Literatură română contemporană

Baciul Petrache este un om simplu de la țară, muncitor și iubitor de natură, dar când vorbește pare un mare erudit și îl macină întrebări existențiale care i-au preocupat de-a lungul timpului pe mai toți marii filosofi. Știe că e un suflet bătrân și că are o menire, astfel că într-o zi se hotărăște să-și lase oile și casa de la țară și pleacă la oraș. Acolo o cunoaște pe Iana și intră într-un triunghi conjugal în care nu e sigur cine e victima și cine călăul. De aici pornește într-o odisee care îl aruncă în iad, îl aduce înapoi în oraș și îl poartă până în rai, totul în numele singurului lucru care contează cu adevărat pentru el – iubirea. În Călătorie în iad și în rai și-n oraș binele și răul sunt uneori greu de distins și nu toate tărâmurile sunt ceea ce par, iar belșugul material nu înseamnă nimic fără împlinirea spirituală. Un roman care ne arată că iubirea pură are puterea de a transcende spațiul și timpul, fără limite, și chiar de a scoate sufletele osândite din infern ori pe cele cuprinse de lumină din paradis.

„Gisele a ţipat, a sărit la mine, a început să tragă de cuţit, am văzut sângele meu pe mâinile ei, mi-am văzut sufletul de-un vişiniu strălucitor mânjit pe unghiile ei, o clipă mi-a trecut prin minte că aşa trebuia să fie, iubirea e sânge care curge, iubirea e sânge care moare, atât a fost. M-am trezit la spital, operat. Cu ea lângă mine, aşa cum eu fusesem lângă ea în acele trei zile de demult, de atât de demult. De astă dată eu eram cel suferind, eu încercasem să mă sinucid şi ratasem inima, înfipsesem acel cuţit într-un plămân. Ca şi atunci, nu aveam mare lucru să ne spunem. Ea mă îngrijea, eu zăceam şi nu înţelegeam exact ce se petrecuse, totul se întâmplase atât de repede, totul fusese atât de neaşteptat, ce mi-aş fi putut aminti? O izbucnire de furie, mâna apucând mânerul acelui lucru, nici măcar durere, mâna ei plină de sânge luptându-se să-mi oprească mâna, moartea e un meşter tare nepriceput uneori, cel puţin în cazul meu, mi-am spus la un moment dat. Dar poate că de atunci decizia mea era deja luată, poate dinainte, nu aş putea să spun şi nici nu trebuie să spun când am decis că totul trebuie să se termine.”

Paul Celan (pseudonimul lui Paul Peisah Antschel) se naşte pe 23 noiembrie 1920 la Cernăuţi, în Bucovina, în familia lui Leo Antschel-Teitler şi Friedericke (născută Schrager). Mama sa este o avidă cititoare de literatură germană şi insistă ca în casă să se vorbească această limbă. Tatăl, partizan al sionismului, ţine ca fiul să fie înscris la şcoala evreiască. Paul îşi va lua bacalaureatul în 1938, apoi va pleca în Franţa, la Tours, pentru a studia medicina. În 1939 se întoarce la Cernăuţi şi se înscrie la Facultatea de Litere. La sfârşitul lui iunie 1942, părinţii îi sunt arestaţi şi deportaţi în Transnistria. Amândoi vor pieri în lagăr. După ce el însuşi este deportat şi petrece doi ani în lagăr, emigrează în 1945 la Bucureşti, de unde fuge în 1947 la Viena, ajungând în 1948 la Paris. În 1951 o cunoaşte pe Gisèle de Lestrange, cu care se va căsători un an mai târziu. Începe să câştige recunoaştere ca poet. În paralel, desfăşoară o activitate intensă ca traducător. În 1953 îi apare traducerea în germană a Tratatului de descompunere al lui Emil Cioran. În acelaşi an, Claire Goll lansează o campanie de defăimare împotriva lui, acuzându-l că l-ar fi plagiat pe soţul ei, poetul Yvan Goll. În 1958, Celan primeşte Premiul pentru Literatură al oraşului Bremen. În octombrie 1960, când i se decernează Premiul Georg Büchner, ţine celebrul discurs Meridianul, care conţine esenţa gândirii sale despre poezie. În 1961 apar primele manifestări ale problemelor psihice care îl vor chinui până la sfârşitul vieţii. În noaptea de 19 spre 20 aprilie 1970 se va sinucide aruncându-se în Sena de pe podul Mirabeau.

„Marius Chivu are o aplecare notabilă spre înregistrarea cutremurelor interioare, mascate de suprafeţe rigide, insensibile uneori. Durerile surde, resemnările, jumătăţile de adevăr, compromisurile, spaţiile dintre cuvinte şi priviri animă prozele într-un soi de crepuscul perpetuu. Este remarcabil echilibrul pe care reuşeşte să-l menţină între dramă şi comedia deseori absurdă a existenţei, între tandreţea şi lirismul anumitor pasaje şi nonşalanţa, puseurile de cinism ale imediatului.” (Cristina Chevereşan)

„Marile povestiri ale lui Marius Chivu sunt cele în care desenul epic contează mai puţin decât întorsăturile poveştii. Verva lui de povestitor funcţionează în povestirile despre lumea din Vama Veche şi despre satul alor săi. Aici prozatorul din el îşi dă drumul, cu o uluitoare poftă de a povesti şi cu observaţii tulburătoare.” (Cristian Teodorescu)

Nominalizări pentru Cartea Anului 2014 la Gala Industriei de Carte, Premiul Naţional de Proză Ziarul de Iaşi şi Gala Radio România Cultural

Ediție îngrijită de Gheorghiță Ciocioi 
Prefață: Thierry Gillybœuf 
 
„N-am citit nimic, în nici o literatură, care să se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care o îndură personagiile dumitale. Consider Ora 25 una din cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările.” ...Mircea Eliade 

În cei peste 40 de ani de când comunic îndeaproape cu lumea artistică de la noi, e pentru prima oară când mi se întâmplă să întâlnesc un tânăr autor – Alexandru Bordian, reţineți acest nume pe care Casa mai multor primăveri îI scoate în faţă – ce refuză să ia cărţi cu împrumut, căutând să-şi facă rost, numai el ştie cum, de cele trebuincioase. Nu că romancierul nostru ar trăi într-o autarhie literară, din contra – istoric de formaţie, scrisul pare să-i fi intrat în sânge abia odată cu lecturile de mare clasă (Mario Vargas Llosa, Henry Miller, Milan Kundera ş.a.), pe care şi le-a apropriat au fur et â mesure „lucrându-şi grădina”, fără să meargă pe mâna niciunui maestru. Scriere alertă, cu personaje care mai de care mai excentrice prinse într-un soi de carusel narativ, dar şi parabolă a lumii ca vointă (de putere! căci „puterea este cel mai bun loc de putrezit”) şi reprezentare (caleidoscopică & de lanternă magică) conţinându-şi propria parodie; un cu totul altfel de roman cu moldovence („Aici stau moldovencele, tolănite pe saltele. Aici se doarme şi se pocneşte din degete.”) ca pentru a-i da cu tifla lui Houellebecq („la şi tu o moldoveancă…”); nu în ultimul rând, iată un domeniu proprietate privată bine conturat în inima căruia autorul a reuşit să înalţe o „casă somptuoasă” – Casa mai multor primăveri pe care scrie, „cu litere măşcate”: SI PARLA BORDIANO!

(Em. Galaicu-Păun)

Gabriel Chifu intră cu acest roman într-o galerie prestigioasă de romancieri, își demonstrează capacitatea de a jongla cu diferite registre, de a construi personaje memorabile, de a plasa într-o narațiune complexă interogații fundamentale. Dar mai ales, Gabriel Chifu ridică toată această problematică locală – pe care un neorealism obosit o tot mestecă invariabil – la o altă putere, făcând din ea un câmp de reflecție, conectând-o la marile teme ale literaturii europene, la demnitatea unui gând care-o transcede. - Angelo Mitchievici, 2021

Gabriel Chifu știe foarte bine cum să dozeze și cum să îmbine evenimentele obișnuite cu cele neobișnuite, cum să facă să survină supranaturalul pe un fond de povestire solid ancorată în realitatea timpului nostru. Fantasticul său se inspiră din lumea miturilor, legendelor și credințelor europene, mai vechi sau mai recente, dar se naște deopotrivă din vacuitatea zilelor și din deriva psihologică a personajelor. Este vorba așadar despre o povestire care acumulează detalii minuțios descrise din viața reală, în genere din zona cenușiului, dar și a sordidului cotidian, pentru a face posibilă, la momentul oportun, erupția accidentului supranatural. - Dan Cristea, 2001

„Ioan Mihai Cochinescu este unul dintre prozatorii de forță și bravură ai generației mele, autor al unui roman-cult al vremii, mult iubit de optzeciști, numit Ambasadorul, și al mai multor volume de povestiri, între care Visul de iarnă al Isabellei. De la-nceput a atras atenția criticii ca un prozator artist, rafinat și baroc, dar și ca un spirit polivalent, fiind în același timp muzicolog, pianist și violonist, estetician, artist fotograf și autor de filme experimentale.
Vulpea lui Akira e un fermecător roman-puzzle, impregnat de nostalgie ca o pictură de Chagall. În el trăiește cu intensitate Timișoara copilăriei și adolescenței autorului, centrată pe casa Secession în care-a locuit, oraș în care comunismul epocii n-a reușit să oblitereze oamenii și obiectele unei mult mai vechi tradiții culturale. Avem în povestirile care se succed o atmosferă densă și misterioasă, plină de lucruri vechi și prețioase, de personaje în continuă levitație emoțională, între care cele feminine sunt strălucitoare ca niște păsări exotice. Un strat cultural subtil aduce în lumea reală inserturi de o naturalețe paradoxală: în acțiune intervin adesea eroii autorului, Vivaldi, Beethoven, Michelangelo Antonioni, Márquez, Cortázar, Akira Kurosawa sau Vargas Llosa, care se apleacă peste umărul scriitorului cu familiaritate, dialogând cu el despre viață și destin.
Romanul se topește în lumina funambulescă a evocărilor, mereu același și totuși mereu altul la fiecare pagină, spre plăcerea adevăraților iubitori de literatură." Mircea Cărtărescu

Ne aflam de mai mult de trei ore în labirint. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că dincolo de vitrinele care se vedeau la intrare se afla un spațiu atât de mare. Cred că ocupa mai bine de o jumătate din suprafața întregii piețe. După cele trei ore de rătăcire în care ne-am amuzat, ne-am alergat, ne-am dat pupici prin geam lipindu-ne nasurile și buzele de suprafața sticlei care ne despărțea, pentru a ne reîntâlni după aceea din teama de a nu ne pierde unul de celălalt, am obosit și ne-am așezat pe podea. Nu mai trecea nimeni pe lângă noi, nu mai vedeam pe nimeni prin geamuri.
– Beatrice, tu ești de-ai casei, ai mai fost în labirint, nu-i așa? Tu știi să ieși, da?
Ea m-a privit clipind des, încurcată.
– Beatrice, o să ieșim, da?
– Nu știu cum se iese. N-am mai fost aici niciodată.

Shhh, se spun secrete! Descoperă o nouă comedie savuroasă, plină de iubiri și intrigi neașteptate, scrisă de un maestru al umorului – Silviu Iliuță.

Ce se întâmplă atunci când se ciocnesc generații și personalități diferite? Sar scântei, bineînțeles! „Ce nu-ți spun când îți vorbesc” este o comedie palpitantă, plină de secrete, intrigi, iubire și umor, care îți reamintește faptul că fiecare dintre noi ascunde o poveste extraordinară.

Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1996) şi al unui master de filosofie (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. A activat în cadrul fundaţiilor Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă, HotNews, Timpul, Adevărul, CriticAtac şi Libertatea, precum şi rubrici permanente în revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural.
A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom, 2006, 2007, 2010, 2013, 2020), tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară, poloneză şi georgiană. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru roman şi memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul şi a fost distinsă cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat: Ultimii eretici ai Imperiului (Polirom, 2009; nominalizată la Premiul pentru eseu al revistei Observator cultural şi distinsă cu Premiul Tiuk!; tradusă în Italia şi în curs de publicare în Rusia); Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, Polirom, 2010); Intelighenţia rusă azi (Cartier, 2012); Sînt un om de stînga (Cartier, 2013); Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii (Polirom, 2015, 2017, 2020; distinsă cu Premiul Matei Brâncoveanu pentru Literatură, 2015); Intelighenţia basarabeană azi. Interviuri, discuţii, polemici despre Basarabia de ieri şi de azi (Cartier, 2016); Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii (Polirom, 2016, 2017, 2021; distinsă cu Premiul pentru eseistică/publicistică al revistei Observator cultural, 2017); Jurnal la sfîrşitul lumii (Cartier, 2019); Războiul pisicilor (Cartier, 2019; cu ilustraţii de Veronica Neacşu); Mică trilogie a marginalilor. Izgoniţii (Polirom, 2019; distinsă cu Premiul AgenţiadeCarte.ro la secţiunea Eseu/Publicistică/Memorialistică, ediţia 2020). A coordonat: Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (împreună cu Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu, Cartier, 2008); Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil (împreună cu Florin Poenaru, Tact, 2014); Republica Moldova la 25 de ani. O încercare de bilanţ (împreună cu Petru Negură şi Vitalie Sprînceană, Cartier, 2016). Este unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.

Drama personajelor lui Horațiu Mălăele se naște la intersecția dintre real și fantastic. Prin puterea imaginației sale prodigioase, autorul celor 3 povestiri transformă o boală misterioasă, o gară uitată de vreme și o bucată de tencuială însângerată în simboluri care îți rămân multă vreme în minte. În proza sa, nu există semnificații exacte, doar o infinitate de posibilități și interpretări. Eroii solitari conturați de Mălăele sunt prizonierii unei lumi în care domnește ambiguitatea, dezvăluindu-și secretele treptat, la fiecare nouă lectură. Artistul creează o adevărată bijuterie literară, concentrând un întreg univers plin de mister într-un volum de buzunar.

Suspendată între visare și trezie, lumea în care Fulviu Friator, un tânăr solitar având stranii talente de ventriloc, plonjează odată cu moartea părinților săi este un abis al incongruențelor și al absurdului. Chinuit de apariții grotești și coșmaruri lipsite de logică, Fulviu o întâlnește pe Luiza Textoris, iar cei doi se văd aruncați în mijlocul unor drame de familie ce le reorientează destinele, riscând să-i aducă în pragul nebuniei. Nevoiți să-l înfrunte pe demonul viselor, să discearnă între real și închipuire și să învețe cum să controleze imaginile terifiante care îi bântuie, cei doi pornesc într-o călătorie de refacere a legăturilor cu trecutul familiei, descoperind, totodată, cine sunt cu adevărat. Totuși, nici măcar amintirile nu par să mai corespundă întâmplărilor evocate, întrucât devin prizonierele unui univers ale cărui planuri temporale sunt înghițite de malaxorul unor conștiințe fragmentate. Tulburător de lucidă chiar în delirul pe care îl înregistrează treptat, narațiunea se țese ca o plasă de întrebări fără sfârșit, alimentând angoasa devoratoare și reflectând, ca într-o oglindă crăpată, frânturi dintr-o realitate fisurată tocmai în punctele sale de convergență cu oniricul.

„Proza lui George Cornilă e o infirmare eclatantă a acelui clișeu care spune că proza română de după 2000 e musai autobiografistă și minimalistă. Dimpotrivă, în proza lui Cornilă nu transpare nimic fățiș autobiografic; iar mizele lui țin de temele maximaliste ale ficțiunii. Povestea de dragoste din prima proză, de pildă, pune în intertext nimic mai puțin decât Apocalipsa și Divina Comedie; iar proza care închide volumul trimite simultan înspre Poe și Tournier. E o enormă încredere în literatură în scrisul lui George Cornilă, în frumusețea ei – și în posibilitatea ei de a ne salva. Câtă vreme mai există scriitori tineri care cred astfel în literatură, viitorul ei e asigurat.” (Radu Vancu)

Romanul Întâlnirea a fost distins cu Premiul Ziarului de Iaşi (ex aequo) şi Premiul revistei Ateneu şi a fost tradus în SUA, Germania, Italia, Spania, Ungaria şi Bulgaria.

Premiul Chamisso al Academiei Bavareze, 2002

„Un roman picaresc modern, al cărui erou visător, Alin, este un frate mai mic al piticului Oskar Matzerath din Toba de tinichea.“ — Frankfurter Allgemeine Zeitung

„În Vremea minunilor, scriitorul elvețian de origine română Cătălin Dorian Florescu creează din amintirile sale despre țara natală și despre călătoria în Italia și America un mozaic narativ dens și plin de viață. Romanul este o școală a iubirii și a vieții.“ — CHARLES LINSMAYER

„O relatare nepretențioasă și realistă a unei maturități timpurii, ce-și dă măsura în detaliile observate cu precizie și în gesturile mici; prin urmare, cu atât mai autentică.“ — Frankfurter Rundschau

„Acest debut face dovada unui povestitor original, foarte talentat, cu o voce autentică, dinamic și plin de umor, debordând de imagini și idei, pe care ne-ar plăcea să-l ascultăm povestind încă în multe pagini de-acum înainte.“ — Der Bund

„Cătălin Dorian Florescu este Ian McEwan în tinerețe, dar cu mult mai mult umor, cu ironie, cu mai multă sare și piper.“ — New Books in German

„Vremea minunilor este, în același timp, un elogiu adus tatălui, dar și lumii părăsite de autor în plină adolescență. Este o lume din care a ieșit gata înarmat pentru lupta scrisului.“ — MIRCEA MIHĂIEŞ

Roman distins cu Swiss Book Prize

Ediția în limba germană s-a vândut în peste 80 000 de exemplare

„Romanul răspândeşte parfumul aspru al unei vieţi pline până la refuz cu orori îngrozitoare şi uimitoare frumuseţi, cu dezastre care îi schimbă cursul şi cu fericiri paşnice. Jacob se hotărăşte să iubească este o poveste ce are dimensiunile existenţei. Sunt unele romane care povestesc viaţa, şi asta e bine. Şi mai sunt altele care povestesc viaţa şi ne învaţă ce este umilinţa: în faţa bogăţiei, a stupidităţii şi a nebuniei vieţii, în faţa micilor lucruri mari de zi cu zi, un sac de cartofi, o noapte ploioasă, o naştere pe mormanul de gunoi. Un astfel de roman a scris Cătălin Dorian Florescu. Se citeşte incredibil de ușor, mai ales de către cei ce ştiu să preţuiască o proză suculent-senzorială.“ — Berliner Zeitung

„Cătălin Dorian Florescu este, fără nici un dubiu, din clasa celor mai mari povestitori ai generației lui.“ — Sächsische Zeitung

„Nu sunt mulți cei care povestesc cu atâta forţă, sensibilitate senzorială şi căldură, atât de amplu, cuprinzând secole, atât de calm şi fără teamă, ezitând la fel de puţin atât când se confruntă cu brutalitatea şi cruzimea, cât şi în faţa gingăşiei şi a tristeţii. Ce povestitor! Florescu e atent la fiecare detaliu, la fiecare nuanţă, şi lasă imaginea obiceiurilor rurale să învie, ca într-un tablou de Bruegel, cu toate grozăviile şi frumuseţile lor... A scris un roman impunător despre un secol brutal şi despreo viaţă lipsită de speranţă, un roman care însă nu se scufundă nicicând în deznădejde.“ — ELKE HEIDENREICH, Frankfurter Allgemeine Zeitung

„O epopee de familie limpede, concisă și alertă.“ — Der Spiegel

Ajuns la vârsta senectuții, Adrian Doltu recurge la un insolit mod de analiză a propriei vieți. O viață care a traversat atât regimul comunist totalitar, cât și perioada de tranziție postdecembristă și care i-a fost influențată în mare măsură de întâmplările din propria familie. Cele douăzeci și una de scrisori pe care i le trimite fostei sale iubite constituie tot atâtea imersiuni în trecutul problematic al personajului, dar și prilejul unui examen sever al propriilor compromisuri. În cele din urmă, nemaiavând nimic de pierdut, constată că frica de viață l-a dedicat unui destin pasiv, iar prin raportare la istoria recentă, reflecțiile sale se extind asupra unei întregi generații. Cu un ușor subtext polemic, romanul Scrisori către Taisia pune în oglindă predestinarea și consecințele deciziilor personale, instinctul de supraviețuire și recuperarea prin jertfă a demnității umane.

„Tare greu i-a fost literaturii române să ajungă la romanul Ioanei Bradea, la titlul lui atât de violent provocator. Cartea tinerei prozatoare a făcut un salt disperat, prin care a reușit să corecteze căznitul și – până acum – tristul efort de deblocare a tabuurilor limbajului literar… Ioana Bradea este probabil singura din plutonul tinerilor scriitori care experimenteazã debutonarea limbajului care nu pune dorinþa de a epata înaintea nevoii de a scrie… Conversațiile nocturne reconstituite de Ioana Bradea sunt năucitoare. Aici e punctul tare al cărții, pentru că veridicitatea și puterea de impact ale acestor pagini sunt greu de egalat și par plătite cu topirea până la urmă voluntară în această magmă umană irespirabilă. O lume murdară, maculantă din lene, otrãvită din indolență, disperată din neputință se ridică dintre așternuturile jegoase ale prezentului și ne spune, extrem de brutal, unde suntem de fapt.“ – TANIA RADU

„Nu știu să existe mai adâncă plăcere decât aceea de a întrezări, a pipăi, a simți oamenii, faptele, clădirile, fragmentele de oraș, străzile, realitățile cu fantasme sau coșmaruri, clipele sau anotimpurile, pe care apoi să le reconstruiești din litere, să le traduci în cuvinte, să le îmbraci într-o construcție lingvistică – cum ar fi și Băgău, la o adică: o lume fragilă, parfumată sau gustoasă, imperfectă pe alocuri, șubrezită, diformă, căptușită cu spaime, complexe, bolnăvicioase obsesii, iluzorii proiecții, inutile stăruințe, tânjiri, sonorități și fluide gata să devină ruine... Nu știu să existe vreun miracol mai tulburător decât acela de a fi în stare să te bucuri de onoarea de a despica lumea în cuvinte, de a-i dezvălui din taine sau de a-i silabisi misterele… Poate doar dragostea cu care să îmbrățișăm toate acestea…“ – IOANA BRADEA

Alexandru Royce e un orfan angajat ca portar la conacul unui afacerist din orășelul Gimău, de lângă Cluj. Conacul e închiriat pentru petreceri cu circuit închis unor politicieni corupți, oameni de afaceri cu trecut obscur, bancheri etc. Enigmatic, fragil atât fizic, cât și emoțional, Alexandru e prototipul inocentului care se pierde în labirinturile unei lumi tulburi – o lume a afaceriștilor veroși, fără scrupule, a interlopilor, o lume unde chiar și grupurile de activiști antrenați în diferite proiecte de reconstrucție socială sunt ori abulici, ori ineficienți. Structurat ca o suită de mărturii ale unor personaje implicate într-un fel sau altul în „cazul“ Alexandru Royce și propunând o intrigă de policier, romanul vorbește de fapt despre numeroasele fețe ale adevărului pe care le poate ascunde un destin.

„Vocile atât de diverse, de contradictorii – resemnate ori agresive, implicate ori indiferente, calme ori turbulente – ale personajelor care compun mozaicul celor șapte fulgurante vieți ale lui Alexandru Royce m-au obsedat ani de zile: se iveau, se estompau, deveneau iarăși pregnante, se împleteau între ele, căzând de acord asupra unui aspect sau altul din existența, ea însăși fragmentată, a personajului principal, pentru ca imediat după aceea să se contrazică din nou. A durat câțiva ani buni până ce aceste voci, răsunând de departe sau din imediata proximitate a lui Alexandru Royce, să se strângă într-un mănunchi care a proiectat asupra istoriei sale aura a ceva ce părea să poată fi numit destin. Prins într-un vârtej al destinului, personajul acestei cărți își consumă până la ultima consecință fiecare dintre viețile care i s-au dat. Oare ultima viață a lui Alexandru Royce are darul de a da sens și celorlalte, rămase sub semnul echivocului? Oare ultima lui viață, chiar dacă nu-i explică enigma, va transforma toate celelalte vieți ale sale în trepte ale unui destin unic?“

Noul roman al lui Dan Lungu ne propune o incursiune la firul ierbii în lumea politico-interlopă postcomunistă, spre începuturile capitalismului autohton. Sergiu, Sergio sau Sergiulică este șofer, bodyguard, spărgător de lemne pentru grătar, secretar de stat, adică om bun la toate în preajma puterii. Povestea lui ne duce de la găștile de cartier până la ministere și locuri discrete unde se iau decizii și se pregătesc tunuri.
Cu o perspectivă postmodernă, implicit ironică, Șoferul din Oz combină povești de dragoste și de familie cu radiografia oblică a puterii și lupta personajului principal pentru cucerirea normalității în vremuri tulburi. O carte din care nu lipsesc umorul, duioșia și nici dimensiunea documentară.
Ca în majoritatea romanelor lui Dan Lungu, te amuzi, te emoționezi și afli o sumedenie de lucruri incredibile despre lumea în care trăiești.

Am pus în cartea asta cam tot ceea ce am eu mai bun. E și despre copilăria mea ca o minune dar și despre adulți țăndări. Am râs mult când am scris-o dar are și părți complicate și deloc confortabile. Am povestit lucruri pe care nu am mai îndrăznit să le povestesc vreodată. Sunt în ea câteva bucăți țepene și cel mai probabil prea crude din mine.

„Mereu a fost obsedat de soldaţi. Mereu i s‑a părut că şi poezia e o boală grea. Tot o condamnare la moarte. Soldatul îşi părăseşte viaţa şi pleacă pe front. Meseria lui e moartea. El îşi pune trupul în faţa glonţului ca să îi apere pe ceilalţi. Dar şi poetul îşi pune trupul în faţa morţii. Ca să ce? Tot ca să‑i apere pe ceilalţi. Ca să‑i apere de ei înşişi, poate. Nici poet nu poţi fi oricum. Poezia trebuie trăită până la capăt. Şi asumată, cu toată otrava ei. E pe viaţă şi pe moarte. Meseria soldatului este moartea de glonţ. Meseria poetului este moartea de sine însuşi. Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală. Nu e nici o metaforă. E cât se poate de concret. Nu ne pasă de viaţa lor personală. Unul trebuie să moară pentru ceilalţi, civilii. Celălalt trebuie să scrie pentru ceilalţi, nepoeţii. Şi scrisul e tot o formă de moarte. Laşi din tine tot mai mult, până nu mai rămâne mare lucru. Toţi visează la gloria poetului. Dar cine ar accepta să ducă viaţa poetului? Cine ar vrea să trăiască aşa cum a trăit el? Poezia înseamnă autodistrugere. Hybris. Intensitate. Altfel nu e poezie. Toţi ar vrea să aibă cărţile lui Dostoievski, dar cine ar accepta să fie condamnat la moarte? Toţi ar vrea să poată scrie ei poezia lui Eminescu, dar cine şi‑ar dori viaţa lui? Toţi ar vrea să aibă 11 elegii, dar cine şi‑ar da drumul în gol cum a făcut‑o el? Boala profesională a soldatului este moartea de glonţ. Vărsarea sângelui. Boala profesională a poetului este moartea de sine însuşi. El se lasă ucis de viaţa pe care trebuie să o ducă, pentru a‑şi putea scrie poezia. Sângele lui care împroaşcă peretele e ca sângele soldatului care se scurge în tranşee. Asta e moralitatea lui.”

Romanul are drept temă centrală ironia: faţă de romanul clasic, faţă de temele lui majore, faţă de literatură, în general. Protagonistul, un tânăr mereu în căutarea nefericirii, pentru a găsi motivaţia autocompătimirii, este prins în diverse situaţii ce pendulează între comic şi tragic, trecând prin grotesc, iar personajele care-l secondează ascund poveşti asemenea. Rezultatul e o carte ce se citeşte dintr-o suflare – o proză despre voluptatea ratării şi despre comedia suferinţei.

„De mult n-am mai râs aşa citind un roman. Iar cine nu râde citind povestea studentului (ar putea fi oricare dintre noi) care se alcoolizează zi de zi ca să uite marea iubire pentru o hipioată (pe care o întâlneşte la un pahar şi cu care se culcă după doar câteva ore!) are grave probleme cu simţul umorului! Şi dacă doar umorul ar fi elementul care să ţină cartea, şi tot ar fi destul: însă substanţa vine din uşurinţa cu care parodiază clişee grosolane, tipuri de roman, atitudini şi chiar genuri literare. Boema intelectuală iese şifonată din povestea asta, la fel poza teribilist-studenţească, în general personajele cool – răzvrătiţii, însinguraţii, băieţii răi, underground-ul cu tot ce are el mai... under! Apoi, ideea de amor, cu tot cu discursul de rigoare, maimuţărit în toată splendoarea lui. Ce iese e o peltea lungă de patetisme, de un haz nebun!” (Florina Pîrjol)

În fața epilepsiei, umorul rămâne singura apărare

Nino-nino. Agitație. Timișoara. Sâmbătă. Un grup restrâns de oameni. Ciprian, un bărbat de 40 de ani, realizează brusc că nu se mai poate preface: trebuie să-și accepte boala. Însă drumul până în acest moment, departe de un final, a fost sinuos. Iar protagonistul-narator ne întoarce în timp, ne poartă, criză cu criză, răzvrătire cu răzvrătire, poantă cu poantă, prin viața sa, pentru a ne arăta cum poate fi parcursă călătoria cu un diagnostic incurabil.

Stai jos sau cazi, o carte care se cere citită dintr-o răsuflare.

„Bogdan Munteanu este un scriitor adevărat. Un rând al lui este un gând, o secundă, o oră, o zi sau un an al celui care citește. Epilepsia este un subiect fascinant. Poate genera orice stare, te poate pune să scrii lucruri pe care nu le-ai imaginat vreodată. Și Bogdan Munteanu chiar face asta, le scrie. O ușoară schimbare de comportament sau redefinirea condiției cu care ne raportăm la viață… asta este epilepsia. Să nu realizezi cine ești și ce ți se întâmplă o vreme, până găsești o doctoriță să îți explice – este perfect plauzibil. Dacă știi despre ce este vorba. Să poți să revii în balans cu tine și cu lumea, apoi, este miraculos. Avem de-a face cu o povestire la colțul ierbii a unui om care moare, învie, trăiește, a unui om care relatează, etapă cu etapă, ce simte. Este literatură pură, pe de o parte, fiindcă epilepsia te face sensibil – «simt enorm și văd monstruos», cum s-ar spune –, pe de altă parte, deoarece cartea lui Bogdan redă o poveste simplă, a unui om căruia i se întâmplă lucruri, zi de zi. Lucruri care se învârt în cuvintele minunate cu care el construiește o lume, care urlă, care se odihnește.“
Bogdan O. Popescu

Neatras de tehnici narative complicate, Gellu Dorian mizează și în această carte pe darul povestirii. Romancierul trasează geneza, destinul și destrămarea unei numeroase familii din arealul Țării de Sus în decursul ultimelor trei secole. Au fost vremuri frământate de provizorat perpetuu, când tot ceea ce era îngăduit părea a fi și obligatoriu în cadrul delicatei conviețuiri interetnice. Este o lume românească prinsă între invazii și exoduri voluntare, între dezrădăcinare și eforturi de adaptare, care a devenit aiurită, plecând aiurea în lume în ultimul timp. Iar aceasta, după ce a nutrit pretenții de independență totală, precum proclamarea undeva a unei republici autonome… țărănești. După citirea romanului Schisme (o tragedie românească), pot să parafrazez ceea ce scria Ion D. Sîrbu în Adio, Europa!, spunând că românii au trăit de-a lungul a trei veacuri cele mai tragice trei decenii din ultimul secol. - Vasile Spiridon

Dispariția inexplicabilă a unui scriitor devine obiectul investigației fostului său traducător și a unui detectiv, acum polițist pensionat. Cei doi vor încerca să afle ce s-a întâmplat cu bătrânul autor, despre a cărui moarte nimeni nu deține nici o informație – nici poliția, nici Uniunea Scriitorilor –, dar care ar trebui să aibă o vârstă neverosimilă, de 113 ani, dacă printr-o minune s-ar mai afla în viață. O intrigă complicată, plină de suspans, condimentată cu elemente de fantastic îl poartă pe cititor, într-un ritm alert, printr-un București eliadesc, misterios, către un deznodământ surprinzător, care deschide perspective neașteptate de interpretare a poveștii. Fals policier, Cazul scriitorului dispărut pune, la un nivel de profunzime, inclusiv problema raportării autorului la textul său, dar și a traducătorului la textul pe care-l traduce, cel din urmă nefiind întotdeauna onest și introducând deseori ceva din propria gândire în ceea ce ar trebui să fie transpunerea pură a textului altcuiva.

Polițiști corupți, avari incurabili, agenți imobiliari cu tendințe de vampiri sau adepți anonimi ai celor mai diverse teorii ale conspirației, nicio categorie reprezentativă pentru peisajul românesc al zilelor noastre nu lipsește din această satiră acidă. Prinse într-un cerc vicios al infamiei, al ignoranței și al aparențelor care dizolvă esența, personajele devin oglinzi ce reflectă cu o precizie aproape chirurgicală mentalitățile și caracterele care bântuie scena politică și spațiul public din România. Uneori absurdă, alteori tragică tocmai prin comedia amară pe care o aduce în prim-plan, narațiunea unește punctele roșii de pe traseul degradării morale, iar în spatele zâmbetului ironic smuls cititorului, drama constă în faptul că figurile care populează universul construit de Mihai Găinușă nu au fost, probabil, niciodată cu adevărat bune, ci forțate chiar din prima clipă să se adapteze mediului pentru a supraviețui. Corectă sau nu, viața lor se derulează mereu în jurul acelorași evenimente și ajunge, în ultimă instanță, încă o rotiță în marele mecanism al indiferenței și resemnării.

„Scriitor matur, cu experiență deja consacrată în genuri multiple – poezie, roman sau eseistică literară –, Horia Corcheș revine cu un volum în care ficțiunea autobiografică se întâlnește fertil cu moduri narative contemporane. Volumul e emoționant prin montajul memoriei afective și problematizant prin lipsa de încrâncenare anticomunistă (incursiunea în anii ’80-’90 conține o privire echilibrată ideologic asupra epocii, nu o denunță, nici nu o idilizează). Cartea este extrem de actuală și prin surprinderea deopotrivă empatică și critică a masculinității angoasate. Memoria caldă a familiei, trecutul recent ca totalitate socială difuză, iubiri dezamăgitoare, fapte și fantasme erotice. Sunt sigur că, prin toate acestea, vocea narativă a lui Horia Corcheș își va găsi rolul și locul în istoria literaturii române contemporane.” (Claudiu Turcuș)

„Nostalgia, sentimentalismul și candoarea tutelează volumul lui Horia Corcheș. Dar nici funcționalitatea narativă nu este previzibilă, nici imaginarul nu este deloc tipic. În prima parte, rememorarea copilăriei din anii ’80 se înstrăinează de seria inflaționistă de autoficțiuni «roz»/«negre» consacrate vieții în comunism pentru a facilita reflectarea unor medii sociale – ale așa-numitului «proletariat îmburghezit» – pe cât de definitorii pentru epocă, pe atât de puțin explorate. Intrigile erotice din a doua secțiune, plasate în perioada posttranziției, evită clasicele scenarii ale dezabuzării zgomotos-autenticiste și dau seama de o anesteziere sentimentală epidemică, întinsă din săli profesorale în birouri corporatiste, din capitală în provincie, din urbanul care-și trăiește vanitos occidentalizarea până în zona precariatului rural sau de periferie.” (Cosmin Borza)

„Fiecare poveste de dragoste poartă în ea pariul veşniciei. Fiecare îndrăgostit vrea ca iubirea lui să treacă dincolo de toţi şi de toate. Şi fiecare îşi preţuieşte aleasa după cum se pricepe, după cum poate şi după cum crede de cuviinţă. Unul îi ridică un palat, altul îi scrie o poezie. Unul o îngroapă în flori, altul îi dăruieşte inele. Unul îi face zece declaraţii pe zi, altul o adoră mut, cu ochii mari. Unul regândeşte lumea de dragul ei, altul ucide. Dar nici unul nu acceptă că ar putea să existe pe lume poveste mai intensă sau mai vie decât a lui.“ — RADU  PARASCHIVESCU

Iosif Vulcan, fiul lui Nicolae Vulcan şi al Viktóriei Irinyi, s-a născut pe 31 martie 1841 la Holod, atunci parte din Regatul Ungariei. În 1871 s-a căsătorit cu Aurelia Popovici, care i-a fost mereu alături şi l-a susţinut în toate proiectele întreprinse. A urmat cursurile liceului romano-catolic din Oradea (1851-1859) şi ale Facultăţii de Drept din Budapesta (1859-1863). A ales însă o carieră mult mai dificilă şi a început să lucreze în presa de limbă română de la Budapesta, la diferite publicaţii (Concordia, Aurora română, Umoristul), unde şi-a făcut ucenicia de ziarist, reporter, editor şi secretar de redacţie. În 1865 şi-a lansat propria revistă (Familia), pe care a mutat-o ulterior la Oradea (1880). Timp de 42 de ani, în paginile Familiei au fost publicate articole, poezii şi nuvele ale scriitorilor din Imperiul Austro-Ungar şi din Regatul României. În 1866, pe adresa redacţiei a sosit o scrisoare cu poezia „De-aş avea...”, semnată Mihail Eminovici, pe care Vulcan a hotărât să o publice, dar cu numele românizat Eminescu. Din acest motiv este considerat „naşul literar” al poetului. A pus bazele Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român, care a avut un rol important în dezvoltarea dramaturgiei româneşti. A publicat numeroase volume, printre care romane, poezii, piese de teatru, nuvele, jurnale de călătorie (în urma voiajelor întreprinse în Germania, Franţa, România, Imperiul Otoman sau Imperiul Austro-Ungar), dar şi un important volum istoric, Panteonul Roman. A tradus romane de succes ale autorilor Xavier de Montépin, Claire de Chandeneux şi Jules Verne. A fost ales membru al Societăţii Kisfaludy (1871) şi al Academiei Române (1891). A fost unul dintre cei mai importanţi promotori ai culturii române din acea perioadă, într-un context politic foarte complicat, reuşind să sprijine prin acţiunile lui oameni din toate artele româneşti. S-a stins din viaţă pe 8 septembrie 1907, la Oradea.

„Mă întreb dacă ar fi putut fi altfel. Iosif şi cu mine să trăim fericiţi, fără revistă, departe de luminile notorietăţii. Să fim noi doi, pur şi simplu, fără vreo «luptă naţională», fără strădaniile de ridicare a poporenilor, fără participările la întruniri şi fără onorurile publice care au venit cu timpul. Multă vreme am visat la aşa ceva, la un Iosif altfel, care să stea numai cu mine şi să mă iubească, iar eu să mă bucur de el. Am fost o proastă, o femeie proastă. Un om ca Iosif nu şade pe cuptor, aşteptând să treacă timpul, dar nu de asta am fost o proastă, ci pentru că nu mă cunoşteam pe mine însămi. Dacă nu făcea ce-a făcut, eu nu l-aş fi iubit. M-aş fi plictisit repede de el. Pentru că nu pot iubi un bărbat fără un vis. Atunci nu ştiam cum eram, dar acum ştiu: o molie care zboară spre torţă. O molie norocoasă, care a stins trei torţe până să se stingă ea însăşi, dar uite că nu m-am stins de tot şi n-am să mă sting până nu termin de scris ce trebuie scris. Dacă nu eu, cine?
De ar fi să pun pe hârtie chiar totul, nu mi-ar ajunge o viaţă, iar eu nu mai am la dispoziţie decât câteva zile, poate o săptămână, poate o lună, nu ştiu. Datorită lui Iosif am cunoscut mii de oameni în aceşti 36 de ani de căsnicie, iar pe câţiva, poate cei mai importanţi, i-am cunoscut după ce el s-a dus. Am urmat fără teamă drumul pe care mi l-a lăsat cu limbă de moarte, am făcut tot ce trebuia făcut, tot ce a crezut Iosif că trebuia făcut, dar, din păcate, drumul n-a dus nicăieri, iar războiul le-a stricat pe toate. De planul lui Iosif s-a ales praful, ca şi de revistă, ca şi de mine, ca şi de toată lumea noastră, care s-a risipit ca fumul. Oamenii de acum nu au habar, nu pentru ei las mărturia aceasta, ci pentru urmaşii urmaşilor lor, ca adevărul să se afle şi să se ştie. Poate că le va fi de folos, poate că nu, dar asta să decidă ei.”