Literatură română contemporană

Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleșu și cu un prolog în versuri de Șerban Foarță

Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimţitul devine pe zi ce trece o prezenţă constantă, greu de evitat şi imposibil de strunit. În tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimţitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca şi cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză şi vociferant până la delir. Îl vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon. Însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului. E imperfect şi are nevoie de îndrumări. Exact asta face Ghidul nesimţitului – furnizează reglajele necesare celor ispitiţi de performanţa în domeniu. Sigur, miza lui formativă şi informativă e o glumă. Ghidul nesimţitului vrea în primul rând să amuze. Numai că în spatele tonului ironic al cărţii răsar fapte, întâmplări şi buclucuri de care foarte mulţi dintre noi au avut parte. Şi peste care n-au putut trece doar cu un duş, o casetă cu muzică de relaxare sau o înjurătură bine ţintită.

„Până la urmă, acesta este destinul cuvântului: să treacă în faptă. Cât de mare este responsabilitatea autorului cuvântului pentru faptele viitorimii? Nu știu să spun exact. Și, pentru că nu știu, practic această mică lașitate - ficțiunea, lasând lucrurile să se dezvolte aproape de la sine. Mai departe, n-am o soluţie." - Andrei Cornea

Ținea minte perfect (sau așa credea) ce fusese înainte, dar, când era vorba despre ce se întâmplase după, anii i se învălmășeau în cap și totul plutea într-un fel de negură, care anihila limitele lunilor și anilor. A fost mult, a fost puțin – parcă totul nu fusese decât un pe urmă prelungit luni și ani de zile. Un provizorat, o tranziție (spre ce?), o trecere spre altă viață (care?); așa că, deși unele detalii îi erau clare, întregul, sensul general al mișcării rămâneau obscure. Pesemne că totul se schimba prea repede; lucrurile vechi piereau pe neașteptate, oamenii se îmbrăcau mereu altfel, arătau altfel (mai ales femeile), casele vechi erau dărâmate sau revopsite, străzile căpătau mereu alte nume, se puneau alte afișe și alte semne de circulație; până și bordurile trotuarelor le schimbau frenetic. Apăreau mereu trenuri noi, mașini noi, telefoane noi, ziare noi, tâmpenii noi și mai ales oameni noi care pățeau țanțoși, enervanți, nestingheriți de trecut. Iar de felul adevărat de viață de dinainte își aminteau tot mai puțini. Lumea citea cu nesaț ziarele, se uita la noile tele-ecrane și comenta tot felul de noutăți, scandaluri, crime, filme, dive, sport, jafuri, șomaj, bătăi, revolte, greve, dar despre ce făcuse sau ce fusese fiecare înainte nimeni nu voia să vorbească ori pretindea cu seninătate că nu ținea minte, sau chiar că lucrurile fuseseră cu totul altfel decât știa el bine că fuseseră. Fiindcă el chiar știa.

„Dupa plans nu este o carte ca oricare alta, ci o texterapie, o forma narativa de o intensitate aparte, care surprinde cu mare acuitate sinuosul drum al revenirii la sine parcurs de naratorul personaj. Sofisticat si inteligent, romanul lui Cristian Fulas spune povestea unui Orfeu contemporan scufundat in Infernul generat de propriile slabiciuni, dar capabil sa descopere, prin scris, o cale de iesire si de regasire.” (Carmen Musat)

Majoritatea textelor din acest volum recompun in jur de 20 de ani de exercitii, evocari si articole de atitudine cu miza culturala, scrise de Petru Cimpoesu, unul dintre prozatorii actuali de prima linie. Alaturi de ele se regasesc patru povestiri inedite, ecouri de roman, fiecare dintre ele lasind cite o usa intredeschisa imaginatiei cititorului. Barbati fara degete si alte amintiri penibile este o carte ce reconstituie o lume si in acelasi timp depune marturie despre forta si datoria scriitorului de a rezista prin poveste, indiferent de timpul istoric pe care il traverseaza.

Poveste de dragoste plasata in ultimul deceniu de comunism, In apele facerii reda atmosfera acelui timp fara ostentatie, prin existenta unor tineri intelectuali prinsi in capcana istoriei. Povestea unui erou fara nume este completata de trei voci diferite care preiau alternativ firul narativ, ilustrind realitatea cruda, visurile si utopiile protagonistilor. Simtindu-se intr-o inchisoare existentiala, antieroul acestei carti decide ca nu s-a nascut inca. Nu s-a nascut pentru ca inca nu a facut nimic important, nu are la ce sa priveasca in viitor si ce sa lase in urma. Parabola este insa si o fronda impotriva sistemului, o forma de rezistenta la alienarea politica in speranta gasirii unui sens al vietii. Tabloul Bucurestiului din anii ’80 este condimentat cu relatii amoroase, cu scene din viata nomenclaturistilor, dar si a boemei artistice, cu o buna observatie a realitatii si o analiza lucida, fara incrincenare, a acelor vremuri.

Si daca esti doar un personaj in cartea altcuiva?

„Guvernul României și alianţa din care provine și-au dovedit de atâtea ori fascinaţia pentru selecţia negativă, încât nu mai poţi nici măcar să te revolţi. Ilie Mario Rafael e doar un nume din dosarul pe care scrie cu litere mari «Cultura sfidării». De ce-l numește premierul într-o asemenea funcţie? Pentru că poate. Codrin Ștefănescu a lămurit deja dilemele pricinuite oamenilor onești de abuzurile puterii PSD. «Pentru că putem» e, din acest punct de vedere, o lozincă mult mai aproape de natura adevărată a partidului decât «Îndrăznește să crezi». «Pentru că putem» e o sinteză a bunului-plac și a dispreţului pentru lege, pentru normalitate și pentru respiraţia europeană a ţării.
De ce păstraţi penali în funcţii publice? Pentru că putem. De ce numiţi în funcţia de secretar general al guvernului un om trimis în judecată pentru trafic de influenţă, constituirea unui grup infracţional organizat și fals în declaraţii în formă continuată? Pentru că putem. De ce numiţi în funcţia de consilier personal al premierului un condamnat la opt ani cu executare? Pentru că putem. De ce numiţi ca ministru al tineretului și sportului o tânără specializată în campanii publicitare pentru spirtoasele familiei? Pentru că putem. De ce numiţi ca premier un om incapabil să se exprime cursiv în propria sa limbă și cu atât mai puţin într-o alta? Pentru că putem. De ce forţaţi ordonanţe care să-i scape pe marii vinovaţi din PSD de pușcărie? Pentru că putem. De ce vă bateţi joc de oameni și de ţară? Pentru că putem.
Și pot. Chiar pot. Fără să-i intereseze cum ne privește Occidentul, fără să se gândească la altceva decât la propria lor piele, fără urmă de consideraţie pentru naivii și disperaţii care le-au luat de bune promisiunile și i-au adus la putere.“ – Radu Paraschivescu

„Mi-a spus odată un sportiv că tot ce trebuie făcut e un pas în direcția potrivită, restul vine de la sine, pentru că visul e deja acolo. În 2013, tot ce-mi doream era să spun adevărul meu, povestea unui copil bolnav și a familiei sale. După ce-am scris povestirea «Florinel», lucrurile păreau încheiate. Nu mai vedeam ce-aș fi putut adăuga, drama era o dramă ca atîtea altele. Dar mi-am dat seama că abia făcusem primul pas în direcția potrivită. Începînd din acel punct, am scris pur și simplu: cu pauze de documentare, lăsînd episoadele să se așeze de la un capitol la altul, dar știind mereu unde vreau să ajung. Încerc să aduc componenta socială mai aproape de cititor, vreau ca, prin poveste, oamenii să înțeleagă lumea în care trăim. Ioana, ce n’est pas que moi.” (Diana Bădica)

„Diana Bădica este prozatoarea pe care o așteptam de multă vreme: cea mai tragică a generației sale și totodată cea mai comică. Rareori cineva poate surprinde atîta viață într-o singură carte.” (Marius Chivu)

„Povestea Ioanei Negrilă, protagonista acestui roman, este marcată de două evenimente traumatizante. În copilărie, boala fratelui ei mai mic o privează de atenția părinților, făcînd-o să se simtă neglijată. După moartea lui Florinel, în perioada adolescenței, atunci cînd lucrurile par să reintre în normal, părinții se despart. Urmarea este că, ajunsă la maturitate, Ioana trăiește singură, convinsă că orice încercare de a-și întemeia o familie este sortită eșecului. Cititorului nu-i va scăpa, firește, faptul că datele biografice ale personajului coincid cu cele ale autoarei. Narațiunea la persoana întîi îi va sugera, în plus, că schimbarea de nume e menită să prezinte ca ficțiune o experiență de viață strict autentică. Ar fi însă o greșeală să reducem romanul la faptele de la care a pornit. În primul rînd, ca povestitoare, Ioana nu se confundă cu personajul omonim, ea istorisind cu vervă anecdote despre nenumărate alte personaje. În al doilea rînd, există, de fapt, nu una, ci trei «Ioane» cu voci distincte: fetița naivă, adolescenta orgolioasă și femeia matură, care își rememorează viața. Principala calitate a romanului, remarcabilă pentru un debut, constă în această extraordinară mobilitate a punctului de vedere. Caracterul autobiografic rămîne important, dar se cere înțeles ca o construcție-de-sine în care, paradoxal, personajul preia inițiativa.” (Ovidiu Verdeș)

Necenzurat este prescriptia perfecta pentru diagnosticul de ipocrizie sociala. O imbinare originala intre povesti de viata si reflectii personale - totul pe un ton relaxat si natural. Cu intelegere si umor, Radu F. Constantinescu da raspunsuri directe mai ales acelor intrebari pe care nimeni nu le pune cu voce tare: Cum arata relatia perfecta? Ce e preludiul? Ce greseli fac femeile in amor? De ce se strica o relatie oficiala? Cum sa-ti parasesti iubitul sau iubita? Ce faci cand iubesti un barbat care nu e al tau? Raspunsurile sale sarmante, ironice, profunde sunt pe masura intre-barilor: dragostea nu e relatie - e revelatie; femeia iarta mai degraba un barbat obraznic decat unul indecis; nu exista o singura iubire adevarata; bunele maniere sunt altele decat cele pe care le stii tu; omul se obisnuieste mai greu cu singuratatea decat cu nefericirea; fiecare poveste de iubire este mai putin Romeo si Julieta si mai mult Imblanzirea scorpiei.

Romanul Ora 25 a vazut lumina tiparului in 1949, cunoaste un succes uluitor ca tiraj, traduceri, impact asupra cititorilor, dezbateri. 
Dintre personalitatile mari ale exilului rornanesc, il elogiaza Mircea Eliade intr-un articol din "Uniunea Romana", din martie 1949: "Socotim ca este de datoria fiecarui rornan sa-I citeasca, nu numai ca este vorba de cea dintai creatie literara importanta a emigratiei romanesti, ci si pentru ca reveleaza un aspect al istoriei contemporane pe care inca nici un alt scriitor european sau american nu l-a pus in lumina cu atata claritate atat de patrunzator. Este, in fond prima opera literara in care se oglindeste teroarea istoriei contemporane, istorie care insemneaza, pentru imensa majoritate a globului, fie moartea, fie transformarea in masina, depersonalizarea, dezumanizarea." 

Succesul uluitor al romanului vine din multiple orizonturi de asteptare pe care le-a activat: istoric si politic, filozofic si religios. Trecusera putini ani de la incheierea razboiului care produsese mutatii in constiinta individuala si colectiva„ nelinistile ii framantau pe cei scapati teferi de sub tavalugul istoriei, privirile inca nu puteau scruta dincolo de suprafata evenimentelor si, brusc, un rornan rascolea totul si raspundea la intrebari inca nepuse despre absurdul razboiului si cruzimea fiintei umane, despre un punct critic la care a ajuns civilizatia ca efect al progresului si al erei tehnologice. 
Cartea aduce in lumina complexe dintre identitate si alteritate, pragul dintre diferenta si discriminare, tragedia omului care ajunge la instrainare absoluta de tot ce i-ar putea defini individualitatea. Totodata, apar aici fapte si dovezi ce tulbura total maniheismul pe care l-a impus sfarsitul razboiuiui cand judecata o fac invingatorii si ei lasa marturiile pentru istorie. Poate ca pentru prima oara cititorii occidentali citeau pagini cutremuratoare despre atrocitatile cornise in tarile Estului de soldatii sovietici si despre sangeroasa "eliberare" pe care ei o aduceau. 
Personajul principal este un taran roman, Johann Moritz, si istoria il face sa treaca mereu altcineva: trirnis in lagar impreuna cu evreii capata alt nume, Iacob Moritz, evadeaza cu trei dintre tovarasii de lagar si ajunge la Budapesta dar abandonat de acestia si prins de politie este inchis ca spion roman; autoritatile maghiare il vand Germaniei sub numele de Janos Moritz; un colonel animat de ideile rasiste si ale puritatii etnice il considera intruparea arianului, conservat in cadrul unei comunitati de sasi din Transilvania in forma pura, ajunge astfel intr-o unitate SS, se casatoreste cu o femeie ariana, evadeaza cu prizonierii francezi iar americanii il considera ... german. - Elisabeta Lasconi

Sub aparența unui scriitor veleitar, în prezent pensionar inofensiv, retras într-o existență banală, Septimiu Făcăleanu ascunde un trecut întunecat, de milițian și paznic la penitenciarul din orașul S. Prins în mașinăria cinică, necruțătoare a presei, acceptă să-şi dezvăluie adevărata poveste, participând la o discuție televizată cu câțiva foști deținuți politici. Confesiunea lui va declanșa o avalanșă de reacții a unor foști torționari, care vor fi exploatate pe larg de întreaga presă românească, adâncind criza morală a celui care, din vanitate, acceptase șarada jurnalistică.

„Cu mulți ani în urmă, am avut o discuție pasionantă cu un cunoscut istoric al comunismului despre un fel de maladie misterioasă, pe care, iată, o definesc abia acum, în titlul unui roman, drept «sin¬dro¬mul Stavroghin». Acest personaj din Demonii lui Dostoievski m-a fascinat și, într-un fel, mă obseda de multă vreme. Stavroghin cel măcinat de propria luptă interioară, incapabil să se decidă între extazul binelui și hăul înspăimântător al răului satanic, chinuit de imposibilitatea unui echilibru între bine și rău. Azi, cred că știu ce îl înfricoșa pe Stavroghin: nu neputința lumii de a empatiza cu remușcarea lui, ci propria neputință de a traversa deșertul mântuirii. Dacă ai practicat răul până la un punct, întoarcerea la bine nu poate fi altceva decât parcurgerea în sens invers a aceluiași drum demonic. Nu te poți mântui pe căi lăturalnice. A căuta drumuri lăturalnice pentru mântuire e o lașitate la fel de mare ca aceea de a refuza să te pocăiești. Dacă aș fi torționar pocăit în căutarea mântuirii, aș fugi mai ales din calea celor dispuși să mă ierte prea ușor și m-aș ascunde mai ales de aceia care mă aplaudă pentru curajul meu.“ – Alina Pavelescu

Aparitie pe scena mondiala: in Filip Florian poate fi descoperit un mare povestitor, iar romanul sau, Toate bufnitele, este o carte coplesitoare, una dedicata consolarii si disperarii in totalitarismul romanesc. […] Acesta este mirajul cartilor triste ale lui Filip Florian, exista priviri asupra realitatii care fac ca ea sa fie suportabila, exista sansa ca, macar in fictiune, la celalalt capat al tunelului inghetat sa se afle o fata zimbitoare. - Die Welt

Afectat de o stare de insomnie prelungită, un tânăr pasionat de matematică experimentează stări la limita halucinației, în care câteva elemente revin obsesiv: liftul din blocul în care locuiește împreună cu mama lui, câinii pe care un bizar dresor îi pune să facă salturi sinucigașe, o fată de care se îndrăgostește și care apare în cele mai neașteptate locuri. Când după mai multe încercări reușește să se angajeze, instituția se dovedește una aproape kafkiană, iar colegii de serviciu și șefii par să facă parte dintr-o conspirație secretă. Senzația că nici mașina de dormit pe care începe să o folosească la sfatul medicilor nu e altceva decât o modalitate de a-l controla îl face să se afunde într-o lume a obsesiei și nebuniei. Investigarea realității, survolarea limitei dintre vis, halucinație și ceea ce se petrece cu adevărat sunt de fapt pretexte care camuflează adevăratele frământări ale personajului, legate de traume nedepățite, dezamăgire, obsesia fericirii complete, teama de sfârșit.

„Liftul este un roman care s-a așternut aproape singur pe hârtie în intervalul unui an. Ideea mi-a venit aflând că cei doi colegi cu care lucrez într-un laborator de fiabilitate (facem teste pentru produse Huawei) au primit amândoi câte o mașină de dormit concepută pentru persoanele care suferă de apnee (blocaje respiratorii în timpul somnului). Aparatul costă câteva mii de dolari, dar cheltuiala este rambursată aproape în totalitate de guvern (după ce în prealabil pacienților li se face o polisomnografie, o investigație complexă într-un laborator în care pacienții sunt monitorizați în timp ce dorm). Există o mască făcută la comandă pentru configurația feței tale, un tub cu oxigen, senzori de presiune, un motor silențios care asistă pacientul cu un influx de aer numai atunci când e necesar. Mi s-a părut fantastică opțiunea de a conecta mașina wireless pentru trimiterea datelor de evoluție a somnului către baza de date a doctorului specialist în tulburări de somn. Tot ce mi-a rămas de făcut a fost să mă privez intenționat de somn timp de un an, să-mi fac și eu rost de o mașină de dormit și să scriu.“

Jane, sotia lui Marlon Mont, un fost corector de scenarii de film, a fost diagnosticata cu Alzheimer la doar 45 de ani. Din acest moment, Marlon renunta la slujba si se dedica aproape in totalitate ingrijirii ei, nestiind ce imensa provocare il asteapta. Primeste sprijin financiar de la sora acesteia, Miriam, o femeie bogata si mereu suspicioasa, iar Rachel, asistenta, il ajuta in chestiunile mai delicate, dar si la supravegherea bolnavei. Ca sa-si mai rascumpere din pacate (si sint destule, unele mai grave decit altele), Marlon se deghizeaza si cerseste (la inceput o data, apoi de doua ori pe saptamina), iar banii pe care-i stringe ii trimite unei asociatii pentru copii orfani. In acelasi timp, vrind sa-si faca viata un pic mai suportabila, are si o amanta, o femeie mult mai tinara decit el, casatorita la rindul ei, cu care se vede in fiecare miercuri. Urmarind toate fetele vietii protagonistului, Zilele lui MM reprezinta o cronica detaliata a deteriorarii lui Jane si a modului in care cei doi soti incearca sa faca fata situatiei, fiecare in felul lui.

Continuare a poemului-roman Aleea Zorilor, volumul Si fericirea era obligatorie navigheaza, in stilul deja consacrat al lui Andrei Craciun, pe marea memoriei. In carte ii intilnim pe sotii Ceausescu in caleasca Reginei Angliei, cu consecinte neprevazute, sint prezenti intunecatii ani ’80, apar securistii si primii imbogatiti ai tranzitiei, dar si alte personaje extraordinare, precum tiganul intelept si orb care are puterea sa vada viitorul sau tinara dintr-o familie de mafioti din sudul Italiei. Povestitorul este un ziarist care colinda pamintul in cautarea adevarului din spatele unei vechi balade maghiare ce avea forta sa-i aduca pe oameni in pragul suicidului. Calator care umbla prin porturi si pe strazi laturalnice, el cauta neincetat subiecte de reportaj in locuri aflate la marginile lumii, chinuit fiind de o ingrozitoare melancolie dupa paradisul pierdut de pe Aleea Zorilor, strada copilariei. Si fericirea era obligatorie este o carte despre promisiunile inceputurilor, despre comunism si postcomunism, ziare si inimi zdrobite, dragoste si moarte.

Castigatorul Concursului de debut al Editurii Cartea Romaneasca pe anul 2017, tanarul Mihail Paunescu, este un prozator care, desi inca aflat in formare, stapaneste deja instrumentele prin intermediul carora poate transforma povestea de viata in roman.
Ultimele luni din viata lui Achim Ioachim, romanul cu care acum patrunde in literatura, este o constructie meticuloasa, atenta la detalii si care, fara sa neglijeze personajele sociale marginale, cauta sa surprinda farama de diamant care zace, adesea nestiuta, in fiecare dintre ele. Fara sa fie un moralist, aceasta privire in sus a lui Mihail Paunescu, umorul si seninatatea cu care se desprinde de epifenomen, il diferentiaza de mizerabilismul insuportabil al multora dintre colegii sai de generatie. Proza sa are o miza, alta decat exhibitia unui ego atrofiat, iar asta ma face sa privesc cu speranta viitorul sau literar. - Razvan Voncu

Editia a III-a, Prefata de Alexandru Calinescu

Cristian Tudor Popescu are «punci», naratiunea sa trezeste indata interes prin nerv si forta percutanta. Ramine mereu un bun observator, care stie sa surprinda natura aparte din oameni si mai ales amprenta pe care o pune asupra lor timpul. Pina la un punct, Vremea Minzului Sec este o resuscitare originala a romanului picaresc, cu o ironie secreta intoarsa catre un timp al degradarii. - Ovid S. Crohmalniceanu

Vremea Minzului Sec exceleaza printr-o scriitura nervoasa, densa, dublata de o exceptionala capacitate de a propune imagini memorabile. Nu intimplator citeva dintre secventele romanului se intituleaza «Din imaginariu»: acolo primeaza oniricul, moartea se insinueaza amenintator, viziunea devine terifianta. - Alexandru Calinescu

Cristian Tudor Popescu este un Caragiale al timpului nostru care a mai citit, printre altii, pe Borges si pe Cioran. Literatura lui Cristian Tudor Popescu este o literatura document si va ramine, asa cum, in ciuda temerilor unor critici, intre care si marele E. Lovinescu, au ramas schitele, foarte la zi, ale lui Caragiale. - Ion Rotaru 

Cred ca prozatorului de idei, comentatorului politic, moralistului, polemistului, pamfletarului Cristian Tudor Popescu i s-ar potrivi urmatoarea memorabila confesiune a lui Nicolae Labis din 1956: "Sub zenit/ Am sa fiu fericit/ Cind cineva,/ Descifrindu-mi litera si inima mea,/ Va putea fi privit/ Rizind, ori rinjind,/ Ori plingind". - Mircea Martin

„Dacă Bolintineanu ar fi avut acces la lumea de curăţii geometrice cărora li se închina Ion Barbu? Dacă pe Eminescu l-ar fi mişcat zbuciumul din sufletul unui Manoil? Dacă lui Arghezi i-ar fi venit gustul să rescrie el Ţiganiada? Dacă ar fi presimţit paşoptiştii noştri că se va ivi pe meleagurile române un tiran fără pereche şi porneau să-l ia în tărbacă, aşa cum ştiau ei, cu cântecele comice şi monoloage autodemascatoare? Dacă ar învia epopeea?
Toate acestea par doar ipoteze fanteziste pentru spiritul modern, convins că după revoluţiile poetice, a căror iniţiativă a avut-o, nu se mai poate scrie ca înainte. Osteneală degeaba, Philosophie des als ob.
Numai că în artă fantezia va avea mereu ultimul cuvânt. Iar Vaihinger rămâne oricând la modă. Ne-o dovedeşte Mircea Cărtărescu, compunând Levantul, formidabilă reactivare de forţe latente ale poeziei româneşti din cele mai vechi timpuri pânã azi, adevărat manifest literar postmodern, în care vedem pe viu cum o întreagă experienţă lirică e reluată cu uimitoare inventivitate şi lucrează ca să dea un asemenea produs încântător. Sunt aici jocuri de oglinzi fascinante, mari aripi ale imaginaţiei bătând nebuneşte spre absolut, humor şi înfiorări spirituale profunde, altoiuri fecunde şi inovaţii temerare, candoare şi savanterie. Ba poate chiar atâta farmec încât să împace cu poezia şi pe cei care au renunţat să o mai citească.“ (Ovid S. CROHMÃLNICEANU)

Paginile din Unele considerații asupra tehnicii salvării aparențelor nu încap în definiţia unui gen anume. Epicul rămîne doar un suport diegetic secundar, frecvent întrerupt de concentratul liric al memoriei. Întregul volum e construit pe alternanța dintre convenţia narativă, cu regulile şi trucurile ei, inteligent deconstruite, şi epura poetică.
Personajul copleşit de praful, canicula sau meschinăria provinciei, aparent blazat, aparent învins, închis în subterana lui, nu bovarizează ca un om ridicol, ci îşi suportă condiţia cu conştiinţa unei vinovății adamice. Este un căzut, un izgonit, care încă mai păstrează amintirea Edenului. „Așa te aflai acum, înjumătăţit între cer şi apă, cu trupul captiv într-o copilărie tenace, din care nu reuşeai să te rupi, şi însuşi îngerul, bunul şi delicatul şi îndelung răbdătorul tău înger, te părăsise, iar rumoarea plecării lui încă îţi mai stăruia în auz”.
Alchimia misterioasă a scrisu­lui transformă aproape fiecare proză într-un superb poem. Cred că Sorin Catarig izbuteşte mai mult decît un discurs asupra tehnicii salvării aparentelor. Cartea sa este şi o salvare a „apariţiilor“, a fulgurațiilor epifanice.
O. Nimigean

Dacă în Unele consideraţii... se putea sesiza uşor caracterul linear, ordonat cronologic, al relatării celor mai importante etape din biografia interioară a personajului, în vederea edificării de sine (de la copilărie la maturitate), în Moarte printre stabilopozi tehnica folosită e aceea a decupajului, iar diferitele fragmente care compun textul se aglutinează după alte criterii decît cele vizînd constituirea unui „subiect” epic.
Trebuie să fii însă prea naiv ca să nu-ţi dai seama că toate poveştile sînt la fel. Catarig o ştie foarte bine, de aceea optează pentru un tip de discurs abstract, aparent fără obiect, construit după prin­cipiile unei poetici non-mimetice, care privilegiază simbolul şi mizează pe capacitatea de sugestie a formei, o formă pură, eliberată de obsesia înţele­surilor si semnificaţiilor.
Pentru a reuşi să găseşti sunetul pur al propriei vieţi e necesar ca mai întîi să încerci să uiţi că exişti: „... e  destul să mă întind pe spate pe banchetă ca să nu mai văd nimic altceva ca totul să pară în regulă şi numai norii să alunece cu mişcări pline de graţie pe cerul rece şi nepăsător”. Dar, cînd toamna e deja aproape, sunetul acesta se umple de rezonanţa melancolică a frumuseţii tuturor lucrurilor căutate şi pierdute în vis. Devine presimţirea unui univers îngînat de alte, misterioase, acorduri. O frumuseţe a lucrurilor care nu există. Dar care, iată, nici să moară nu vor.
Antonio Patraș

Sorin Catarig (n. 1961, Năsăud) este absolvent al Facultății de Construcții din Cluj-Napoca. A debutat în 1997 în revista „Timpul” cu un grupaj de poezie. A colaborat, cu proză, la revistele „Timpul”, „Tribuna”, „Vatra”, „Mișcarea literară”, „Transilvania”. Lectură, în 2003, la Centrul Cultural Român din Viena. Participă, cu proză, la antologia Ozone Friendly(Editura „T”, 2002. A publicat cărțile de proză Unele considerații asupra tehnicii salvării aparențelor („Versus”, 2003) și Moarte printre stabilopozi („Sigma”, 2006), reunite în volumul de față, precum și volumele de poezie Frigul ca remediu pentru bărbații singuri (2011) și În răstimpul dintre două plecări. Ghid practic pentru străbaterea nopții (2017), ambele la Casa de editură „Max Blecher”.

„Din teama de a nu-și risipi minunea neîncepută a ființei, Carina refuză să intre în felurile de viața neautentică ale celorlați: refuză distracțiile, întâlnirile, curtea băieților… Frumusețea fetei vine din faptul că știe să rămână, cu firesc și grație, în inima propriei așteptări.
Nu cumva trebuie să întâlnești excepția în altul pentru a o actualiza pe a ta? Și atunci? Ce lucru extraordinar poate să se întâmple în viața unei fete care se rezumă la a merge prin oraș și a picta obsesiv podul de pe Arno?
La capătul așteptării Carinei, trebuie să se întâmple ceva «ieșit din comun». Dar există oare ceva mai ieșit din comun decât îndrăgostirea? Când două ființe «cad în dragoste», ele evadează într-un «altundeva» care recurge doar întâmplător la semnele acestei lumi. Cum va arăta iubirea Carinei dacă ea nu e comensurabilă cu nimic din viața obișnuită?
Am citit fermecat povestea «imposibilei iubiri» a Kayei de Vos, cu gândul la trecătoarele noastre întâlniri pământene cu absolutul. Nu e minunat să simți zvonul unei lumi căreia, deși n-ai vizitat-o niciodată, îi păstrezi amintirea?“ – Gabriel Liiceanu

O studentă se îndrăgostește de un bărbat fără trecut, misterios și fascinant, apărut de niciunde în viața ei; o tânără de o frumusețe neobișnuită dispare fără veste după o noapte de dragoste, lăsând în urmă întrebări fără răspuns; o femeie la vârsta maturității își urmează soțul în spațiul straniu al unei alte dimensiuni — trei povești de dragoste, trei destine pendulând între real și fantastic și un oraș care le împletește surprinzător: Florența. În acest loc al tuturor promisiunilor, iluziilor și speranțelor, viața se scurge în ritmul inimii, vegheată de bătrânul Ponte Vecchio, martorul mut al atâtor istorii emoționante.
O carte frumoasă ca o pictură florentină despre puterea iubirii de a spulbera tabuuri și prejudecăți, de a arunca în aer barierele spațiului și timpului și de a așterne punți între lumile văzute și cele nevăzute.

„Tocmai când terminasem de scris Xanax am avut un accident de mașină. În timp ce completam constatarea amiabilă, cel cu care mă ciocnisem – un bătrânel ponosit – a izbucnit în plâns. Dar nu de mașina avariată îi părea rău, așa cum credeam eu, ci de viaţa lui care trecuse.
Mi-a mărturisit că a fost un om foarte fericit. Nu arăta ca unul căruia viaţa îi făcuse toate poftele, așa că l-am întrebat:
— Şi când aţi fost cel mai fericit?
— Demult, în ‘73, când am jucat în „Ultimul cartuş"...
— Aţi fost actor?
— Nu, domnule... Am fost şofer la Buftea, la cinematografie. Şi m-au pus şi pe mine figurant într-un film. Eram băiatul lui Jean Constantin, că eram negru ca el. Am jucat doar câteva secunde. M-a întrebat Ilarion Ciobanu unde e tata şi mi-a dat un şut în găoază şi două palme după ceafă.
Până am terminat amiabila, omul și-a povestit viaţa. Cumva, m-am bucurat că am făcut accidentul, pentru că, datorită lui, am mai găsit o ultimă poveste care se potrivea perfect în Xanax. Banii pe care i-am plătit ca să-mi repar mașina mi s-au părut un preţ mic pentru cât am câștigat în schimb.
În esenţă, asta este Xanax – un roman construit din sute de întâmplări adevărate, amuzante și triste în același timp, pentru care eu și personajele mele am plătit, cu toţii, de fiecare dată un preţ, mai mic sau mai mare. " - Liviu Iancu

„Sub conducerea lui Nae, discoteca era tot timpul plină. El se îngrăşase, iar faţa îi lucea fericită. Într-o noapte târziu, când la mese mai rămăseseră doar profesioniştii, Nae mi-a făcut cu ochiul şi mi-a zis:
— Directore, am auzit că-ţi place să citeşti. Îmi lămureşti şi mie ce scrie aici? şi a scos din porfofel un teanc cu zeci de bancnote verzi.
— «The United States of America», i-am spus, citind rar.
— Nu acolo. Jos, ce scrie?
— Păi, zice aşa: «One hundred dollars».
Şi Nae a zâmbit, s-a lăsat pe spate şi a comandat whisky pentru toată lumea. Un an mai târziu, a invitat nişte stripteuze din Republica Moldova să danseze în «Mol» şi în săptămâna următoare a lăsat totul baltă, și-a părăsit nevasta și copiii, a vândut afacerea şi a plecat cu una dintre ele în Italia. S-a întors după şase luni singur, fără bani, slab şi cu barbă. Nu şi-a mai revenit niciodată financiar. Când m-am întâlnit cu el, peste mulţi ani, vindea peşti prin sat, direct din portbagajul unei Dacii rablagite.
— Am găsit un bănuţ pe jos şi nu înţeleg ce dracu scrie pe el. Ia uită-te tu, că ai ochii mai buni, m-a rugat.
Era un medalion ruginit pe care scria doar atât: «Nihil sine Deo». I-am spus:
— Uite ce zice: «Până la urmă va fi bine». E în latină.
Faţa i s-a luminat ca pe vremuri.
— O fi vreun semn, mi-a zis râzând și mi-a făcut complice cu ochiul, ca-n vremurile bune."

Liviu Iancu, cel mai cunoscut jurnalist de turism din România, a intrat în presă din greșeală în anul 2000, crezând că Mediafax e o agenţie imobiliară, dar s-a lămurit rapid că e mai interesant să scrii știri decât să vinzi case. De acolo a plecat la tabloidul Naţional, însă găinile care nasc pui vii fuseseră descoperite deja, ceea ce l-a făcut să migreze după un an în echipa care a lansat Business Magazin, iar peste o vreme a ajuns la Capital. După câţiva ani s-a întors la Mediafax, de unde a plecat după șapte ani, temându-se că agenţia, intrată între timp în insolvenţă și relocată într-un spaţiu mult mai mic, se va transforma într-o simplă afacere imobiliară.

În prezent este jurnalist la Profit.ro, unde a publicat o serie de editorial-povești originale în peisajul presei economice românești, foarte appreciate de cititori. Câteva dintre acestea se regăsesc și în Xanax, romanul său de debut.

Dupa ce, timp de decenii, s-a implicat in viata teatrala din Romania, impunindu-se ca una dintre figurile de prim-plan ale domeniului, Alina Nelega revine la literatura cu un roman coplesitor. Contrar titlului (foarte subtil, de altfel), aici se deruleaza multe intimplari care, adesea, te tin cu sufletul la gura, fiind menite sa puna in evidenta biografia accidentata a unei fete si, mai apoi, a unei tinere din Ardeal in intunecatii ani ’80, aflata asadar intr-o dictatura care invadeaza, fara scapare, maruntele vieti si intr-o societate patriarhala, in care aspiratiei feminine i se opune, intii de toate, familia proprie, care traieste inca in preistorie. Tocmai de aceea, feminitatea (in ipostaze diverse si sub aspecte variate, de la avint la mutilare, cu dragostea, maternitatea si sexualitatea incluse) este tema dominanta a cartii. Desigur, mai exista citeva teme la fel de incitante, pe care cititorul le va descoperi in acest roman puternic si necrutator, pe care il recomand cu caldura si cu incredere. - Sanda Cordos

În toamna anului 1917, meșterul tîmplar Cristian David sosește în Prisăcani, un sătuc de la granița cu Austro‑Ungaria, pentru a repara lemnăria bisericii. Deși România e devastată de război, în acest loc uitat de lume oamenii trăiesc în tihnă. Dar răul e omniprezent și nu iartă pe nimeni, așa că suferințele și iminența morții vor răscoli pe neașteptate și micul paradis montan. Prins în rama a două evenimente epocale ale secolului XX, romanul Apocalipsis e conceput ca un labirint narativ în care timpurile și oamenii se intersectează surprinzător și reproiectează analogic istoria, cu toate vinile ei tragice. Avem de‑a face cu o Evanghelie eretică alcătuită din vagi surse orale − o uriașă parabolă despre rău, despre sacrificiul inevitabil și despre jocurile stranii ale omnipotenței divine. Evenimentele se succedă în varii forme, îngăduite de sus, de Marele Ochi, care își folosește astfel tainica‑i pedagogie. Cu ea se confruntă și locuitorii din Prisăcani, plătind, ca de fiecare dată, prețul cuvenit.

Aflat în pragul vîrstei a treia sau chiar în mijlocul ei, fiecare narator din volumul de povestiri al Ioanei Scoruș face o confesiune, fie autoironic, fie cinic, deseori înflăcărat, dar mereu însoțit de o mult mai tînără femeie, căci nedreptatea îmbătrînirii poate fi amăgită doar alături de o parteneră în floarea vîrstei. Uneori, totul se face țăndări, precum cupa de cleștar a unui împărat al Japoniei, păstrată într‑un muzeu londonez și furată pentru a‑i oferi iubitei un ceai verde japonez. Alteori, viața continuă chiar și în urma unei tragedii: din disperarea morții soției însărcinate se naște o carte semnată de autor cu un pseudonim feminin. Dar ce te faci cînd pseudonimul prinde viață și afli că femeia respectivă chiar există? Și ce te faci cînd știi totul despre Pound, cînd regizezi un mare spectacol pentru a‑ți impresiona iubita, ea însăși scriitoare, dar nu ai reușit să‑i înțelegi cartea? Povestire cu povestire, Freud Museum explorează relația de unu la unu, singura capabilă să revitalizeze interesul pentru viață.

Roman polifonic, cinematografic in multe din paginile sale, construind personaje memorabile, cultivind un fantastic de extractie gogoliana, dar si scene in care protagonisti sint fantome ale trecutului, precum Cezar, Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic si Vlad Tepes, Lenin si Stalin, Dimitrie Cantemir, dar si Dante, Shakespeare, Cervantes ori Kant, Ambasadorul invizibil prilejuieste autorului o meditatie pe tema puterii, vizitata in strafundurile intimitatii ei. Ambasadorul invizibil este cel mai bun roman al lui Nichita Danilov si, nu ezit sa o spun, una dintre cele mai remarcabile aparitii ale prozei noastre din ultimii ani. Sint convins ca, de data asta, Nichita Danilov a dat lovitura, ce mai! - Bogdan Cretu

Noul volum al Florinei Ilis este, precum cartea lui Moise, un „recensamint” al unui popor aflat pe drumul prin pustiul adesea ostil al unei istorii potrivnice. Construit pe structura Numerilor – carte despre ascultare si razvratire, despre pocainta si binecuvintare –, romanul este o sinecdoca a destinului Romaniei, ambitionindu-se sa cuprinda cit mai multe evenimente cruciale ale secolului XX si sa sintetizeze o etno-istorie perfect verosimila. Printr-o tehnica insolita, naratorul isi provoaca personajele sa-si depene amintirile pentru a reconstitui un arbore genealogic secular, adinc infipt in pamint, plasmuit din imaginatie, pe ramuri cu nume pe care istoria nu le-a inregistrat, cu destine intersectate, aflate sub semnul iubirii, al bucuriei, al nasterii si al mortii, dar si al tradarii, al minciunii si compromisului. Nonconformista fata de rigorile epicului traditional, puterea de seductie a Cartii numerilor sta in varietatea personajelor si a intimplarilor in care oricine poate identifica profiluri, personalitati si experiente din istoria personala.

Daca, din lipsa de documente scrise, date fiind imprejurarile, voi imagina acolo unde informatiile prea putine nu-mi ajung, cititorul, ingaduitor, ma va ierta, fiindca in cartea numelor, pentru ca numele sa nu se topeasca in uitare, devenind asemeni crucilor innegrite de timp, strimbe si mute, m-am straduit sa iscodesc oamenii si lucrurile, facind din nimic si citeva metafore mai mult si, sporind cu toate cite le-am auzit si le-am crezut, voi face ca si putinul despre neamul meu si despre neamul nostru sa nu se piarda si sa nu fie de paguba celor ce vin. Fara a uita totusi ca nu fac altceva decit literatura, voi apela la cercetare si documente doar cit sa nu omor povestea si, pentru a inainta putin cite putin in trecutul care nu-mi da pace, ma voi lasa in voia placerii de a povesti si ma voi servi de amintirile tuturor, nadajduind sa aflu cit mai mult, toate detaliile, chiar corelatiile nevazute, secrete, care exista intre lucruri si pe care, la o privire prea grabita sau numai obiectiva, nu le observam. - Florina Ilis

Fragment din cartea "Cartea numerilor", de Florina Ilis

"Pe tata nu l-au arestat totusi din cauza strabunicului. E adevarat ca o astfel de pata la dosar se sterge greu sau deloc. Totusi. Eu Eusebiu, fiul lui Titus Illea - cred ca ceea ce a contribuit cu adevarat la arestarea tatalui meu a fost numai si numai caracterul lui. Avea (are) o fire reactionara. Reactioneaza la orice. Turbulent chiar si fara motiv. Orice ar face, este vesnic in opozitie cu restul. Fiindca are principii, se justifica el in chip orgolios. Imi inchipui ca asa trebuie sa fi fost si ca student. Adica pe vremea cand l-au arestat. Principial si reactionar. In loc sa stea cuminte, sa astepte sa se limpezeasca lucrurile si sa aiba grija de sotia lui, gravida, el s-a ridicat la o sedinta pe facultate si a spus ca nu este de acord cu reverificarea dosarelor studentilor. Era imediat dupa revoltele din Ungaria. Ca nu i se pare principial ca un student, odata declarat admis, sa fie verificat din nou! Aceasta fraza (respectiv cuvantul principial) l-a costat teribil. Dosarul lui a fost reverificat printre primele, dovedindu-se ca mintise la chestionarul cu situatia familiala. Probabil ca, si daca ar fi tacut, soarta lui ar fi fost aceeasi. In inchisoare s-a facut rapid cunoscut ca unul care avea principii. Ba, tu ala cu principii, il strigau gardienii, reclamatiile tale cu conditiile din inchisoare au ajuns la Geneva. Se sterg americanii la cur cu ele! Ha, ha, ha! Vrei sa le vezi?! Ti le-au trimis inapoi, cu stampila de cacat post-restant! De aceea, intr-una din inchisorile prin care a trecut (la Gherla), ca sa-l enerveze (sau sa-l testeze) pe tata, care era (este) un barbat cu principii, il izolau, la subsol, in celula inundata de apa, alaturi de un barbat fara principii. Unul era crestin (tata), celalalt ateu (fost comunist ilegalist), marxist si agitator. Unul era intelectual (tata), celalalt proletar si, in ciuda mult trambitatei stergeri a diferentelor de clasa (tarani, muncitori, intelectuali), antagonismele ieseau la lumina acolo unde nu te asteptai (in inchisoare, de pilda). Toate astea le-am aflat mult mai tarziu, cand, la cincisprezece ani dupa revolutie, tata si-a publicat cartea de memorii din inchisoare. L-au incuiat, scrie tata, si in celula neagra, unde era complet bezna, un loc atat de stramt incat abia putea sa se miste un singur individ, dar el, chiar si aici, dezvolta o discutie filosofica cu Celalalt. Presupun ca imaginara, de vreme ce celula neagra era pentru izolare."