Literatură română contemporană

Romanul Arşiţa de Cosmin Perţa încheie în forţă o trilogie începută cu Teofil şi Câinele de lemn (2012) şi continuată în 2015 cu În urmă nu mai e nimic, afirmând un prozator (venit dinspre poezie) cu un univers aparte, un mix de realism cotidian şi fantastic în descendenţa prozei central-europene şi ruseşti (Gogol, Cehov, Harms, dar şi Bulgakov), traversat de satira socială şi culminând, în romanul În urmă nu mai e nimic, cu experienţa mistic-religioasă. Teofil, călugărul, este, de altfel, personajul comun celor trei volume ale acestei trilogii poetice şi vizionare, care impresionează prin imaginarul extrem de puternic pe care îl pune în scenă. Arşiţa păstrează atmosfera de proză rusească, mistică şi psihologică, dar pe fundalul unei violente distopii, reprezentând, aşadar, voletul final, şi cel mai puternic, al trilogiei romaneşti. O trilogie care impune, fără îndoială, unul dintre prozatorii de prim-plan ai tinerei generaţii din literatura noastră contemporană.

Adina Diniţoiu

„Adevărata literatură e despre ratați” – afirma într-un interviu Umberto Eco. Ei sunt cei care fascinează, care fac viața și, implicit, literatura palpitante. Într-o astfel de tradiție literară se înscrie noul roman al lui Ciprian Măceșaru, Alergătorul invizibil, al cărui erou (anti-erou), Paul Vasilescu, eșuează în căsnicie, în relația cu părinții, la job și, mai ales, în literatură. Dar unde Paul Vasilescu dă greș, Ciprian Măceșaru reușește să construiască un personaj nesigur, șovăielnic, neputincios și înduioșător de optimist în încercările sale – un personaj complex de care ne vom aminti multă vreme.

Emanuela Ignățoiu-Sora

Cincisprezece autori la început de drum, cincisprezece viziuni despre lume, cincisprezece pasageri în trenul prozei, surprinzând imagini și sunete, developând cinematic fragmente ale unor realități alternative. Ce îi unește? Talentul și pasiunea pentru poveste, atenția pentru detaliu, cadru, secvență, acuitatea cu care redau tensiunea dintre personaje, lipsa de prejudecată și de compromis atunci când sondează natura umană. Acestea sunt doar câteva dintre calitățile evidente pe care acești tineri le demonstrează în prozele lor, restul urmează să le descoperiți dumneavoastră și sunt convins că nu veți fi dezamăgiți.

Cosmin Perța

Școala de vară „Gheorghe Crăciun” (prozator și teoretician de excepție al prozei, recunoscut pentru sprijinul acordat mereu scriitorilor debutanți) este un proiect care își propune să adune în fiecare an câte 15 dintre cei mai interesanți și promițători tineri prozatori, care timp de o săptămână au ocazia să participe la o serie de ateliere intensive de scriere creativă, sub îndrumarea unor scriitori mai experimentați și care susțin procesul creativ și printr-o componentă didactică. La finalul fiecărei ediții, cursanții urmează să scrie câte o proză scurtă inedită, pentru a fi publicată. În 2019, coordonatorii atelierelor au fost Florin Iaru, Marian Ilea și Cosmin Perța, iar aceasta este prima antologie a proiectului.

Cătălina Bălan, Dan Bucur, George Ciucă, Victor Cobuz, Raluca Filimon, Anna Kalimar, Lucia Lupea, George Mihalache, Georgia Moraru,  Anastasia Palii, Călina Părău, Alina Pietrăreanu, Savu Popa, Ioana Săndulescu, Eva D. Sărășan, Florin Iaru, Marian Ilea, Cosmin Perța

Fabien este un copil atipic, care preferă să citească și să scrie, în timpul în care alții de vârsta lui încă se joacă. În vara lui 1919, când împlinește nouă ani, începe deja să viseze la ziua când va deveni un bărbat și va desluși toate tainele vieții. Tot atunci se îndrăgostește de una dintre slujnicele familiei sale, pe care tatăl său, plictisit de căsnicia în care se află, vrea s-o posede. Iar când mama sa, singura care îl iubește cu adevărat și îl înțelege, este atrasă de proaspătul iubit al surorii sale, lucrurile par să ia întorsături neașteptate în familia Bonnaire. O poveste din înalta clasă a Provence-ului începutului de secol XX, în care ipocrizia, falsitatea și aspirațiile mărunte produc un spectacol grotesc al caracterelor umane.

Ralu-Ana Avram trăiește într-o ușoară izolare față de realitatea cotidiană, nu are o adresă de e-mail, dedicându-se încă din adolescență scrisului (numai de mână) și cititului, dând viață unor cărți de-a dreptul magice, prin limbajul și personajele lor.

O carte despre cei pe care istoria nu-i amintește niciodată. Un deșert de speranțe și amăgiri al celor care îndrăznesc să viseze.

Grigore, un ziarist ratat, care locuiește într-un apartament sărăcăcios împreună cu părinții lui bolnavi, având grijă de ei și de Charlie, câinele bătrân și orb al familiei, hăituit de fostele sale neveste și mereu umilit de șeful său bețiv și pervers, o întâlnește pe Argentina. Fostă sportivă, rămasă fără locuință, paznic la o casă de amanet. Împreună încep să nutrească iluzia unei noi vieți.

*** ediția a II-a, revizuită și repaginată

Omul cu filonul narativ cel mai viril din proza noastră apărută după ’89. Dan C. Mihăilescu

Romanul sinteză al unui mare prozator. Bogdan Crețu

Sfârșitul are loc pe 23 august. Anul acesta. Un meteorit va lovi planeta. Sau poate se va întâmpla ceva și mai rău, cert e că o mână invizibilă va apăsa butonul de Reset al lumii noastre. Până atunci, e timp pentru toate, s-ar părea, în această distopie care te face să te înfiori și să râzi în hohote pe aceeași pagină. E timp pentru o trupă de comici aiuriți să încerce să dea lovitura cu un ultim spectacol, pentru corporatiști habotnici să-și scoată din minți colegii de la birou, pentru o femeie tânără să accepte că tot ce-și dorește cu adevărat e să devină mamă, pentru o căsnicie nefericită să se încheie după decenii întregi. Timp pentru toți să cumpere ultimul model de telefon, să-și îmbunătățească scorul social, să-și ia rămas bun sau doar s-o facă lată pentru ultima oară.

Uitați-vă în calendar: 23 august e mai aproape decât credeți.

Când Dumnezeu nu mai iubește, nu mai există nici o adiere de vânt în aerul fierbinte, iar seceta și foametea îi învrăjbesc pe oameni. E vremea femeilor sfinte, a nebunilor, a vindecătorilor care pretind că Elohim vorbește pe umărul lor. Două cetăți străvechi, Țara Cedrilor și Maira, se dușmănesc și se războiesc între ele. Un iluzionist pune stăpânire pe mintea unui rege și-l hipnotizează să latre ca un câine; iscoade se strecoară neștiute peste tot; un alt rege îi torturează cu o cruzime extremă pe pajii versați în tainele dragostei.

În această realitate de șaptesprezece mii de cuvinte irupe Bob Lillpop, un băiat de zece ani care, întorcându-se de la școală, face colțul pe Broadway cu 46th Street, nimerind în plină manifestație a asociației PRO-LIFE, uită de el privind minunile unui circ holografic și-l întâlnește pe Gene Sommers, kidnapper și criminal în serie.

Sebastian Lăzăroiu (n. 1970) este scriitor, sociolog și politolog. A publicat romanele Balena Albastră, Omatidii. Șarada unui hacker și Zilele lui MM în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom. Sebastian Lăzăroiu a declarat, în mai multe apariții publice, că nu-și dorește să se mai întoarcă în politică și preferă să se dedice literaturii de ficțiune.

„Sommers îl conduse ca pe un cățel prețios la scaunul din fața computerului, desprinse lesa și-l legă tacticos pe copil cu centura largă.
— N-ar fi trebuit să-mi ieși niciodată din vorbă, mormăi Gene, să nu pară că n-a remarcat nemulțumirea băiatului.
Acum îi vorbea părintește, iar fiara din el se pitise în bârlog după acea dezlănțuire înfricoșătoare detonată de nesăbuința lui Bob.
— Sunt captiv, așa nu pot scrie.
— Ești captiv de când ai intrat în casa asta.“

Un singuratic fuge de el insusi intr-o rulota si se autoizoleaza in padure, la granita dintre lumi. Fuge de amintirile lui, fuge de oameni? Dar nu oamenii, propria umanitate il urmareste cu incapatanare. Sinucigasi se catara pe o stanca inalta, iar el, lipsit de voce, trebuie sa-i convinga sa nu-si puna capat zilelor. Iar padurea e plina de farmece, de vreme ce trecutul si viitorul iau chipuri de oameni si-l ademenesc in proiecte stranii. Singur – in singuratate, omul devine mai mare decat viata.

Prins intre texte – intre intertextualitatea unei enigmatice arhive de manastiri si constructia propriei scriituri –, „scribul“ continua iluzia de a iesi din capcana literara, livrandu-ne, in acest nou volum, „Macondo-ul“ Diavolului Argintiu dintr-o Hanovra medievala, de fapt intrand definitiv in labirintul unui hipertext, prin adaugarea biografiilor Bufonului Vraci, a Bastardului, a Papusii, a Invingatorului leului sau a contelui Lorenzzi.

Intr-un stil care i-a adus definitiva consacrare – premiul Academiei Romane in 2010 –, Gheorghe Schwartz este acel neobosit „om de hartie“, care, potrivit inspiratului diagnostic pus de Ovidiu Pecican (Tribuna, septembrie 2008), se ambitioneaza sa faca „o profetie prin iscodirea trecutului, refacand firul prefirarii vietilor omenesti in insolitul si negura viitorului fiecarei clipe, ce se grabeste sa se eternizeze si sa se istoricizeze, descompunandu-se pana la irecognoscibilitate si devenind la fel de imprevizibila ca viitorul scrutat de Nostradamus“. Desigur, asa cum opineaza si Ioan Holban (Romania literara, 16/21 aprilie 2011), „Cei O Suta e, de pe acum, o mare izbanda a prozei noastre contemporane.“

„…abia după-amiaza, în întîlnirile cu Cecilia, în salon, în atelier sau, curînd, pe cîmpul verde de la marginea orăşelului, unde el desena, iar ea stătea şi-l privea, urmărindu-i mîinile şi ascultîndu-i sfaturile, despre culori care se văd şi care nu se văd, despre nuanţe care există şi nuanţe care ar putea exista, despre umbre care cresc şi descresc, despre sufletul unei linii, despre poezia unei curbe, despre tăria vibrantă a aerului şi scurta viaţă a soarelui dintr-o scînteiere fugară, abia atunci el îi strecura deodată în mîna mică plicul cu colţuri înmuiate de aşteptare…”

„Aşa s-au născut şi garoafele astea, acum. Cîte ceasuri trecuseră? Ceasuri să fi fost, sau zile? Zile, dar cîte? Încă era lumină afară, lumina aceea de toamnă, şi-n încăpere aerul era încins, încărcat. Cineva a crăpat uşa. S-au auzit nişte paşi, ceva şoapte, apoi iarăşi tăcere. Motanul de Angora nu era de văzut nicăieri, probabil dormea visînd tramvaie şi vrăbii, încolăcit pe vreun colţ de divan, între perne grase, departe de oameni. Prăbuşit în fotoliu, scăldat în sudoare, cu vene albăstrui zbătîndu-i-se pe frunte şi gît, cu mîna dreaptă atîrnîndu-i deoparte, ca o ramură frîntă pe lîngă trunchi, cu pensula legată de degete atingînd podeaua cu vîrful său umed şi alb, miraculos înflorit la capătul toamnei, Luchian nu mai avea forţă decît să privească.”

„Se auzea o muzică, şi lină, şi veselă, ca din altă lume venită. Pădurea de mesteceni dansa din nou, cu tot cu izvoare, cu păsări şi ierburi. Un cerb apărut dintre trunchiuri s-a apropiat cu sfială de el şi i-a atins palma cu botul cel umed. Dar cînd el a vrut să-l dezmierde, animalul a tresărit şi-a fugit, ridicînd în urma lui rotocoale de argint. Cînd muzica a tăcut, pădurea de mesteceni s-a despărţit în două, scoţînd la iveală o cărare de linişte.”

Complezență pune în oglindă două ipoteze de viață ale aceluiași personaj, o soră medicală îndrăgostită de literatură numită Maia, la fel ca personajul principal din romanul Hotel Universal.
Într-una dintre ipoteze, Maia – instrumentistă într-un spital comunist românesc, o insulă suspendată între sex și moarte, de după Decretul 770/1966 – se trezește fatalmente implicată în anchetarea unui avort ilegal. În cea de-a doua ipoteză, refugiata Maia ajunge să lucreze într-un home médicalisé elvețian dintr-un canton catolic, ale cărui reguli stricte și adesea impenetrabile o conduc într-un alt impas. Complezență aduce față în față două lumi diferite, dar care cer, fiecare în felul ei, conformism, concesie, credit. Într-un cuvînt: complezență.

O epopee vasta si originala, deliranta, unica, deoarece este prima fictiune Bio-Thriller. Plina de farmec, vrajitorie, sperante si dezamagiri, care imbina cruzimea, realismul si fantezia. Prin aventurile umane, pamantesti si spatiale, ale lui Dan Pau, este analizata minutios si cu umor o societate decadenta, morbida, in care pasiunile amoroase si extravagantele se imbina cu arta si stiinta, pe de o parte, si cu actiunile politiei si ale armatei, pe de alta.

Undeva în Transilvania este un roman inspirat în întregime din fapte reale. Mirel Taloș reconstruiește, cu personaje memorabile, firescul conviețuirii dintre români și evrei în cele două localități salajene. Războiul și ocuparea Transilvaniei de Nord de către Ungaria bulversează o lume așezată și produce rupturi profunde, pe care autorul le descrie mai ales prin ochii unor copii. Prietenia dintre fetița română Măriuca și evreica Gittel este axul romanului, relația lor fiind permanent modelată de împrejurările istorice. În primăvara anului 1944, evreii din Sălaj sunt deportați la Auschwitz, iar romanul “Undeva în Transilvania” prezintă desfășurarea acestei operațiuni ca pe o smulgere din rădăcini a acestei comunități. Sunt scene de un dramatism tulburător. Romanul este o frântură din istoria evreilor ardeleni, o istorie tragic împărtășită cu vecinii lor.

„Avea cinci ani şi se juca în marginea ţintirimului cu craniile morţilor şi se simţea liber, acela era paradisul, iar paradisul acela i‑a fost, cu anii, cu desăvîrşire interzis.
Domnul Cioran privea Sena şi se simţea Iov.
Cînd venise la Paris, se consolase cu ideea că va veni o zi în care îşi va zbura creierii.
Bărbaţii adevăraţi se împuşcă în cap, nu în inimă. Bărbaţii adevăraţi nu iau pastile, bărbaţii adevăraţi nu se otrăvesc. Bărbaţii adevăraţi nu se spînzură. Bărbaţii adevăraţi nu sar pe geam de la etajul nouă, bărbaţii adevăraţi nu se aruncă în faţa trenurilor, ca Anna Karenina, bărbaţii adevăraţi nu îşi taie venele.
Iată însă că în domnul Cioran crescu o poftă îngrozitoare să sară în Sena, ca un poet, să moară înecat în această apă puturoasă, care curgea indecent prin tot Parisul. Şi doar spectacolul grotesc al unei morţi cu public îl făcu să‑şi reprime pofta.”

„«Viața este o afacere care nu-și acoperă costurile.» Vorba e a lui Schopenhauer, dar trece prin mintea multor personaje din povestirile lui Dragoș Ghițulete. Dacă ar exista și zodia Accidentului în horoscop, o bună parte dintre cei care își duc viața cu poverile ei în prozele din carte aici ar trebui căutați, cu sau fără ascendent. Iar accidentul nu înseamnă neapărat o gleznă scrîntită sau o mașină proptită într-un stîlp. Există, în traficul zilei și al nopții, accidente de muncă, de iubire, de pahare în plus sau de prieteni în minus. Și nu e simplu să creezi răni cu nume de oameni. Lui Dragoș Ghițulete operațiunea îi reușește, iar în galeria de marginali pe care o pune la lucru în Despre iubire și (alte) ispite vezi uneori străfulgerări din lumea lui Bukowski, Fitzgerald sau Patti Smith. Femei sau bărbați, șoferi adunați în benzinării sau bone blazate, rebeli sau conformiști, duplicitari sau alcoolici – cu toții împart soarta perifericului căruia viața n-a știut să-i surîdă altfel decît cu gura știrbă. Semnul lor de recunoaștere e ruptura, indiferent dacă se pregătesc să alerge un maraton al supraviețuirii, să se smulgă din promisiunea confortului sau să se mute dintr-un pat în altul și dintr-o dezamăgire în alta. Happy-endul e o erezie pentru acești dezmoșteniți. Înstrăinarea, în schimb, îi așteaptă să se trezească și-i duce la culcare zi după zi.” (Radu Paraschivescu)

Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța, ediția 2020
Premiul Tînărul Prozator al anului 2019
Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediția 2019, la secțiunea Proză 

Romanul descrie viața unei familii dintr-un orășel de provincie care se confruntă cu moartea unuia dintre cei doi copil. Încercările familiei de a se adapta la noua situație coincid cu transformarea societății românești, cea mai mare parte a acțiunii fiind plasată în perioada postcomunistă. Ioana Negrilă, eroina romanului, este o fetiță prinsă între întîmplările copilăriei, neputința de a-și ajuta fratele și nevoia de a trece peste moartea lui. Împreună cu Tudor, un vecin de vîrsta ei, încearcă să afle ce s-a întîmplat cu fratele ei, mort la un centru de îngrijire a unor persoane cu dizabilități, dar nu reușește să găsească nici o pistă verosimilă. Lumea cartierului, familia extinsă, deteriorarea relației dintre părinți aduc resemnarea în fața morții abia în perioada adultă.

„Povestea Ioanei Negrilă, protagonista acestui roman, este marcată de două evenimente traumatizante. În copilărie, boala fratelui ei mai mic o privează de atenţia părinţilor, făcînd-o să se simtă neglijată. După moartea lui Florinel, în perioada adolescenţei, atunci cînd lucrurile par să reintre în normal, părinţii se despart. Urmarea este că, ajunsă la maturitate, Ioana trăieşte singură, convinsă că orice încercare de a-şi întemeia o familie este sortită eşecului. Cititorului nu-i va scăpa, fireşte, faptul că datele biografice ale personajului coincid cu cele ale autoarei. Naraţiunea la persoana întîi îi va sugera, în plus, că schimbarea de nume e menită să prezinte ca ficţiune o experienţă de viaţă strict autentică. Ar fi însă o greşeală să reducem romanul la faptele de la care a pornit. În primul rînd, ca povestitoare, Ioana nu se confundă cu personajul omonim, ea istorisind cu vervă anecdote despre nenumărate alte personaje. În al doilea rînd, există, de fapt, nu una, ci trei «Ioane» cu voci distincte: fetiţa naivă, adolescenta orgolioasă şi femeia matură, care îşi rememorează viaţa. Principala calitate a romanului, remarcabilă pentru un debut, constă în această extraordinară mobilitate a punctului de vedere. Caracterul autobiografic rămîne important, dar se cere înţeles ca o construcţie-de-sine în care, paradoxal, personajul preia iniţiativa.” (Ovidiu Verdeş)

Cum ar fi fost România dacă la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial nu ar fi fost ocupată de Uniunea Sovietică? Ce ar fi discutat Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu într-o frumoasă dimineață a anului 1971, la o cafea și o bere rece în Grădina Cișmigiului? Există oare vreun motiv pentru care România ar putea fi numită Grădina Maicii Domnului?

„Eliadesc, scris cu pasiune, romanul lui Eugen Cadaru pare o continuare firească a prozei interbelice, în care se întîlnesc personaje reale și ficționale și marile teme legate de timp, trecere, ritualuri. Atmosfera interbelică, reconstituită riguros în anii ’70 ai unui trecut alternativ, face ca personajele să fie foarte veridice. Eliade, Cioran, Ionescu, Țuțea și Vulcănescu prind viață în discuții care evocă operele lor sau în plimbări tihnite printr-un București idealizat. Scris cu implicare și cu talent, Cișmigienii lui Cadaru este un roman cu temă nostalgică și aspirații înnoitoare, construit atent și fermecător, cu eleganță estetică.” (Doina Ruști)

„Eugen Cadaru face o figură singulară între scriitorii de fantastică ai celei mai recente generații prin felul în care introduce ruptura de sorginte fantastică în realitatea ficțională, abstractul «marii taine» fiind înlocuit de concretul exemplelor de interferență a neobișnuitului magic cu realitatea cotidiană. O sursă pentru efectul estetic cu semnătura «Eugen Cadaru» este aceea că salvarea raționalității nu se poate face fără acceptarea datului irațional, «magic», realitatea completă neputînd fi redată decît prin realism magic. Dacă îmi permiteți jocul de cuvinte, cel puțin în cadrul generației sale, Eugen Cadaru este singurul cu acces magic la realitate.” (Cătălin Badea-Gheracostea, Observator cultural)

Rafael este un unchi atît de special, încît, atunci cînd poposește în casa nepoților săi, aceștia nu își amintesc să-l fi văzut vreodată. Pelaghia, stareța mănăstirii Aglăiești, nu pare o slujitoare prea devotată a Domnului, chiar dacă poartă veșmintele potrivite. Alina Olăcaru este o jurnalistă foarte talentată, ce reușește să găsească știri senzaționale și acolo unde nu e nimic. Acestea și multe alte personaje, dintre cele mai diverse, populează prozele reunite în Un drum cu Ceapă. Uneori triste sau chiar tragice, alteori debordînd de umor, povestirile lui Radu Pavel Gheo se citesc pe nerăsuflate, iar fiecare îți face mereu poftă de încă una.

„Povestirile lui Radu Pavel Gheo, un autor plin de talent, se mișcă lejer între Cehov și Caragiale. Autorul privește cînd tandru, cînd sarcastic lumea românească în care ne ducem zilele, fiecare cum poate. Prima calitate a lui Gheo e că știe să povestească în așa fel încît cititorii să nu se plictisească.” (Ștefan Agopian)

„Saga de familie, bildungsroman și epopee istorică, Viața și întoarcerea unui Halle este povestea unui timișorean născut în Austro-Ungaria și devenit după 1918 cetățean român. Prin ochii lui de contabil și, mai apoi, de administrator de hotel ni se conturează o frescă inedită a Timișoarei din perioada interbelică. Deși tihnit și cosmopolit, orașul n-a fost ferit de turbulențele ideologice din anii ’30, care au provocat tensiuni între etniile conlocuitoare. Viziunea lui Halle Rezső asupra evenimentelor ce culminează cu rebeliunea legionară și atacul Reich-ului împotriva Iugoslaviei ilustrează cu realism și o ironie «la firul ierbii» această lume tulburată, căci în hotelul unde lucrează protagonistul sînt cazați în 1940 ofițerii Wehrmacht-ului, sosiți în Banat cu Misiunea militară germană.

Perspectiva obiectivă, uneori tăioasă, alteori încărcată de un umor negru, e asigurată și de faptul că Halle e un evreu convertit la creștinism. Asta îl situează între lumi care îl resping deopotrivă. În toiul celui de-al Doilea Război Mondial, dat afară din serviciu din pricina legilor antisemite, Halle se refugiază în Ungaria, unde i se mai permite încă să muncească, însă își lasă familia acasă. Ia cu el, pe lîngă propriile povești, și pe cele ale soției cu origini elvețiene și maghiare și le împărtășește colegilor din lagărul în care ajunge în 1944, atunci cînd statul ungar îi strînge și pe evreii botezați, trimițîndu-i la muncă forțată.

Halle Rezső dispare în război. Întoarcerea sa, îndelung așteptată de familie, se produce prin rememorările unui supraviețuitor din lagăr și ale fiicei Julianna, într-un roman de o intensitate dureroasă semnat de strănepotul său.” (Radu Pavel Gheo)

Ce poate să facă un tată dacă fiica lui este ademenită în străinătate de traficanți de ființe umane? Cei mai mulți nu au altă variantă decît să aștepte ca autoritățile să-și facă datoria. Nu este și cazul lui Albert, care, după ce și-a pierdut soția, apoi a fost închis o perioadă, nu mai are nimic de pierdut, în afară de Mara, fata lui. Cînd aceasta dispare și toată indiciile conduc spre o rețea de trafic de persoane, începe o cursă nebună prin cele mai sordide și mai periculoase locuri din București, Istanbul și Kurdistanul turc. O va găsi la timp pe Mara? Va reuși să o salveze? Va reveni viața lor la normal? Pe toate acestea le aflați din Cerberus, un roman care îl ține pe cititor cu sufletul la gură pînă la ultima pagină.

„Deși numele acestui roman trimite cu gîndul la mitologia greacă, povestea lui Marius Albert Neguț este una cît se poate de actuală și posibilă. Cu precizie și vădită aplecare spre detaliu, autorul ne arată o lume ale cărei caverne par să înghită tot ceea ce înseamnă puritate, inocență, naivitate. Astfel, cel mai negru scenariu pe care și-l poate imagina un părinte prinde viață și, odată declanșat, lasă porțile Hadesului larg căscate. Însă iubirea părintească n-are limite și transcende timpul și spațiul, pornind într-o misiune de salvare ce pune întregul univers în mișcare. Cerberus este o călătorie în Infern la capătul căreia rămîi cu spaima unei amenințări ce va plana mereu deasupra lumii.” (Camelia Cavadia)

Silvia Albu este o tînără librăreasă întoarsă de curînd în orașul natal, după o absență forțată de aproape cinci ani. Sîntem în România anului 1983. Mîncarea e raționalizată, nu se mai găsește aproape nimic în magazine, lumina se ia timp de o oră pe zi, avorturile sînt interzise și metodele de contracepție inexistente, dragostea vine laolaltă cu amenințarea morții. În cartierul de la marginea Piteștiului, Complexul este un întreg univers, planetele ce se rotesc în jurul propriilor axe sînt Alimentara, Măcelăria, Cofetăria, Merceria, Librăria, Ceasornicăria, Poșta. În viața librăresei, marcată de traumă pe cînd avea doar 17 ani mișună o mulțime de copii. De-a lungul verii, o idilă se înfiripă între ea și ceasornicar, un bărbat cu șapte ani mai în vîrstă. Apariție atrăgătoare, ceasornicarul pare să-i promită că o va duce cu el către alte orizonturi – dar poți să crezi în promisiuni sau totul e scînteiere fugară? Toți copiii librăresei este un cîntec al însingurării și-al dragostei care poate fi aducătoare de moarte, din vremurile trăite de cei ce-au fost tineri în anii ’80. Un cîntec pe-al cărui fundal este etalat un întreg evantai de povești cu copii.

„Fiul meu este un corp plutitor într-o apă neagră, el bate la uşă, nu vrea să mă deranjeze, merge în vîrful picioarelor, lipit de pereţi, ocupă atît de puţin spaţiu, încît îmi vine să-l leg de scaun şi să-l hrănesc forţat, el mă îmbrăţişează uneori, iar eu nu-l strîng prea tare, pentru că mi-e teamă să nu-l sparg în bucăţi. Fiul meu este de sticlă şi îl admir în tăcere, pentru că s-a întors la mine, deşi nimeni din lumea asta împuţită şi coclită n-a crezut că acest pui de jidan căcăcios şi încăpăţînat va putea supravieţui.”

„Am dat să mă ridic, dar îmi era imposibil.
– Fir-ar să fie, am uitat să mă prezint! Steinhardt!
S-a aplecat, mi-a întins mîna, a ezitat, apoi şi-a retras-o.
– Nu puteţi să vă mişcaţi. V-a lovit o maşină. Mergeam spre casă şi mi-a părut că am auzit ceva în spatele meu. Nu ştiu, Dumnezeu m-a făcut să întorc capul! Adică nu doar să întorc capul, a fost mai mult. Am mers un colţ înapoi şi v-am găsit aici, pe drum. Vă amintiţi ceva?”

„Unii băieţi din mănăstire aveau îndatorirea de a «ţîpa» mîncare la porci. Ca să ducă resturile de la bucătărie pînă la porci era ceva drum, aşa că foloseau un cărucior, în care transportau un bidon de plastic mare, de 60 de litri, plin cu resturi. Se întîmpla uneori ca peste lături să fie aruncate şi nişte prăjituri care poate se întăriseră sau rînceziseră prin cămară. Eu şi părintele Nicolae treceam într-o zi pe acolo, pe lîngă cei care transportau bidonul, iar părintele s-a oprit şi le-a zis:
– Vedeţi cum plutesc prăjiturile acelea? Credeţi-mă, cînd am fost la puşcărie, dacă ne-ar fi dat în ziua de Paşte asemenea mîncare cum daţi voi acum la porci… Păi, porcii ăştia sînt nişte boieri, mănîncă ciorbă cu prăjituri plutind pe deasupra… Aoleu şi vai!”

„Meridianul ilustrează un mod de a vorbi despre poezie ce se substituie obiectului însuși, unde strădania de a «descrie» un drum al creației se confundă cu creația, cea a cărei deschidere dialogică implicită «spațiilor indefinite» («Leerstellen») și incompatibilă cu sentențiozitatea riguroasă, frizînd Definitivul, a expozeului «teoretic» emană dintr-un «joc cu mărgelele de sticlă» al limbajului. Preferînd speculației metaestetice despre «poiein» și produsele sale empatia cu acestea din urmă, Celan încearcă s-o «transpună» într-un idiom aplecat asupra propriilor resurse de a accede către momentul, oricît de efemer, al coagulării virtuale, în limbaj, a «întîlnirii» cu Altul.

Am încercat să ținem seama în această întreprindere de transpunere în limba română a prozei lui Paul Celan de întreaga experiență acumulată de traducătorii care, în alte limbi și culturi, au inițiat-o cu mult înaintea noastră. Ne-am confruntat cu aceleași dificultăți și dileme în a găsi un echivalent adecvat «densității» textelor, cumulată în paleta de registre ce glisează de la ceremonios la ironic și de la emfatic la patetic, în reverberația intertextuală, în alternanța dintre «spus» și «nespus», în preaplinul semantic ce emerge din travaliul de remodelare a materiei lexicale, și nu numai...” (Andrei Corbea)

Pizdeț este prima parte a trilogiei Letopizdeț

„În sfîrșit am citit o carte românească. Alexandru Vakulovski: Pizdeț. Să-i scriu? Să nu-i scriu? Nu știu, oricum în seara asta o să mă văd cu Santiago și o să-i povestesc despre Pizdeț, poate o să-i dau cartea și lui... și altora, și altora, și la emisiune probabil o să povestesc de ea, și poate o să-i spun și Mădălinei, și lui Bogdan, și lui Miron, și poate o să uit, așa cum deseori o fac, și poate o să-mi treacă. Sper să nu.” (Andrei Gheorghe)

„Într-un moment de confuzie și stagnare, cum e cel pe care îl traversează acum literatura română, Alexandru Vakulovski a știut să deschidă un drum, să schițeze o orientare, a avut, cu alte cuvinte, puterea să inoveze. Nu e puțin lucru.” (Gheorghe Perian)

„După un roman fantasy pentru copii, Războiul solomonarilor, Moni Stănilă recurge la elemente de fantastic și de basm pentru a crea, de data asta, o autoficțiune deghizată. Personajele sînt toate feminine. De fapt, ar trebui întrebuințat singularul: cartea se deschide cu Una, Una Stanilovski, poetă și jurnalistă în jur de 40 de ani (ca și Moni Stănilă, născută în 1978), care se va multiplica, într-un scenariu aproape oniric, în cîteva ipostaze, în Noua, Prima, Drei (cea mai tînără, de 17 ani), a Opta și, pe ultima pagină, Alta, ca într-un final deschis. Una e nostimă, cu savoir-vivre, dar și credincioasă și microbistă (trăsături ale autoarei, pentru cine o cunoaște), celelalte adăugîndu-se unui personaj colectiv, un fel de Alice cu mai multe fețe, dar nu în Țara Minunilor, ci în Țara Timpului. Țipă cît poți: un roman aparent feeric, de fapt o carte despre identitatea multiplă, despre viață și despre trecerea ei.” (Simona Popescu)

„O carte absolut surprinzătoare. Un roman insolit și curajos, plin de umor, candoare și ironie, cum n-am mai citit de multă vreme în literatura noastră. O poveste atipică, spusă inteligent și abil, cu schimbări neașteptate ale registrelor, într-un permanent joc al apropierilor și distanțelor. Un text proaspăt și dinamic despre identitate și alteritate, construit fragmentar, cu o scriitură precisă și densă, asemănătoare cînd structurilor poetice, cînd jurnalului, cînd textelor vechi/sacre. O istorie personală de la Una la Alta, conturînd, alături de Noua și Drei, unul dintre cele mai interesante personaje feminine din literatura de azi.” (Dan Coman)