Literatură română contemporană

„Bucureştiul fanariot e o urbe care se leagănă zi şi noapte în ritmul moleşitor al manelelor, cufundată în fumul ciubucelor, în superstiţii, zvonuri şi magice arome orientale, şi care se lasă asaltată în răstimpuri de frenezii endemice şi fără obiect, de tristeţi grele şi de melancolii fără nume. Dacă ar fi atât şi tot ar fi de-ajuns.

Dar povestirile pe care ni le spune Doina Ruşti, despre iubiri imposibile, sprijinite pe documente şi scrise cu talentu-i bine cunoscut, ridică perdeaua de pe o lume cu obiceiuri, relaţii private nemiloase, comportamente surprinzătoare şi habitudini stranii.“ EUGEN NEGRICI

47 DE POVESTIRI FANARIOTE DESPRE AMORURI ŞI PASIUNI BIZARE: ÎNTÂMPLĂRI ADEVĂRATE, FAPTE ISTORICE, UN IMAGINAR ROMÂNESC ŞI O FORMULĂ EPICĂ MARCA DOINA RUŞTI.

PLUS ILUSTRAŢII DE EPOCĂ.

Proză scurtă în registru realist, povestire și microroman, trei specii care poartă amprenta unei scriitoare valoroase și o viziune distinctă asupra societății românești de la începutul mileniului nostru.

„Realismul prozatoarei ține de naturalețea perceperii concretului vieții de toate zilele, cu oameni comuni, cărora li se întâmplă lucruri nu tocmai comune, și de un excepțional simț auditiv, amintind prin această însușire de Velea și Marin Preda, dintre precursorii apropiați.” Gabriel Dimisianu, România literară, nr. 29/1998

Abraxas: numele mistic al zeului contradictoriu ne descuie porțile palatului de oglinzi deformante al realității iluzorii în care trăiește Michi Lucescu. Izolat de oameni și de viață într-o odăiță sărăcăcioasă închiriată în podul unei case vechi, acesta se lasă purtat de fluxul memoriei pe holurile unui bloc cu rădăcini în copilăria sa. Palierele îmbrăcate în gresie și faianță verde, ca o piscină interioară, conturează treptat imaginea unei ciudate Case cu Lei în care a locuit cândva împreună cu Prințesa Ralu, mama lui teatrală și strivitoare ca o forță a naturii. Din această casă vie, străjuită de doi lei de piatră și lipită de cimitirul evreiesc, vedem Bucureștiul cenușiu al ultimului deceniu comunist și pe cel pestriț din anii de după Revoluție. În rătăcirile sale prin blocul amintirilor, Michi deschide pe rând ușile celor 11 apartamente și pătrunde în câte un vechi cinematograf bucureștean, devenind concomitent spectator și protagonist al unui film al ratării și (auto)distrugerii. Episoadele acestui film, în care își joacă propriul rol sau poartă măștile altora, se derulează în puncte diferite din timp și spațiu, de la evul întunecat al cruciadei lui Frederic Barbarossa până la un viitor postapocaliptic înghițit de ape, trecând prin Viena lui Iacov Levi Moreno, Parisul lui Ilarie Voronca și New Yorkul lui Delmore Schwartz. Dar din toate aceste reflexii, unele senine, altele neguroase, se compune sufletul personajului, al Omului. Căci Abraxas este deopotrivă lumină și întuneric, este viață și moarte simultan, este dragostea și uciderea ei. Este lumea întreagă.

Am scris această carte pentru că mă tem de lumea care va veni, dar, mai ales, mă tem să nu moară POVEȘTILE. Să nu dezbrăcăm de tot lumea de mister sau nu cumva să nu-­l mai recunoaștem când ni se arată. Uneori, în miezul unor zile cât se poate de obișnuite, își fac loc întâmplări inexplicabile, al căror sens îl pricepem poate mai târziu sau niciodată. Întâmplări care fracturează logica și sfidează raționalul, care supun la grea încercare capacitatea de înțelegere și acceptare. Camelia Cavadia

Moartea părinților trezește în Margarita Kostenko amintiri de mult reprimate despre istoria tulburătoare a familiei. În casa părintească regăsește, între filele unui jurnal, fotografia de grup a unor gardieni stând lângă o groapă comună din lagărul de la Treblinka, cu tatăl ei în mijlocul lor. Revoltată, Margarita simte nevoia acută să afle întregul adevăr despre părintele ei, iar căutările o aruncă într-un infern emoțional: cum mai poate să respecte a cincea poruncă biblică? De ce au păstrat părinții fotografia? De ce mama nu i-a părăsit tatăl? Justificările fostului călău de la Treblinka, consemnate în jurnal, și confesiunile soției din paginile aceluiași jurnal, scrise după moartea soțului, compun o imagine amestecată a Holocaustului, cu personaje în aceeași măsură dezumanizate și pline de compasiune, cu povești de dragoste neverosimile și victime pentru care supraviețuirea devine un blestem.

Realismul magic al nuvelelor și povestirilor din Simfonia mută, potopit câteodată de note de fantastic și absurd, nu se desfășoară nici o clipă în gol: el are întotdeauna o acoperire psihologică și, de ce nu, mitologică. Importante nu sunt atât întâmplările, cât atmosfera și, mai cu seamă, mulțimea personajelor ce bântuie paginile cărții. Ele vor rămâne mult timp în memoria cititorului fiindcă o parte din acestea sunt, de fapt, arhetipuri. De aici și nota de fantastic, precum și grotescul sau umorul absurd. Izvorând din inconștient, ele parcă vin din interiorul peșterii lui Platon, contaminând și transfigurând prin trăirile lor tulburi contingentul.
Cadrul e cât se poate de real sau chiar hiperreal pe alocuri, recognoscibil în multe pagini, personajele însă, în ciuda conturului lor realizat cu precizie aproape chirurgicală, par scăpate de la balamuc, având aerul unor năluci proaspăt ieșite pe poarta propriului infern existențial. Ironică uneori, neașteptat de tragică alteori, Simfonia mută este tocmai cea care, paradoxal, dă glas celor mai ascunse gânduri și sentimente ale fiecăruia dintre noi, iar glasurile care răzbat dinăuntrul ei nu sunt altceva decât expresii vii ale tumultului nostru interior ce ne bulversează, adesea, conștiința. În acest sens, fiecare povestire este, mai mult decât orice altceva, o oglindă când limpede, când dureros de contorsionată a existenței noastre în lume.

„E tânăr şi foarte viu, plin de energie, ca un rocker adevărat, dar când te aştepţi mai puţin îl surprinzi bântuit de spaima că îmbătrâneşte şi moare. E un poet care face proză în forţă, ca la sală, ca pe biţă sau motor, care aici, în Banat, sunt bicicleta şi motocicleta; narează, descrie, construieşte, dar când te aştepţi mai puţin îl vezi cum trage un ştamplu (păhărel, aici, în Banat) de lirism. E frust, chiar dur şi necruţător cu tot ce vede în jur şi în el, dar când te aştepţi mai puţin scapă un gest sau o vorbă de mare delicateţe. E bărbătos şi infantil, brutal şi tandru. E prinţ şi cerşetor, erou şi loser absolut în lumea lui, aşa cum o vede, cum o trăieşte sau o imaginează. O lume de la marginea marginilor (cartiere timişorene, periferii de metropole, sate din pustă), cu oamenii ei neştiuţi sau uitaţi. Toate (locuri, chipuri, vorbe) l-au aşteptat pe el, pe Borco Ilin, să le descopere şi reînvie, ca să intre într-o carte. Ca să intre în cărţi, cu toate atuurile. Între care, mai de preţ, îmi par a fi două: al noutăţii lumii pe care o dezvăluie şi al limbii pe care o caută. Deşi el spune că nici una din ele, nici româna, nici sârba, nu l-au găsit. Pusti nas, Borco! Lasă-ne, Borco, n-ai dreptate, fiindcă le-ai găsit pe amândouă în limba fără pereche a literaturii pe care tocmai ai scris-o.“ — ADRIANA BABEȚI

Acest volum reunește romanele Paramnezii și Necredinciosul.

„Romanul lui Ion Vianu are un fir epic limpede. În același timp, nu puține sunt pasajele cu o încărcătură sapiențială succint și misterios formulată, care dau stilului lui Ion Vianu o tensiune aforistică și poematică. Asemenea pasaje mi-au sugerat că autorul știe despre om și abisurile lui, precum și despre lumea sacrului o mulțime de taine și că deține nu puține certitudini. Unele module ale romanului chiar asta sunt, meditații ori interogații pe teme biblice... Directă și frumoasă, emoționantă prin ceea ce spune și prin ceea ce sugerează, Paramneziile lui Ion Vianu este o carte «coaptă» ca un fruct pe creangă. Ea distilează o experiență de viață în care biograficul și livrescul sunt contopite și ne pune în contact cu o personalitate de o mare distincție sufletească și de o mare îngăduință față de tot ce înseamnă fenomenul uman.” (Marta Petreu)

„Necredinciosul – o jucărie romanescă despre alteritate și despre procesul integrării eului. Prozatorul rotunjește un ghem de semne și sensuri și aruncă cititorului un dumicat ispititor, incitant, rezistent la interpretări ultime, greu de ruminat fără rest... Povestitorul se joacă nestăpânit și inteligent cu ascultătorul‑cititor și îl implică în amestecul inepuizabil de povești reale și inventate. De la arta deducției la arta seducției, Ion Vianu este, el însuși, un admirabil cuceritor. De Curte‑Veche.” (Irina Petraș)

„Dacă traiectoria unui singur destin confirmă un Jurnal, aceea a mai multora trimite la mai complexa țesătură a unui roman. În Paramnezii, trei alte destine se intersectează cu al povestitorului, închipuind figuri însetate de absolut – a prietenului care se sinucide în detenție, spre a nu accepta eliberarea pe cauțiune turnătoriei, a lui Djamil, apoi, pacientul magrebian care, de asemenea, se sinucide, când înțelege a fi intrat într-o fundătură fără ieșire, în fine a amicului swițerian care, cu înaintarea în vârstă, dă tot mai mult curs instinctelor totalitare. Sunt cazuri-limită pe care surprinderea unei vieți în punctul de trecere spre starea seniorală a senectuții și le însușește, întru completarea propriei personalități. Or, tocmai evoluția acesteia, străbătând straturile de timp prin evocarea unor segmente existențiale, decide pigmentul final, dă respirație narațiunii, dincolo de suflul ei secret, după noi, mai prețios încă. «Ce curioase sunt disperările dostoievskiene în decor alpin!», exclamă eroul din Paramnezii, până la ultimul rând rămas fără nume. În fapt, ele îl urmăresc pretutindeni pe cel plecat. Chiar când se întoarce. Fiind cel care-și lasă în urmă umbra...” (Barbu Cioculescu)

„Romanul Necredinciosul al lui Ion Vianu este o carte ale cărei sensuri rezonează în straturile cele mai ascunse ale conștiinței. Un roman psihologic al timpurilor noastre, percutant, cu umbre grave. Un roman despre căutarea Sinelui în spatele măștilor, mai mult sau mai puțin transparente, pe care le poartă fiecare dintre noi, conștient sau nu.” (Dana Pîrvan-Jenaru)

Întruchipări ale omului modern preocupat de carieră şi de statutul său în societate, personajele Laviniei Branişte visează la îmbogăţire şi recunoaştere socială, uitând de familie şi de cei apropiaţi. De multe ori însă, munca până la epuizare, obsesia pentru propria imagine şi îndepărtarea de prieteni pot avea consecinţe nebănuite. Fiecare text al Escapadei redă, subtilironic, imaginea mult amplificată a unei probleme provocate de stilul de viaţă actual. Munca într-o mare companie, lumea universitară, întâmplări mărunte sau relaţii eşuate devin puncte de plecare pentru poveşti cu tâlc, pline de farmec, al căror final este de multe ori lăsat în voia imaginaţiei cititorului.

„16 autori din tot atâtea orașe au scris câte o proză despre locul natal sau în care se regăsesc cel mai bine. În unele texte, atmosfera orașului se insinuează pe nesimțite printre întâmplări, referirile directe la spațiu fiind aproape absente. În altele, acesta comunică imperceptibil cu psihologia personajelor, anticipându-le sau justificându-le gesturile și acțiunile. O lectură în cheie ironică, o privire nostalgică, o imersiune în trecutul istoric al unui loc – toate sunt variante de a citi și a scrie orașul. Scriind despre orașul lui, fiecare prozator și-a făcut de fapt propriul portret.“ — ANDREEA RĂSUCEANU, coordonatoarea volumului

„În casa noastră de demult se petrecea captarea clarului din vag. Mama fixa o mică lampă sub un geam pe care așeza fotografiile făcute în biserici, deasupra lor desfășura foaia de calc. După aceea, aprindea lumina și cu penița fină, înmuiată în tuș, trasa caligrafia subiectului pierdut. Din ceața frescei, în desenul mamei, se iveau pe rând păstorii, Steaua, boul și asinul, surâsul Născătoarei întinse în fân cu Pruncul, mironosițele blajine lângă Cruce, martirii răsuciți spre cer.

Adesea, o surprindeam în casă lipind cu migală prețioasele vase vechi din care rămăseseră doar cioburi sau reparând țesătura unor la fel de vechi broderii ori covoare. Îmi arăta că «cicatricile» de pe obiectele recuperate astfel le făceau să fie cu atât mai iubite.“

Radu Aldulescu (n. 1954) este autorul romanelor Sonata pentru acordeon (1993), Amantul Colivăresei (1995), Îngerul încălecat (1996), Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (1997), Cronicile genocidului (2012). A fost recompensat cu numeroase premii, între care Premiul „Ion Creangă” al Academiei și Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția, pentru scenariul filmului Terminus Paradis (r. Lucian Pintilie).

VLAD ZOGRAFI s‑a născut la Bucureşti în 1960. A studiat fizica la Universitatea din Bucureşti, iar în 1994 a obținut un doctorat în fizică atomică la Universitatea Paris XI, Orsay. A debutat în februarie 1990 în România literară, cu o povestire. A publicat proză (Genunchiul stâng sau genunchiul drept, 1993 şi Omul nou, 1994), apoi teatru: Isabela, dragostea mea (1996, Premiul Uniunii Scriitorilor), Oedip la Delphi (1997), Regele şi cadavrul (1998), Viitorul e maculatură (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor), America şi acustica ( 2007, Premiul Uniunii Scriitorilor), Petru (2007, conținând variante revăzute ale unor piese publicate anterior), Toate minţile tale (2011). Petru a fost prima piesă de teatru românească pusă în scenă după 1989 la Teatrul Bulandra, iar spectacolul (regizat de Cătălina Buzoianu) a fost invitat la Bienala de la Bonn în 1998. În 2012 a publicat eseul Infinitul dinăuntru. Șase povestiri despre om, societate și istorie. În 2016 a publicat romanul Efectele secundare ale vieții (Premiul Observator Lyceum, 2017), apărut în limba cehă (traducere de Jiři Našinec, Editura Havran, Praga, 2019) și în limba sârbă (traducere de Ðura Miočinović, Editura Knjževna radionica Rašić, Belgrad, 2020). În 2018 a publicat romanul Șapte Octombrie.

Jan Cornelius s-a născut la Reșiţa și trăiește la Düsseldorf din 1977. Este scriitor bilingv (română si germană) și traducător de literatură. A studiat franceza și engleza la universităţile din Timișoara, Düsseldorf și Stirling (Scoţia). A publicat în Germania numeroase cărţi de proză satirică, volume pentru copii, poezii, eseuri despre literatura modernă. A colaborat cu reviste satirice germane și elveţiene și a scris o lungă serie de comentarii despre cultura modernă și piese de teatru radiofonic pentru posturile de radio naţionale din Germania și Elveţia. În România, a publicat comentarii despre literatură în Observator cultural, Dilema veche și România literară. A tradus și a prezentat în mediile germane și în numeroase lecturi publice din spaţiul german cărţi ale multor scriitori români actuali. În 2013 a publicat la Berlin excelent primitul roman Narrenstück, în română apărut la Humanitas cu titlul Eu, Dracula și John Lennon, cu puternice tente absurde și satirice (Berliner Zeitung numește cartea „cel mai hilar roman al primăverii 2013” și-l încadrează pe autor în tradiţia lui Bohumil Hrabal). Împreună cu Adina Popescu a scris volumul De ce nu-s românii ca nemţii (2019, Editura Paralela 45). În 2020 a publicat la editura Lebăda neagră din Iași pseudojurnalul umoristic Aventurile unui călător naiv. Între mișcare și izolare.

Născută în primăvara lui 1987, în satul Puhoi din Republica Moldova, Anna s-a desprins de meleagurile părintești când a devenit studentă la Universitatea Liberă Internațională din Chișinău, la secția Engleză-Germană. În 2012 a emigrat în Canada, unde a absolvit cursurile de Resurse Umane ale Universității McGill. Azi trăiește în Montreal, unde lucrează ca analist pentru o companie națională. Îi place ceea ce face, însă adevărata ei pasiune este literatura. Citește cărți într-o rotație de limbi: engleză, franceză, română și rusă.

Petru Racolța s-a născut (a. 1956) în comuna (pe atunci, acum e un orășel cochet) Seini, județul Maramureș. Poate că ar fi devenit zidar, – spune Petru, – ca tatăl și bunicul lui, așa cum a devenit și fratele lui mai mare, dar destinul a avut alte planuri pentru el. Astfel că, la numai șase luni de la naștere, a fost lovit de o poliomelită nemiloasă care l-a marcat pe viață lăsându-l cu sechele serioase la ambele picioare. Din cauză că nu se mai putea deplasa, nu a fost acceptat la școala din localitate, doar în clasa întâi. „Mama a fost cea care s-a zbătut ca o leoaică să mă înscrie la o școală specială, din Jucu de Sus, ”ca să ajung om între oameni” îmi zicea ea.”

Școala în internat nu a fost deloc ușoară, dar i-a întărit trupul și spiritul pentru viața grea care îl aștepta. Însă principalul avantaj l-au constituit profesorii de calitate care veneau din Cluj-Napoca, pentru a le lumina mințile și a le ostoi setea de cunoaștere.

Irina Alexe

„Sunt former economist și marketing officer, actual blogger și scriitor. Sunt fiică, soră, mamă, soţie, femeie, iubită şi toate celelalte atribute din cântec, plus multe altele. În urmă cu vreo niște ani m-am îndrăgostit iremediabil de social media și scris.

Îmi plac provocările care implică scris și de obicei mă arunc cu capul înainte dacă pare să mă stimuleze intelectual. Am aflat în acest timp că poți să faci ceva cool, ceva unic, ceva care te definește și care ar putea să te facă celebru – adevărul este că rămânem în umbră până găsim publicul care se poate identifica cu noi. ”

A debutat în 2015 cu o povestire în volumul colectiv Azi, în 2016 a publicat romanul Drumul meu, în 2018 romanul Foamea, iar în 2020 cartea de bucate umoristică 30+ și înfloritoare.

Petruța Petre este profesor de limba și literatura română, iubește copiii și este fascinată de lectură – evadarea ei din cotidian. Cărțile citite au prins rod în mintea și imaginația ei, astfel că a început să inventeze povești, să le crească mari și să le publice. Așa s-au născut cărțile semnate cu numele ei.
A debutat cu romanul El și ea, adică noi, apoi a publicat seria de cărți pentru copii Întâmplări cu puști, literatura pentru cei mici „fiind un refugiu în lumea magică a copilăriei, dar și o dorință de-a aduce în fața copiilor povești educative și distractive în egală măsură,” afirmă scriitoarea. Au urmat apoi trei volume de poezie: În numele iubirii, Pașii iubirii și De-ale iubirii… și o nouă carte pentru copii: Puterea prieteniei.
De asemenea, a participat și participă activ cu proză și poezie în diverse publicații și antologii.
Pe lângă laborioasa activitate literară, scriitoarea a adunat, în calitate de coordonator, alături de elevii ei, premii valoroase la nivel național și internațional, de care este foarte mândră.

Editura Siono îți aduce iarna mai aproape, o iarnă atipică ce cuprinde tradiționalul și neconvenționalul între aceleași coperte.

Îți strecoară în buzunare căldura - atât ca metaforă, cât și ca temperatură.

Editura Siono îți povestește despre iarnă, o iarnă atipică ce cuprinde tradiționalul și neconvenționalul între aceleași coperte.

Te invită la gura sobei cu o lectură fascinantă, care-ți va deschide ferestre narative, acoperite de albul hibernal. Îți strecoară în buzunare căldura - atât ca metaforă, cât și ca temperatură.

Subiectul acestui roman pornește de la o întîmplare reală petrecută într-un orfelinat din Moldova pe care mi-au povestit-o doi copii de acolo, deveniți personaje în roman. De copiii din orfelinate mă leagă o poveste de peste treizeci de ani. La redarea scenelor sensibile m-au ajutat și cei cincisprezece ani de comunicare cu oameni din penitenciare. A scrie despre cele văzute și trăite împreună cu acești oameni respinși am considerat că este o datorie morală. E cea mai tulburătoare, poetică, veselă, tristă, frumoasă și urîtă carte a mea.  SAVATIE BAȘTOVOI 

Chiar şi pentru cineva care cunoaşte bine peisajul uman şi social post-sovietic din ­Moldova lectura acestui roman poate fi un şoc. În orice caz, este imposibil să termini cartea fără să nu simţi un gust amar. De la primele rînduri cititorul înţelege că întîmplările narate de Savatie Baştovoi nu ţin de ficţiune, ci de o lume pe care o cunoaşte bine, pe care o observă şi pe care o „zugrăveşte” cu ajutorul cuvintelor, aşa cum alţii au pictat scene ale infernului pe ziduri de mănăstiri cu pensule şi culori. 
Savatie Baştovoi a mai publicat un roman la Editura pariziană Jacqueline Chambon, în 2012, este vorba de "Iepurii nu mor", şi are toate şansele să intre treptat în circuitul autorilor „gustaţi” de marele public francez. Îl consider de altfel pe Savatie Baştovoi ca fiind la fel de puternic şi interesant precum Andrei Kurkov, scriitor ucrainean de limbă rusă, care a avut un mare succes în Occident cu romanele sale. MATEI Vișniec / Radio France International 

Nu este permis să fie abuzați copiii. Adulții sînt deja incorigibili. Poate tocmai de aceea Baștovoi a preferat societății lor chemarea Cerului. Le Point / SYLVAIN TESSON (Laureat al premiului Goncourt pentru literatură) 

Îmi place Savatie Baştovoi, un român din Republica Moldova. E şi ieromonah. Sper că va înţelege că rolul său este de a scrie în continuare, pentru că cel mai mare teoretician al teologiei din secolul al XIX‑lea era Dostoievski. Deci, de ce nu un călugăr venit din Moldova pentru acest secol? RFI / JEAN‑FRANÇOIS COLOSIMO / Președintele Centrului Național al Cărții din Franța 

Un geniu polivalent care scrie o operă deopotrivă poetică, romanescă și dramatică. Astrid de Larminat / Le Figaro 

Subiectul acestui roman pornește de la o întîmplare reală petrecută într-un orfelinat din Moldova pe care mi-au povestit-o doi copii de acolo, deveniți personaje în roman. De copiii din orfelinate mă leagă o poveste de peste treizeci de ani. La redarea scenelor sensibile m-au ajutat și cei cincisprezece ani de comunicare cu oameni din penitenciare. A scrie despre cele văzute și trăite împreună cu acești oameni respinși am considerat că este o datorie morală. E cea mai tulburătoare, poetică, veselă, tristă, frumoasă și urîtă carte a mea.  SAVATIE BAȘTOVOI 

Chiar şi pentru cineva care cunoaşte bine peisajul uman şi social post-sovietic din ­Moldova lectura acestui roman poate fi un şoc. În orice caz, este imposibil să termini cartea fără să nu simţi un gust amar. De la primele rînduri cititorul înţelege că întîmplările narate de Savatie Baştovoi nu ţin de ficţiune, ci de o lume pe care o cunoaşte bine, pe care o observă şi pe care o „zugrăveşte” cu ajutorul cuvintelor, aşa cum alţii au pictat scene ale infernului pe ziduri de mănăstiri cu pensule şi culori. 
Savatie Baştovoi a mai publicat un roman la Editura pariziană Jacqueline Chambon, în 2012, este vorba de "Iepurii nu mor", şi are toate şansele să intre treptat în circuitul autorilor „gustaţi” de marele public francez. Îl consider de altfel pe Savatie Baştovoi ca fiind la fel de puternic şi interesant precum Andrei Kurkov, scriitor ucrainean de limbă rusă, care a avut un mare succes în Occident cu romanele sale. MATEI Vișniec / Radio France International 

Nu este permis să fie abuzați copiii. Adulții sînt deja incorigibili. Poate tocmai de aceea Baștovoi a preferat societății lor chemarea Cerului. Le Point / SYLVAIN TESSON (Laureat al premiului Goncourt pentru literatură) 

Îmi place Savatie Baştovoi, un român din Republica Moldova. E şi ieromonah. Sper că va înţelege că rolul său este de a scrie în continuare, pentru că cel mai mare teoretician al teologiei din secolul al XIX‑lea era Dostoievski. Deci, de ce nu un călugăr venit din Moldova pentru acest secol? RFI / JEAN‑FRANÇOIS COLOSIMO / Președintele Centrului Național al Cărții din Franța 

Un geniu polivalent care scrie o operă deopotrivă poetică, romanescă și dramatică. Astrid de Larminat / Le Figaro 

Cosmin Perța (n. 1982, Maramureș) este poet, prozator și eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile în literatură la Universitatea din București, cu un master în literatura contemporană, obţinând titlul de doctor cu o lucrare despre literatura fantastică europeană. A publicat volume de eseuri, romane, povestiri și poezie. În 2012 a obţinut premiul Tânărul prozator al anului. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 16 limbi, iar romanele sale sunt traduse sau în curs de traducere în mai multe ţări. În prezent este lector de literatură la Universitatea Hyperion din București.