Literatură română contemporană

Lumea animalelor este o lume cinstita, lipsita de rautate, invidie si lasitate, caracteristici foarte des intalnite la oameni.
Paradoxul e ca, atunci cand un om e rau, se spune despre el ca are „iesiri animalice“, iar cand un animal e bland se spune ca are „instincte umane“.

In aceasta carte, animalele sunt cele care vor face binele, reparand astfel raul facut de... oameni.

Un bărbat se trezeşte ducându-şi viaţa sub dominaţia unei cifre. Un altul e luat de pe o bancă din parc şi pus să imite, într-un show ţinut în inima Capitalei, un şarlatan presat de urgenţe neamânabile. Un preacucernic angajează un evlavios care trans­formă un cantonament în loc de rugăciune şi plasează mătănii în locul televizoarelor din camere. Doi surdomuţi deschid, într-un târguşor din Provence, un joint venture care cheamă la luptă gustul şi mirosul. O fată cu nume înşelător se îndreaptă spre groapă ascultând obsesiv Sepultura. O pereche de pungaşi adolescenţi fură de prin case şi lasă o semnătură sfidătoare, colorând de fapt visul unui al treilea. O povestitoare bizară deapănă o păţanie în care lucrurile scapă de sub control în centrul Romei.

Sunt şapte întâmplări de ieri şi de azi, din Franţa sau din Italia, dintr-un colţ al Bucureştiului sau dintr-altul. În Omul care mută norii, Radu Paraschivescu se suie la volanul prozei scurte şi îşi plim­bă cititorii pe un traseu cu o serie de opriri la cerere: stu­poare, veselie, tandreţe, deznădejde şi speranţă.

Lavinia Braniste, nume de virf din noul val, revine cu un roman extraordinar. Cartea exploreaza trecutul comunist plecind de la un scenariu de film despre Zoia Ceausescu, dar investigheaza si labirinturile geografice ale Romaniei – acele zone obscure si ambigue care apar pe harta doar in preajma alegerilor electorale. Sonia ridica mina pleaca in cautarea comunismului pierdut, in cautarea provinciei pierdute, in cautarea familiei pierdute, in cautarea identitatii de gen, in cautarea noilor configuratii sociale din lumea metropolitana de azi. Este un roman melancolic si puternic. Imersiunea lui in trecut provoaca prezentul sa iasa la suprafata. - Mihai Iovanel

O sensibila selectie de locuri consensuale cu femei si barbati ne este propusa in acest roman semnat de Corina Ozon, cu o maturitate a scriiturii ce culmineaza in fiecare fraza cu o speranta. Speranta devine un centru de viata secunda, reconstruind existente frante succesiv, feminine si masculine, sub forma unor identitati private, dezradacinate, dar care se exprima si traiesc intr-o comunitate globalizata de afecte si emotii. - Mihaela-Alexandra Tudor, profesor universitar, Les Arcs-sur-Argens, Franta

Leonardo da Vinci scria la 1500 ca va veni timpul cand uciderea unui animal va fi condamnata ca si uciderea unui om. Tolstoi scria ca „daca abatoarele ar avea pereti de sticla, nimeni nu ar mai manca carne”. Iar marele geniu si Laureat al Premiului Nobel, doctorul Albert Schweitzer, scria ca respectul pentru viata este principiul etic fundamental al crestinismului, deoarece etica iubirii este continutul universal si permanent al mesajului crestin! Fiindca viata este sacra si indivizibila, una si aceeasi in substanta ei, indiferent de forma, nu putem sa-i acordam sau sa-i negam unei fiinte dreptul la existenta dupa forma in care se prezinta. Asemeni peregrinilor din aceasta carte este de datoria preotilor crestini sa dea exemplu si sa explice poporului respectul vietii indiferent de forma. - Emil Ratiu

Inca un roman al lui Mircea Daneliuc, unul dintre cei mai valorosi scriitori romani, una si aceeasi persoana cu marele regizor al nostru de cinema. Sfumato e un soi de road fiction, un road novel, asa cum Cursa fusese un road movie: impreuna cu sotia, protagonistul, imbatrinit, pleaca la drum pentru o interventie oculistica, insa va calatori (la figurat) si-n propria biografie, patetic si comic deopotriva, de parca am avea de-a face cu o retrospectie proustiana si, simultan, cu o parodie a ei. Ca-ntotdeauna la Daneliuc, scriitura e iute, colorata, argotica, pentru ca dincolo de atare suprafata acrosanta sa se-ntrevada treptat straturile de profunzime, semnificatiile simbolice si parabolice. Suprapunerea de straturi de culoare defineste – de altfel – si tehnica picturala a sfumato-ului arborat ironic in frontispiciul cartii. Pe deasupra, termenul mai inseamna (in italieneste) si "aburos", "fumegos": intr-adevar, personajul a suferit un dublu transplant de cornee si inca nu vede bine... Cit intelege din ce-a trait, din ce i se intimpla?! Exceptional scriitor – Mircea Daneliuc. - Ion Bogdan Lefter

Fiindca exista atit de multe biografii ale unor morti, aceasta carte trebuia sa fie biografia unui viu. De pe urma ei, naratorul – cu aspiratii de scriitor – urmareste sa scoata niste bani. Intentia era ca publicul din Romania – mai ales cel tinar, poate lipsit de modele, poate suprasaturat de „modele” – sa afle povestea reusitei lui Sandel. Dar, dupa o prima varianta scrisa pe baza a peste o mie de fotografii in care Sandel apare mai mult sau mai putin, naratorul isi da seama c-a gresit abordarea si-si propune sa plece pe urmele lui, din Lume in Nelume, pentru a-i cunoaste pe oamenii cu care acesta s-a intilnit si locurile in care si-a construit cariera; numai ca apare problema de a face rost de bani pentru calatoriile de documentare, asa ca recurge la diverse metode, cum ar fi „cersuiala” si campania de stringere de fonduri online, care insa se dovedesc a fi niste esecuri. Cu dezinvoltura si umor, naratorul persevereaza si izbuteste sa ajunga in Africa (Casablanca si Marrakech) si in Asia Centrala, dar ramine de vazut daca, dupa incheierea calatoriilor, „cartea cu Sandel” va fi in continuare despre Sandel.

Spovedania unui preot ateu este o meditatie provocatoare pe tema conditiei umane, dar si o cautare a divinului, a credintei, dincolo de superstitii, dincolo de dogme, dincolo de orice religie institutionalizata. Nascuta dintr-o experienta directa de viata, tragica si tulburatoare, cartea refuza resemnarea si postuleaza o incredere reinnoita in umanitate.

Lumea e un stabiliment de boli psihice, arondat unui birou de intrebari ridicole, fara raspuns, prin care bintuie personaje stranii. Ian, om de serviciu intr-un hotel din Paris (curata toalete, emite panseuri existentiale, inspirate de urmele de fecale), bintuie si el prin aceasta lume, grabindu-se spre Craiova si Bucuresti, ca sa prinda incinerarea mamei sale, cu care converseaza la telefon pe drum (m-au incuiat in capela, a trebuit sa ies pe geam ca sa fumez. Pina cind ma vor incinera, sint inca mama ta). Mama lui Ian, aflam din primele pagini, s-a trezit moarta – o metafora tutelara, ce dirijeaza desfasurarea naratiunii, detectind puseurile de iluminare din proximitatea mortii. Calatoria lui Ian este o bucla, care tinde sa-l intoarca spre sine si spre originea materna. Prin acest al doilea roman, conceput in acelasi registru magic grotesc-morbid ca precedentul, Dan Ciupureanu isi consolideaza locul printre cei mai valorosi prozatori romani ai momentului. - Radu Aldulescu

La rugamintea unei jurnaliste, Vasilica Buburuz isi rememoreaza viata in fata unui reportofon. E ultima confesiune a unei femei care din copilarie este imobilizata intr-un scaun cu rotile, handicap ce nu o impiedica sa traiasca asemenea oamenilor valizi, tintuiti, la rindul lor, in fata computerelor si dominati de prejudecati de tot felul. Isi doreste sa danseze, sa-i creasca aripi si sa-si ia zborul, sa se elibereze de boli si suferinte macar in vis. Cu o origine modesta, considerata de parinti un esec al vietii lor si de aceea lipsita de afectiune, fata infirma studiaza, termina doua facultati, se poate intretine singura. Gratioasa si fragila, dar cu resorturi inimaginabile, traieste si povesti de dragoste, si multe deziluzii, depasite in numele iubirii. Marturia ei de o cruda sinceritate creioneaza portretul unei fiinte greu incercate – o luptatoare optimista si perseverenta, care se dedica alinarii suferintelor celor din jur si, cu o vitalitate extraordinara, reuseste sa se bucure de fiecare noua zi.

Un presupus atentat cu mașină. Un manipulator media, lipsit de scrupule. Sentimentul de vinovăție. Lupta disperată de-a nu pierde controlul. Acesta este un roman fascinant despre trezirea conștiinței. 

Varf de lance al primului aval de proza romaneasca postmoderna, lansat in jurul anului 1980, Mircea Nedelciu (1950-1999) a publicat de-a lungul a circa doua decenii de cariera literara patru volume de proza scurta, trei romane, plus un al patrulea scris impreuna cu doi colegi eseisti, a colaborat la ziare si reviste, a sustinut rubrici, a participat la dezbateri si a acordat interviuri. O opera ampla, impunatoare, pe care editia de fata, proiectata in noua volume, o va restitui in toata complexitatea ei, sub ingrijirea criticului Ion Bogdan Lefter.
Dupa ce primul volum, aparut in 2014, restituise primele doua culegeri ale sale de texte scurte, tomul de fata le cuprinde pe celelalte doua, Amendament la instinctul proprietatii (1983) si Si ieri va fi o zi (1989), plus Povestea povestilor Gen. `80 (1998) si alte cateva piese de gen. Amendamentul... completeaza etapa a primului Mircea Nedelciu, in timp ce Si ieri va fi o zi aparea dupa scrierea a doua romane, Zmeura de cimpie (1984) si Tratament fabulatoriu (1986). Peste tot “ acelasi mare prozator al existentei cotidiene, ticluitor de explorari atente, ingenioase, profunde.

Opere vol.5 - Femeia in rosu - Mircea Nedelciu, impreuna cu Adriana Babeti si Mircea Mihaies

Seria Operelor complete ale lui Mircea Nedelciu continua cu Femeia in rosu, spectaculosul roman scris in trio, impreuna cu Adriana Babeti si Mircea Mihaies, considerat de critica o capodopera a postmodernismului romanesc.
Pornind de la un „fapt divers” din categoria „senzationalului”, si anume de la episodul uciderii de catre FBI a unuia dintre cei mai periculosi gangsteri americani, John Dillinger, cu contributia decisiva a unei romance, banateanca Ana Cumpanas, devenita peste Ocean Anna Sage, cei trei autori au realizat o reconstituire partial documentara, dar folosind si instrumentele fictiunii.
Elaborarea romanului, in sine un experiment de scriere colectiva extrem de interesant, e de asemenea consemnata si inclusa in text, care avanseaza ca o poveste insotita de propria ei poveste.
Totul – intr-o carte cuceritoare, pe cit de sofisticata ca proiect, pe atit de placuta la lectura, pasionanta ca un „roman de consum”, ceea ce – partial, dar numai partial! – si este.- Ion Bogdan Lefter

Dupa proza scurta a lui Mircea Nedelciu si dupa Zmeura de cimpie, seria Operelor complete ale marelui autor continua cu cel de-al doilea roman al sau, Tratament fabulatoriu.

E o spectaculoasa constructie cu straturi multiple, cu limpezimi si ambiguitati care trec unele intr-altele pe nesimtite, incit povestea se mentine tot timpul intr-un regim bivalent, teoretic imposibil: realist si fantastic nu in succesiune, ci simultan! Romanul amesteca existenta cotidiana concreta, documentabila, cu fictiunea halucinatorie, cvasi-mitica, alimentata – pe deasupra – din surse livresti, totusi ancorata si ea in zona posibilului, de vreme ce autenticitatea ii este confirmata de marturiile credibile ale localnicilor. Mircea Nedelciu patenteaza astfel o varietate inedita a categoriei fantasticului, rezultata dintr-un – da! – „tratament fabulatoriu” aplicat vietii celei adevarate. Pina la urma, romanul se dezvaluie ca o enorma parabola a vietii si a literaturii, amuzanta ici, nelinistitoare dincolo, profunda, impresionanta. Proza de mare clasa! (Ion Bogdan Lefter)

Petra vrea sa fie scriitoare, Petrei i-e frica sa fie mama. Pentru o protagonista feminina in literatura romana, Petra e deosebit de antipatica. O inchipuita. Dar literatura romana a zilelor noastre are tot mai multe scriitoare gata sa darime, cu scrisul lor, mitul maternitatii ca binecuvintare, ceas magic si predestinare. Niciuna dintre mamele cartii de fata (tinere sau batrine) nu e, filtrata prin ochii «rai» ai Petrei, o sfinta, fiindca lumea (a noastra) pe care o descrie Maria Manolescu e o lume a barbatilor, doriti, rasfatati, idealizati in varianta lor eroica si inaccesibila de cuceritori. Pentru ca ne plac vinatorii, nu culegatorii, luptele scurte, nu cultivatul cu rabdare. Din fericire, Maria Manolescu are simtul umorului si al grotescului, iar Petra supravietuieste scriitoriceste propriilor inchipuiri. Petra, aceasta voce care se povesteste la persoana a III-a in romanul Mariei Manolescu, scrie piese de teatru, cu titluri care se tot schimba, si e fascinata de teatru, pe cale de mostenire de familie si din dor de tatal-actor disparut. In textele inserate in roman e vorba si despre teatrul politic care-salveaza-lumea (not) si mai ales despre specialitatea semideclarata a romancierei, relatiile de iubire si de cuplu (acum, si la maturitate). Daca n-o cunoasteti pe Maria Manolescu dramaturga, Vinatori-culegatori e introducerea ideala, intr-o confruntare prieteneasca la gratar sta o viata-ntreaga de visuri ratate. - Iulia Popovici

Atelierul lui e o lume. El nu mai traieste in Franta. O lume mica si alba in care realitatea se schimba, trupurile groase cad si corpurile isi dezvaluie sufletele, esenta. Charon e mic, cu ochi vii. Miini puternice ii piaptana barba desprinsa din Vechiul Testament. Si, daca vrea, te invita sa treci pragul. Si, daca se infurie, te poate arunca afara. Cu suturi in fund. Si, daca e fericit, aprinde focul in forja, fierbe o supa, scoate gaina si o frige direct pe jar. Peretii albi ascund drumurile lumii. Scarile de funie urca pina la patul ascuns. Sculpturile stau exact la distanta de care au nevoie ca sa vorbeasca intre ele. Ca sa vorbeasca in capul lui. Fumul gros de tigara si praful alb de ghips se poarta deasupra lor. Si piatra cinta. - Fragment

Cind, seara tirziu, se pornise ploaia, barbatul aparuse cu cutia aceea mica in mina, aratindu-i-o incintat. Am luat-o din Dorohoi, de la libraria lui Bercovici. E sirguincios si e un copil cuminte, o merita, a zis el. Maria s-a repezit la cutie cu praf dezinfectant si, cu miscari scurte, a sters vioara de opt ori. Sa nu i-o dai decit miine-dimineata, altfel nu doarme toata noaptea, a zis ea. Cind a intrat sa-l verifice, baiatul dormea. Dimineata, dupa ce a facut focul in soba, Costache a mai deschis o data cutia, trecindu-si degetele peste vioara cu trei corzi – un fel de instrument de jucarie, dar un instrument perfect pentru un baiat de nici cinci ani. A asteptat cu nerabdare ca George sa se trezeasca, sa se spele si sa manince, apoi, dupa ce a inchis fereastra si ropotele ploii au scazut in intensitate, a luat cutia si i-a intins-o. Baiatul era asezat pe scaunelul de linga vatra – a deschis cutia si, dupa ce a privit vioara citeva secunde, a ridicat-o si, cu o miscare scurta, a aruncat-o direct in foc. Maria inlemnise in picioare, in spatele lui Costache – barbatul ramasese cu zimbetul impietrit pe fata, fara replica. Am zis ca imi doresc o vioara, nu o jucarie, a zis baiatul, ridicindu-se calm. O vioara cu cinci strune, la care sa cint, nu sa ma joc, a zis aproape soptit, ca pentru sine, apoi a parasit incaperea. - Fragment

Exista doua tipuri de povestiri in volumul de proze scurte Ramas-bun al lui Radu Parpauta: unul care sondeaza mediul satului moldovenesc, inca nepredat civilizatiei tehnice si fidel mentalitatii sale traditionale, cu personaje colorate, surprinse in firescul gesturilor si vorbirii lor: o lume in care se ride, se bea strasnic, se maninca pe masura (cititorul rafinat va gusta pe indelete paginile a la Creanga, Sadoveanu sau Pastorel Teodoreanu, in care eruditia culinara este instrumentata comic), dar se si sufera demn; si unul care recupereaza cotidianul ceausist, dar nu in nuantele sale sumbre, care oricum se subinteleg, ci cu zonele sale de absurd, de exotism, de diversitate. Radu Parpauta e un prozator special de (re)descoperit!” - Bogdan Cretu

Radu Parpauta, o spun din capul locului, are de partea lui geniul limbii. Vigoarea moldava a acestuia, pornita din Neculce si trecind prin Negruzzi, Creanga, Sadoveanu, amortise dupa Al.O. Teodoreanu. Cu Parpauta se reinzdraveneste miraculos – mai ales daca tinem seama de cacofonia din jur –, cu hitrosenie si chiar cu o anumita dezabuzare, aliniindu-si organic rafinamentul carturaresc (autorul fiind umblat prin marile literaturi, mai cu seama prin cea rusa, din care a si tradus consistent), fara a trai din nostalgii, ci probindu-si prospetimea genuina dincolo de ele. - O. Nimigea

Nu cautam nimic in viata cu mai multa pasiune si ardoare precum tovarasia unui suflet. Nimic nu ne aduce mai multa implinire si fericire precum impartasirea, comuniunea si daruirea iubirii. Celalalt, prieten sau iubit, ne este deopotriva agonie si extaz, placere si durere, bucurie si dezamagire. Insa, oricum s-ar desfasura si incheia o relatie, de prietenie sau de iubire, ramanem de fiecare data cu ceva pretios, inestimabil: intelepciune… Prietene intr-ale scrisului si intr-ale vietii, Irina Binder si Carmen Voinea-Raducanu ne marturisesc in cartea de fata suisurile si coborasurile pe care le-au trait cu oamenii din viata lor. Fiecare experienta, sublima sau dureroasa, le-a adus lectii importante si nu le-a stirbit deloc dorul si dorinta de a-i cunoaste pe oameni, cu bune si cu rele. Cartea Iubitelor mele prietene se constituie ca o colectie de caractere, un ghid de calatorie prin meandrele relatiilor si un sprijin puternic pentru fiecare dintre noi in Calatoria spre sufletul celuilalt si spre propriul suflet. Va rog sa nu uitati ca viata este un dar si, ca orice dar, trebuie pretuita si impartita doar cu cei care merita. Care va merita. Fiti pace, bucurie si iubire si va asigur ca viata va va rasplati cu povestea minunata pe care o meritati! A voastra prietena, pana la sfarsit, Irina Binder Orice prietenie este marcata de un simbol, de un moment, de un sentiment, de un cuvant. Prietenia dintre cele doua autoare Irina Binder si Carmen Voinea-Raducanu s-a nascut din pasiunea pentru scris, pentru oameni si povesti de viata. „Iubitelor mele prietene” este rodul acestei legaturi frumos conturate in randurile paginilor pline de sentiment. Cartea disponibila pe Libris.ro este "scrisoarea" semnata de cele doua autoare, menita sa mangaie orice suflet care a cunoscut iubirea, dezamagirea, fericirea, tristetea unei relatii romantice sau de prietenie pura. In dreptul destinatarului acestei „scrisori” este trecut orice suflet care asteapta alinare. Irina Binder si Carmen Voinea-Raducanu reusesc ca prin randurile acestei carti sa lase cititorilor lectii de viata, ganduri, indrumari pe care doresc sa le impartaseasca prietenelor si prietenilor de pretutindeni.

Genera­tia mea cuprinde doi prozatori excep­tionali, Stefan Agopian si Mircea Cartarescu, si un singur romancier in adevaratul sens al cuvantului, Stelian Tanase. - Gheorghe Craciun Fragment din romanul Marele incendiator de Stelian Tanase: "A identificat de vinerea trecuta un SUV negru, aidoma cu cel care-l storcise de caldaram pe Zgaiba. Poate chiar acela. Lucios, scanteind negru sub un felinar. Vivi s-a apropiat. Nu avea emotii. A scos fara zgomot canistra din tescherea. Avea nevoie de fix 8 secunde. A rasucit dopul, s-a lipit de caroserie, a varsat continutul. A imprastiat benzina deasupra rezervorului. Avea imaginea in cateva planse de manual. A tras bricheta din buzunar si a deschis-o. A pus iute foc. A durat 12 secunde sa se aprinda. A asteptat calm sa se ridice valvataia, a privit-o concentrat, ca in copilaria lui, cand se lasa fascinat de foc. L-ar fi privit ore-ntregi. S-a retras cinci pasi, a scos Leica, a tras reflex. Masina ardea foarte frumos. A durat 7 minute pana a cautat din priviri bicicleta, a ridicat-o din iarba. S-a suit in sa, a clinchenit soneria, salut. A apasat pedala si a disparut in noapte. A lasat masina la trotuar, arzand. Ce noapte!"

Cu romanul Deborah, Cătălin Mihuleac își continuă un proiect literar care are în centru recuperarea memoriei evreilor din România. Cartea comprimă câteva intervale esențiale din istoria României – între 1918 și 2018 –, concentrate în jurul poveștilor de viață ale unor evrei din Bucovina, unul dintre fire urmărind chiar viața lui Deborah, născută la Câmpulung și deportată împreună cu membrii familiei într-un sat ucrainean de peste Nistru. Prigoana evreilor e văzută prin ochii lui Deborah, în scene foarte puternice, ca și episoadele care surprind deportările în Transnistria, într-un tablou de epocă ce reunește personaje memorabile.

„Există eroine de roman care intră între coperte greu, ca într-un corset. Pe altele, capitolele flutură fără grație, aidoma hainelor uzate pe o sperietoare din lanul de grâu.
Nu-i cazul lui Deborah. Deplasându-se – în pantofi cu talpă de lemn, pe tocuri sau în baston – de la o perioadă istorică la alta, în cei aproape o sută de ani ai săi de viață, ea nu este o simplă eroină de roman. Ea este o femeie-roman, ea este un veac de femeie, ea este o istorie vie.
Îmbolnăvitoare și tămăduitoare, brutală ca un sloi și tandră ca un gheizer, umană și inchizitoare, perversă și naivă, bine-venită și regretabilă, imprevizibilă și descifrabilă, montană și oceanică, Deborah face din cititor ceea ce a făcut în timpul scrierii romanului din autor – un gigolo de conversație, un secretar de plictiseală, un sparring partner de polemică, un bursier de insomnii.
Suferind cronic de nesomn, Deborah este un personaj la care scriitorul și cititorul visează într-o deplină solidaritate.“ – CĂTĂLIN MIHULEAC