Literatură română contemporană

Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediția 2020, la secțiunea Debut-Proză

Cîştigătoarea Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2020

O tînără de 28 de ani crede că şi-a găsit vocaţia cînd renunţă la jobul într-o corporaţie şi decide să plece la ţară, să facă agricultură. O însoţesc iubitul ei, Matei, şi vărul acestuia, Francisc. Împreună găsesc o fermă de închiriat, într-un sat din judeţul Buzău, şi pun bazele unei comunităţi ciudate. Descoperă istoriile locale, dintre care cea mai atrăgătoare este, fără îndoială, cea a dispariţiei lui Marcel Serebreakov – fost copil-minune şi spirit protector al întregii lor aventuri. În numele lui, se trezesc antrenaţi într-un carusel de întîmplări stranii, teorii ale conspiraţiei şi fenomene paranormale.

„Copiii lui Marcel e o carte grăsuţă şi în general veselă, la care am scris (de mînă), cu multe întreruperi, vreo nouă ani. Datorită sau din cauza ei am dezvoltat diverse obsesii, asupra cărora m-am documentat intens: trăitul într-o comunitate, cultivarea plantelor, teoriile conspiraţiei, oamenii care dispar… Ca Marcel însuşi, mi-am făcut în bibliotecă un raft de utopişti. Am strîns fotografii, am desenat, am făcut calcule şi tabele. M-am distrat foarte bine, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.” (Ema Stere)

O poveste a unei epoci care a distrus destine, în care alegerile, dragostea sau nebunia te poartă într-o aventură a lumii marginalilor, așa cum numai Radu Aldulescu o poate „respira”.

• roman inclus de critici în lista celor mai bune 100 de cărți de proză apărute în România

• tradus în Franta (L’amant du Veuve, Syrtes) și nominalizat la Prix Litteraire des Jeunes Europeens

Anotimpurile Ianei ne dezvăluie un Univers material, intelectual şi moral pe care Ileana Vieru l-a conturat cu o excepţională artă scriitoricească. Personajul principal, Iana, destăinuie faţete ale vieţii sale, trăiri care nu sunt întâmplătoare, ci îşi găsesc locul la momentul potrivit şi bine determinat, încadrat de narator în răstimpuri răzleţe şi în anotimpuri ordonate: împrejurări ieşite din comun, stări de spirit, sentimente de mulţumire vie, de tristeţe profundă, suferinţe fizice sau experiențe trăite cu intensitate, întâmplări relevante, definitorii. (Petronela-Luminiţa Tucă)

* * *

În lumea Ianei faptele erau reprobabile, oamenii aveau gânduri murdare, deloc nevinovate, crucile rupeau spinări, fricile dădeau fiori, timpul era adesea un duşman înverşunat, iubirea umbla în zdrenţe, însângerată şi sleită de puteri. Oamenii obişnuiţi păreau fabuloşi, trăsăturile lor erau conturate cu mână de maestru, anotimpurile aveau culori pe care el, slujitorul lui Dumnezeu, nu le văzuse niciodată aşa cum le vedea acum prin ochii ei. I se părea că ochii lui văzuseră până în zilele acelea în alb, negru şi gri, iar acum fiinţa aceasta pe jumătate doar – sfioasă, politicoasă, smerită – îi descoperea culorile vii ale vieţii şi anotimpurilor. Vii, intense, marcante, atrăgătoare. (Ileana Vieru)

* * *

ILEANA VIERU s-a născut în 4 august 1972 în localitatea Corbii Mari, judeţul Dâmboviţa. Este absolventă a Liceului Pedagogic din Ploieşti (promoţia 1990) și licenţiată a Facultăţii de Pedagogie Muzicală, Secţia Muzică Psaltică din cadrul Academiei de Muzică Bucureşti (promoţia 1997). În perioada studiilor universitare, a fost membră a Corului „Preludiu” din cadrul Centrului „Tinerimea română”. Realizator de emisiuni la Radio România, din 1997, pe posturile: România Muzical, România Cultural, România Actualităţi şi Antena Satelor. A publicat articole de specialitate muzicală în Revista Radio şi pe site-ul postului naţional de radio Antena Satelor. A făcut parte din diverse jurii la festivaluri şi concursuri naţionale din sfera folclorului muzical, a tradiţiilor şi meşteşugurilor populare. Din 2019, este membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. A publicat romanul Să respir lângă tâmpla ta (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014).

Prefață de Camelia Curuțiu

Aceasta e o carte care își propune să ofere, atât publicului larg, cât și celui de specialitate – actori, regizori și dramaturgi, noi perspective și experiențe, o carte plină de haz care îl va face până și pe cel mai lipsit de umor dintre noi să‑și depășească condiția de „sărac cu duhul”, un adevărat manual de tehnică și scriitură dramatică și, nu în ultimul rând, o adevărată sursă de inspirație pentru orice artist (sau șomer) care dorește să urmeze o carieră de succes în lumea show‑ului de stand‑up comedy. (Camelia Curuțiu)

* * *

Dacă într‑o zi nu mi‑aș fi găsit pe internet unul din textele mele preferate, în câteva sute de locuri și pe zeci de pagini de facebook, fără ca numele meu de autor să fie pomenit, nu m‑aș fi apucat să public această carte acum. […] Fiind iute la mânie, m‑am întrebat cum mi‑aș mai putea cere, eventual chiar reclama dreptul de autor asupra textelor mele? M‑am liniștit spunându‑mi că n‑am, până la urmă, nici de ce, și nici cum. Sau... am cum? Brusc, m‑a entuziasmat ideea de a strânge cât de multe texte scrise de mine pentru stand‑up comedy mai pot să găsesc (scobind prin hard-discuri vechi, sau căutând pe computerul actual) –, unele spuse în urmă cu mai bine de zece ani de scenă sau la emisiunea HBO – Stand‑up Café, altele nespuse încă pe o scenă, doar scrise și eventual postate pe contul meu de pe facebook. Poate am chiar material de o carte, mi‑am zis; doar la noi lumea încă mai citește, din fericire, textul tipărit. Ar fi o cărticică ușoară, numai bună de citit când călătorești, când zbori cu avionul. Sau ar putea fi mai mult decât atât? Utilitatea practică a acestui demers poate merge dincolo de amuzamentul cititorului întâmplător: ca orice alt text dramatic, și textul de stand‑up comedy ar putea fi folosit ca exercițiu actoricesc pentru studenții la actorie sau, de ce nu, chiar pentru cei care vor să intre la facultatea de teatru. De asemenea, aceste idei și texte pot fi un imbold, o sursă de inspirație pentru cei care și‑ar dori vreodată să facă stand‑up comedy. (Patricia Nedelea)

* * *

PATRICIA NEDELEA este un om al Renașterii, sau mai exact o femeie a Renașterii, studiile ei universitare cuprinzând o varietate largă de științe umaniste și sociale. A terminat o facultate de actorie, o facultate de jurnalistică și limba engleză, patru masterate în lingvistica limbii române, antropologie, studii de gen, istorie și civilizație. Cele două doctorate obținute la două prestigioase instituții europene – CEU și EUI – aplică studiile de gen pe dramele shakespeariene și punerile lor în scenă, dar și arta memoriei pe sistemele vizuale ale cărților de tarot, un artefact produs de Renașterea italiană. În plus, Patricia este prima femeie din România care a făcut stand-up comedy (din 2006 până în 2011), pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca și la HBO România, în emisiunea „Stand-up Cafe”. Cărțile academice publicate până în acest moment sunt: Three Shakespearean Graces: a queer perspective, 2012, Femina Ludens: Re-Con-Queering Shakespeare, 2012, Ochiul care privește, ochiul care plătește (și nici nu clipește), 2012, Femina Ludens Playing Shakespeare, 2017 și Didascaliile lui Camil Petrescu – o scriere dramatică unică, 2020. Patricia Nedelea a publicat și cărți de ficțiune: thrillerul Constant Guests, 2016 (tradus în română: Oaspeți nechemați, 2017), romanul comic Vai, l-am omorât pe Sergiu, 2017.
Dacă în viitor Patricia va mai urca sau nu pe scenă pentru a face stand-up rămâne, deocamdată, un mister.

Roman ecranizat în 1970, în regia lui Nicolae Breban, cu Dan Nuţu, Ion Caramitru, Mircea Albulescu, Ion Dichiseanu, Ion Besoiu şi Emilia Dobrescu

„Odată cu Animale bolnave, Nicolae Breban revine la realism, într-un roman de acţiune vie, palpitantă, cu personaje clasic conturate, de la detectivi la profeţi, roman ce nu-ţi refuză scene de maximă violenţă, anchete brutale, violuri, crime şi, în acelaşi timp, prefirat subtil, cu elemente suav halucinatorii, urme ale antirealismului vizionar de care se arătase mînat altădată.” (Ion Negoiţescu)

Romanul încearcă să ilustreze semnificativ dihotomia vanitate-modestie, din perspectiva și profilul spiritual al actanților: scriitori din diferite generații și orientări literare, oameni de presă, reprezentanți ai clerului, un orb care se consideră clarvăzător ș.a. Eroii judecă și operează în real cu instrumente, uneori inadecvate, ale fanteziei.
Protagonistul romanului, poetul octogenar Escargot (fr.escargot „melc” – pseudonim literar) trăiește un sentiment de frustrare, considerându-se ignorat de colegii de breaslă, în ciuda succesului de public pe care îl au cărțile sale. Personaj exponențial – în jurul lui se desfășoară cea mai mare parte a romanului -, Escargot se dovedește un individ dificil pentru intelectualii din mediile în care dorește să-și impună valoarea. Pe de altă parte, eroul se vrea un observator atent și lucid al lumii din jur, iar analiza lui, mărturisită lui Policar, personaj semnificând puterea creatoare, se dovedește lipsită de iluzii și înțelegere. Perorația sa în fața lui Policar este un amestec de sinceritate și patetism, de credință și naivitate, ce-l plasează în ipostaza visătorului incurabil, combinând în conștiința sa artistică ceea ce-i oferă universul exterior și meandrele labirintice ale propriei interiorități. Se autodefinește Escargot, omul-melc, și nutrește sincer iluzia capacității sale artistice de a conjuga liric, în egală măsură, universul exterior, cotidian, în care trăiește și cel interior, în care se izolează, cele două devenind, la nivelul creației autentice, complementare. De vanitate îl judecă ceilalți… Are conștiința propriei valori, crede eroul…

În aceeași ipostază se regăsesc și celelalte personaje ale romanului…
Cartea încearcă să sugereze rezolvări credibile dilematicei trăiri ale personajelor, dovedindu-se un fals eseu despre vanitate; mai degrabă, o ipostaziere firească a intelectualului, confruntat cu opacitatea celor care cred în nivelarea valorilor… (Florin Logreșteanu)

Salva, de Farkas Kiraly

Mici drame in cautare de rating, de Constantin Pistea.

Cuvînt înainte de Radu Cosaşu

O carte despre copilărie şi inocenţa ei, despre prietenie şi fotbal, dar, mai ales, despre universul familiei, cu toate ritualurile, iubirile, aşteptările şi dezamăgirile lui. În dialogul dintre autori, afirmaţiile unuia sînt reformulate de celălalt, istoriile capătă mize diferite în funcţie de unghiul din care sînt privite, personajele, după o scurtă „carieră” într-un capitol, sînt demascate ironic în următorul... O literatură plină de farmec, în care peste oameni şi omuleţi (de la cei fantastici, precum Ştim şi Ştam, „locuitorii” borcanului de muştar, pînă la cei reali) pluteşte nostalgia, compensată de umor, de un sarcasm blajin şi de gustul dulce-amărui al unor poveşti ce trezesc în fiecare dintre noi dorinţa întoarcerii la propria copilărie.

La zece ani de la dispariția sa prematură, readucem în scenă opera unuia dintre cei mai talentați și creativi scriitori ai generației 2000, constănțeanul George Vasilievici. Antologia unește selecția celor cinci volume de poezie publicate de-a lungul vieții sale, alături de multe texte scoase abia acum din arhive, și proza (cele două romane, „Yoyo” și „Viseptol”, apărut post-mortem, dar și câteva scenarii), într-un proiect inedit coordonat de Claudiu Komartin și Andrei Ruse.

Oscilând între puritate și violență, între realism dur și un imaginar debordant, fantezia lui George Vasilievici invită cititorul la un act interior de autoanaliză dincolo de sinceritate, și totodată te ajută să pășești în altă dimensiune.

“Deschizi larg fereastra; vrei aer, mult aer, care să-ți invadeze și ultima celulă din corp. Respiri: aerul sărat al mării, aroma cafelei proaspăt râșnită și care așteaptă să fie împreunată cu apa clocotindă, mirosul pătrunzător al nopții trecute…. Și-ți cauți pipa; găsești întâi cutia cu tutun pe al cărei capac începi să bați încet ritmul serii de dinainte de noaptea trecută. Te așezi comod în fotoliul așezat strategic în bătaia soarelui dimineții și te întrebi pe unde-ți vor mai zburda astăzi gândurile.
Acum (abia acum) deschideți Negustorul de pipe. Sunteți pregătiți să intrați într-o altă lume: cea în care visele capătă culoare, miros de tutun proaspăt rulat și aromă de cafea băută în neștire. Și dacă ne-om întâlni la capăt de drum, ei bine, nu va fi o pură întâmplare.”
(Nona Rapotan)

“Densă, ataşantă, intensă, având ceva din zugrăveala onirică a romanticilor, dar şi din melancolia supurândă a esticilor precum Hrabal, proza lui Paul Gabor reuşeşte să bucure şi să provoace în acelaşi timp. Plasându-se în zona în care tandreţea nu se desparte de cruzime, ramificându-se fractalic, ludic, ţesându-se din proliferante plase care te prind iremediabil, reuşeşte să nu obosească nici prin mizerabilismul dezabuzării, nici prin excesul unui stil prea căutat. Din toate aceste motive, dar şi din altele, apariţia cărţii lui Paul Gabor reprezintă un eveniment literar convingător şi remarcabil.”
(Doru Căstăian)

“Înainte s-ajungă acasă, zmeul aruncă buzduganul. Așa spune povestea. Numai că aici buzduganul e însăși povestea. Și, ce să vezi?, înăuntrul lui sunt alte povești. Paul Gabor scrie netsúckeuri, bijuteriile alea japoneze care sfârșesc șnurul chimonoului, șnurul care leagă lung, care acoperă. Dar avem o problemă: Paul dezleagă, Paul descoperă, Paul pune o mistrie de aromă în hârdăul cu aer, amestecă bine, face focul, pune tuciul pe pirostrii, afară, pe nisipul ud de val, incantează șamanic, mai amestecă nițel, gustă, îmi dă și mie, cum să nu-mi dea?, eu sunt cititorul lui, și-apoi toarnă în forme piatra poveștii. În forme mici, de piatră și ele, numai piatra naște piatră, o naște natural, ce-ți pasă ție, gustătorule, de travaliul pietrei?, răsuflă, răsufli, se odihnește, te odihnește, veghează, te veghează. Și-odată ce-ai intrat pe ușa primei povești, intri în palatul narativ, cu arcade și arabescuri, cu vitralii și volute, cu aerul lui care cântărește cât suflul omenesc. Plutind, treci din încăpere-n încăpere, nu numeri, aici nu se numără, aici se cântă și când doare, aici se trăiește, hei, nu te speria, doar se trăiește, omul ăsta care scrie îți dă apă și merinde, tu doar bucură-te, viule, cuvintele lui sunt drum de aer, ce, nu știai că știi să umbli pe nepământuri?”
(Ana Barton)

Dans oriental
Aseară mi-a adus un cuib de viespi cu nucă și o pungă cu struguri. Boabele aveau pielița fină și gust de sfârc fierbinte, ațâțat în cercuri lente. M-am întins pe spate, s-a urcat pe mine și m-a hrănit. Zâmbea, își rotea părul lung pe umeri: mi-a plimbat ciorchinii pe frunte, pe piept, a spart câteva boabe între buze și mi-a udat fața cu picăturile dulci, translucide. Se juca cu mine. Mă strivea cu coapsele fără să-i pese. Devenisem șa, mă topisem sub căldura ei și-mi era dor de dune. Străbăteam împreună stepe și înghițeam apusuri, beți, roșii la față. Ea cu privirea pierdută, eu fără simțul măsurii.
Am mușcat din cuib până la ultimul strop de must, am invitat beduini în cameră și am dansat toată noaptea ca nebunii, în jurul hainelor făcute grămadă în mijlocul camerei. Ne-am dezbrăcat cu toții – eu, ea, beduinii, umbrele cămilelor și cadânele care turnau ceai în pahare – și am lăsat apele să curgă de pe noi. S-au făcut râuri, se prelingeau pe sub poduri de piatră în timp ce noi ne pierdusem cumpătul. Viespile ne pișcau de obraji ca să ne trezim la realitate. Un bătrân și-a pus o cămașă lungă pe el și a aprins două lumânări. Două firișoare de fum au început să se ridice. Aveau fețe umane, zâmbeau, vorbeau în șoaptă. Și încercau să se sărute.

Am avut o discuție destul de înfierbântată cu mine însumi, și am decis până la urmă să scriu o carte cu foarte multe oglinzi care să mă reflecte nu numai pe mine.
Acum că m-am mutat definitiv în labirint, şi am primit un spațiu destul de generos unde nu mă deranjează aproape nimeni, m-am hotărât ca această carte să mă justifice în fața lui Dumnezeu, chiar și numai pentru a obține, când va fi să fie, un colț de Rai, acolo, dotat cu tot ceea ce trebuie pentru ca să pot reedita și eu chestia aceea de la început, având deja bibliografia necesară pentru a adăuga ici-colo niște lucruri și ființe care cred c-or să-i fie pe plac și Lui.
Luați-mă în serios, atâta timp cât este lumină! (Cornel Udrea)

* * *

CORNEL UDREA s‑a născut la 27 martie 1947 în oraşul Gheorgheni, jud. Harghita. Absolvent al Liceului Mihai Eminescu din Cluj, promoţia 1964. Absolvent al Facultăţii de Filologie din Cluj, promoţia 1969. Scriitor, ziarist. A lucrat 42 de ani, până în 2012, în Societatea Română de Radiodifuziune, Studioul de Radio Cluj. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru de onoare al Ligii Scriitorilor Români, membru de onoare al Uniunii Ziariştilor din România, Senior al Cetății Cluj (2017). Autor a peste 137 de cărţi (poezie, proză, teatru, monografii, antologii, eseu; în mai multe ediţii) şi casete audio, CD‑uri. Realizator, în premieră mondială editorială, a două volume de proză umoristică în Braille (pentru nevăzători). Cel mai mare tiraj de carte umoristică, înainte şi după revoluţie, Obiceiuri de nuntă la cangurii şchiopi, apărută în 145.000 exemplare, 15 ediții. Autorul cu cea mai jucată piesă de după revoluţie, Românie, dragă Elveţia mea, la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, unde s‑a jucat de 103 de ori şi a fost reluată de alte 15 teatre profesioniste şi de amatori. Autor a 21 spectacole de teatru radiofonic naţional şi regional. Realizator a 20 de spectacole de teatru de revistă la Ploieşti, Deva, Cluj, Baia Mare etc. Câştigător a 27 de premii la Festivalul Teatrelor de Revistă de la Constanţa. Câştigător a 4 premii literare ale Uniunii Scriitorilor, pentru proză şi teatru, a Premiului Naţional „I.L. Caragiale” pentru teatru (2003), a Premiului Național de Dramaturgie „Elvira Godeanu” (2006), Premiul Național al Fundației „România Mare” (2007), Premiul „Pavel Dan” al Fundaţiei Culturale „Carpatica” (2007), Ordinul aniversar Clasa 1 aur, Ordinul Ziariştilor, UZP (2008), Marele premiu al Academiei libere „Păstorel” (2008), Profesionist de excepție SRR (1996‑2000), Diplomă de Membru de Onoare al UER (2012), Președinte de Onoare al Caravanei „Gaudeamus” (2005 și 2012), Diplomă de Excelenţă, Primăria și Consiliul Local Cluj‑Napoca (2012), Premiul „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, ICR, Chişinău (2015), Ordinul Virtutea Literară, Liga Scriitorilor din România (2015), Diplomă de Excelenţă, USEM, Chişinău (2016) etc. Tradus în limbile germană, engleză, spaniolă, franceză, maghiară, suedeză, daneză, sârbă, bulgară. Autor a 64 de premiere teatrale. Autor a primei piese româneşti sociale antidrog, Colivia cu iluzii. Piesele sale s‑au jucat și în Suedia, Danemarca, Franța, Bulgaria. Cetăţean de onoare a 4 localităţi din România.

Radu Ţuculescu este prozatorul fără compromisuri. Nici măcar nu s-a lăsat antrenat în procesul „obsedantului deceniu”, după cum nici nu şi-a camuflat atitudinea preponderent critică în ficţiuni estetizant parabolice. Prozele sale scurte, îndeosebi, exhibă un univers uman în derivă, imaginea depresiv-amuzantă, caricaturală, a omului „nou”. E o lume carnavalescă, fără măşti, care a pierdut sentimentul sărbătorii, trăind în anormalitate cu iluzia firescului. (Petru Poantă)

* * *

Prozele scurte semnate de Radu Ţuculescu mixează diverse ingrediente şi tonalităţi: parodie, satiră, absurd, grotesc, dar nu lipsesc nici elementele ludice, poetice sau observaţia caracterologică. Am citit cu mare plăcere acest volum de proză scurtă, care confirmă încă o dată – dacă mai era nevoie – un scriitor virtuoz, un maestru al registrelor stilistice, al observaţiei umane şi sociale. (Adina Dinițoiu)

* * *

Radu Țuculescu a fost și a rămas toată viața un om liber. A plătit, e adevărat, pentru acest „privilegiu”, dar nu s-a „victimizat” niciodată, nu a „acuzat” și nu a transferat în afara propriei persoane responsabilitatea pentru temporare neîmpliniri sau dezamăgiri. (Vasile Gogea)

* * *

Radu Țuculescu (1 ianuarie 1949, Tîrgu Mureș) este romancier, dramaturg, jurnalist și traducător din limba germană. A copilărit la Reghin și este absolvent al Conservatorului de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, Secția Vioară. A lucrat ca realizator Radio și TV și violonist la Filarmonica de Stat Transilvania din Cluj. A publicat romane, proză scurtă, teatru, cronici dramatice, jurnale de călătorie, literatură pentru copii. A tradus din literatura contemporană elvețiană de expresie germană (nouă volume de poezie și patru de proză) și literatura austriacă.

Dintre cărțile publicate: Ora păianjenului (roman, 1984), Degetele lui Marsias (roman, 1985), Umbra penei de gîscă (roman, 1991), Cuptorul cu microunde (povestiri, 1996), Aventuri în anticameră (jurnale, 2001), Ce dracu se întîmplă cu trenul ăsta? (teatru, 2004), Povestirile mameibătrîne (roman, 2006), Stalin, cu sapa-nainte! (roman, 2009), Bravul nostru Micșa! (teatru, 2010 ), Femeile insomniacului (roman, 2012), Mierla neagră (roman, 2015), Măcelăria Kennedy (roman, 2017), Ina și ariciul Pit (două volume, povești pentru copii, 2018).

Romanele sale au apărut traduse în Italia, Franța, Austria, Germania, Ungaria, Cehia, Serbia. A condus trupe de teatru și pantomimă cu care a participat la festivaluri internaționale din Europa, Africa de Nord și Canada. Piesele sale de teatru s-au tradus în italiană, engleză, cehă, franceză, maghiară, ebraică. Ca dramaturg, se află în repertoriul permanent al Teatrului Orfeus din Praga. A fost bursier la Wrocław, Viena, Praga, Paris, Berna, Basel. A ținut conferințe despre creația sa în Calabria, Budapesta, Torino, Haifa, Tel Aviv, Basel, Viena, Namur etc. A primit premii naționale și internaționale pentru proză, dramaturgie și film TV. Este prezent în numeroase dicționare ale literaturii române, de asemenea în Lexiconul de literatură universală (Kindle) apărut la Berlin în 2012.

Joia patimilor este un roman istoric. Un roman istoric, în tradiţia romanului realist ardelenesc. Lectura lui atentă  descoperă însă, din umbră, un mare model, un model de care nici nu ştiu dacă autorul a fost sau nu conştient. Este modelul romanului istoric tolstoian. Ca şi acolo, şi aici, în Joia patimilor, vom descoperi alături de personaje de ficţiune şi personaje istorice reale, care apar în aceste pagini ca prezenţe fugare, mai mult sau mai puţin consistente. E vorba îndeosebi de câţiva dintre fruntaşii românilor din Ardeal, în acel moment al începutului de veac XX consecutiv Primului Război Mondial şi Marii Uniri a Ardealului cu România. Îi vom descoperi în universul romanului, pe câţiva dintre ei, pe Ştefan Cicio Pop, pe Vaida-Voevod, pe un altul dintre deputaţii românilor în Parlamentul de la Buda­pesta, Mihali, atâţia şi atâţia alţii, prezenţe, spun, mai mult sau mai puţin fugare, dar, cu siguranţă, memorabile. Sunt tăiaţi în câteva linii, însă linii care nu se uită, sunt profiluri, sunt portrete ce au dimensiunea măreţiei, sunt de fapt busturi ce pozează pentru veşnicie. Este reconfortant să descoperi cum scriitorul a câştigat acest pariu, fiindcă pentru orice romancier ce-şi propune să înfrunte această provocare, este o victorie să facă să apară în pagi­nile literaturii lui de ficţiune personaje cunoscute despre care cititorul află din cărţi de istorie. (Liviu Petrescu)

* * *

Ardeleanul Liviu Rebreanu a dat literaturii noastre teribilul roman al răscoalelor din 1907 de la sud de Carpaţi şi iată că acum argeşeanul Horia Bădescu publică o concentrată cronică a unui eveniment sinistru din Maramureş, întâmplat imediat după unirea din 1918. Această apropiere peste timp nu‑i deloc întâmplătoare, cel puţin din perspectivă romanescă. Este surprinzător cum poetul acesta profund liric, printre puţinii care mai cred că poezia rămâne totuşi expresie şi cântec în veacul tuturor cinismelor, a învăţat, în proză, lecţia lui Rebreanu. Desigur, nu este vorba de o imitaţie, ci de forţa de a face credibil estetic un eveniment real din istoria noastră cu nişte procedee, până la un punct, similare. (Petru Poantă)

* * *

Exis­tă momente în viaţa unei naţiuni care închid în ele întreaga istorie a acesteia. Asemenea momente spun totul despre sufletul acestei naţiuni şi despre  fe­lul ei de a fi în lume. Ase­menea momente se cer rea­mintite mereu, pentru puterea lor modelatoare, pen­tru datoria faţă de acei oa­meni care au dat frumuseţe şi înălţare clipelor tragice. Am scris această carte cu gândul la ei, dar şi cu gândul la noi, cei de astăzi. Pentru a ne reaminti, dar şi pentru a învăţa. Am scris această carte pentru prietenii mei din Ţara Lăpuşului, cei care m-au primit întotdeauna ca pe unul de-ai lor, pentru învăţătorul Roman Precup, cel cu inima cât toa­tă Transilvania, cel care mi-a vorbit prima oară des­pre aceste întâmplări de de­mult. Am scris despre dra­goste şi ură, despre sânge şi lacrimi, dar mai cu seamă despre străduinţa de a rămâne oameni şi fraţi. (Horia Bădescu)

* * *

Horia Bădescu (24 februarie 1943, Aref pe Argeş) este poet, prozator şi eseist, doctor în litere, jurnalist şi diplomat, laureat al mai multor premii ale Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, al Premiului „Eminescu” al Academiei Române (1991) şi al Premiului European de poezie francofonă „Leopold Sedar Senghor” (2004), membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Scriitorilor Francezi, membru al Maison International de la Poésie de Bruxelles şi al CIRET, membru de onoare al Academiei Francofone şi al Uniunii Poeţilor Francofoni. Este autorul a mai bine de treizeci de volume de poezie, eseuri şi romane, publicate în România, Franţa, Belgia, Bulgaria, Macedonia, Spania, Vietnam. Membru fondator al grupării Echinox şi al Societăţii Culturale şi Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”. Este comandor al Ordinului naţional român Meritul Cultural şi cavaler al Ordinului naţional francez Les Palmes académiques.
Printre ultimele sale apariţii: E toamnă nebun de frumoasă la Cluj (poeme, Eikon, 2011), O noapte cât o mie de nopţi (roman, Limes, 2011), Cărţile vieţuirii (poeme, Eikon, 2013), Dacă Orfeu (eseuri, Limes, 2015), Roulette russe (poeme, L’Herbe qui tremble, 2015), Le poème va pieds nus (poeme, L’Arbre à paroles, Amay-Belgique, 2016), Decameronice (poeme, Şcoala Ardeleană, 2017), Doar din pământul patriei (eseuri, Şcoala Ardeleană, 2018).

Autoarea este un povestitor autentic ce are harul observaţiei directe, dar şi pe cel al invenţiei. Printr-o magie proprie, stabileşte punţi de comunicare între lumea reală şi cea fantastică. (Ion Cristofor)

* * *

Ce generoși sunt munții! Țin pe creștet soarele și luna, ne dăruiesc răcoare prin undele sonore. Și prin pădurile crescute pe brațele lor vânjoase de cremene, se zbenguie caii.
Am coborât în sat. În dreptul cârciumii era oprită o căruță. Calul uitase că de gât îi stătea agățată traista cu ovăz. Drept, cu podoaba ciucurilor portocalii la urechi, privea undeva în zare. Privire pierdută.
– Frumos cal! i-a zis profesoara omului ce fuma liniștit stând pe răzor.
– Frumos, da-i trist! Uită-te dumneata la ochii lui! E păcat să chinuiești așa un animal când nu-i ceri nimic să-ți facă. Vai de sufletul lui!
Oameni, munți, cai... Oare ce fel de oameni sunt cei care înțeleg tristețea cailor?! Și ce au comun munții, moții și caii? (Maria Ioniţă)

* * *

Maria Ioniţă (n. 10 ianuarie 1937, Cojocna/Cluj) este poetă, prozatoare (specializată în literatura pentru copii) și etnolog (autoare a unor culegeri de folclor din zona Munţilor Apuseni). Absolventă a Facultăţii de Filologie-Istorie Cluj. Debut absolut în Făclia. Volume publicate: Flori din Apuseni, folclor poetic din zona Someșului Mic, 1978; Podul de piatră s-a dărîmat (roman), 1980; Cartea Vâlvelor (culegere de folclor), 1982; Legende din Ţara Moţilor, 1983; Calea Domniţei (roman), 1987; Drumul Urieșilor (culegere de folclor), 1986; Zânele din Cetatea Ghiurbercului (roman), 2001; Versuri, 2002; De unde se adapă curcubeul (culegere de folclor din zona Clujului), 2002; Laviţa de piatră (povestiri), 2003; Drumul Apei (roman), 2003; Spinii de pe Dealul de Lut (roman), 2004; Zidul de ceaţă (povestiri), 2008; Curg norii pe sus, versuri, 2009; Strada Fericirii (roman), 2010; La fântâna de sub apă (versuri), 2010; Darul muntelui (povestiri), 2014; Nana (povestiri), 2014; Cu noaptea de mână (versuri), 2015; Focu-i supărarea apei (versuri), 2017.

Gara este o intersecție a poveștilor spuse pe repede înainte, iar albumul acesta adună experiența noastră, istorisirile oamenilor și zâmbetele lor.


Poate că nicăieri viața nu se aude curgând, nu se simte foșnind, nu se vede fugind mai clar decât în gară, acolo unde oamenii vin și pleacă, se regăsesc sau se despart, se descompun sau se adună pe parcursul a câtorva minute. Gara e locul unde șinele de tren sunt doar nervurile unei vieți care colcăie, iar Povești din gară protejează înăuntrul său însăși inima-i pulsândă, adăugându-i, cu fiecare personaj, încă o bătaie. Gara e viața însăși, e miracolul ei, căci cum altfel v-ați putea explica faptul că înșiși autorii au plecat în această călătorie în doi și-au terminat-o îmbogățiți, în trei. Oricât de puțin timp ar petrece aici, fiecare om își lasă ca o umbră o parte din legenda personală, iar gara devine locul
care le păstrează și le duce totodată mai departe.
Povești din gară surprinde clipe, oameni, zâmbete, priviri, cuvinte spuse-n grabă pe peron, alcătuind un univers pestriț și viu al diversității și frumuseții umane. Căci, la urma-urmei, oamenii sunt povestea. Camelia Cavadia

Ne-am bucurat alături de călători care alergau după trenul aflat deja în mișcare, am văzut impiegați drăguți care opreau locomotiva pentru ei. Am fost martorii îmbrățișărilor de dor, sărutărilor de fericire și privirilor curioase. „Trenul IR 1575 cu plecare în direcția Ploiești Sud, Buzău, Făurei, Bărboși, Galați va pleca de la linia 3." Acesta a fost primul anunț auzit de noi la prima vizită pentru proiectul Povești din gară. Vlad Cioplea & Gabriela Bumb

Pentru mine, Gara de Nord e locul în care o aștept pe nevastă-mea când vine de la ai ei. Pentru Gabi și Vlad, Gara de Nord e locul în care se întâlnesc cu puști cu dreaduri care merg la bunica, rugbiști din Tonga care se duc în vacanță la Baia Mare, constănțence cu motani, canadieni cu câini, militari, bicicliști, muzicieni, jurnaliști, ba chiar și un bucătar din Mexic stabilit la Oradea. Dintr-o poză și câteva cuvinte afli o fărâmă din povestea fiecăruia dintre ei. Și apoi îți scrii tu în cap restul povestii. Alex Tocilescu

Cartea Ioanei Maria Stăncescu operează un chiuretaj deloc tandru prin viața unei fiice–femei–mame–iubite în punctul său de maximă tensiune. Deși pare să o dea peste cap, o veste năucitoare o ajută de fapt să scape de zgură, frici și culpabilizări refulate. Însă așa cum geografia Bucureștiului — loc geometric pentru terapie și divorț, și cea a Parisului — locul geometric al iubirii și romantismului — sunt radical diferite, timpul interior, vast ca o catedrală, nu mai corespunde celui fizic, ritmat de tratament. Specialitatea autoarei este descrierea acestui decalaj dureros și izbăvitor deopotrivă, la fel cum fantasma iubirii din adolescență devine, la maturitate, un rezervor de apă vie și de melancolie. Cristina Hermeziu, jurnalistă și scriitoare

Tot ce i-am promis tatălui meu balansează cu grație feminină între amintirile încă vii ale tinereții și prezentul unei realități necruțătoare. Drama schizoidă a femeii mature eșuate în rol de mamă se transformă, cu prilejul unui punct de cotitură, într-o zbatere între dreptul la o viață proprie și păstrarea echilibrului în universul familial. Povestea de iubire, fie ea și una la distanță, imposibilă, dar cu atât mai ușor de dus, vine ca un colac de salvare, iar eroina o (re)trăiește ca pe o a doua șansă, cu disperarea specifică a celor care nu mai au timp — totul într-o atmosferă cu iz parizian. Mara Wagner, jurnalistă și scriitoare

Am intrat în povestea Adei de la prima pagina și știu ca voi rămâne în ea multă vreme. Pentru că reușește, în același timp, să fie literatură și să creeze o învingătoare. Pentru că te scutură și-ți amintește că se poate și altfel, că poți oricând s-o iei de la capăt. Confruntată cu o situație-limită, Ada își dă seama că rolul pe care îl juca de mulți ani, de soție, de „ascultătoare cuminte și speriată", nu i se potrivește. Ada îndepărtează toate straturile care îi sunt străine, își redescoperă corpul, își revizitează trecutul, se reinventează fără să mai cedeze presiunilor și exigențelor din afară, venind cu propriile opțiuni.
Cu fiecare ușă pe care o deschide, Ada devine tot mai umană și nu se ferește să se expună cu toate slăbiciunile ei, ca în final, la capătul acestui demers curajos, Ada să ajungă — folosind celebra expresie a Virginiei Woolf — în acea „cameră doar a ei". Corina Sabău, jurnalistă și scriitoare


Ioana Maria Stăncescu s-a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. După câțiva ani de presă scrisă, a devenit redactor la emisiunile în limba franceză la Radio România Internațional, unde lucrează și-n prezent. A semnat articole și reportaje în publicația francofonă Regard. În 2011, și-a lansat blogul asa-si-asa.ro. Tot ce i-am promis tatălui meu este primul ei roman.

"Am citit pe nerăsuflate acest volum deopotrivă sincopat și rotund, fragmentar și sferic. Horia Ghibuțiu este un îndrăgostit de cuvinte și de idei, trăiește prin ele, respiră prin ele. În acest volum, pe care l-am devorat în mai puțin de o dimineață, jurnalistul strălucit (îmi măsor cuvintele!) este înlocuit de scriitorul autentic, cel care simte o nevoie vitală de a ne spune cum este ca luni la rând, când noi dormim duși, să porți, în zori de zi, povara lumii pe umeri. O carte despre sine și despre cosmosul mediatic în care autorul trăiește de decenii, despre cum poți rămâne pur și tânăr chiar atunci când te confrunți cu vitregii politice și idioție morală. O carte stenică despre timpuri astenice, un manifest pentru bucuria vieții în adevăr." - Vladimir Tismăneanu, scriitor, politolog, profesor de științe politice la Universitatea Maryland din Statele Unite ale Americii

"Parafrazându-l pe Caragiale, Horia Ghibuțiu simte enorm și vede monstruos, dar mai presus de orice este capabil să scrie despre toate aceste lucruri. Scrie hipnotic și te face să-l urmezi, indiferent de subiectul pe care-l abordează. Scrie cu migală, cu umor, cu seriozitate. Scrie pentru că știe să o facă. Mă bucur enorm pentru apariția acestui volum și sper ca toți cei care i-au așteptat în fiecare dimineață postările să-i savureze acum cartea, iar ceilalți să se bucure de poveștile ce se ascund în spatele celui mai obișnuit cotidian." - Camelia Cavadia, scriitoare



"Aveți în față un fals jurnal — fiindcă n-a fost destinat sertarului, ci a fost postat pe Facebook (vizualizare generală, prin setarea Public). Zic fals și fiindcă nu reprezintă efectiv cronicile drumului până la serviciul meu — producător al matinalului de la Rock FM — din zilele lucrătoare cuprinse între 5 martie și 29 iunie 2018. Ci tot atâtea prilejuri de mici tentative de a surprinde ce mi se întâmplă azi, dar și ce mi s-a întâmplat odinioară. Am scris însă în timp real (cu excepția inserturilor din texte mai vechi sau a celor prezentate pe Facebook sub formă de link, iar aici, in extenso) și autentic: am început textele când ajungeam la metrou la Piața Muncii, adesea cu câteva minute înainte de ora 5:00, și le-am terminat la coborâre, în stația Petrache Poenaru, în jurul orei 5:20.
Recunosc că, din momentul în care am început să cochetez cu ideea de a le strânge în volum, n-am mai fost prea preocupat de mărimea textelor, cum s-ar cuveni pe internet. Deși sunt conștient că în acest ev digital concizia și scurtimea postărilor sunt esențiale, iar dacă depășești capacitatea uzuală a utilizatorului de a „scana" totul dintr o privire, riști să nu mai fii citit deloc.
Cel puțin la început, am fost convins că timpul petrecut cu așternerea acestor rânduri e echivalentul altora citite, pe care le-am irosit, fiindcă am optat să scriu în loc să citesc în metrou. Pe parcurs, însă, m-au năpădit sentimente ceva mai bune față de aceste textulețe: cu toate că sunt scrise la persoana întâi singular, nu sunt doar despre mine. Mi-ar plăcea să vă regăsiți și voi, așa cum au făcut-o, în comentariile postărilor, mulți dintre prietenii mei virtuali.
Vreme de nouă luni (ultimele patru, reflectate aici) m-am trezit de cinci ori pe săptămână la ora 3:45, am plecat de acasă cel târziu la 4:50 și am ajuns la birou nu mai târziu de 5:25 — a fost o singură excepție, în toamna lui 2017, când s-a defectat metroul la Crângași și am fost nevoit să iau taxiul. Pentru celelalte detalii legate de modul în care s-a născut acest serial virtual, mă tem că va fi nevoie să citiți până la ultima postare.
Sunt foarte mândru că am reușit să mă trezesc la timp, în pofida faptului că uneori am dormit sub patru ore. De asemenea, că n-am întârziat în această perioadă la serviciu, cu toate că, onest vorbind, nu prea avea cine să mă verifice, deoarece ajungeam primul. Îmi place să cred că am moștenit de la tata seriozitatea cu care tratez locul de muncă. Mă bucur, în egală măsură, pentru colaborarea cu realizatorul emisiunii Morning Glory cu Răzvan Exarhu de la Rock FM. Așa cum spune Răzvan, au fost luni de „fior și râs" — e rândul meu să-i întorc mulțumirile.
Partea a doua a volumului, #ÎnTimpCeEramZiarist, e o sumă de amintiri și reflecții pe marginea întâmplărilor din aproape trei decenii de presă. E o aritmetică afectivă și subiectivă, motiv pentru care mie mi-a dat cu plus.
În rest însă, așa cum presupun că se poate constata și din aceste pagini, am certa calitate de a nu mă lua în serios. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră." – Horia Ghibuțiu

Un roman despre decăderea morală din perioada tranziției. Personajele principale sunt doi amici, foști deținuți politici, care, deși înțeleg la fel de bine starea deplorabilă a societății post-decembriste, reacționează diferit. Iustin Hristea devine monah și, dezgustat de realitatea anilor de tranziție, alege să se rupă de lume, să refuze a mai fi la curent cu informațiile. Teofil Pascal, descendent al unei familii boierești, preferă, dimpotrivă, să se amestece în tumultul social, să-i devină parte activă. Personajele sunt inspirate din portretele unor persoane publice care în anii tranziției au ținut paginile ziarelor.

Considerat de critici drept unul dintre cei mai sagace, perspicace și profunzi scriitori contemporani, Vintilă Horia pare să dorească a se depăși pe sine însuși în acest roman, în care ne lasă să descoperim, pe măsură ce o fac și eroii săi, Iubirea ca mijlocire a Izbăvirii. Nu doar iubirea născută între un bărbat și o femeie, ci și aceea care-i unește pe fidelii unor religii diferite – prin toleranță – ori care-i leagă pe oamenii obișnuiți de patria lor.

În bună tradiție horiană, romanul se plăsmuiește în jurul imaginii-simbol a lui Ștefan cel Mare, surprins în acele clipe înaintea morții când, revăzute, faptele trecute capătă o semnificaţie diferită. De egală importanţă, însă, este materialul viu din care se țese această cronică a eroului la vârsta senectuții: limba română. Este deopotrivă limba lui Horia şi a lui Ștefan, limbă curgătoare de letopiseț, reunind pe cei dinăuntrul şi din afara ţării, mărturisitoare de origini străvechi şi de statornicii creștine, cuprinzătoare cât o patrie, mică să încapă într-o călimară şi să fie dusă cu sine prin lume, la vreme de cumpănă, ca semn al unei identităţi de care nu te poți dezice.

„Fără a folosi formule narative sofisticate, pseudolivrești, Victor Dumbrăveanu rămâne fidel universului mic, în care omul simplu trăiește însă cu toate fibrele sufletului drame sentimentale, înstrăinare, momente de bucurie, dragoste și împlinire, dar și de «eclipsă», de neliniște și dezamăgire, de patimi subjugătoare și eliberări de ele: sunt file de viață simplă, «naturală» notate cu lirism, umor și cu credința povestitorului că și ungherele tăinuite ale universului intim merită a fi radiografiate și fixate ca niște cazuri întâmplate pentru sine dar și pentru alții.” (Mihai Cimpoi)

„În noul său roman, scriitorul Ghenadie Postolache spune povestea unei tinere femei. Rătăcirea identității feminine constituie trama cărții. Gabi, medicul legist de o frumusețe fizică rară și de o inteligență sclipitoare, îi oferă posibilitatea să exploreze lumea femeii în toate zonele discrete ale minții și inimii ei, în angoasantele jocuri dintre conștient și subconștient, dintre realitate și vis, joc de introspecții și retrospecții. În romanele sale, prozatorul a cultivat un interes aparte față de personajele feminine, dar, începând cu Pastorala (2017), recurge (programatic se pare) la reconceptualizarea structurii narative: locul protagoniștilor este luat de protagoniste. Menținut în formatul consacrat al scriiturii lui Ghenadie Postolache – proză psihologică, intelectualistă, cu substrat livresc-biblic dens, din care nu lipsesc discretele accente mistice –, romanul Canon este replica feminină la parabola despre întoarcerea fiului risipitor. Gabi, fiica plecată în lume, nesocotind dorința tatălui său de a o vedea muzicantă, se întoarce, spre a-și împlini canonul jertfei. Regăsindu-se pe sine, îl găsește pe cel pe care îl căuta vreme îndelungată, pe Alexandru, genialul flautist, discipolul părintelui său. În romanul Canon sensurile cotidianului capătă semnificații arhetipal-mitice, infuzate de scriitor cu măsură în destinele personajelor sale.” (Maria Șleahtițchi)

În copilărie, Dănuț merge cu bunicul său la abator, unde asistă la sacrificarea unei vite. Echeru’, spaima cartierului, îl ia sub aripa sa și îl învață să se bată. La pubertate, Bulănoasa e obiectul fanteziilor lui sexuale și ale celorlalți băieți din gașcă. La maturitate, viața lui Dan devine tot mai asemănătoare unui film. Alternînd secvențe dure cu pasaje melancolice sau debordînd de umor negru, prozele ce alcătuiesc Pluto în Scorpion, povești ale transformării, comunică între ele prin personaje și atmosferă, construind un ansamblu cu efecte profunde asupra cititorului.

„Un autor mai mobil decît majoritatea congenerilor săi, probabil autorul douămiist cu cel mai ridicat coeficient de inteligență artistică.” (Mihai Iovănel)

Două povești se întretaie în Pelerinul: una reface pribegia biblică a lui Avraam în căutarea Pământului Făgăduinței, alta redă confesiunea ambiguă a unui om aflat în căutarea mântuirii. E loc destul însă ca, dincolo de rafinamentul stilistic, romanul să vorbească – deloc ipocrit – despre iubire și sex, credință și minciună, dragoste de semeni și dispreț cinic, îndoială de sine și speranță disperată… Walther A. Prager a scris un fel de bildungsroman al senectuții, în care idealuri erudite și experiențe promiscue coexistă absolut natural. Ca în magma vieții.

Claudiu Groza

Pelerinul lui Walther A. Prager este una dintre acele cărți rare și fragile, de care mă apropii cu emoție și tandrețe. Scris impecabil, cu acribie, cu fiecare cuvânt parcă ales cu mâna și șlefuit îndelung pentru a se potrivi perfect în ansamblu, textul dă senzația de bijuterie. Autorul este în mod evident un estet, dintre cei tot mai rari, și chiar dacă imprimă cărții o anumită doză de exotism, nu este deloc anacronic. Cele două povești care se desfășoară în paralel sunt intense, palpită aproape, sunt dense, dureroase, înspăimântătoare pe alocuri, dar cu o grămadă de miez. Prager reușește în Pelerinul să surprindă natura umană în ipostaza ei cea mai nefardată, cea mai aproape de autentic. Este o imagine frumoasă? Rămâne speranță? Rămâne să descoperiți.

Cosmin Perța

Liviu Drugă infiltrează în realitatea ternă a Bucureștiului un colaj de evenimente erotico-fantastice, de prietenii afectuoase, dar, mai ales, de decupaje din cotidianul absurd, reușind să spargă orice preconcepție despre căpcăunii de lângă noi. Tocmai când ai crede că evenimentele planează înspre previzibil, autorul are grijă să te rupă din propriul ritm și să te arunce într-un univers paralel – când proză explozivă, când jurnal intim, când ambele. Jurnalul unui căpcăun român este un volum al metamorfozelor, unul cu totul experimental în această critică ironică a societății românești. Rămâne de aflat dacă scrisul îl salvează cu adevărat pe Unul, căpcăunul scriitor.

Eva Sărășan

Ninge la Iasnaia Poliana conține o serie de povestiri scurte, gândite ca niște instantanee fotografice dintr-o arhivă muzeală. Fiecare micro-ficțiune corespunde unui stil și unei tematici diferite. Decorul suprarealist populat de iepuri mecanici sau pitici alternează cu narațiuni absurde, iar subiectele istorice integrează decupaje narative misterioase cu accente detectiviste. De la un tip de scriitură în cheie realistă, se face trecerea la o atmosferă marcată de o tandrețe nostalgică, amintind de multe ori de poveștile clasice rusești.

 Maria Fărîmă

Fin observator al realității, Șerban Tomșa este un colecționar de personaje. De la cele excentrice până la cele comune, toate au consistența și naturalețea sfidătoare a persoanelor vii care ies din pagină în întâmpinarea ta, te iau și te plimbă prin acest Macondo românesc în care umorul și cruzimea, profunzimea și superficialitatea se îngeamănă. Prozator pursânge, Șerban Tomșa reușește să comprime în doar câteva pagini universuri întregi, fiecare cu atmosfera lui, fiecare cu mirosurile, gusturile și sunetele lui. Căutând înțelesul de dincolo de imagini, Tomșa este un regizor melancolic al textelor sale, dar bucățile de lume pe care le descrie sunt dintre cele mai vivace și mai colorate, un adevărat caleidoscop al naturii umane pe care vi-l recomand cu încredere.

Cosmin Perța