (povestiri, 2011) a primit premiul pentru debut în proză la Salonul Internațional de Carte din Iași. Este autorul romanului‑thriller Destinul lupului singuratic (cea mai vândută carte a editurii Adenium în 2015), al volumului de teatru Dragoste și spațiu locativ (Adenium, 2017) și a tradus din limba maghiară Orașul visurilor de Ildikó Judith Jung.

În plan formal, prozele-instantaneu ale Lydiei Davis constituie genul proxim al literaturii Irinei Bruma, ce pare să se hrănească, la o primă lectură, din registrul ideilor gingaşe, pentru a deveni printr-o stranie anamorfoză mai tăioase şi mai violente pe măsură ce lectura lor se decantează. Scenele intime, relaţia candidă cu obiectele casnice, micile nesiguranţe, negocierile zilnice ale cuplului sunt semne exterioare ale inocenţei care însă se rearan-jează pentru a schiţa peisajul intern al melancoliei.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)
„Schimbând personajul masculin cu unul feminin, în doar câteva zeci de pagini (3,4-hour read), cum o cer vremurile, Irina Bruma rescrie Omul fără însuşiri al lui Musil. Fie că se află acasă sau la birou, este singură sau în compania apropiaţilor, spală vasele sau întrerupe puţin lectura lui Homer, tânăra protagonistă nu încetează nicio clipă să îşi analizeze şi reanalizeze, expert, propriile gesturi şi pe ale celorlalţi, fără să tragă însă vreodată o concluzie anume. Ironia şi autoironia sunt principalele instrumente folosite în aceste miniproze/miniroman modernist fără intrigă/jurnal intim scris la persoana a III-a, nu fără rol terapeutic, în care multe dintre prejudecăţile zilelor noastre – extremele răsturnate ale prejudecăţilor de ieri – sunt demontate cu subtilitate, iar viaţa obişnuită, cea fără drame exagerate, fără «senzaţii tari», cu bucurii şi împliniri moderate, este reafirmată şi readusă la rang de artă. Observaţii precise, raţionamente dezvoltate maniacal, dar o atmosferă caldă, intimă şi unul dintre cele mai interesante şi relatabile personaje din literatura română recentă, iată ce ne propune autoarea în Perfect nemulțumită.” (Cristina Ispas)

Exilarea din cuibul tau natal este o tragedie. Sotia, suferinda de mai multi ani, cazu la pat si m-a rugat sa o las sa moara acasa. Nu mai exista nicio speranta. Urma cumva sa ne despartim, dar, Doamne Sfinte, cum sa-ti iei ramas-bun de la cea care a fost jumatatea ta o lunga viata de om? La Petersburg, acasa, in zilele grele, cind ne cuprindea tristetea si disperarea, ne citeam deseori cu glas tare ceea ce era mai interesant. Tocmai primisem romanul Biserica Alba. Sotia m-a rugat sa-i citesc. Saisprezece capitole, saisprezece seri de neuitat. La sfirsitul celui de-al saisprezecelea capitol, cum am terminat lectura, a zimbit, a inchis ochii si sufletul ei a plecat la Domnul. M-ati ajutat sa-mi iau ramas-bun de la cel mai scump om pe care l-am avut in viata mea. Va multumesc. (Efim Etkind, filolog, profesor la Sorbona, fost disident sovietic)

Șapte povești imprevizibile și năucitoare

O neașteptată îndrăgostire salvează un tânăr literat. O statistică îngrijorătoare schimbă istoria unei țări. O acuzație neobișnuită asupra surselor de inspirație ale unui cunoscut scriitor atrage o reacție radicală. Un abuz din copilărie are consecințe pentru un adolescent și câțiva pasageri. O misiune specială divizează un grup de credincioși. O previziune îl determină pe un bătrân să încerce ceva nou. O vacanță de vis în Grecia schimbă definitiv două cupluri.

Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea celebrează viața în ritmuri și tonalități diferite, în numeroase nuanțe și în toată splendoarea ei.

„Cătălin Ceaușoglu este un scriitor cosmopolit. Cu o dexteritate stilistică de invidiat, discursul său poate fi oricând confundat cu cel al vreunui clasic. Tema acestui volum pare a fi deziluzionarea (în diferite forme) care duce la dispariția sau anularea ființei. Șapte proze, șapte registre și maniere diferite sondează cu expresivitate și concizie psihologia și afectele unor personaje memorabile. În ciuda tentei sumbre, a frământării, efectul este de desprindere și plutire ușoară. Dincolo de temă, le unește o doză de delicatețe și duioșie, abia sugerate, ce dau naștere unor mici insule de bucurie pe un fond de tristețe existențială tulburătoare.

Pe alocuri alegorică, poetică și stranie, alteori cu umor și colocvialitate, Șapte povești... sparge perdeaua de nori a deziluzionării și aruncă o rază de lumină peste natura umană, dezvăluind-o în toată fragilitatea, inconsecvența și frumusețea sa.“

Cosmin Perța

„Dacă debutul cu un volum de povestiri ar fi o cursă cu obstacole, atunci Cătălin Ceaușoglu tocmai a ajuns la finalul ei printr-un slalom admirabil stilistic, cultural, livresc. Cu o panoplie de personaje, cu o diversitate năucitoare, cu o permanentă pendulare între spații (din America până-n Japonia, din Cehia până-n Spania) și vremuri, între atmosfere și emoții, între viață și moarte (sau cealaltă viață).

Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea poate fi văzut ca un volum cu variațiuni inedite pe tema suicidului, exploatată din mai multe unghiuri, mai mult sau mai puțin evident, cu un licăr de speranță, dincolo de tot și toate. Ori ca un pariu cu umorul, absurdul, sarcasmul, simbolul, cameleonismul literar. Sau ca un joc de glezne neobosit. În fapt, un melanj incitant de lumini și umbre.“

Eli Bădică
coordonatoarea colecției n’autor

Dana Banu adună în textele ei istorii, împletindu-le pe cele personale cu personajele ei, povești de viață și iubire, note de călătorie și observații asupra libertății și umanității noastre, care aproape te copleșesc. Senzația este că nimic nu s-a întâmplat și nu se întâmplă de fapt până nu este „trecut” în caietul său sau într-un notebook roșu de către un scriitor. De la Paris la Istanbul sau din Italia în România, până la o gară din Polonia, unde întâlnește refugiați, fiecare om are o lecție și, fără să-și dea seama de multe ori, participă la mersul lumii, delimitându-se în două mari categorii: cei care își trăiesc viața cu adevărat și cei care o privesc de la distanță. Cei care au gustat cu adevărat libertatea și cei subjugați propriilor preconcepții. Ură Vs. dragoste. Război Vs. poezie. Nimic nu s-a schimbat de mii de ani și nici n-o să se schimbe vreodată, în afară de faptul că murim și alți actori vor interpreta alte și alte roluri în aceeași piesă.

Romanul unei crize existentiale, aceasta carte este una despre emotii; rolul principal ii apartine unei psihologe care in urma unei vacante petrecute intr-un tinut idilic la prietena ei decide sa-si schimbe viata si isi cumpara o proprietate in apropierea celei a prietenei sale. Aparent o carte usoara, acest titlu trateaza una dintre dramele actuale ale femeilor: vaduvia.

Romancierul si prozatorul Dan Bogdan este autorul unei carti de sertar, Scorpionul din Durango, aparuta imediat dupa Revolutie in 120.000 de exemplare, epuizate in cateva saptamani.

Benedictiana este o cetate imaginară, așezată undeva pe teritoriul Siriei actuale, într-un sfârșit de secol XII bulversat
de căderea Ierusalimului și populat cu personaje puternice, emblematice. Ele trăiesc aventuri spectaculoase, fantastice, dar și drame ale propriilor măriri și prăbușiri, orbite fiind de iluzorii ambiții personale și captive ale unor ideologii pe care nu le pot depăși. Toată această încleștare umană, de culturi, credințe, etnii și idealuri este profund tulburată de niște fenomene ieșite din comun, pe care nimeni nu și le explică, dar cu care toți se confruntă în moduri și cu efecte neașteptate. Romanul ne dă ocazia să ne lăsăm seduși de această lume îndepărtată, pe cât de fascinantă prin elementele fantastice, pe atât de vie și de autentică prin amănuntele istorice de o acuratețe și bogăție remarcabile. Scriitura lui Bogdan Boeru este una cinematică, dezvoltând cadre ample, dinamice și detalii revelatoare de taine ascunse, pe un ritm care te ține prins până la finalul dramatic. Privită din zarea secolului XXI, acțiunea își dorește să fie o lecție despre cum ar putea fi abordate frământările contemporaneității, plecându-se de la constatarea simplă că, înainte de a ne construi identitatea pe fundamente religioase, politice, etnice etc., suntem oameni.

„Ţineţi în mâini o carte concentrată, ca o pastilă efervescentă. Ea capătă note energizante atunci când găseşte mediul favorabil pentru a developa gustul pentru cercetarea domeniului fascinant al psihicului uman. Eu l-am invadat având curajul pe care-l poate gusta doar un profan."

Eveline Păuna

Muzeul vârstelor va fi o lectură cu adevărat incitantă și subtilă, plină de învățăminte și (aproape) adevărată, mai ales că, așa cum spune însăși autoarea: „De ce ar fi mai puţin preţioasă o bucurie imaginată decât o bucurie petrecută, de vreme ce amândouă sunt bucurii trăite?!"

Un roman-poveste desfășurat într-un oraș din Câmpia Dunării. Pagini despre oameni și așezări, despre iubiri și  suferințe, despre războaie și vremuri de pace, despre Istorie, cu majusculă, dar și despre istoria sufletelor peste care timpul trece imperturbabil. Cai, hoți de cai, ibovnice, lăutari, prințese, muscali, turci, francezi, trăsuri, sănii, ninsori, crânguri călătoare, nunți și înmormântări, bâlciuri, călușari, bătăi cu flori, Zărezeanul, Tontoroiul femeilor și alte obiceiuri uitate azi – toate acestea cuprinse în curgerea unui secol, care înseamnă copilăria și tinerețea unui oraș născut din florile unei câmpii din sud. Dar nu orașul cu pricina este personajul principal al romanului Adu-ți aminte să nu uiți, ci omul ce s-a născut din aceleași flori și în aceeași zi cu acesta. O poveste fascinantă despre viață și moarte, despre trecerea timpului, despre dragostea ce nu trece odată cu timpul.

Titlul cărții, Șarpele cetății, include atât simbolul pozitiv al șarpelui, prin Albert Baran, cât și pe cel negativ, prin adversarii săi, cei care pun în pericol stabilitatea „cetății". Fiecare om, casă, oraș, țară - „cetate" – are „un păzitor", vizibil sau nu, mic sau mare, sub diferite forme, dar care ajută la păstrarea echilibrului, speranței și credinței. Albert Baran este un jurnalist de investigație care dorește să atragă atenția asupra fenomenului de manipulare din societatea românească prin anchetele sale. Baran întruchipează mitul eroului modern, al individului care crede că „poate face diferența" și poate schimba lumea prin atitudinea și comportamentul său. Atât Albert Baran, cât și restul personajelor, întruchipează tipologii ale societății actuale. De altfel, faptele reale sunt reinterpretate în roman pentru a evidenția evenimente și manifestări prezente. Pe lângă aventurile fiecărui personaj, cartea prezintă și situația anumitor profesii care, din motive diferite, traversează momente de criză în societatea actuală – exemplul jurnalistului de investigație care, concurat de puterea și impactul rețelelor de socializare, se luptă să-și păstreze menirea. Șarpele cetății este un roman despre societatea românească de azi. Cititorului îi este ușor să identifice anumite personaje în oamenii din jurul său, dar surpriza vine la descoperirea modului în care eroii privesc lucrurile, se raportează la ele și acționează. Concluzia este că „se poate și altfel!", oricât de greu ar fi de crezut.

La început de pandemie, șase prieteni plictisiți de recluziune se regăsesc în mediul online și încep să rememoreze copilăria comună de la bloc. Discutând, își dau seama că au amintiri divergente despre viața lor din ultimul deceniu comunist. Viziunile diferite asupra trecutului comun împing dialogurile spre dispute, iar de acolo nu mai este decât un pas până la certuri deschise, atenuate doar de poveștile din prezent ale celor din grup. Majoritatea au emigrat, înainte sau după căderea comunismului, în Israel, Austria, SUA, Japonia ori Suedia, aducând astfel un plus de exotism poveștilor lor. Totuși, tensiunile se acumulează, prietenii din copilărie sunt acum adulți, au crescut și s-au dezvoltat în medii diverse, iar secretele ținute mai bine de trei decenii ies la suprafață, în așteptarea marii confruntări față în față. Roman despre copilăria în comunism și emigrație, despre soarta primelor prietenii și diferențele de percepție a trecutului, Frunza scoate la iveală, cu umorul negru și sinceritatea proprii lui Mihai Buzea, teme știute, dar despre care puțini se încumetă să vorbească.

Pentru cine nu știe, Doru Antonesi este membru fondator al celui mai faimos grup de umor din România, Divertis. Sau, simplu spus, un Divertisman. Autor al altor 2 volume lansate la Bookzone, Titi smeureac, Ciobanul freelancer și Albă ca varul și cei 7 zugravi, Doru revine în forță cu un nou volum de proză scurtă, dar tare amuzantă, pentru cei care apreciază umorul de altădată.

Deși grupul s-a destrămat de mai bine de un deceniu, Doru activează încă în domeniul comediei, continuându-şi misiunea de a aduce zâmbetul pe buze românilor, atât prin grupul Distractis, cât și prin cărțile sale.

Cu un stil total atipic de a prezenta situații cotidiene și amintiri personale, Doru transformă istoria recentă într-un șir de povești cenzurate, enigme deșucheate și falsuri combinate. Acestea surprind schimbările prin care a trecut societatea românească în ultimul deceniu de dictatură și în tranziţia spre democrație într-un mod plin de umor, purtând amprenta inconfundabilă a unui scriitor care este deopotrivă un bun observator al fenomenului social și un veritabil maestru al hazului de necaz.

 

„Un volum în care adunam întâmplări și personaje urbane, povestiri despre viața de cuplu, despre prietenie, despre dragoste sau despre lipsa ei. La un moment dat însă am observat un laitmotiv, un fel de personaj suplimentar care apărea în povestiri: fotografia, în multele ei forme și utilizări. Albume de familie, social media, bloguri, Google StreetView, toate înrădăcinate și acceptate în viața noastră. Dar oare cum ar fi viața modernă fără fotografii? Așa s-a născut una dintre povestiri.” (Anca Vieru)

„În povestirile Ancăi Vieru intri ușor, de la primele cuvinte. Un singur paragraf – și ești prins. Totul e firesc, bine cunoscut, familiar. Nimic nu anunță furtuna, nimeni nu semnalizează pericolul, capcana în care ai căzut. Dar știi cu precizie că aventura în care ai intrat nu are șanse să se termine cu bine. De ce? Asta o face specială pe autoare, capacitatea ei de a strecura în subsolul cuvintelor calme și precise neliniști și emoții rău prevestitoare. Existența personajelor te-a prins și nici după ce ai citit ultima frază nu ești sigur că s-a terminat. Acolo începe altă poveste, pe care va trebui s-o rezolvi singur.” (Florin Iaru)