Literatură română contemporană

Aproape totul e OK e poate cel mai bun titlu de roman autohton din ultimii ani. Din fericire, nici restul nu se lasa mai prejos: merita sa cititi acest roman care sper sa-l aduca pe Francisc Baja in prim-planul prozei contemporane. Volumul de fata e doar prima parte a unei trilogii, recompunand – din franturi, fulguratii si voci, cu ecouri din Baietii din strada Pal sau Regele alb – copilaria micului J., pe „trei sferturi ungur”, in Manasturul anilor ’80, cu splendida sa abjectie: familii meschine si obosite sfarsind aproape inevitabil in divort, blocuri-turn invadate de igrasie si gandaci, licee industriale si cinematografe de beton, padurea aproape dar niciodata strabatuta, Hanul Colina la care copiii fac troc cu ciclistii din Turul Romaniei, dand orice gasesc la schimb pe-o ciocolata ungureasca Africana. Laconic, sardonic, stoic, mizantrop, apatic, crud si sincer, J. e un Holden Caulfield ajuns la patruzeci de ani, imbracat in zale facute dintr-un milion de OK-uri. - Rares Moldovan

De ce erotismul si nu orice alta tematica? Departe de mine intentia de a sugera, in spirit traditional, ca mai degraba femeile sunt predispuse sa scrie despre dragoste, emotii si afecte, in timp ce barbatul, ca un adevarat constructor de lumi, le rationalizeaza si le da consistenta inclusiv filosofica. Din contra, impresia mea este aceea ca (dar s-ar putea, la fel de bine, sa gresesc) tema erotismului a fost „confiscata“ in literatura romana de perspectivele barbatilor, care au devenit puncte de referinta pentru orice reprezentare a feminitatii. Iar scriitoarele au fost apreciate indeosebi pentru talentul lor de a vorbi despre nevroza, obsesii si suferinta, aspect vizibil si astazi in critica de intampinare care foloseste, mai ales in cazul poetelor, termenul vag-peiorativ, putin atribuit barbatilor, de poezie confesiva, a traumei. Dincolo de orice discurs privind identitatea de gen, erotismul reprezinta, fireste, un pattern al afectivitatii si comunicarii umane. Prin intermediul lui pot fi problematizate relatiile si mecanismele sociale, ideologiile, stereotipurile, corporalitatea, absenta, apartenenta si instrainarea, sensul existentei si, oricum ar suna, cautarea de sine. Despre asemenea lucruri scriu autoarele prezente in aceasta antologie care, pornind de la un concept flexibil (id est erotismul si manifestarile lui culturale), ar putea contura o geografie afectiva a literaturii romane recente. - Marius Conkan 

„Când scrie proză, Radu Paraschivescu e un fel de arteziană ficțională. Are o capacitate de autopunere în scenă năucitoare. Istoriile sunt ingenioase, arborescente, complicate. Au mereu nevoie de un challenge cultural, cât mai surprinzător cu putință, frizează reconstituirea istorică, biografia literară, dar nu se țin de gen, ci merg acolo unde-l duce pe autor plăcerea scrisului, slujită până la performanțe de nivel digital. Sunt aproape convinsă că ar scrie la fel de bine în orice manieră, pe orice subiect, oricât de încărcat cultural, istoric și textual, pentru că s-a născut cu o genă de iluzionist, pe care – înțelept și nemilos cu sine – și-o dresează prin literatură.“ – TANIA RADU

„Fluturele negru este romanul unei predestinări în care fiecare amănunt – copilăria chinuită, maes¬trul iubit, dar aflat într-o altă vârstă a picturii, amorul novelesc pentru o femeie pierdută, dar mai ales spectrul morţii-prietene, viziunea fluturelui negru în fiecare gest, vis, întâmplare – îşi are rolul său. Nu există scăpare din universul negru al lui Caravaggio – pare a ne spune povestitorul din alt timp –, nu există scăpare în afara scurtului moment în care, printr-un tertip (de ordinul creaţiei din nimic), artistul ne obligă să privim altfel figurile sale ambivalente, concupiscente sau suave, fructele sale pline de o sevă artificială, «cinele de taină» necanonice şi neconvenţionale.“ – SIMONA SORA

Pe copertă: Caravaggio, Copil muşcat de guşter (detaliu)

„Oare de ce, atunci când ne regăsim, suntem năpădiți de regrete!? Cum este posibil să ne întâlnim sufletul pereche, să-l lăsăm apoi să plece-n lume!? Oare chiar suntem condamnați la eterna reîntoarcere, la Uroboros!? Întrebări clocotitoare de viață, un volum al regăsirii de sine într-o lume a adaptării dificile, a ritmului tot mai alert, în care reperele se estompează. Iubirea și suferința par a fi una și aceeași stare trăită, dar mai ales simțită. Corina Ozon scrie despre oglinzile din noi, despre alegeri dificile și fugi, la capătul cărora de multe ori ne așteaptă fericirea îmbrățisării calde.“

Mitoș: Nu, nu, mai prost ca mine nu există. Deci vă spun acum. Nu știu cât de proști sunteți voi. Eu n-aș vrea să...

Oleg: Mitoș, lasă-mă!

Iulian: Bine, și eu sunt destul de prost.

Mitoș: Dar nu ca mine. Eu sunt mai prost ca tine.

Iulian: Nu, eu sunt prost ca mine.

Oleg: Permiteți-mi să-mi invoc dreptul de invitat al emisiunii și totuși să mai spun și eu două cuvinte.

Iulian: Te rog, te rugăm!

Oleg: Sensul „prostiei“ înseamnă acea sacră ignoranță ca disponibilitate de cunoaștere. A spune că ești prost înseamnă că deții un spațiu liber, deschis pentru a-l umple cu cât mai multă cunoaștere.

Iulian: Sau cu alcool.

„Vișinul baronului Münchhausen este o carte de atmosferă. Valeriu Turea a instituit în ea un stil cu totul special, o îmbinare originală de artă a cuvântului și artă a imaginii, de povestiri, miniaturi, dialoguri, scurte observații, emoticoane. Stăpânește aici un fel de vrajă a stilului, iscată din evocările sobre și nostalgice îmbinate cu observația șăgalnică și spiritul jucăuș. Un aer de prospețime și (post)modernitate adie dinspre paginile ei. Cartea conține câteva tipuri de texte, cu toate derivatele lor: hipertexte, intertexte, metatexte. Textele literare și fotografice evocă amintirile unor vremuri apuse (în partea lor de memorii) și fixează reacțiile la zi (în partea lor de jurnal) ale unui personaj atent, dăruit cu spirit de observație nuanțat.

Am citit cu bucurie fiecare fraza – impecabil formulata – din romanul Emanuelei Iurkin. Ceea ce reuseste ea sa faca in acest text e visul oricarui autenticist: suprapunerea maxima dintre discurs si traire. Actiunea se desfasoara, de fapt, in mintea/sensibilitatea/fluxul experiential al unui eu narativ vulnerabil si lucid – perfect transparent siesi, in cele mai intime resorturi, fapt ce-l face, tocmai, neincrezator in ceea ce simte – care e un loc al deschiderii pline de dragoste spre alte doua personaje centrale, ambele masculine. Unul e tatal absent, facut prezent prin adresare – adresare ce ia forma romanului insusi, – iar celalalt e iubitul care, devenit absent, isi face simtita urma in insasi vocea si sensibilitatea povestitoarei. Prin atentia egala la peisajul interior si la detaliile afective ale sirului de situatii descrise, vocea, fara a inceta sa fie singulara, reuseste sa-i ofere cititorului doua posibilitati: a empatiza cu ea si a-i permite sa te consoleze. - Alexandru Cosmescu

Parintii nostri nu au carti despre ei si generatia lor, scrise frust si onest, in cuvinte putine si nespectaculoase. Nevoi speciale are ambitia de a fi o asemenea carte pentru generatia noastra, a celor nascuti dupa 80, dar e o carte care nu propune nici o lozinca, nu si propune sa faca "generatia x", ci sa relateze si sa obiectiveze citeva intimplari considerate "experiente-cheie sau punct-de-reper" in viata unui om care se percepe ca fiind terminat si care nu se scuza pt alegerile proaste, pt "accidente". E un om care se uita la el insusi cu mila patetica, dar poate sa scoata si foloase de pe urma celor intimplate. In loc sa claseze cazul, se dedubleaza in "autorul" care da sens scriind, terapeutic. - Gabriella Eftimie

Exultand de sinceritati si cruzimi egofile, dar si de un ludic pufos, malitios, melancolic si autopersiflant uneori, pansexualismul din Tricephalos nu este niciodata obscen, nici vulgar. Era normal sa apara, e bine ca-l avem. - Dan C. Mihailescu

Nu stiu cui anume i-am facut promisiunea asta. In orice caz, anume in noaptea cu pricina mi-a venit ideea sa scriu despre aceasta geneza a diferentei. Cred ca eram deja perfect constient ca originea ei e in ceea ce Vagotski numea criza de la sapte ani. Toate drumurile in cautarile mele anterioare ma duceau anume intr-acolo, spre varsta cand mi s-a turnat si solidificat interiorul pentru totdeauna.

Sa nu radeti....

În povestirile lui Dan Pleșa, există cupluri fericite. Într-un timp suspendat, la Vama Veche; într-o casă în care există un mic tunel al timpului, care îi ajută să-și privească certurile cu oarecare distanță; într-o zi de vară în care se merge cu tramvaiul și ,,grijile par a fi doar schelete de cristal, casante, pe care muzica de lângă, de pe tine, din muşchii tăi mai puternici ca niciodată le atinge şi le transformă într-un nisip sclipitor, diamantin". În povestirile lui Dan Pleșa, există, de fapt, momente de grație, extrase din magma cotidiană, filigranate și puse sub lupa unei inocențe rodate. Cupluri temporare, cupluri în plin proces de disoluție, cupluri postapocaliptice, cupluri inacceptabile pentru ele însele sau cel puțin pentru unul dintre protagoniști - toate sunt expuse cu naturalețe, ca versiuni sau vârste ale aceluiași cuplu-matrice, din care la un moment dat ai făcut sau vei face parte. Cinematice, senzuale, scrise într-un stil de o naturalețe flagrantă, cu o carismă instantanee, povestirile lui Dan Pleșa se citesc repede și se uită greu.

Poveste pentru Maria. O carte despre copilarie, parinti si dragoni

Ioana si fiica ei, Maria, se joaca de-a v-ati ascunselea intr-o poveste despre maternitate si copilarie, despre trecutul mamei si viitorul fiicei, despre Ioana care a fost si Maria care va fi.

Ce se întîmplă cînd într-un sat din vecinătatea Bucureştiului un pădurar organizează orgii în dricul bisericii, un interlop sîngeros deschide un salon de masaj erotic şi un copil hermafrodit atrage în jurul lui roiuri de lăcuste? Cum devine un preot de ţară un as al resuscitării? Poate un copil crescut printre găinile şi gunoaiele din bătătură, urît şi timid, să devină un mare afacerist, cu mult succes la femei? Cum poţi omorî zeci de oameni şi tot ce se alege de ei să fie un cîmp cultivat cu tutun? Ce legătură există între deschiderea unei fabrici elveţiene pe un islaz şi creşterea apetitului sexual al angajatelor de acolo? Răspunsurile la întrebările de mai sus le puteţi găsi în 8, roman ce inventariază păcatele disfuncţionalei familii Mocoiu şi care se sprijină pe o alegorie biblică scrisă într-un registru realist-noir.

Roman care stă la baza filmului Parking în regia lui Tudor Giurgiu, cu Mihai Smarandache şi Belén Cuesta în rolurile principale, alături de Ariadna Gil, Luis Bermejo, Carmen Florescu, Eric Frances, Manuel Bandera, Emilian Oprea, distribuit de Transilvania Film, din 14 iunie 2019 în cinematografe.

Trei poeţi români fac un legămînt: fiecare va călători prin lume timp de cinci ani, în căutarea izvoarelor Poeziei. Acesta este punctul de plecare al unei poveşti în care biografiile celor trei se transformă pe nesimţite din realitate în ficţiune. Personajele, recognoscibile, scapă mereu din mîna cititorului, modificîndu-şi traseele şi profilul, camuflîndu-se cu abilitate. Cînd firele par unite, o bruscă răsturnare de situaţie schimbă radical perspectiva. Alte istorii trec în prim-plan – emigrare, legături adulterine, călătorii în căutarea marii iubiri, poveşti de dragoste adevărată... Marin Mălaicu-Hondrari cultivă arta suspansului într-un roman de dragoste în care nu există personaje secundare.

În vremuri tulburi pentru România, la început de secol XX, Vasilica şi Tiberiu, soţ şi soţie, îşi iau avutul pe care au reuşit să-l strîngă în satul lor din Ardeal şi, împreună cu toată familia, pleacă să-şi facă un rost la Bucureşti. Ea, şcolită la Budapesta, devine cea mai cunoscută moaşă din capitală, fiind preferată medicilor din maternitate chiar şi de mai-marii urbei. El, fost institutor care a învăţat latina şi greaca veche la Viena, ajunge să se alăture unui grup de patrioţi care se cred rezistenţa română împotriva ocupaţiei germane. Pe fundalul vieţilor celor doi se conturează tabloul unei epoci de mari frămîntări, încheiate odată cu Marele Război, cu personaje dintre cele mai diferite, de la familia regală, vîrfurile politicii româneşti şi intelectualitate, la oameni din popor care se străduiesc să supravieţuiască într-o lume ce se schimbă cu o viteză ameţitoare. Acte de curaj nebunesc şi fraternizări cu inamicul, prietenii neaşteptate şi trădări dureroase, deziluzia în faţa unei înfrîngeri iminente la sfîrşitul războiului şi euforia Marii Uniri, toate acestea se găsesc în Bucureşti, marea speranţă, un roman-frescă despre începuturile României moderne.

Două femei, ale căror drumuri, fără intervenţia sorţii, nu s-ar fi intersectat niciodată, au destinele strîns legate pînă la capăt, în viaţă şi în moarte. Una e văduvă şi educată, cealaltă e orfană şi a moştenit de la mamă darul de a lecui oasele sfărîmate ale oamenilor, iar amîndouă îşi duc traiul într-un sat de munte care îşi modelează şi remodelează la nesfîrşit locuitorii. Relaţia celor două femei este providenţială la început, dar linia dintre prietenie şi trădare este foarte subţire, secrete întunecate ies la suprafaţă, nedreptăţi imposibil de iertat au fost făcute şi consecinţele nu întîrzie să apară. Un bildungsroman în negativ, aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată scoate la lumină o lume în care trăirea în istorie (de)reglează comportamentele, un spaţiu căruia cei din afară îi găsesc cu greu sensul.

O crimă domestică schimbă traseul mai multor generații. Un cuplu se străduiește să supraviețuiască schimbărilor, copiilor, lucrurilor nespuse, durerilor vechi și speranțelor ratate. O femeie cu chipul și inima pline de cicatrici își caută povestea fericită, care s-ar putea, la final, să arate foarte diferit de ce-și imagina pe vremea când era copilă.

O poveste crudă, plină de pasiune, violență, duioșie și adevăr, care nu se citește, ci se devorează, se (și te) consumă. Semn că te am întoarce pe dos sufletul de om, ca să-i putem vedea dedesubturile. Nu toate sunt frumoase, dar toate sunt semne că suntem vii.

Ioana Chicet-Macoveiciuc este autoarea bestsellerului O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă, apărut în 2015 la Editura Univers. A mai publicat zece cărți pentru copii și romanele Miercuri, respirăm (2016) și Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni (2017), intrate în topurile de vânzări imediat după apariție. Este jurnalistă, scriitoare și autoarea unuia dintre cele mai cunoscute și iubite bloguri românești despre familie: www.printesaurbana.ro.

O istorie personală, reconstituită într-un puzzle existențial, ce are ca laitmotiv data de 28 iunie, se suprapune peste cele mai importante momente din istoria Basarabiei. Povestea lui Mihai Mihailovici, recompusă fragmentar, din momentele cel mai acute ale vieții sale, e o cronică indirectă a unei lumi aflate într-o permanentă frământare – oglindă a felului în care Marea Istorie copleșește și distruge destine individuale –, scrisă ca o farsă întunecată, cu momentele ei de umor și de speranță.

„Ceea ce am încercat să fac în acest roman, care începe pe 28 iunie 1940, când se naște la Chișinău Mihai Mihailovici Lebădă, și se termină pe 28 iunie 2018, când acesta va fi înmormântat la București, a fost o cronică a familiei Lebădă-Ciuntu întinsă pe o perioadă de optzeci de ani, vreme în care Basarabia a fost ocupată de sovietici, a trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial, a fost afectată de o foamete sinistră, a cunoscut deportările și sovietizarea cu forța, și-a recăpătat independența, a fost învinsă în războiul ruso–moldovenesc din 1992 și a intrat într-o criză profundă din care încă nu a reușit să-și revină nici azi. Romanul meu e fracturat într-o multitudine de texte, și fiecare dintre ele se desfășoară doar pe 28 iunie, ca în cartea sau în filmul acela celebru, știți voi care. E romanul unei singure zile și a patru generații de basarabeni.“ – DUMITRU CRUDU

Proza lui Vitalie Ciobanu reunește o serie de personaje memorabile, în jurul cărora se construiesc imagini alternative ale unor realități istorice diverse: fost profesor de estetică, Oreste e un fel de tribun improvizat ale cărui discursuri revoltate, îndreptate împotriva politicii și lumii strâmbe de azi, magnetizează și intrigă în același timp; Radu Baltazar e un scriitor respins de editorul său, care nimerește într-o neașteptată conjunctură, alături de un șofer de taxi membru al unui serviciu de informații, sau, cum se recomandă chiar el, „colecționar de secrete“; Justin, un tânăr dispărut misterios printr-un fel de falie temporală, cu prilejul unui festival din Ger­mania. Fie că sunt bine ancorate în lumea din jur sau se desprind de aceasta, virând într-un fantastic difuz, textele conturează microuniversuri de sine stătătoare.

„Răscolind în sertarele în care-mi depozitam vechile încercări literare, în iatacul din casa părinților mei de la țară, am găsit câteva pagini care se voiseră o nuvelă, dar nu depășiseră faza unui exercițiu de scriitură, a unei schițe intitulate Globul de cristal… Schița despre care uitasem cu desăvârșire avea așa un aer de premoniție naivă, încer­ca să pună în scenă o dilatare a percepției, telescopică, abnormă, un turbion de impresii, amintiri reale sau induse, lecturi și filme, obsesii și anxietăți. Îmi aduc aminte că abandonasem acel text, renunțasem să-l duc mai departe: șirul secvențelor era inepuizabil, nu putea avea un final sau, mai bine spus, un final pe care să-l controlez. Învins de ispită, m-am apucat să recitesc paginile bătute la mașină, simțind cum mă cuprinde vertijul ce se isca din simpla ordonare a cuvintelor în propoziții, a frazelor în imagini recognoscibile și-n aglomerări de litere inexistente înainte, create ad-hoc, din spuma unor trăiri incerte, până când în camera în care stăteam începu să ningă…“ – VITALIE CIOBANU

Reghina este un Iov feminin, dintr-un spațiu nord-transilvan, în care miraculosul se insinuează în ordinea comună, iar istoria recentă sugrumă destinele oamenilor. Este mamă a doisprezece copii, împreună cu care alcătuiește „un trup de o mie de kilograme“, plămădit din puține bucurii și insu-portabilă suferință. Până la urmă, Reghina este mama universală.
Miza cărții Ioanei Nicolaie este să scoată la lumină, prin incursul faulknerian în interiorul unei minți care amestecă timpurile și emoțiile, o viață, un destin, o urmă pe care umanitatea personajelor ei o lasă (sau nu) în lume. Cartea nu se citește cu sufletul ușor, ci cu sufletul la gură. Narațiunea e densă, stratificată în episoade ce construiesc o viziune etnografică a marilor evenimente din viață (în definitiv, suntem în spațiul lui Rebreanu): o șezătoare, un pețit, o nuntă, prima noapte de dragoste, uluirea, durerea, rușinea, frica, prima bătaie primită de la soț, primul copil, următorii până la doisprezece. Viața unei femei, așa cum a fost ea.
Cititorul va întâlni cu emoție, de-a lungul romanului, diverse feluri de a-nțelege realitatea: orășelul Văralia, unde se petrec întâmplările din carte, are ceva din familiarul satului Prislop, din magia ținutului Macondo și din dramatismul vieții oamenilor în comitatul Yoknapatawpha, rămânând totuși un spațiu unic, nemaiîntâlnit, descris de autoare cu o iubire nesfârșită.

„Ajunse la rond, unde îl aștepta Vasile Singurătate. Coborâse de pe soclul său și levita la o palmă deasupra aleii. În dreptul frunţii, al coastelor și-n josul pântecului piatra lui nobilă era spartă. Dar ţinea încă la piept o carte, singura scrisă de el vreodată, o carte ilizibilă de piatră. Băiatul se-apropie de soclu și citi înc-o dată inscripţia săpată-n aramă: CUM NINGE SOARTA? Își lipi fruntea de ea și-o repetă în gând până cuvintele își pierdură sensul. Apoi se-ndreptă către marele mutilat și-l luă, fără să-l privească, de braţ. Porniră-mpreună de-a lungul șinelor de tramvai, lăsându-și în urmă umbrele lungi și subţiri. Strada era tăcută și pustietatea totală. Drumul n-avea sfârșit. Omul de piatră avea să-l însoţească de-acum toată viaţa.“

Fetis. O colectie de decupaje cotidiene surprinzatoare

Fetis e cu si despre noi. Volumul reuneste 21 de proze scurte, decupate din realitatea imediata, atat de familiara, si totusi mereu atat de uimitoare, caci intotdeauna un detaliu aparent infim rastoarna intreaga perspectiva. Urbane – fie ca sunt plasate in Romania, in Japonia sau in Elvetia –, cosmopolite, uneori corporatiste, alteori intime, cateodata crude, deseori obsesive, povestirile lui Horea Sibisteanu sunt ca niste instantanee. Ele reflecta, intr-un fel sau altul, relatiile dintre oameni – amoroase, de rudenie sau de prietenie, de colegialitate ori de putere etc. – si lumea contemporana. Si tocmai de aceea merita descoperit.

Intr-o tara europeana cu un arc muntos in mijloc, strabatuta de un fluviu si avind iesire la mare, sosesc pe rind trei calatori. Unul aduce moartea, altul traieste impreuna cu ea, in vreme ce al treilea incearca sa o evite. Personajele intra in scena ca niste pasageri care urca la bordul unui pachebot de lux, isi gasesc cabinele, isi despacheteaza bagajele si incearca sa se pregateasca pentru calatoria ce va urma. Treptat, ritmul se inteteste si pune in miscare mici si mari teme ale lumii in care traim. Supravegherea electronica, social media, propaganda, oamenii temuti de alti oameni temuti, refugiatii, turismul sexual, toate amestecate cu discutii molcome despre vinuri fine, sport, trabucuri rare sau mincare in exces. Dar daca toate acestea nu sint decit o perdea de fum? In romanul lui Bogdan Teodorescu nimeni nu este ceea ce pare.

In anul 2036, nimeni nu se mai intreaba ce se intimpla dupa moarte, pentru ca nu mai exista moarte, cel putin nu in sensul de odinioara al cuvintului. Trecerea in nefiinta inseamna transferul intelectului pe dispozitive de stocare performante, cu garantie de cel putin opt sute de mii de ani. Vincent, suferind de o boala terminala, are o alegere de facut. Daca urmeaza procedura de transfer, stie ca nu se va mai putea plimba, nu va mai putea simti aroma parfumurilor si nu isi va mai putea imbratisa sotia sau copilul niciodata. Pe de alta parte, ar putea sa fie acolo, alaturi de ei, pentru totdeauna, sa le vorbeasca, sa ii vada. Decide in cele din urma ca vrea sa isi vada fiul crescind, chiar si prin obiectivul unor camere de luat vederi. Cu toate informarile si documentarile de dinainte, nimic nu il poate pregati pentru transformarile care il asteapta, iar viata digitala de apoi ii apartine de fapt unui cu totul alt Vincent. La un deceniu de la prima editie, Vincent nemuritorul, roman despre binecuvintarile si nenorocirile pe care le aduce tehnologia, se apropie acum mai mult de problemele prezentului decit de cele ale viitorului.

Este o poveste de iubire intre doi tineri sasi, ea ramasa in Sighisoara, el deportat la Stalino, sau povestea unuia dintre cei mai tragici ani ai secolului XX? In fapt, cele doua fire epice se sustin reciproc in acest roman in care totul sta sub semnul dublului: surorile, fratii, albul troienelor de zapada si negrul carbunelui, nazismul si comunismul... Una dintre putinele carti din literatura romana din care se pot afla amanunte despre viata unei comunitati sasesti transilvane, sever diminuate numeric dupa al Doilea Razboi Mondial, in timpul regimului Ceausescu si in anii ’90, Dincoace si dincolo de tunel este un roman despre multiculturalitate si memorie.

Un roman despre trei generații de femei, surprinse în momente de criză ale vieții lor, Trilogia sexului rătăcitor e totodată povestea unei maturizări dure, descrise prin intermediul unei autoscopii necruțătoare, care propune, dincolo de narațiunea propriu-zisă, o poetică a corporalității și a visceralului, a organicului și a vieții instinctuale. Dincolo de portretele individuale ale femeilor și de istoriile lor personale se conturează însă imaginea unei Românii în timpul războiului, în comunism și apoi în perioada tranziției, o oglindă a unor epoci care își pun decisiv amprenta asupra celor care le trăiesc.

„Într-o primă etapă a scrierii cărții m-am lăsat ghidată de imaginea unui cor polifonic de voci feminine care povestesc momente-cheie din viața lor. În cazul fiecăreia, un anumit prag emoțional sau social este depășit în chip violent, cu multă suferință. Eram într-un metrou din Paris, când am scos telefonul din buzunar, l-am deschis, și așa au apărut primele fraze. Scenele și personajele provin din fapte imaginate, trăite, fantasmate și auzite. Când am adăugat punctul final, am înțeles că este o carte despre femei, despre femeie, despre om și copilarie, despre durerosul proces al maturizării.“ – Cristina Vremeș

„Aceasta carte nu e despre cancer, desi s-ar putea crede ca am dezvoltat o monomanie literara legata de el. Nu cred ca e ceva glorios in a literaturiza boala, mai ales cind te afli in pozitia confortabila de a scrie despre ea si atit. Povestirile sunt despre fragilitate in toate formele ei, despre nesigurantele femeilor tinere, ale mamelor, ale fiicelor care isi pierd mamele, despre spaimele apatrizilor sau ale dezradacinatilor, despre micile sau marile suferinte care populeaza birourile sticloase ale corporatiilor. Cu toate astea, vreau sa cred ca Papa Nicolau…, in ciuda titlului, poate fi o lectura tonica.” (Roxana Dumitrache)

"Intr-o noapte ploioasa de mai, Vlad provoaca un accident cumplit la locul de munca. Nedescoperit inca, planuieste ca pina dimineata sa-si faca pierduta urma. Mi-a venit nefiresc de usor sa incep povestea pornind de la cele doua puncte de mai sus, exact cit trebuie de minime, precise si parca un pic extreme, de action film mai ieftinel, deloc rau, totusi, la care ai vrea si n-ai vrea sa intri (pina la urma intri) pe la 11-12, inainte sa incepi schimbul doi la o librarie de mall. M-am blocat putin pe la jumatate, cind mi-am dat seama ca thrillerul asta cind nebun, cind domol, cind trist, cind plin de exploziva sarbatoare are sanse mari sa devina cel mai pe bune lucru scris pina acum de mine, despre mine, adica subiectul pe care - imi place mereu sa ma alint - inca il tin cel mai bine in friu. Si fireste ca am avut dreptate: pina la final mi-au dat serios lacrimile. Si nu s-au oprit multa vreme." (Vlad Dragoi)

"O poveste vie, livrata in fraze lungi, perfect inchegate, despre ierarhizarile sociale pe care le traim zi de zi, nu cele predicate de la tribuna. O analiza deloc superficiala a mecanismelor interioare care misca naratorul si cititorul in rastimpul celor zece ore ale actiunii si care, cu suficient umor, cu destula tristete, ne arunca in fata greselile mari si marunte pe care le comitem zilnic unii fata de altii." (Moni Stanila)

"Am citit romanul ca si cum as fi urmarit un film. O carte in care limita este totuna cu acceptarea lumii, iar autobiograficul nu poate fi luat decit ca punct de plecare. Vlad dezvaluie lumea inimii, o voce ce serpuieste lin spre profunzimi." (Nicolae Avram)

"Intr-o Romanie pe care n-au reusit s-o surprinda nici macar regizorii nostri dintre cei mai titrati, (anti)eroul lui Vlad Dragoi nu cauta altceva decit fericirea. Circumstantele nu-i tin insa partea. Scris cu daruire si umor, romanul e, in fond, un thriller si constituie, nu ma pot abtine, o remarcabila foaie pentru minte, inima si literatura. Cu splendide insertii de factura neoromantica, volumul e, tehnic vorbind, absolut maniacal: fragmente halucinante in care prozatorul cuibareste aventurile protagonistului sau in sinuozitatile memoriei si, uneori, ale visului. Cu adevarat impresionant e insa felul in care literalmente fiecare paragraf pare sa reflecte energia unei minti intortocheate si, totodata, fluxul exuberant al unei lucide constiinte narative. Rind cu rind, Dragoi isi consolideaza acum titlul de cel mai original scriitor al tinerei generatii. Aflat undeva la granita dintre pulp si melodrama, Mica mea inima de om singuratic marcheaza - prin intermediul unui mix provocator de suspans si afectivitate aparitia unui veritabil eveniment editorial: o poveste induiosatoare, un roman seducator si, bineinteles, extrem de amuzant. Bestsellerul de care aveam nevoie." (Alex Ciorogar)