Literatură română contemporană

S. lucrează la o librărie, joacă un joc de strategie cu tancuri pe net, e aparent îndrăgostit de o S. când n-ar trebui. În mintea lui o voce nu vrea să tacă și compune fără încetare epistole, într-un delir bine temperat. Război și dragoste: cu S + S = LOVE (?), vizite ale Diavolului și bunului Dumnezeu, ale distinsului domn Patapievici ca șef de stat major, cu război de uzură și atacuri furibunde, eschive, retrageri, ambuscade și armistiții, cartea lui Stelian Müller e o fantasmagorie frumoasă cu o mie de bătălii în care totul nu e niciodată pierdut. Rareș Moldovan

Un șahist imbatabil transformă un oraș într-o imensă tablă de șah, iar locuitorii lui devin regi, regine, nebuni, cai, pioni, într-o competiție absurdă care macină destinele tuturor. Un scriitor dispare din mediul său, atras de mirajul depărtărilor, de chemarea iubirii, a „tinereții fără bătrînețe”. Cînd se întoarce, după mai bine de 40 de ani, descoperă că misterul dispariției sale îl propulsase între clasicii literaturii din țara sa natală și pe lista pentru Premiul Nobel. Un individ primește moștenire o bibliotecă fabuloasă, o „casă a vîntului“, care îl ia captiv și îl transformă în ficțiune. Un critic literar este răpit de autorii mediocri pe care îi desființează și este constrîns, într-un text de un comic savuros, să-și schimbe discursul critic pentru a deveni poetically correct. Un prunc se naște cu darul de a înfuleca și a secătui de viață tot ce iubește, altul are darul de a potoli foamea celor care doar îi rostesc nu-mele. De la Facerea lumii, fiecare nume are în spate o istorie, demonstrează Adrian Alui Gheorghe, iar fiecare ființă de pe pă-mînt are o rădăcină fantastică din care se poate naște, din fantezia unui povestaș inspirat, o nouă poveste.

„Rămas fără o slujbă certă, am fost angajat să spun povești unui om care se împotmolise în orizontul patului de suferință. O suferință mută pe care povestea o putea atenua, o făcea suportabilă. Astfel am văzut cum acționează cuvîntul asupra minții, inimii și sufletului omenesc, ca un fel de neurohormon al fericirii, care se insinuează în creier. De asta, nu vă îndemn să vă îndepărtați de realitatea imediată, care vă asigură echilibrul pe planetă, dar vă îndemn să nu vă îndepărtați mai ales de poveste, de literatură, care vă asigură echilibrul în univers. Fiecare om e o poveste cu final previzibil, numai că pînă la final sînt o mulțime de imprevizibilități. Asta e literatura, de fapt. În poveste viața fiecăruia capătă sens, în afara ei e mai mult un element statistic. Vorba cuiva: sîntem ceea ce citim. Dar, dacă nu citim, cine sîntem?“ (Adrian Alui Gheorghe)

Un teritoriu imaginar, un război civil, un armistiţiu. O unitate militară de lîngă o mină de aur şi mai mulţi soldaţi prinşi în această paranteză de timp în care totul se reaşază, în care toate percepţiile se schimbă.

Povestea unui colonel prins în vertijul istoriei: arestat, închis într-un lagăr, eliberat, trădat apoi în război ş hăituit. Un colonel îndrăgostit de pictură, de frumuseţea detaliilor şi de nuanţele luminii. Povestea lui Matei care reconstruieşte o grădină într-o unitate militară, în care trăieşte fulguranţa unei fericiri. Povestea unui băiat fără memorie care, într-un oraş părăsit, învaţă să privească şi să simtă de la un bărbat fără nume ce poartă cu sine povara unei trădări.

E un roman despre timp şi despre povestea unei fotografii ce trece peste ani de la un personaj la altul, printre care şi o fetiţă numită Aura. Între capitole sunt scrisorile de mai tîrziu ale lui Medveşan, trimise colonelului, în care firele narative şi poveştile romanului se leagă ca într-un raport despre moartea celorlalte personaje, un raport melancolic, de sfîrşit de lume şi totuşi cu credinţa că fiecare moment a meritat.

„Ambasadorul reprezintă o reală surpriză. El se cere primit cu tot fastul datorat unor emisari de excepţie. N-a dat prin presă (dar nu toate ziarele sunt disponibile la Paris) de surlele şi trâmbiţele care, asemenea celor de la o curte renascentistă, s-ar fi cuvenit să răsune la întâmpinarea unui astfel de text. În fond, acest roman de debut nu anunţă, ci este.

De n-ar rămâne decât el în bibliografia lui Ioan Mihai Cochinescu (deşi de la un atare autor, aşteptăm mai departe cărţile pe care desigur ni le va da), locul lui în literele noastre ni se pare deja asigurat.” Monica Lovinescu (1991)

O colectie de povestiri ca niste sentimentalisme urbane, cind ironice, cind triste, uneori cu accente grotesti, in care se regasesc tineri casatoriti si cupluri blazate, adolescente confuze si vecine curioase, oameni ai strazii, corporatisti, un sculptor in gheata, o fata cu parul de culoarea coniacului vazut in soare, o clasa de elevi care a pierdut un ochi de iepure, un postas pensionar care vrea sa-si schimbe numele.

Acest volum de povestiri panorameaza scurt o Romanie contemporana si propune o galerie de personaje recognoscibile, imprumutate din realitatea imediata, surprinse in situatii de viata cotidiana, insa nelipsita de extraordinar, redate adesea in tuse sentimentale triste, uneori si cu multa ironie si umor. - Marius Chivu

Cartea prezinta unele „dosare" de care s-a ocupat autoarea, de profesie avocat, cazuri care i-au furnizat subiecte pentru Viata la Curte, o rubrica din Eveni­mentul zilei, foarte citita. Eliza Ene-Corbeanu a reunit aceste articole pentru o carte cu acelasi titlu.

„Lucrarea il captiveaza pe cititor de la prima pagina. Autoarea re­curge la o combinatie de patetism si logica, imposibil de ignorat, chiar si de cineva apatic. Scrisul ei este un adevarat cocteil Molotov literar, care arunca in aer ori­ce forma de indiferenta. Informatiile bine sistematizate, rationamentele detectivistice, setea arzatoare de drep­tate, solidaritatea umana, dar si spiritul justitiar, care devine uneori spirit vindicativ, concureaza deopotriva la reconstituirea si rejudecarea unor cazuri dramatice", scria Alex. Stefanescu.

12 proze de dragoste, proaspete și actuale, scrise de Ștefan Caraman, Matei Florian, Marian Ilea, Stelian Muller, Cosmin Perța, Adina Popescu, Adina Rosetti, Simona Sora, Bogdan-Alexandru Stănescu, Șerban Tomșa

Roman castigator al premiului de debut „Mircea Ciobanu” – editia 2015

Romanul de debut al lui Radu Gavan a intrat in forta in lumea literara din Romania, fiind premiat si apreciat, insa si criticat pentru violenta excesiva sau pentru temele tabu abordate.

Pornind de la experientele autorului, Exorcizat spune povestea intunecata a unui tanar agent imobiliar. Intr-un Bucuresti sumbru, inconjurat de diavoli cu chipuri de oameni, protagonistul duce o existenta mizera. Ratacit intr-o lume pe care nu o intelege si la care nu se poate adapta, tot ce isi doreste este o viata decenta si putina afectiune, insa, uneori, pretul platit poate fi urias. Alaturi de singurul sau prieten, demonicul Victor, intalneste tot soiul de personaje pestrite – gangsteri, pradatori sexuali, oameni de afaceri fara scrupule si alti monstri ai subteranei bucurestene. Incetul cu incetul, tanarul nostru isi pierde inocenta. Iadul e aici, in noi si printre noi.

Un roman controversat, plin de forta, halucinant si violent, strabatut uneori de o sensibilitate surprinzatoare si un umor negru irezistibil.

Romanul de debut al lui Radu Gavan este o experienta uluitoare, o scriitura demetaforizata, de un firesc impresionant. In acest roman fiecare cuvant pare sa cada la locul lui, subterana dostoievskiana, patima zweigiana se intalnesc cu undergroundul si bizareria lui Palahniuk, pentru a contura, fara cosmetizari, fara reflectii filosofice, doar prin faptic brut, o poveste si un protagonist care oglindesc, la randul lor, portretul demonilor contemporani ce bantuie societatea romaneasca si nu numai. - Sever Gulea, Libris Blog

Un roman puternic, ce iti deschide ochii asupra unei lumi, dar si asupra unor categorii de personaje/oameni pe care nu le intalnesti zilnic. - Jovi Ene

Nu stiu ce simteau contemporanii lui Eminescu, la scriitori ma refer acum. Poate uimire, poate invidie, daca nu chiar ciuda pe uriasul lui talent. Stiu insa ca azi am terminat de citit un roman zguduitor. - Ana Barton, Revista Cariere

Inainte de a ma naste, eram un foarte bun inotator. In lichidul amniotic ma simteam ca pestele in apa. Mama a stiut, asa cum numai mamele pot sti, ca poarta in pintece un inotator de performanta, si a inceput sa creasca. Din dragoste pentru mine, mama a devenit uriasa. Aveam acum la dispozitie un bazin olimpic plin cu lichid amniotic. Bateam suta de metri in secunde din ce in ce mai putine. Inotam intr-o tacere perfect etansa. Luni de zile m-am antrenat pentru o medalie, aveam toate motivele sa sper la aur. Dar mama a inceput intr-o zi sa descreasca. Apoi i s-a rupt apa, iar mie mi s-a rupt tacerea. M-am trezit tipind. La git aveam o medalie insingerata.

„O carte a vocilor în care, în Constanţa anului 2016, naratoarea ascultă confesiuni şi comentarii ale unor personaje, dintre care unele ne sînt cunoscute din romanul anterior al Doinei Jela, Villa Margareta. Şi, mai cu seamă, o carte a generaţiilor din România de astăzi, am numărat patru, în care autoarea abordează pătrunzător fricţiunile, stridenţele şi suspiciunile care le despart, neuitînd însă de clipele bune în care iubirea încălzeşte sufletele, topeşte zgura şi deschide calea spre înţelegerea meditată a cîte ceva din ce ni s-a întîmplat. E semnificativ faptul că personajul cel mai încercat, care vorbeşte cel mai puţin, formulează limpede pe parcursul cărţii şi în final felul în care se poate ieşi din continuitatea moartă cu un trecut dureros. O carte în care cititorii vor regăsi neaşteptat visul gustian al anilor interbelici, închisorile şi domiciliul obligatoriu survenite fără justificare în vieţile tinere, umbra pe care ele o lasă asupra familiilor astfel încercate, greutăţile de tot felul care împiedică încă transmiterea întreagă a gîndului sau cunoaşterea echilibrată a faptelor şi obligă la reluarea, iar şi iar, a căutărilor de neeludat.” (Sanda Golopenţia)

„O carte neobişnuită, şocantă, provocatoare, de factură singulară în literatura română. Despre Gellu Naum, poetul extraordinar al avangardei româneşti, nu s-a scris niciodată cu atîta competenţă ca în Zenobia.” (Lucian Raicu)

„În afară de dicteul automat – căruia, de altminteri, suprarealiştii nu i-au fost totdeauna credincioşi –, toate refuzurile, împlinirile şi idiosincraziile suprarealismului pot fi regăsite în acest roman sau, dacă preferă autorul, în acest Pohem de iubire care este Zenobia.” (Monica Lovinescu)

Un intelectual ratat, un scriitor aspirant şi un tînăr politician gravitează în mod misterios în jurul unei tinere studente, prostituată solitară, cu toţii fiind puşi în mişcare de legi necunoscute, contrapunctice. Destinele, ca tot atîtea linii melodice, se intersectează doar pentru a se îndepărta din nou, însă vieţile lor ascund un înţeles profund, care se cere descoperit. Urmărind parcursul individual al fiecărui personaj, romanul conturează peisajul moravurilor româneşti înainte şi după evenimentele din 1989, punînd în lumină arivismul, sterilitatea intelectuală şi cinismul specifice unei societăţi în derivă. Bişniţarul devenit revoluţionar şi apoi deputat, profesorul universitar lasciv care abuzează de încrederea viitoarelor studente sau tînăra vulnerabilă, victimă a dramelor familiale, sunt doar cîteva figuri din acest tablou al unei societăţi care obligă la compromis şi promiscuitate morală.

Oscilînd între rutină şi senzaţiile induse de experienţele narcotice, un grup de prieteni navighează printr-un spaţiu urban populat de figuri groteşti, blazate sau aflate pe marginea prăpastiei. O vizită de lucru la o fermă de flori din Hawaii, o experienţă virtuală aproape mistică, lumea necunoscută a bătrînilor de la un azil sau o şedinţă de storytelling alimentată de stimulenţi mentali chimici sunt doar cîteva dintre punctele de intersecţie ale personajelor. Efervescentă, surprinzătoare, halucinantă, Ierbar spune povestea căutării trăirilor intense şi, odată acestea găsite, a nevoii de a le împărtăşi cu cineva. „Regizorul, pe post de dealer-mecena. Scriitorul, Hackerul, Filozoful şi... Gabi, o femeie – consumatori. Ei sunt Craii de Curtea-Veche, narcomanii începutului de secol. Andrei Dósa i-a prins ca într-un acordeon şi ne împărtăşeşte în Ierbar condensarea şi dilatarea nu neapărat a unor poveşti, ci a percepţiei acestor personaje cu care de multe ori ne intersectăm. Contează şi povestea, dar mai ales modul în care e spusă. Un roman despre consumarea visurilor, despre ratare, despre spălarea machiajului într-o băltoacă de la ieşirea din club.“ (Alexandru Vakulovski)

„Îmi văd romanul nu numai ca pe o poveste despre cum îți cauți locul în lume, ci și despre cum poți găsi prin narațiune calea spre celălalt.“ (CĂTĂLIN DORIAN FLORESCU)

„C.D. Florescu a scris un roman fulminant despre un secol de rătăciri, izgoniri, evadări, de căutare a norocului... Un roman în care abundă fantezia, frumusețea și imaginile fantastice. Florescu a dovedit și până acum că este un povestitor talentat. Aici ne oferă culmea creației sale.“ (ELKE HEIDENREICH, STERN)

Trei generații și două povești împletite într-un fir care pendulează peste Atlantic, între East River și Dunăre, între Sulina și Coney Island, între Broadway și o leprozerie dobrogeană. Pe fundal se profilează, în secvențe memorabile, freamătul Americii de început de secol XX, peisajul sălbatic al Deltei, tragedia Turnurilor Gemene și crâmpeie din România de ieri și de azi. Vocile cărora Cătălin Dorian Florescu le dă glas – Ray, artist de vodevil de pe Coasta de Est, și Elena, crescută în orfelinate și familii adoptive, lucrătoare într-o fabrică de textile – continuă să rezoneze în mințile și inimile cititorilor și după deznodământul magistral.

CĂTĂLIN DORIAN FLORESCU (n. 27.08.1967, Timişoara) trăiește în Elveția din 1982. A urmat studii de psihologie și psihopatologie la Zürich, specializându-se în terapia umanistă Gestalt. După absolvire a lucrat ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri. Din 2001 este scriitor liber-profesionist.

„Spunem mereu, și a devenit un clișeu, că literatura înseamnă empatie. Însă prea puțini dintre noi, scriitorii, facem din literatura noastră un document real, emoționant, mișcător al acestei empatii. Romanul Cameliei Cavadia tocmai așa ceva este: documentul emoționant al unei lumi a copiilor dispăruți. Un document al infernului și al purgatoriului pe care acești îngeri căzuți fără voia lor sunt nevoiți să-l parcurgă. Tocmai astfel de documente îți dau speranța că literatura înseamnă, totuși, mai mult decât un joc estetic. Mă bucur mult, așadar, că o astfel de carte e posibilă.” - Radu Vancu

„Am scris această carte pentru că mă impresionează vulnerabilitatea copiilor, pentru că uit greu un chip trist, pentru că nu pot să nu mă-ntreb unde dorm, ce mănâncă, ce vieți au copiii străzii, dar mai ales care este povestea care i-a adus acolo. Am scris-o și pentru că sunt mamă. Și mi-e imposibil să gândesc ce-aș face și cum aș reuși să supraviețuiesc dacă s-ar întâmpla vreodată ceva rău copilului meu” - Camelia Cavadia

Harta e o reprezentare a lumii. Dar, odată răsturnate reperele obișnuite, ea devine altceva. Fie că e vorba de hărțile diabolice ale lui Johannes Müller sau de harta subiectivă, interioară a Amaliei, călătoriile din romanul Laurei T. Ilea reconfigurează un spațiu al nefamiliarului, a cărui traversare presupune transformări – sufletești, psihice, morale – fundamentale. Lumea în continuă schimbare, reactualizarea, prin intermediul unor scenarii misterioase, a unor momente vitale din Marea Istorie, întâlnirile incredibile între personaje extravagante, care modifică pe nesimțite structura intimă a lucrurilor așa cum le cunoaștem, sunt câteva dintre temele de meditație ale romanului.

„Cartografia lumii de dincolo deambulează între regiuni arhaice ale Transilvaniei şi straniul imperiu al tinereţii eterne creat de Johannes Müller la Aachen, în Germania; între Paris şi New York, oraşul în care Armand Carpentier vrea să pună în practică un proiect pe cât de revoluţionar, pe atât de înspăimântător; între dansul cu rezonanţe barbare de la târgul de fete şi survolarea în trombă a Americii de către Amalia, personajul central al romanului. Mi-am dorit ca această carte să fie premoniţia lumii viitorului. O lume stranie, pe alocuri monstruoasă, condusă de obsesia lui all inclusive şi de noile reguli ale procreării. O lume pe măsura proiectelor extravagante ale celor câţiva excentrici notorii care o locuiesc.“

În 1944, un număr impresionant de evrei din Transilvania sînt îmbarcaţi de autorităţile horthyste în trenuri şi trimişi spre „cuptoarele morţii” de la Auschwitz. Printre ei se află şi o fetiţă de zece ani, Hannya Moscovici, deportată împreună cu tatăl ei şi care nu prea înţelege ce i se întîmplă, dar simte că soarta ei tocmai a luat o turnură îngrozitoare. Prin urmare, îşi creează un refugiu în Limelfia, un tărîm fantastic în care nimic rău nu o poate atinge, populat cu fiinţe supranaturale, de o veselie molipsitoare, dar aceste escapade nu o pot feri de experimentele monstruoase ale lui Mengele. În jurul ei se desfăşoară poveştile inimaginabile ale adulţilor, cărora încearcă să le aline suferinţa invitîndu-i în lumea ei de basm, însă infernul lagărului nazist transformă oamenii şi aceştia devin capabili de orice în lupta lor disperată pentru supravieţuire. Convoiul mieilor împleteşte naivitatea copilăriei cu brutalitatea adulţilor, fantasticul cu realitatea, puritatea cu o cruzime greu de închipuit, totul pe fundalul celei mai mari tragedii din istoria umanităţii.

„Personajele acestei cărţi sînt oameni obişnuiţi, de tot felul: muncitori, ţărani, intelectuali, comercianţi. Ceea ce au ei în comun este spaţiul concentraţionar în care trăiesc. Un spaţiu descris în toată grozăvia lui, o descriere cu atît mai neînduplecată cu cît în cuprinsul volumului nu veţi găsi niciunul dintre cuvintele care îl denumesc: «comunism», «comunist», «partid» etc., ci doar neliniştile şi suferinţele pe care le-a provocat... Aceste pagini se constituie într-un elogiu adus nu rebelilor fără cauză, ci rebelilor fără şansă.” (Varujan Vosganian) 

„Poeme umbrite de o inexplicabilă, statornică revoltă, mîhnire, proze din ce în ce mai batjocoritoare cu prostia omenească, scrise parcă într-adins pentru a nu fi publicate – astfel de pagini îmi treceau tot mai numeroase prin faţa ochilor. Cineva se împotrivea evidenţelor; cineva stăruia să creadă că nu zadarnic se aşază la masa de scris, deşi perspectivele cununiei cu litera de tipar piereau într-un unghi tot mai strîmt şi mai neguros. Varujan Vosganian avea toate datele unui artist care îşi face religie din refuzul faptului împlinit.” (Mircea Ciobanu)

Strainul de langa mine este noua carte semnata de autoarea bestsellerelor: Fluturi si Insomnii, Irina Binder.

Despre cazul Romeo Mailan, țigan din România, ajuns în Italia, socotit drept un criminal de notorietate internațională, datorită unor diabolice înscenări, citisem și eu la vremea respectivă. Mafia, infiltrată în cele mai înalte straturi sociale, mai făcuse o victimă.

Cu o documentare riguroasă, pornind de la nașterea eroului, Ioan Kalmar reconstituie viața aventuroasă, plină de neprevăzut, a unui om care, de multe ori, se lua, cu îndrăzneală, dar și inconștiență, la trântă cu propriul său destin. Iar, în cele din urmă, chiar acest amestec periculos l-a dus la pierzanie.

Cartea are meritul de a ține treaz interesul cititorului, precum un film serial bine gândit. De fapt, da capo al fine, cartea lui Ioan Kalmar are o dimensiune cinematografică, stârnește curiozitatea și își păstrează ritmul cu dibăcie. O carte care merită citită. Părerea mea. RADU TUCULESCU

Ce se întâmplă atunci când un temut cămătar bucureștean trece printr-o criză mistică, aflând că s-a îmbolnăvit de cancer la plămâni? Dar când, într-o aparentă lume a binelui și toleranței, ies la iveală adevăratele fațete ale vieții monahale? Cu scene care amintesc de filmele lui Tarantino și ale fraților Coen, cu un umor întunecat și o luciditate necruțătoare, romanul lui Bogdan Răileanu impune un personaj memorabil, pe Maldini, interlop sângeros și sentimental. Dinții ascuțiți ai binelui e o carte scrisă cu înțelegere autentică față de lucruri pe care de obicei le înecăm în revoltă ipocrită, cu o poezie difuză, bine temperată, în care autorul îmbracă și periferia bucureșteană – sediul bandei lui Maldini –, și spațiul recluziunii călugărești.

„Am vrut să scriu despre destinul teribil al unui cămătar și despre căință. Am inclus aici, probabil, toate fricile și speranțele mele. Am avut coșmaruri și am visat frumos în același timp construind în minte drumul unui om. Nu am fibră de interlop în mine, recunosc. Mi-ar fi greu să dorm liniștit noaptea, dar cred că în fiecare interlop există o coardă a binelui, care vibrează. Pentru că în lumea lor e nevoie de echilibru, nu poate fi doar rău și amăgire. La fel cum, în oglindă, în lumea celor care se ocupă în mod evident doar cu binele, răul apare și echilibrează balanța ca un parazit de care un ecosistem are nevoie ca să funcționeze.“

Un barbat porneste intr-o calatorie in sine, in incercarea de a-si reconstrui propria identitate. Rememoreaza bucati din copilarie, adolescenta si tinerete, se foloseste de experientele sale, cauta sa gaseasca un sens misterului care a fost viata tatalui, sa se impace cu geamanul sau interior, sa se elibereze de perioada serviciului militar sovietic, care l-a tinut captiv doi ani. 

In Territoria se afla cea mai splendida si infioratoare confesiune contemporana a alienarii.

Crud, violent, Oleg Garaz ridica o cortina spre infernul care se poate dezlantui in noi si in celalalt.

Trepidatie, incordare, paroxism. Un galop gafait, egocentric, facand din Oleg Garaz un «maniac» autoproclamat. Un narcisist amintind de Oscar Wilde, bine temperat insa de un sceptic pe masura. Un sceptic care aduna ca un papusar sofisticat spectatori la fel de sofisticati in jurul maniei sale infrigurate de a discursiviza totul.

Territoria nu este un roman. Territoria este o reprezentatie-drog, in care consumatorul se complace, din care pare ca nu mai poate si nici nu mai vrea sa iasa. Atentie, vizionarea integrala nu e recomandabila intr-o singura zi. Concentratia licorii e atat de mare incat sorbirea ei dintr-o inghititura ar putea «cauza». - Dora Pavel

Intamplari de familie si secvente din viata, despartiri, vise, regrete si supravietuiri se oglindesc in povestirile cuprinse in acest volum.
Seara de dinaintea emigrarii unei familii in Israel, povesti de cazarma, accidentul de la Cernobil, un raport de garda in decembrie ’89, o intalnire ratata cu fostii colegi de facultate, un tata care fuge de langa fiul sau – acestea sunt doar cateva dintre scenele care i se vor derula prin fata cititorului cand va deschide cartea lui Ion Plesa.

Ion Plesa are toate avantajele unui debut tarziu: si-a delimitat clar universul, pe care il exploreaza intr-un stil personal, as zice chiar inimitabil. Prozele sale au un aer comun, parte si datorita temei predilecte a timpului, cu trecerile si pierderile sale, parte si scriiturii, uneori de o rara frumusete, blend de stranietate si nostalgie, de introspectie si teatral, de lirism vag si umor fin. Ion Plesa are un simt aparte pentru descrierile unor spatii invaluite intr-o obscuritate blanda si pentru surprinderea senzatiilor intr-o lentoare muzicala, ceea ce il face un neasteptat blecherian. Prozele sale de familie si de atmosfera evoca scene si voci trecute, imagini si amintiri in sepia ca niste fotografii vechi in care inca se manifesta viata. Cartea sa este un minunat album de snap-uri narative. - Marius Chivu

În cîte feluri poţi să uiţi un om? Imaginea unei statui dintr-o reclamă la un muzeu subacvatic aduce în memoria Andei o veche dragoste şi un uitat sentiment de vinovăţie. Foile unui jurnal găsit întîmplător de două eleve scot la lumină o poveste neterminată în care se împletesc parfumul de epocă şi ororile unui trecut aproape uitat. Enigmaticele foi rămîn apoi ani de zile într-un sertar, ca să ajungă în final în mîinile unui sculptor care urmează să plece într-o aventură subacvatică. O încrengătură de poveşti ce îl au în centru pe Tibi Vreme, veşnicul cuceritor, amuzant şi blazat, care în adolescenţă avea două dorinţe: să ajungă regizor şi să plece din ţară; şi care la treizeci de ani, cantonat între munca de inginer şi o căsnicie menţinută din inerţie, îşi omoară timpul scormonind în trecut şi imaginînd plecări.
O carte despre urmele pe care le lasă iubirea, despre memorie şi despre absenţă.

Romanul Simonei Antonescu ne poarta cu doua veacuri in urma, in Principatele Romane. Remitizarea istoriei nu doar insufleteste destine individuale, ci da viata si tensiune unor evenimente cruciale de mult arhivate. Aceasta calatorie de sase ani in perioada razboiului ruso-turc, terminat cu pierderea Basarabiei, este o autentica evadare in trecut. Pe mosiile Tarii Romanesti, grinarul marilor imperii, sau in batalii pe mare si pe uscat, pe ulitele tirgului Bucurestilor, traversate de picioare desculte si taine de palat, sau la Constantinopole, in serai si catacombe, printre intrigi si capete taiate, istoria isi urmeaza cursul. Hanul lui Manuc, la fel ca primele romane ale Simonei Antonescu – Fotograful Curtii Regale si Darul lui Serafim –, se situeaza sub aceeasi inscriptie heraldica: „Daca nu revezi trecutul, nu vezi prezentul si nu prevezi viitorul.”

Plec – roman cu publicitari, magar si umbre, este o carte singulara in literatura romana actuala, in care apar culisele unei lumi pe care se bazeaza intreaga industrie de consum: lumea publicitatii. Pe acest fundal colorat, plin de lumini artificiale, promisiuni false si slogane mai mult sau mai putin originale, evolueaza patru personaje care pornesc impreuna intr-o calatorie al carei scop e repatrierea magarului Krasna: Vera Trotsky, Marta Coman, Felix Dimuleanu, Mishu – baiatul de la IT.

Fiecare dintre aceste personaje are propria-i poveste: Marta e obsedata de ideea ca va fi concediata si incearca sa-si ghiceasca soarta din numaratori intamplatoare; Vera se straduieste sa lase in urma istoria unei tradari si parasirea casei in care a fost fericita; Felix Dimuleanu ar vrea sa stie mai multe despre femeia care i-a fost mama si pe care nici n-a apucat s-o cunoasca; Mishu s-a saturat sa rezolve problemele informatice ale companiei prin sfatul de a conecta computerul la curentul electric. In felul sau, fiecare dintre aceste personaje cauta un exit.

Oare ce i se intimpla Occidentului? A intrat el in faza finala a declinului? Moare civilizatia occidentala? Va fi Europa Occidentala islamizata, africanizata, ocupata de milioane de migranti veniti din Africa si din Asia? Asistam la disparitia omului alb? Se va produce o gigantica operatiune de inlocuire in Europa a populatiei albe, de traditie crestina, cu o alta populatie, africana si arabo-musulmana, purtatoare de traditie islamica? Sintem, pe continentul european, martorii unei catastrofe comparabile cu prabusirea Imperiului Roman? Se produc sub ochii nostri extinctia valorilor occidentale, amutirea vocii morale a Occidentului si iesirea sa din istorie? A decis oare Occidentul sa se sinucida in prezent, din punct de vedere cultural, dupa ce in secolul trecut a incercat de doua ori sa se sinucida fizic (declansind Primul si cel de-al Doilea Razboi Mondial)? Zeci de intrebari de acest gen inunda zilnic presa si retelele de socializare. Ca jurnalist, ma confrunt cu ele zilnic la Radio France Internationale, unde lucrez de trei decenii. Ca scriitor insa, mi-am propus sa le abordez oarecum altfel, prin prisma unor fabule filozofice si a unor povestiri cu aer dilematic, dar si prin citeva confesiuni. - Matei Visniec

Și se făcu întuneric, de Ciprian Măceșaru, este o colecție de opt proze scurte, exemplar scrise, în care fiecare text în parte reușește să atingă un punct nevralgic al lumii de azi.

Volumul se deschide cu un text despre defazări, pierderi de tempo și sincope conjugale. În Delay, acești timpi lipsă nu-i anulează personajului numai plăcerea de a nu anticipa scorurile la meciurile din campionatul de fotbal (televizorul lui Gherasim, veciunul de la etaj, este cu câteva secunde mai rapid), dar pune și punct căsniciei sale – în favoarea aceluiași Gherasim.

În Leoaica (e de la sine înțeles că titlul trimite la poemul-fanion Leoaică tânără, iubirea) „Iuliana era o poetesă, admiratoare până la ceruri și înapoi a lui Nichita Stănescu […] mustea de patetism, de cuvinte ca frumos, minunat, înger, lacrimi și zbor și era o bisericoasă, o smerită, iubirea țâșnea din ea de peste tot”. Sigur că orice absolvent de Litere recunoaște într-o clipită acest prototip, iar cinismul cu care Ciprian Măceșaru construiește acest text face deliciul lecturii.

Lecția este un text pe care ar putea fi studiată arta echivocului. De la prima frază, de la smerenia așa-zisului discipol, amintind (voit) de practicile de instructaj budiste, până spre finalul textului, unde replici de tipul: „Ești cel mai tare. Ești regele cartierului. Le-ai luat banii la toți” dinamitează întregul eșafodaj pe care părea să fie contruit textul.

Deși fiecare povestire în parte își are forța și miza ei, cred totuși că nucleul acestei cărți se găsește în două dintre textele din voum. Pe de-o parte în Fabrica de draci, unde este vorba despre un fiu care nu-și iartă tatăl pentru abuzurile de putere, iar pe de altă parte în proza care dă și titlul volumului, Și se făcu întuneric, poveste care trece din factual în contrafactual vorbind despre mișcările stradale care ne-au animat pe toți în ultimul an.

Subtema care traversează ambele texte este aceea a spunerii unor povești. În Fabrica de draci, tatăl vine adeseori acasă beat, furios, iar mama „legăna dracii pe un picior, că așa se zice, că dacă bâțâi din picior înseamnă că legeni un drac. Erau dracii pe care i-i arunca tata de cum intra pe ușă, duhnind ca o distilerie”. Cu toate acestea, fiul își amintește poveștile pe care tatăl i le spunea în copilărie, povești care se calcifiază odată cu trecerea timpului: „Îl văd pe bărbatul care povestea folosind mereu și mereu aceleași formule, aceleași fraze ce nu îngăduiau vreun amendament logic sau stilistic. Erau fraze definitive, perfecte, nu le puteam, și nu pot nici acum, auzi decât prin vocea tatălui meu”.

Proza care dă titlul volumului este și cea mai extinsă. Și se făcu întuneric, care debutează cu așa-zisul motto neoficial al Republicii Tatarstan – „Noi putem!” -, este, cum am spus, un text care reia povestea protestelor din Piața Victoriei. Personajul central se lasă târât, fie din iubire, fie din lașitate, într-un „război de uzură” în care nu crede. În final, atât el, cât și Valentina (femeia voluntară care îl aduce, aproape împotriva voinței lui, pe baricade) sunt deportați, urmând a fi instituită o nouă dictatură. Într-o secvență, el trebuie să țină o scurtă prelegere la Sala Mică a Ateneului despre o piesă de teatru a lui Federico García Lorca. Bruiat de timpul prea scurt care i se alocă, tot discursul o ia la vale, iar coerența, atât de bine gândită și memorată dinainte, se rupe:  „De atunci vorbesc numai la capătul liniei, în fața publicului meu imaginar, vorbesc foarte bine, acolo sunt un vulcan, un torent, nimic nu mă poate opri”.

Această concentrare asupra zicerii unui text este o temă adiacentă care se reia pe diverse niveluri.

Lumea construită de Ciprian Măceșaru este o lume à rebours: „Ca o gingie atinsă de parodontoză, pământul de lângă blocuri e lăsat pe alocuri, dezvăluind fundațiile, lucru care pare să nu îngrijoreze pe nimeni. Câteva fetițe joacă fotbal pe un teren improvizat într-o parcare. Pe margine, patru băieți butonează pe telefoane. Fetele aleargă cu multă ambiție și chicotesc ori de câte ori una dintre ele se încurcă în pași sau nu nimerește mingea. Băieții, plictisiți, dar cu frizuri impecabile, par mici extratereștri pedepsiți de părinți să locuiască o vreme pe Terra”. Pasaje ca acesta ilustrează la perfecție care este unghiul de vedere din care Ciprian Măceșaru scrutează realitatea.

„Aș fugi de poporul ăsta ieșit nu demult din bezna bordeiului, din bezna incestului, a violului, a jegului gros de un deget, a copiilor cu mintea-nmuiată-n alcool”, spune personajul central din Și se făcu întuneric. Ce-i lipsește lui este ambiția și, nu în ultimul rând, independența de a acționa fără „cârje” – așa cum sunt, pe rând, mama și apoi iubita lui. Bezna care revine acum nu este altceva decât un nou Ev Mediu.

Însă Ciprian Măceșaru nu lasă „întunericul” pe care-l anunță încă din titlu să devină notă dominantă în cartea lui. În urma lecturii, rămâne gustul unui spirit ludic bine pus în pagină.

Lavinia Braniste a reusit sa scrie o carte uluitor de proaspata, in limbajul imediat recognoscibil al ratacirilor de acum, o carte in care realitatile interioare si exterioare se arata nefalsificate, revoltatoare, in care trucurile si eschivele nu se admit. Este si o carte a adevarurilor despre femeile tinere, singure si captive in mecanismul asteptarilor si al nevoii de validare, un roman despre micile cedari si despre micile tradari de fiecare zi, despre forme de acomodare si (iluzorii) strategii de evadare din teritoriul neindurator al unei urbanitati alienante, normative. Este o carte unica, autentica si curajoasa, una atit de necesara. Dupa acest roman care, la fel ca prozele care l-au precedat, constata cu luciditate o stare de toxicitate sistemica, Lavinia Braniste are toate datele sa ia in calcul o proza mai putin defensiva, in care eroina isi ia, in sfirsit, revansa! - Alina Purcaru