Literatură română contemporană

Un om obișnuit cu puterea și cu autoritatea necontestată a funcției sale se luptă cu boala, bătrânețea și propriul trecut, în timp ce în jurul lui se țes intrigi pentru succesiune și se întocmesc secrete planuri de preluarea puterii. Roman politic, thriller ecleziastic, în care o poveste de viață inspirată dintr-un caz real se împletește cu realismul magic, Nopțile Patriarhului este o captivantă punere în scenă a politicii religioase din România primei decade a secolului XXI.

De la Les Noyers de l’Altenburg a lui Andre Malraux n-am citit ceva mai pasionant. Daca Malraux ne antrena intr-o aventura in antropologie care deschidea perspective misterioase asupra destinului omului (pornind de la ideea ca fiecare civilizatie isi joaca destinul pe tipul de om de la care pleaca si pe care il propune, prin cultura sa), Robert Lazu Kmita, in aceasta uimitoare Insula fara anotimpuri, ne propune o aventura a omului care deriva din posibilitatile ontologice neexplorate ale doctrinei nescrise a filosofiei lui Platon. Cartea lui Lazu este un roman al eruditiei filosofice transformate in aventura pura. Tot ce se intampla in acest roman de aventuri tine insa de o alta aventura decat cea fizic-corporala, este aventura filosofica a omului, daca omul nu s-ar fi limitat, in istoria pe care a ales-o, la corpul si la fizicul sau, acceptand astfel sa-si saraceasca propria traditie filosofica de dimensiunea sa invizibila. Or, anume acest invizibil ignorat e sursa vizibilitatii pe care noi, modernii, ne-am construit toata cunoasterea. Robert Lazu Kmita ne arata cum arata o astfel de aventura cognitiva in invizibil. El ne propune, printr-un roman de aventuri de anticipatie retro-proiectiva, testarea unei ipoteze filosofice tari: e vorba de asa-numita doctrina platonica nescrisa, legata de Scoala de studii platonice de la Tubingen si de nume precum Hans Joachim Kramer ori Giovanni Reale (pe care Lazu le-a frecventat intens). Romanul e scris in stilul epicii de aventuri ale cautarii si cunoasterii pe care l-au format si slefuit marii scriitori de anticipatie ai secolului al XIX-lea, combinat cu nervul vizual si digitalizarea perceptiei care sunt tipice jocurilor pe calculator serioase ale secolului al XXI-lea – secolul despre care, va amintiti, Malraux spunea ca va fi religios sau nu va fi deloc. Ei bine, cartea lui Robert Lazu Kmita este o explorare spectaculoasa a acestei religiozitati fara de care nu am mai putea fi nici ce am fost, nici ce suntem si nici ce, prin gratia lui Dumnezeu, vom fi. H. - R. Patapievici

Aflat într-o criză acută de inspirație, scriitorul german Uli Dorfmeister organizează la Berlin un workshop gratuit de creative writing pentru un grup de emigranți, majoritatea din Estul Europei, având ca temă prostituția. Un an mai târziu, emigranții vor afla că Uli s-a folosit de textele lor, publicându-le sub numele lui într-un nou volum de povestiri. Pentru a se răzbuna, scriitorii decid ca fiecare dintre ei să publice în țara sa o antologie cu textele create la „whoreshop”. Aceasta este ediția românească, coordonată de Jean-Lorin Sterian.

„Una dintre cele mai profunde, mai bine scrise şi mai pline de umor cărţi de care am avut parte în ultimii ani. Romanul este o neaşteptată poetică a vulnerabilităţii, scrisă din perspectiva unui copil de 10 ani, fără recursul la psihologie, fără asezonări socio­logice şi, mai ales, fără inutile moralisme.“ (SIMONA SORA)

„Dacă psihoterapeuţii definesc creati­vitatea drept capacitatea de a face asociaţii relaxate între elemente care la prima vedere nu au legătură unul cu altul sau drept schizofrenie bine temperată, cum s-ar putea numi un scriitor de compuneri? Permiteţi-mi să mă recomand, deşi afon, compozitor.“ (T.O. BOBE)

Constantin este povestea experienței lui Mihai, un tînăr student venit din provincie la București, acasă la cel care i-a închiriat o cameră pe perioada studiilor: Toader Constantin. În apartamentul dărăpănat al acestuia se petrec o serie de întîmplări tragicomice, ai căror protagoniști sînt chiriașii săi, oameni de tot felul, cu povești de viață dintre cele mai diferite și mai interesante, care trăiesc într-un București poate prea pragmatic și uneori chiar ostil. Constantin este el însuși o poveste, care nu se lasă însă descoperită prea ușor, nici chiar de „bunul chiriaș” Mihai. O carte despre Bucureștiul real, despre oamenii care îl populează și, în cele din urmă, despre viață așa cum e ea, descrisă cu un fin spirit de observație și simț psihologic.

Stranii, uneori întunecate, alteori exotice, întâmplările din povestirile lui Andrei Panțu conduc cititorul într-o lume fantastică, populată deopotrivă de animale vorbitoare, făpturi mitologice sau personaje aparent banale, care se trezesc angrenate în evenimente neobișnuite. Fie că e vorba despre dispariții misterioase, inexplicabile alunecări în timp sau intervenții ale unor entități supranaturale, că întâmplările sunt povestite în cheie ironică, macabră sau au intrigă polițistă, universul acestora e perfect conturat, având, de obicei, în centru o enigmă pe care trebuie să o dezlege cititorul.

„Am încercat să tratez mai multe teme care m-au obsedat întotdeauna – singurătatea, nevoia de perfecțiune, dorința de a avea succes, cinismul, gelozia. Am abordat povestirile din perspectivă fantastică, pentru că e registrul de care mă simt cel mai apropiat, şi pe care îl şi stăpânesc cel mai bine. Cu ajutorul fantasticului, am vrut să arunc o lumină nouă asupra acestor teme.“ – ANDREI PANȚU

Povestiri despre oameni obisnuiti dintr-o societate romaneasca post-totalitarista; oameni de toate varstele, preocupati de lucruri mici si mari, avand in comun o strada: Strada Fizicienilor. Autoarea este stabilita in Germania, dar dorul de patrie o mana sa scrie cu umor si melancolie despre timpuri nu tocmai indepartate.

„Travesti este un studiu de caz despre un copil hermafrodit, dar şi o explorare a întunecatei sexualităţi adolescentine. Mai presus de orice, însă, acest mic roman, care m-a obsedat şi m-a chinuit mai mult decât orice altă carte a mea, e anabasis-ul meu, drumul meu ascuns şi întortochiat către centrul adânc îngropat al fiinţei mele.
Travesti este şi portalul către Orbitor. Trilogia mea n-ar fi putut exista fără exerciţiul de sinceritate aproape sinucigaşă de aici. Nu e uşor să afli cine eşti, nici să te priveşti în ochi după ce ai aflat. Şi, în orice caz, nu vei mai fi niciodată acelaşi. O dată cu Travesti, cântecele inocenţei – etapa mea euforică, a poemelor, a Nostalgiei şi a Levantului – au amuţit, lăsând locul unor tot mai imposibile şi mai nemulţumite de sine cântece ale experienţei.
În fine, Travesti este descrierea ororii de a fi singur, autoportretul meu în cea mai nefericită perioadă a vieţii mele. Cartea asta mă urmăreşte şi azi şi consună ciudat cu ceea ce scriu acum, la un sfert de secol după terminarea ei.“ – MIRCEA CĂRTĂRESCU)

Premiul „Cartea anului 2011”, acordat de revista România literară, cu sprijinul Fundaţiei Anonimul
Premiul „Cea mai bună carte a anului”, acordat în cadrul Galei Industriei de Carte din România, ediţia 2012
Carte laureată la Festivalul Primului Roman din Chambéry, Franţa, ediţia 2012
Romanul Martei Petreu aduce în literatura română un personaj memorabil: Mària, o ţărancă din Cîmpia Transilvaniei, care, neîmplinită în iubire şi în viaţă, ajunge să-şi renege şi să-şi blesteme propriile vlăstare. Ca o pînză de păianjen în miezul căreia se află această mamă terifiantă, familiile Sucutărdean şi Vălean îşi ţes existenţele într-o istorie de un veac. Apocalipsa pe care o aşteaptă în orice clipă o parte dintre membrii milenarişti ai clanului, rigorile religioase şi sărăcia adusă de colectivizare croiesc caractere de excepţie şi destine asemenea.

Zece povești fantastice, în care firescul se pierde pe neașteptate, întrupând lumi noi, aproape magice sau chiar supranaturale.

Cartea conține ilustrațiile pictorului Dragoș Bojin.

„După mine, logica lucrurilor, a tuturor lucrurilor, e căutarea bucuriei. Iar scrisul, dincolo de tutun, de singurătate, de îndoieli, de prăbușiri, de învieri și de nervi măcinați, înseamnă o bucurie uriașă. E singurul meu criteriu.” (Filip Florian)

„Cititorul va găsi bucuria netulburată a unei proze strălucitoare, în care chiar și cea mai bizară descoperire rămîne demnă de a fi citită.” (Frankfurter Rundschau)

„În romanul său, Florian pune laolaltă mai multe fire narative, povești de război, moarte, alienare și politică, dar și miracole ciudate, totul într-o proză magnifică.” (Publishers Weekly)

„Degete mici, romanul lui Filip Florian, îmbină realitatea și ficțiunea cu măiestrie, umor, tragism și mister.” (La Repubblica)

Manuscrisul romanului Luntrea lui Caron a fost ţinut ascuns până în 1990, când a fost publicat pentru prima oară, la aproape trei decenii de la moartea lui Lucian Blaga. Ediţia integrală avea să apară opt ani mai târziu.

Povestea celor care plecau din Romania in anii ’90 peste Atlantic „doar pentru citiva ani” lipsea pina acum din peisajul literaturii contemporane. Romanul Avalon. Secretele emigrantilor fericiti propune o istorie de inspiratie autobiografica, relatind cu umor si ironie povestea unui tinar care urmeaza un doctorat in matematica la Michigan State University. Protagonistul trece prin incercari la care nu se asteptase si care-l determina sa se adapteze cerintelor unei universitati ce functioneaza diferit de scoala romaneasca, precum si la provocarile competitiei acerbe de pe piata muncii universitare nord-americane. Relatia cu „patria” ramasa in urma e prilej de tensiune si nostalgie pe masura ce se apropie momentul cind protagonistul povestii va trebui sa aleaga. Cit de mult l-au schimbat experientele departarii? Cit de diferit a devenit dupa sase ani dincolo de Atlantic? Care sunt valorile dupa care se ghideaza cind ia o hotarire? Avalon. Secretele emigrantilor fericiti abordeaza o tema de reflectie pentru toti cei interesati de ce se intimpla cind te muti, temporar sau definitiv, in alta tara.

Un tanar medic descopera magia Deltei Dunarii, dincolo de griul comunist

O carte nu-i altceva decât o înșiruire de cuvinte, de paragrafe, de întâmplări din viețile altora, fie ei adevărați, în carne și oase, fie închipuiți, iar cuvintele și paragrafele și oamenii ăștia sau zebrele sau pinguinii nu fac altceva decât să pozeze, să înregistreze ceva ce există undeva în stimatul cititor și depinde de el dacă e acasă sau nu pentru o carte sau alta, depinde de el dacă-i deschide ușa și o lasă să-i înregistreze sau nu consumul de energie electrică, depinde de el dacă în timp ce citește i se zbârlește părul pe mâini dintr-o cauză sau din alta ori dacă își zice ia mai lasă-mă, frate, cu prostiile astea ori dacă își aduce aminte de mirosul pielii bunicii atunci când se apleca pe deasupra lui să mai îndese bucățica de cașcaval în marginea mămăligii ori dacă citind își proiectează un viitor fericit cu femeia sau cu bărbatul cu care în urmă cu trei zile a împărțit o conservă de ton în ulei și o bere.

Alex Tocilescu este un moralist, dar unul care te invita pe tine sa extragi esenta din poveste, lasind loc, dupa ce hohotele se linistesc, acelei unde de tristete pe care o intilnim in risu’-plinsu’ existential al fiecaruia dintre noi. O carte ce se citeste pe nerasuflate, un festin de umor.

Deci, Alex Tocilescu, cu un umor de balamuc, cu un firesc naucitor al limbajului pulopizdic, cu femeile lui mecanice, cu veceuri sinucigase... Surisul lui innoada lacrimi. - Emil Brumaru

Povestirile lui Tocilescu sunt de-un haz nebun – proze de duminica, in principiu, dar perfect functionale si in zilele de vineri, treispe, cind ai nevoie de metafizica pentru a nu te cantona in chestii – sa le zicem asa – parafizice. Adica dincolo de dezinhibarile de limbaj atit de hulite in ultima vreme, dincolo de umorul pe care unii, ceva mai numerosi decit in vremurile gogoliene, nu-l considera arta in sine, Alex Tocilescu este scriitor in tot sensul cuvintului. Incepind de la stil pina la mesaj. - Lucian Dan Teodorovici

Cind merge in orasul natal sa petreaca Pastele la parinti, Robert afla de la sora sa, Camelia, ca mama lor are o boala cu transmitere sexuala. Asadar, fie ea, fie tatal lor, fie amindoi ar avea relatii cu altcineva. Cei doi frati incep o ancheta detectivistica: vor sa afle care din parinti este „vinovatul”. In timpul cautarii, Robert ii reintilneste pe Lone, un batrin betiv care pe vremuri i-a marcat copilaria, si pe Oana, prima lui iubita, intoarsa de la munca din Italia, dar, mai presus de orice, isi reintilneste trecutul. Cititorul descopera ca tradarea are o traditie in aceasta familie, fie ca e vorba despre prima iubire sau despre viata unchilor, matusilor sau bunicilor.

Din toate punctele de vedere, Cabaretul cuvintelor este o carte deosebită, pentru că Matei Vişniec ne propune o călătorie subiectivă într-un dicţionar interior, într-o lume în care cuvintele nu depind de om. Consideraţi această carte un ghid de călătorie într-o Republică a cuvintelor unde acestea trăiesc independent de om, se amuză şi se joacă, se înfruntă şi se iubesc, se supără unele pe altele şi se revoltă. Merită să deschideţi această carte şi dacă n-aţi întîlnit încă niciodată cuvinte vii, dacă nu le-aţi văzut cum arată fizic şi cît de mult seamănă cu dumneavoastră. Atenţie însă, dicţionarul Vişniec este neterminat, invitîndu-vă deci să continuaţi jocul şi să vă scrieţi, eventual, propriul dicţionar afectiv...

Romanul Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu a fost distins cu Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, ediţia 2015

Un roman surprinzător, emoţionant şi plin de umor care explorează, prin ochii inocenţi ai Rădiţei şi cei ai mamei sale, un fenomen ce a marcat profund România postcomunistă: emigraţia temporară. Pentru a-şi scoate familia din impas financiar, Letiţia hotărăşte să plece la muncă în străinătate pentru cîteva luni. Prin intermediul unei cunoştinţe ajunge la Roma, în Italia, unde face menaj şi îngrijeşte de bătrîna familiei Bosse, Nona. Întîmplător, întîlneşte o fostă colegă de liceu, Laura, o veterană a locurilor de muncă precare, fire puternică, spontană şi onestă, care îi deapănă povestea ei de emigrantă. Acasă, au rămas cele două fetiţe: Rădiţa – sensibilă, introvertită – în grija bunicilor şi Mălina în cea a soţului Letiţiei, Vali. Aflată la început de şcoală şi puternic ataşată de mama sa, Rădiţa suferă în urma despărţirii aşa cum numai copiii pot să o facă, cu tot corpul şi toată imaginaţia. Cele cîteva luni preconizate se tot lungesc, planurile de viitor suferă mereu schimbări, iar efectele secundare ale plecării se dovedesc imprevizibile. Ne aflăm în faţa unui roman tulburător, în care sînt îmbinate subtil o varietate de teme: copilăria, inocenţa, înstrăinarea, confruntarea mentalităţilor, relaţiile de cuplu sau reconfigurarea identităţii. Totul într-o construcţie plină de tensiune şi cu un limbaj proaspăt, efervescent.

Un roman despre cine şi cum a făcut avere după 1989, despre corupţia omniprezentă a clasei politice româneşti şi relaţiile ei ascunse cu fosta Securitate rebotezată în fel şi chip. O mărturie despre jocurile de putere subterane şi lupta pentru cîştigarea unor poziţii dominante în noile ierarhii, fenomene care au măcinat întreaga societate şi au ajuns pînă la cel mai înalt nivel în stat. În tot acest univers halucinant, pe cît de delirant, pe atît de imoral, au fost atraşi şi oameni oneşti, dar naivi, care nu au realizat la timpul potrivit că astfel devin simple unelte mînuite de cei care le trasau destinul, fără ca măcar să-i întrebe, dispreţuindu-i, dar folosindu-se de ei cu cinism. Ca şi personajul principal din romanul lui Cristian Teodorescu, ei s-au lăsat purtaţi de un val ademenitor, au făcut compromisuri şi au sacrificat uneori tot ce aveau mai bun – familie, profesie, idealuri, chiar şi propria conştiinţă – pentru nişte iluzii ce aveau să se dovedească efemere. Idolii cei noi se arată a fi cu mult mai răi decît cei care din trecut, cu chipurile turnate în bronz, ne fac un semn cu ochiul, perfid sau complice, de pe soclurile unor statui. Iar Şoseaua Virtuţii, privită dinspre blocurile cenuşii care o mărginesc, e pentru mulţi drumul celor fără de speranţă, un drum ce duce spre nicăieri.

Viata la curte Vol.2. Suflete ratacite, jurnalul unor criminali

Aventura Elizei Ene-Corbeanu continua! In primul volum, care cuprinde textele de inceput, prozatoarea isi surprinde cititorii cu detalii nevazute omului obisnuit care patrunde intr-o sala de judecata. Detaliile, asezate in constructii fara fisuri si intr-un stil captivant, te tin cu sufletul la gura. Cel de-al doilea volum evolueaza spectaculos si minutios catre interiorul personajelor. In aceste proze scurte, veritabile si fertile seminte de romane, autoarea merge direct catre cauzele esentiale ale conflictelor dintre si din interiorul personajelor, cele care tin de instantele psihologice. Intrebarile pe care le naste in mintea cititorului nu mai sunt, ca in primul volum, legate doar de intamplare, de rolul si de talcurile ei, ci merg catre un motiv fundamental, fatalitatea. Pasim intotdeauna pe drumurile alese de noi insine? Cine, ce si cum ne decide destinul? Eliza Ene-Corbeanu da un raspuns tulburator, acelasi pe care il da cel mai adesea si literatura sud-americana: nimeni, noi insine si toata lumea! - Mirel Curea

Se pare ca Teodor Bordeianu nu se solidarizeaza neaparat cu generatia sa in ce priveste interesul pentru realitatea imediata, autoreferentialitate si biografism, literaturizarea sordidului etc. Inspirat de maestrii literaturii absurdului, el creeaza proze cu suspans si multa ambiguitate, manifestandu-si si inclinarea catre naratiunea parabolica. Desi printre randuri se poate intrevedea o geografie concreta in care se misca personajele, eroii acestei carti traiesc drame ale omului de oricand si de oriunde, marcat de ambiguitati si incertitudini, de frici banale sau de angoase existentiale, pus fata in fata cu propriul destin. Atent la sugestivitatea cronotropului, autorul isi plaseaza, de cele mai multe ori, personajele intr-un cadru in care persista elemente romantice, cititorul fiind introdus, chiar prin primele fraze, intr-un univers in care se insinueaza, abia perceptibil, misticul. - Lucia Turcanu