Literatură română contemporană

„Mama păstra cartea lui, Elegii pentru fiinţe mici, ca pe icoană şi ştia poeziile acelea pe de rost. Ea nu s-ar fi supărat nici dacă fiul ei ar fi ajuns actor. Dacă îi place, zicea ea. Îşi spuneau versuri, iar cînd el ne vizita, se jucau, se strîmbau, interpretau roluri închipuite. Schimbau replici de parcă jucau teatru adevărat, iar eu eram publicul lor, spectatoarea, nu participam, tu semeni cu tata, ziceau ei, dar nu mă supăram. Ştiam că aşa e, eu semănam cu tata, trebuia să fiu fata tatei, iar între ei era o legătură care în teatrul lor ciudat îi făcea să pară un singur rol cu două feţe, unul tînăr, altul bătrîn, unul vesel, altul trist, dacă mama era veselă, Eugen era trist, dacă era invers, Eugen făcea tot posibilul s-o înveselească, aşa erau mama cu Eugen. Dansau amîndoi uneori, nu aveam patefon, cînta Eugen sau cîntau amîndoi şi dansau. Atunci se producea minunea, atunci mama noastră îmbătrînită înainte de vreme întinerea, de parcă atingerea fiului ei era fermecată. Devenea tînără, o fetiţă, şi fericită şi bucuroasă, ochii îi străluceau, obrajii se rumeneau şi devenea frumoasă. Dansul lor magic, dragostea ca un fir mătăsos de lumină nevăzută între mamă şi fiu. Eugen nu putea accepta moartea ei prematură. Cînd eram mic, mă ducea mama la cinematograf, dacă o rugam, iar eu nu am dus-o niciodată, aş vrea la un teatru, a zis ea şi eu i-am răspuns: nu-mi place teatrul, nu vreau la teatru. Am stat departe de ea cît am locuit la tata, apoi la Craiova, am stat departe cît eram student, niciodată nu aveam timp pentru ea. N-am dus-o nicăieri, n-am bucurat-o cu nimic, în timp ce ea ne-a dat tot ce-a avut mai bun, a lucrat ca să ne poată ajuta, să ne ofere totul, iar cînd şi eu am avut, am băut toţi banii cu prietenii. Am fost străin, am fost departe. Dureros de departe! Mamă, hai să jucăm mai departe teatru, tu de la tine de sus, eu de aici de jos.”

Romanul Darul lui Serafim leagă trei poveşti istorisite pe trei voci diferite, care introduc cititorul în atmosfera anilor nebuni ai jazzului, ai epocii în care se naşte viteza şi încep să moară vechile convenţii sociale, într-o Românie modernă, doar în aparenţă calmă şi prosperă. Actori principali: Nicolae Malaxa, unul dintre cei mai mari industriaşi români din perioada interbelică, producătorul locomotivelor Malaxa, inginer talentat şi figură politică foarte controversată a acelor ani; o candidată la titlul de Miss România 1932, în concursul organizat de revista Realitatea ilustrată; o familie de aristocraţi bucureşteni, cu un destin tragic, şi toţi membrii săi strînşi în jurul celor doi băieţi de vîrstă şcolară. Ce au în comun toate aceste personaje? Răspunsul îl ştie numai Serafim, bătrînul cerşetor cu puteri tainice care străjuieşte, în noaptea de Vovidenie a anului 1932, impunătoarea biserică a Amzei.

O prevestire care schimbă oamenii. O carte despre cum binele și răul se fac deodată, despre cei simpli, care nu deosebesc dreapta de stânga și despre cei complicați, care se cred aleșii lui Dumnezeu. Despre poveștile care îndreptățesc și nedreptățesc, despre tați și despre Tată, și despre o fiică isteață, care nu lasă povestea să moară.

O carte în care dragostea vine neinvitată, ca oricând și oriunde pe lume. Un roman cu suspans, despre marea aventură a încercării omului de a găsi un rost vieții.

Pentru prima oară în literatura română, un roman care reface realist o pagină din Vechiul Testament: istoria nesupusului profet Iona. O lume colorată, cu personaje din satul lui Iona, de pe corabia pe care călătorește și din cetatea cu sclipiri ca din 1001 de nopți, Ninive. Nu lipsesc monstrul din ape și cei de pe pământ.

Prevestirea este al 4-lea roman publicat de Ioana Pârvulescu. După 4 ani de la Inocenții, romanul copilăriei brașovene, și după mai bine de un deceniu de la debutul cu Viața începe vineri (continuat cu Viitorul începe luni), despre Bucureștiul epocii frumoase, autoarea schimbă complet decorul și costumele, dar amprenta ei stilistică rămâne: ironia tandră și jocul narativ care ascund, niciodată complet, hohotul marilor întrebări fără răspuns.

IOANA PARVULESCU, scriitoare și profesor la Facultatea de Litere din București, unde predă literatură română modernă. Timp de 18 ani a fost redactor la România literară, unde a scris săptămânal. La editura Humanitas a inițiat și coordonat colecția de literatură uni­versală „Cartea de pe noptieră“. Romanele ei sunt traduse în peste 10 limbi europene.

SCRIERI PRINCIPALE: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăți literare (1999), Întoarcere în Bucureștiul interbelic (2003), În intimitatea secolului 19 (2005), În Țara Miticilor (2007), Întoarcere în secolul 21 (2009), Viața începe vineri (2009), Cartea întrebărilor (2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Viitorul începe luni (2012), Cum continuă povestea (2014), Inocenții (2016), Dialoguri secrete: Cum se roagă scriitorii și personajele lor (2018). A obținut în 2013 Premiul Uniunii Europene pentru romanul Viața începe vineri.

TRADUCERI: Angelus Silesius, Călătorul heruvimic / Cheru binischerWandersmann (1999), Maurice Nadeau, Să fie bine cuvântați (2002), Laurent Seksik, Consultația (2007), Rainer Maria Rilke, Îngerul păzitor (2007), Milan Kundera, Sărbătoarea neînsemnătății (2014), René Goscinny & Albert Uderzo, Asterix, viteazul gal (2017), René Goscinny & Albert Uderzo, Cosorul de aur (2018).

ANTOLOGII: De ce te iubesc: Paradoxurile iubirii în poezia lumii(2006), Povești de dragoste la prima vedere (2008), Intelectuali la cratiță: Amintiri culinare și 50 de rețete (2012), Și eu am trăit în comunism (2015).

„Pe mama n-o mai am de aproape doi ani. Pe tata, de aproape patru. În apartamentul în care au locuit cincizeci şi trei de ani, din cei cincizeci şi şase cât au fost împreună, urlă liniştea. Apartamentul e gol, dar mobilat. Va fi scos la vânzare, golit, umplut la loc de un alt ocupant, transformat în amintire. Mă ajută în vreun fel scrierea acestei cărţi? Prea puţin. După trei-patru pagini, bănuiala devine certitudine: prezenţa tatei în carte nu-i suplineşte absenţa în carne şi oase. Şi atunci, de ce o scriu? Fiindcă nu pot să n-o fac. «Prea puţin» e mai mult decât «deloc». Ajutorul, mai cu seamă în vremurile astea, nu se refuză. Iar Recviemul vesel e o carte pentru cititori şi un sprijin pentru mine.“ — RADU PARASCHIVESCU, aprilie 2020

„Ai nevoie de un răgaz ca să te potolești după ce închizi cartea aceasta despre copilărie a lui Mihail Vakulovski, cu scriitura ei nervoasă, clocotitoare ca o magmă. Toate schemele ideologice sunt abandonate, nu avem bolșevici răi și albgardiști buni, toate sunt așa cum le percepeam atunci în copilăria noastră sovietică, care aici este una frenetică, burlescă, savuroasă. Toate se învălmășesc, Lenin și Pavlic Morozov stau bine mersi lângă eroina Zoia Kosmodemianskaia și supra-omul Iuri Gagarin. Versurile patetice despre eroii sovietici fac casă bună cu folclorul porcos al copiilor despre aceiași eroi. Autorul refuză să se uite la copilăria sa din perspectiva adultului de astăzi, el o re-trăiește exact pe cea de atunci, plină de triumfuri adolescentine și răcoritoare ca o limonadă. O copilărie în sânul unui tată protector și adorat ca un Dumnezeu”. — CONSTANTIN CHEIANU

„Injecții de stări și de imagini, fără complexe, fără filtru și fără cenzură, textele lui Mihail Vakulovski sunt ca acele poze alb-negru, făcute de «Zenit»-urile sovietice. Fie că aleargă după băiatul care jupoaie șerpi ca să-și oblojească mama, fie că o pândește pe lăptăreasa care se scaldă noaptea în laptele colhozului, fotograful nu este niciodată un simplu privitor, este chiar lentila care ajustează realitatea. Mult umor, multe înjurături și cruzime, dar și o duioșie aproape copilărească, specifică slavilor, care se împletește aici straniu cu scrisul românesc.  Toate acestea pe muzica lui Vîsoțki, de la înălțimea lui Gagarin, dar mai ales cu gândul la «tătelu’» – developatorul-șef al amintirilor. O carte care va enerva multă lume și tocmai de aceea merită citită“. — TATIANA ŢÎBULEAC

Imagine coperta I: casa părintească a autorului

Tărâmului care mă trimisese în lume şi care acum făcea parte din mine îi parcurgeam hotarele reale şi imaginare cu sentimentul cu care trăieşti amurgul primei iubiri. De care nu te vei lepăda niciodată şi pe care o vei duce în tine până la capătul zilelor.
Urma să-mi iau zborul, să iau viaţa în piept, să învăţ să mă descurc de unul singur. Porţile Raiului meu se închideau încet, însă nicicând pe deplin. Nimeni nu mă alunga din tărâmul pe care, de fapt, n-avem să-l părăsesc vreodată. Plecam de bunăvoie, urmând străvechi legi ale vieţii, pe un drum care nu era altul decât acela al eternei reîntoarceri în lumina nepieritoare a locului peste care plânsese cândva Dumnezeu. (Horia Bădescu)

Bucureşti 1988. Paul este student la Filosofie, are un set de tobe şi un plan secret: vrea să fie exmatriculat şi să se angajeze ca baterist la un restaurant, într-o formaţie. Planul îi reuşeşte, dar lucrurile iau o întorsătură neaşteptată şi Paul îşi face un nou plan.

„Acest roman vorbeşte doar aparent prin cuvinte, adevărata lui limbă este muzica. Cuvintele sînt ca o cortină. Odată ce le deschizi, pe scenă se cîntă. Cu personaje celebre, precum libertatea, prietenia, dragostea.” (Peter Kerek)

„După ce am citit Vizuina de Aur, mi-am dat seama că în spatele Cortinei de Fier muzica a avut alt gust şi altă putere.” (Charles King)

„O poveste dulce-amăruie şi foarte emoţionantă despre cum a fost şi cum este.” (Vladimir Mirodan)

Sîntem în 1941. În discursul ţinut în faţa conducerii Partidului Nazist, Hitler promitea că va face din Europa Răsăriteană o „Grădină a Paradisului”. Primul pas în îndeplinirea promisiunii Führerului este curăţarea Grădinii de impurităţile care parazitează şi golesc de energie şi idealuri popoarele – intelectuali, ofiţeri şi, în primul rînd, evrei. Detaşat peste noapte la Iaşi, într-o nouă unitate ultrasecretă numită Eşalonul Operativ, Neculai Crăciun, un personaj „fără vîrstă, întunecat şi ciupit de vărsat”, urmează să îndeplinească o nouă misiune criminală împreună cu Werner Klotz, un ofiţer german din detaşamentele de exterminare, şi Nicu Pălănceanu, un jurnalist legionar ce şi-a trădat mentorul, căpitanul Furtună. Misiunea celor trei se va desfăşura în patriarhalul orăşel de munte Piatra Neamţ, unde, pentru ca România să se alinieze forţelor progresului, Werner Klotz consideră că este necesară o nouă „Noapte de cristal”.

Păcatul capital al lui Joseph Martin, eroul acestei fascinante cărţi a lui Gheorghiu, a fost refuzul său de a întinde o mână de ajutor unui fugar căutat de poliția politică – păcat ce l-a marcat mai bine de un deceniu și pe care va jura să nu-l mai săvârșească… După unsprezece ani petrecuţi în spatele Cortinei de Fier – acolo unde l-a condus o misiune antropologică începută pe țărmurile Mării Negre –, în chiar ajunul mult așteptatei sale întoarceri în patrie, în apartamentul lui din Sofia sunt aduşi un român rănit, soția și copilul lor. Astfel, începe povestea lumii separate aproape jumătate de veac de Occident, lumea Sacrificaților Dunării.

În stilul deja consacrat prin Ora 25, Gheorghiu stabileşte în carte o paralelă între ultimele zile de viaţă ale eroului său şi Pătimirile lui Hristos. În capitole precum Rana din coastă, Aştept învierea trupului, Pilat se spală pe mâini cu apă de colonie, marele scriitor al exilului românesc condamnă deschis Occidentul, salvat de hidra roşie prin sacrificarea a milioane de oameni din Răsărit...

Seria Lelian, care va cuprinde patru volume, este o autobiografie apocrifă a marelui scriitor francez Verlaine, în care documentarismul se împleteşte cu ficţiunea, pe fundalul unei vaste fresce istorică pe al cărei parcurs personajele resuscitate din praful arhivelor se mişcă dezinvolt, plămădite de fantezia autorului. Nu e o poveste cu happy-end, dar e istoria unui destin zguduitor care va rămâne adânc încrustat în conştiinţa cititorului.

Primul volum al seriei, Micul saturnian, relatează copilăria şi adolescenţa unei fiinţe timide, măcinate de complexe, trăite sub influenţa unei mame bigote şi prea iubitoare şi a unui tată indiferent, dezamăgit de fizicul plăpând al băiatului, care îl face nepotrivit pentru cariera militară pe care i-o destinase părintele său. Cartea este romanul vieţii de şcolar al lui Lelian, vorbeşte despre primele sale experienţe erotice, homo şi heterosexuale, despre primii săi paşi în literatură, despre primele lui contacte cu mediile artistice pariziene, dar şi cu prezenţa insidioasă a morţii. Este o carte despre zorii unui destin peste care planează deja ameninţarea crepusculului, o poveste pe care autorul ştie să o depene admirabil, apelând ba la procedeele romanului de factură balzaciană, ba la resursele intertextualităţii, la citat sau la parafrază, la inserţii din proza memorialistică a lui Verlaine.

După succesul obținut cu romanele Viața lui Kostas Venetis sau Moartea lui Siegfried, Octavian Soviany, considerat unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani, revine cu un proiect în care misterul și povestirile stranii trimit cititorul într-un tărâm al supranaturalului și al unor întâmplări aproape mistice, într-un stil demn de cel al scriitorilor clasici ai literaturii universale.

Într-o seară de Sfântul Andrei, profesorul Faustin invită la o masă îmbelșugată în casa sa veche de pe Strada Sirenelor doisprezece cunoscuți. Firi contrastante, indivizi cu preocupări total diferite, aceștia încep să-și depene amintiri inexplicabile din trecutul lor, pornind de la articolul din presă al unuia dintre invitați, care aborda decizia Bisericii Ortodoxe de a refuza înmormântarea creștinească pentru cei ce aleg să fie incinerați. Urmează o noapte înțesată de istorisiri care îți dau fiori, pline de esoterism sau spiritism, la limita dintre mister și horror, vieți anterioare, prezențe spectrale, sindromul Lazăr și alte întâmplări ieșite din comun, în care ceva cu toul neașteptat se petrece cu unul dintre personaje, punând sub semnul întrebării întregul scop al serii, aparent obișnuite.

„Am scris Casa din Strada Sirenelor din plăcerea de a povesti, poate și din pasiunea pentru Dumas”. Octavian Soviany

Adrian Pârvu (n. 1952) face parte din prima generație de jurnaliști a presei libere, de după 1989. A lucrat la publicații precum Baricada, Zig-Zag, Cotidianul, Cațavencu, a fost unul dintre oamenii care a pus bazele corespondenților din țară Mediafax, apoi a coordonat nenumărat reviste de home & deco ale trustului Hiparion. După activitatea prodigioasă jurnalistică s-a dedicat în totalitate scrisului, publicând patru volume de poezie și devenind unul dintre cei mai apreciați scriitori din țară. „Sângele apă nu se face” reprezintă debutul în proză pentru Adrian Pârvu, un roman fascinant despre rădăcinile noastre și felul în care ele ne ghidează mai mult sau mai puțin viața, un mix de povești autentice și personaje memorabile, la limita dintre realitate și ficțiune, traversând diferite zone geografice și istorice, în special „ruta” București – Giurgiu și anii comunismului în raport cu schimbarea de după Revoluție. Un roman despre tradiție și familie pe de o parte, despre curaj și răzvrătătire pe de alta.

„Tare greu i-a fost literaturii române să ajungă la romanul Ioanei Bradea, la titlul lui atât de violent provocator. Cartea tinerei prozatoare a făcut un salt disperat, prin care a reușit să corecteze căznitul și – până acum – tristul efort de deblocare a tabuurilor limbajului literar… Ioana Bradea este probabil singura din plutonul tinerilor scriitori care experimenteazã debutonarea limbajului care nu pune dorinþa de a epata înaintea nevoii de a scrie… Conversațiile nocturne reconstituite de Ioana Bradea sunt năucitoare. Aici e punctul tare al cărții, pentru că veridicitatea și puterea de impact ale acestor pagini sunt greu de egalat și par plătite cu topirea până la urmă voluntară în această magmă umană irespirabilă. O lume murdară, maculantă din lene, otrãvită din indolență, disperată din neputință se ridică dintre așternuturile jegoase ale prezentului și ne spune, extrem de brutal, unde suntem de fapt.“ – TANIA RADU

„Nu știu să existe mai adâncă plăcere decât aceea de a întrezări, a pipăi, a simți oamenii, faptele, clădirile, fragmentele de oraș, străzile, realitățile cu fantasme sau coșmaruri, clipele sau anotimpurile, pe care apoi să le reconstruiești din litere, să le traduci în cuvinte, să le îmbraci într-o construcție lingvistică – cum ar fi și Băgău, la o adică: o lume fragilă, parfumată sau gustoasă, imperfectă pe alocuri, șubrezită, diformă, căptușită cu spaime, complexe, bolnăvicioase obsesii, iluzorii proiecții, inutile stăruințe, tânjiri, sonorități și fluide gata să devină ruine... Nu știu să existe vreun miracol mai tulburător decât acela de a fi în stare să te bucuri de onoarea de a despica lumea în cuvinte, de a-i dezvălui din taine sau de a-i silabisi misterele… Poate doar dragostea cu care să îmbrățișăm toate acestea…“ – IOANA BRADEA

Cum apare criza in cuplurile aflate in jurul varstei de 40 de ani, care au copii scolari si destui ani de convietuire? De ce o sfarteca pe femeie, in primul rand? Poate fi depasita criza? Sau e doar o iluzie, o incapatanare sortita esecului? Amestecand formulele narative – poezie, proza, monolog dramatic –, Mara Wagner reuseste sa dea contur crizei, s-o desfaca in bucati: vezi cum se sfarama un cuplu, cum se impleticeste si cum rataceste dragostea pe drumuri intunecate. Criza existentiala se modifica in catharsis literar. Autoarea trece de singuratatea care te absoarbe, unde suferinta si sufocarea in cuplu sunt stari cotidiene, pana la astuparea „crapaturilor inimii“ si redescoperirea de sine, cu si fara terapeuti, cu si fara medicamente. Mara Wagner spune, de fapt, o poveste in care personajele iau, de multe ori, chipurile noastre, iar intamplarile sunt atat de familiare, incat nu mai distingem daca realitatea fracturata este doar a autoarei sau a noastra, a tuturor.

„O carte stranie, strălucire bruscă pe firmamentul palid al literaturilor europene.“ (Le Monde)

„Cărtărescu este un Proust psihedelic, un degustător literar al Apocalipsei care, în acelaşi timp, se lasă în voia aromelor delicate ale după-amiezilor din copilărie.“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

„Nostalgia lui Mircea Cărtărescu este fascinantă, pătimaşă şi neaşteptată – aşa cum poate fi numai literatura adevărată.“ (Los Angeles Times)

„Creator al unui univers suspendat între vis şi realitate, Cărtărescu este o revelaţie.“ (El País)

„Aşa ar scrie George Lucas dacă ar fi poet. Prin imaginaţia sa prolifică şi ameţitoare, Mircea Cărtărescu se dovedeşte, în pofida avangardismului crepuscular, mai modern decât aproape toată literatura europeană tradusă acum.“ (New York Sun)

În primul rând, Naufragiat este o invitație. Autoarea își provoacă cititorii să investească în lucrurile care îi definesc, care îi bucură. Observațiile Roxanei Mihalcea vin din studiul acerb al caracterelor oamenilor pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului. Într-o lume în care toți vor să vorbească, să iasă în față, ea știe să îi asculte atât pe cei din jur, cât și propria voce interioară. Textele sunt rezultatul unui exercițiu de introspecție ordonată și se nasc la întrepătrunderea dintre fermitate și feminitate.

Un nou titlu din seria de autor Dan Stanca. Cartea spune povestea a doua familii, legate aparent de un simplu manuscris. In realitate, ambele familii reflecta ciclic, prin intamplari si destinele membrilor, momente din istoria romanilor, actiunea penduland intre un viitor apropiat dominat de personaje politice actuale si un trecut nu prea indepartat, dar care a schimbat complet evolutia tarii.

Traducere de Mariana Bărbulescu

Rutina și confortul de pe o insulă turistică din nord sunt tulburate de ivirea la orizont a unei flote misterioase. Pe un sector de frontieră, o întâlnire tensionată se încheie cu un schimb neașteptat. Un client își depozitează mobilierul vechi, din perioada sovietică, în holul unui hotel de lux din Elveția. De la proza autobiografică În buricul pământului până la destinele paralele care se intersectează în preziua unui 11 septembrie, Cătălin Dorian Florescu explorează, pe parcursul a nouă povestiri memorabile, feluritele chipuri ale dezrădăcinării și dislocării. Aflate în cumpănă, personajele din centrul tuturor acestor istorii ilustrează, deopotrivă, rezistența în fața adversităților, fie ele exterioare sau lăuntrice. Povestirea intitulată Eu trebuie Germania din acest volum a fost distinsă, în noiembrie 2019, cu premiul întîi la Concursul Internațional de Literatură „Frontiere/Grenzen“, adresat scriitorilor din spațiul Alpilor.

„Povestirile din acest volum se pot citi independent una de cealaltă, dar și cât se poate de cursiv, grație scriiturii limpezi și talentului aparte al lui C.D. Florescu. Cei care i-au citit romanele sunt familiarizați deja cu abilitatea lui de a spune povești memorabile, care se întind de-a lungul a întregi generații, continente și secole. Personaje și istorii care la prima vedere nu par să aibă nimic în comun sunt conectate și împletite de povestitor cu formidabilă măiestrie. Florescu dovedește cu această carte că stăpânește la perfecţie tehnica prozei scurte. Cititorului i se oferă astfel o lectură agreabilă, care îl va răsplăti pe deplin.“ – Literarische Monat

„Robert Negru și Alexei Toma, un jurnalist și un preot, își redescoperă prietenia din copilărie și merg împreună într-un city break la Veneția. Prin meserie, unul e deprins să privească în afară, celălalt să se îngrijească de cele dinăuntru. Pare simplu, dar e declicul unei aventuri în care experiența turistică lasă locul unei povești despre înstrăinare, ștergerea granițelor și a diferențelor, dezumanizare, derută, simulacru, dar și despre prietenie, asumarea trecutului, aparență și esență, căutare a sinelui și, în cele din urmă, despre non­șalanță și vinovăție, despre viață și moarte. Cititorul descoperă o Veneție infestată de graba vizitatorilor de a-și confirma clișeele, care devine, treptat, o metaforă a lumii contemporane: haotică, superficială, lipsită, cum observă preotul, de perspectivă. Teoria apropierii este un roman alert, scris într-un ritm de thriller, dar care-i ridică cititorului o serie de întrebări tranșante despre lumea de azi.“ – BOGDAN CREȚU

„Ceea ce aproape frapează în proza lui Bogdan Răileanu e recursul neobosit la realitate, un fel de situare continuă în cotidian care face din proză o specie de frescă a prezentului așa cum se întâmplă el. Și, da, titlul spune același lucru, deși pare ocolit: orice teorie a apropierii nu e, în fond, decât o practică a povestirii prezentului. Ce altceva să îți dorești de la un roman, în vremile tulburi în care trăim toți?“ – CRISTIAN FULAȘ

Flavius Ardelean cartografiaza lumi imaginare si exploreaza realul – cu distorsiunile acestuia si cu potentialul sau de schizoidie si dementa  – ca pe un teritoriu al fantasticului. Povestirile despre oglinzi devoratoare si (auto)reflectari obsesive din Cateva feluri de a disparea descriu subterane si taramuri thanatice, spatii neprimitoare ce adapostesc, la granita dintre vizibil si invizibil, alteritati repulsive, monstri «cu doua fete», gemeni damnati, chipuri fara ochi, dusmani imposibil de numit – totul redimensionandu-se, la sfarsit, printr-o poveste despre lumea de dincolo de Golful Tesaturii si despre «visele de dinainte de viata». O combinatie (remarcabil orchestrata) de thriller, horror si dark fantasy, pe un fundal (post)romantic sau decadent, strabatut de sugestii kafkiene ori sartriene...- Bianca Burta-Cernat

Și se auzeau greierii e un roman scurt, puternic, cu o temă necruțătoare: avorturile clandestine dinainte de Revoluția din 1989 și consecințele lor cumplite asupra existenței individuale. Confesiunea unei femei, directă, cu rare momente de tandrețe și căldură, atunci când gândurile i se îndreaptă către fetița ei, Sonia, recompune fracturat, dar în detalii de o acuitate uneori insuportabilă un capitol întunecat din istoria românească. Fie că vorbește despre viața muncitoarelor din fabricile comuniste, că rememorează momente dintr-o copilărie chinuită, marcată de figura unui tată violent, sau că face să se audă, la final, vocea Soniei, cartea păstrează un ritm și o intensitate care taie răsuflarea cititorului.

„Mi-am trăit copilăria în anii ’80, într-un mic oraș de munte, la adăpost de istorie. Cu colegii mei de la Școala generală nr. 3 făceam toate nebuniile din lume, în orele de PTAP doamna dirigintă ne du­cea în Parcul Ştefănescu să adunăm castane, mă consideram norocoasă când la cofetăria Garofiţa băgau savarine, nu-mi dădea prin cap s-o compar pe Angela Similea cu Rolling Stones, iar părinţii mei nu aveau ambiţii nemăsurate în ceea ce mă privește. Despre cruzime nu știam mare lucru pe atunci, mult mai târziu, după Revoluție, am aflat că în anii aceia au murit cel puțin 10.000 de femei în urma avorturilor ilegale. Că până şi moartea lor a fost folosită ca propagandă. Că trupul neînsufleţit al uneia dintre aceste femei a fost expus în fabrica în care lucra, avertisment pentru celelalte muncitoare. Când întâmplarea asta îmi revenea în minte mă suspectam că n-am reținut corect, că așa ceva, chiar și înainte de ’89, n-ar fi fost posibil. Am început să scriu Şi se auzeau greierii din nevoia de a accepta. Am încercat să integrez realitatea cu ajutorul literaturii.“ – CORINA SABĂU

„Fiecare dintre fragmentele

acestei cărți este o lume în sine,

iar împreună alcătuiesc țesătura lumii

în care trăim noi acum.“