Literatură română contemporană

Începută ca un schimb de mesaje inițial inocent pe e-mail, o legătură încheiată în urmă cu douăzeci de ani revine în viața Dorei ca un cutremur care-i va zgudui viața din temelii: o dragoste irațională, profundă, care sfidează fără drept de apel timpul, distanța și convențiile sociale.

Într-un ritual frenetic al seducției, iubirea renăscută dintre  Dora și Călin pune într-o nouă perspectivă criza de la patruzeci de ani, sacralitatea căsniciei, condiția de părinți, locul acordat vieții profesionale și personale, noile tehnologii care ne invadează viața. Rămâi insula mea de canabis descrie coliziunea a două lumi diferite, între care singura punte este dragostea.

Ca într-o zi care se repetă la nesfârșit, protagoniștii se regăsesc în fața acelorași alegeri, din care ar trebui să învețe cum să-și schimbe destinul.

Vor reuși?

Viorica Raduta ne aduce in fata romanul unui oras – Rimnicu Sarat – in care a existat o celebra inchisoare comunista. Cartea debuteaza cu procesul unui tortionar, Comandantul Visinoiu, imaginat de Mihaita – un batrin sarac cu duhul, a carui adolescenta s-a petrecut in teribila inchisoare. Diagnosticat cu sindrom confuziv de detentie, personajul retraieste fiecare fragment de real ca pe un moment petrecut intre zidurile celulei. Istoria se reface din dialogurile lui Mihaita cu sine sau cu spiritul detinutului politic Ion Mihalache, mort in 1963 in acest penitenciar. Cealalta voce a romanului, Ilinca, este mesagerul istoriei perioadei ceausiste, cind, in febra sistematizarii, orasul interbelic se transforma si isi pierde culoarea. Prin tehnica fotografierii, laitmotiv al cartii, se refac detalii ale orasului – muzeu in aer liber, in care binele si raul convietuiesc intr-o vinovatie resimtita tacit de victime, nu de tortionari.

„Ca si Fagarasul meu natal, a carui cetate a fost transformata de catre comunisti intr-un sinistru loc de detentie, Rimnicu Sarat al Vioricai Raduta e cicatrizat de inchisoarea care i-a umbrit destinul modern, devenind un reper de tacere si de plumb pentru localnici. Ce sens poate avea un oras, daca in centrul sau se afla o tacere? Ce menire pot avea niste oameni obisnuiti, neeroici, dar onesti pina la cinism fata de ei insisi si fata de ceilalti, daca ei devin captivii unui timp politic uniformizant si inertial, pentru a fi dusi intr-o directie preponderent atroce? Romanul Vioricai Raduta e construit pe lo-gica inelelor concentrice, lipsa de libertate a inchisorii repercutindu-se, in exterior, in libertatea ca resemnare sau indiferenta pe care o traiesc oamenii. Cele doua destine care structureaza volu-mul, unul masculin si unul feminin, nu se vor intilni cu adevarat niciodata, soarta lor fiind aceea de a evolua ca linii paralele. Insa radiografierea a ceea ce se afla intre aceste doua linii confera calitate maiestriei de romancier a Vioricai Raduta, fiindca e foarte greu sa duci pina la capat un roman facut doar din nuante de alb, gri si negru. Citeodata, fotografii «orasului inchis» ajuta la fixarea unor instante, asa cum o fac memoria sau documentele inserate in text. Isi mai aminteste cineva ca generalul Grigore Gheba, autorul culegerilor noastre de matematica, a fost prefect de Rimnicu Sarat?” (Stefan Borbely)

Suflet de hartie este o poveste normala pentru mine, Mira Tanase, oarecum normala pentru cei care ma cunosc, dar sunt sanse ca Suflet de hartie sa fie pentru restul, o ciudatenie, o povestire absurda si dusa la extrem.O poveste traita intre vis si realitate, intre lumea aceasta si o lume paralela muta.
Suflet de hartie vrei sa citesti dupa ce ai avut rabdare cu primele pagini ca sa te convingi ca porumbeii sunt bine pana la final.

"Un roman de dragoste poetic, un monolog interior sfasietor, o femeie care iubeste muzica si viata, un barbat care nu poate fi inlocuit... o carte care merita citita si care te face sa meditezi asupra sensului vietii. Mira Tanase este o voce distincta, fara indoiala " (LETRAS)

In 2005, Luminita Sambotin a publicat volumul de debut "Teama de limite" - un roman urban contemporan, cu accente autobiografice, gandit ca un prim volum dintr-o trilogie.
    "Calatorie si destin - Povestea Lucianei" este cel de-al doilea volum, finalizat in 2016. 

„Sunt Corina Ozon, cea care a disecat sufletul și mințile amanților și ți i-a pus pe tavă. Cea care a încercat, cu asumarea tuturor riscurilor, să te învețe să nu judeci, să nu fii prefăcut și să accepți să fii fericit. Ai fost șocat când ai văzut limbajul din Zilele amanților, realismul din Nopțile amanților și actualitatea din Amanții 3.0. Ai râs când mi-ai citit cărțile, poate te-ai întrebat cât e experiență de viață și cât fantezie. Cât este refulare și frustrare, și cât adevăr.

Stau într-un glob de cristal, pe care mulți nu-l ating, de teamă să nu se spargă și să aibă mult de lucru după aceea. Știi cât curaj am, chiar nebunesc, iar cu nebunii să nu te pui! Am spart bariere și ți-am băgat amanții în casă, în sertarul de la birou, în avion sau metrou. Dacă ai avut și tu curajul să citești, ești la fel de nebun. Nebun de curajos, mai ales că le-ai spus și altora să citească. Lumea e mai vie, am spart borcanul cu fluturi și alegem să vorbim fără perdea, așa cum e viața. Povestea se scrie odată cu tine, acum și aici, iar aventura continuă. Amanții, c`est moi!”

Adu-ti aminte de Renton, adu-ti aminte de Tyler Durden. Adu-ti aminte de filmele care au transpus aceste carti; de Brad Pitt, Edward Norton si Ewan McGregor. Adu-ti aminte de ei, caci ei fac parte din cultura ta, din esenta ta de viata, globalizata la extrem si infinit de sordida. Revezi filmele, reciteste cartile. Razi cu ei; cu toate aceste plasmuiri de oameni ale autorilor, ale regizorilor, ale actorilor. Revezi-le cu prietenii, cu prietena ta sau prietenul tau, dupa sau inainte sa fi facut dragoste. Revezi-le singur; revezi-le, daca mai ai cum, la cinematografe dubioase de cartier. Revezi aceste filme vechi, care au devenit de la lansarea lor embleme cult ale miscarii sociale din care fac parte. Revezi-le si scrie o carte.

Dar scrie o carte despre viata ta, nu a lor; despre existenta ta placuta sau morbida. Nu incerca sa copiezi ce ai citit sau vazut in ele. Lasa-ti imaginatia la joaca, in curtea care se afla in spatele casei mintii tale; dar nu te lasa sedus de mirajul simplist si la indemana al plagiatului. Gandeste-te bine inainte sa pui pixul pe hartie sau degetul pe tasta de calculator, caci de-acolo nu mai e loc de intoarcere. Te tine sa scrii cartea asta?

Aceasta nu este o carte. Arata ca una, dar nu este. Iti propun sa o numim culegere de texte. Sunt materiale aparute in ultimul an la emisiunea Starea natiei. Este a doua isprava de genul asta pe care o facem, iar daca prima n-ar fi avut succes, cea de-a doua n-ar fi existat. Asa ca nu noi, cei de la Starea natiei, suntem de vina, ci voi, cititorii. Ce-o sa gasesti in interior? Opiniile noastre, ale muncitorilor de la emisiunea Starea natiei, despre teme mari si mici din societatea romaneasca. Le-am grupat in cinci capitole si le-am mai condimentat cu desene de Mardale.

Desi foarte diferite intre ele, fiecare povestire a lui Florin Iaru iti face pofta de urmatoarea. Fie ca este vorba despre incursiunea unei furculite in farfuria de mincare, despre amintiri ale cuceririlor din Vama Veche, despre Costelus de la scularie care isi baga seful in boale cu auzul lui supraomenesc, despre cum isi petrece vara Mos Craciun sau despre misterioase papusi vii, fiecare text e scris cu mult umor si maiestrie. Unele sint triste, altele ludice, insa toate se citesc pe nerasuflate si cu dorinta ca, atunci cind termini una, sa existe mereu o urmatoarea. 

„Cu aceeasi verva, economie si exactitate lexicala (frazele au o precizie si o cadenta de bisturiu narativ), Florin Iaru ofera o mica panorama de fictiuni ingenioase, exersate in mai multe registre, de la realismul comic si anecdote fals-moralizatoare, la un horror & fantasy desprins parca din comics-urile ce au inspirat seria Tales From The Crypt, dar intotdeauna cu un twist stilistic. Comic-parodice, «crude si insolite», scandaloase si morbide, povestirile lui Florin Iaru, desi, prin forta restrinsa a textului, schematice din punctul de vedere al psihologiei personajelor, sint atipice si vin in contra unui orizont de asteptare nu doar fictional, dar si moral.” (Marius Chivu)

Satul Mireni pare un loc banal, dar locuitorii lui nu sint nici pe departe niste oameni obisnuiti. Un tinar trece cu motosapa dintr-un capat in celalalt al satului, lasind in urma un dezastru, un pilot aduce la sol avionul de vinatoare si afla ca baietelul sau s-a vindecat misterios de o boala incurabila, un cutremur devasteaza Bucurestiul... Planurile multiple din real aluneca pe nesimtite in fantastic, iar toate firele de la inceputul romanului, aparent haotice, converg spre padurea de salcim, sursa mierii cu proprietati misterioase, ce pare sa determine irevocabil soarta personajelor. O poveste in crescendo, incadrata intr-un timp magic, ce are puterea de a-l vraji iremediabil pe cititor.

În limbă e plăcerea! Asta e una dintre vorbele favorite ale lui Răzvan Exarhu, om de radio, de televiziune, bucătar şi acum autorul unei cărţi cu fericirea în titlu.

De la primul rând scris se simte că îi place să vorbească, în aceeaşi măsură în care îi place să observe şi să asculte. E acel tip de povestitor pentru care tăcerea şi cuvintele sunt la fel de importante. Iar curiozitatea lui tandră şi crudă, în acelaşi timp, compune un tablou viu în care se amestecă emoţiile primei zile de şcoală, şlapii târşâiţi ai românilor, relaţia dintre eschimoşi şi raw-veganism, revolta anti sistem, alcoolul, cărţile, crucile făcute în autobuze, prietenia, urzicile, clişeele, narcisismul din social media, ecologia, salata boeuf, hipsterii, postul, bunicul lui Bob Marley, tradiţiile pierdute, bicicliştii aroganţi, discuţiile cu părinţii, nostalgia, cretinii, obsesia pentru viaţă sănătoasă şi multe alte subiecte care ne umplu vieţile şi conversaţiile, ne indignează şi ne emoţionează pe toţi. Umorul textelor este mereu dublat de o duioşie şi de o sensibilitate care te pot face să râzi şi să plângi, la câteva rânduri distanţă. Iar cartea este construită ca să poată fi citită de oriunde, ca o tavă cu o prăjitură care are alt gust în fiecare pătrăţică, din care ronţăi încet şi îţi doreşti să nu se termine.

„Radu Gavan m-a cucerit de la prima carte, insa abia acum, cu "Diavoli fragili" a iesit la iveala uriasul sau talent scriitoricesc. Cu cel de-al treilea roman, Radu Gavan face un salt extraordinar spre MAREA literatura. Intr-o discutie prieteneasca, Radu imi spunea ca are senzatia ca acest roman e ca un monstru care o sa se ridice si o sa umble de unul singur prin lume, iar asta am simtit si eu in timpul lecturii.

O carte despre fragilitatea liniei ce desparte binele de rau, realitatea de fictiune, o carte despre consumare, renastere si eliberare. O minunata pledoarie pentru scanteia vie a literaturii si tributul pe care uneori arta si creatia le cer omenescului din noi." Camelia Cavadia

„Diavoli fragili este, in opinia mea, cea mai buna carte de pana acum semnata de Radu Gavan. 

Ingredientele care l-au facut pe autor o voce aparte in literatura romana contemporana se regasesc si in acest roman, intr-o alta combinatie: violenta, macabrul, accentele psihologice si de thriller, limbajul neingradit, pasajele socante, suspansul bine strunit, ritmul alert, atmosfera apasatoare, sumbra, caruselul de personaje, povesti si emotii. Lor li se adauga o pendulare perpetua intre onirism si realism, intre naratori, intre scriitori si scriituri, intre fictiuni si metanaratiuni. 

Cred ca cel mai important aspect care transpare din Diavoli fragili este tocmai dragostea pentru literatura, o literatura care te obsedeaza, absoarbe si consuma, o literatura prin si pentru care traiesti. Cartea lui Radu Gavan e o lentila tulburatoare prin care poti privi lumea. " Eli Badica

Cînd merge în oraşul natal să petreacă Paştele la părinţi, Robert află de la sora sa, Camelia, că, în urma unor analize, mamei lor i-a ieşit că are o boală cu transmitere sexuală. Aşadar, fie ea, fie tatăl lor, fie amîndoi ar avea relaţii cu altcineva. Cei doi fraţi încep o anchetă detectivistică: vor să afle care din părinţi este „vinovatul”. În timpul căutării, Robert îi reîntîlneşte pe Lone, un bătrîn beţiv care pe vremuri i-a marcat copilăria, şi pe Oana, prima lui iubită, întoarsă de la muncă din Italia, dar, mai presus de orice, îşI reîntîlneşte trecutul. Cititorul descoperă că trădarea are o tradiţie în această familie, fie că e vorba despre prima iubire sau despre viaţa unchilor, mătuşilor sau bunicilor.

„Extraconjugal e la bază un roman noir, începînd cu enigma propusă în prima frază (dezvoltată apoi concentric), continuînd cu vocea pe care e construită cartea (cinică, ironică, amuzantă, briliantă stilistic) şi sfîrşind cu modul ambiguu în care se produc rezolvările. Mihai Radu panoramează, printr-o mişcare fluidă, o lume contemporană în care intră şi neoanele metropolei, şi praful în suspensie al provinciei, şi scenetele vieţii corporatiste, şi scenariile erotice inutil elaborate ale adolescenţei, şi nervii plesniţi ai căsniciilor, şi teasing-ul extraconjugal; şi piste false, şi elegii, şi comedii, şi drame. Totul e alert, sclipitor, profund, memorabil.” (Mihai Iovănel)

„Personajul-narator din Extraconjugal, Robert Nicula, simte enorm şi vede monstruos. Dotat cu aptitudini analitice hipertrofiate, foarte sensibil la ridicol, el simte nevoia să pună sub lupă existenţa sa şi a celor apropiaţi. O pasageră, dar intensă aventură extraconjugală generează ireversibile mutaţii în interiorul cuplului şi pune în mişcare un mecanism narativ pe cît de simplu, pe atît de sofisticat. Un roman emoţionant şi puternic despre fragilitatea relaţiilor dintre părinţi şi copii, dintre soţ şi soţie, o poveste fascinantă despre timp şi despre oameni, în care «în fiecare clipă lumea moare cu totul şi se naşte cu totul în clipa imediat următoare».” (Carmen Muşat)

Roman de maturizare, roman al deformării, 12 povestiri cu acelaşi narator, toate aceste variante sînt corecte şi, în acelaşi timp, departe de a descrie cu exactitate Copilăria lui Kaspar Hauser, o reinterpretare a motivului literar al copilului crescut de lupi. Romanul lui Bobiţă, pasager al tramvaielor ceauşiste, explorator al vechilor crematorii şi al şantierelor din Berceni, este şi unul dedicat Bucureştiului, surprins în perioada sa de trecere de la socialismul luminos la democraţia originală. Dar cea mai importantă rămîne explorarea memoriei într-o proză ce se hrăneşte din materia vîscoasă a melancoliei.

Tătuţu • Ion Maiorescu • Balkan • Barbut • Crematoriul • Spre Ciocăneşti, Călăraşi • Duhul din lampă • Scriu despre Ashbery • Popa Mihai • Ninge în Tyria • Playing it hard • Knossos

Tudor Klein şi Irina, logodnica lui, pleacă pe o insulă cu puţinii bani pe care reuşesc să-i pună împreună deoparte, plănuind să trăiască modest o perioadă cît mai lungă. Cum arată o vacanţă de cîteva luni? Ce se-ntîmplă după cele şapte zile de euforie pe care le cunoaştem cu toţii? Ultraviolenţă, ultima parte a trilogiei Poker, este o analiză de cuplu – un roman despre singurătate şi dragoste.

„Scriind Ultraviolenţă, m-a interesat un singur aspect: cum sună romanul pe care vrei să-l iei cu tine la plajă într-o vacanţă în care n-ai venit să citeşti?” (Bogdan Coşa)

Romanul Mirii nemuririi a fost distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române pe anul 2006.

Dacă există o marginalitate interesantă, aceea a devianţilor, a infractorilor, a boemilor, a lumii interlope, care a atras dintotdeauna privirea artei şi a presei, Radu Aldulescu ne atrage atenţia asupra umanităţii umile – „mirii nemuririi” –, de rang secund, care vieţuieşte dintotdeauna în marginea istoriei, dar, ase-menea speciilor invizibile, aparent minore, este cea care perpetuează atît specia şi pătura de excluşi ai societăţii, cît şi valorile simple, de bază, alfabetul umanului. Vieţi simple, drame etern umane, existenţe fără istorie, de care romanul, în goana sa după senzaţional şi atipic, nu s-a mai interesat consistent de la Zola încoace. Mirii nemuririi trăiesc în afara timpului.

„Radu Aldulescu este, după părerea mea, cel mai puternic prozator, omul cu filonul narativ cel mai viril din proza noastră apărută după ’89. Mirii nemuririi este un roman greu de înghiţit, dar vă asigur că toată această mîzgă, toată această existenţă pestilenţială ştie să se alchimizeze şi are şi ea doza ei de sublim.” (Dan C. Mihăilescu)

O plimbare pe întuneric, la cinci dimineaţa, printr-o pădure populată, zice-se, de mistreţi. O conferinţă internaţională cu două sute de femei şi un singur bărbat: interpretul. Un meniu franţuzesc într-un oraş populat de români, germani, maghiari şi sârbi. O idilă cu o actriţă pentru care rolul vieţii este scoaterea partenerului din minţi. O carte poştală despre una (sau doua) dintre casele vieţilor noastre şi o alta despre oraşul în care ne ducem zilele . O poveste despre un cântec în care bănuieşti fiori tantrici, pentru a conchide că e de fapt despre timp. O incursiune în lumea absurdului cazon şi a hazului fără voie. O restanţă studenţească şi stânjenitoarele ei consecinţe. O plecăciune în faţa unei voci şi a unei chitare. O păţanie cu scalde nocturne şi miliţieni cu instinct literar. În fine, relaţia subtilă dintre un meci de fotbal şi o coadă la carne. În total, treisprezece texte de aducere aminte. Cu stupori şi înveseliri. Cu exasperări şi jubilaţii. Cu arome vechi şi dulciuri noi. Cu foame de viaţă şi de poveşti. Am fost cândva femeie de onoare îl dezvăluie pe Radu Paraschivescu în ipostaza celui care se uită înapoi şi simte – uneori tandru, alteori năprasnic – nevoia confesării.

Pe copertă: Egon Schiele, Tânăr în tunică violet, cu mâinile împreunate, 1914

„Atlet al realismului ezoteric şi campion al tristeţilor metafizice, Dan Stanca este cel mai dostoievskian (şi eliadesc) scriitor din peisajul nostru literar. De peste trei decenii se luptă narativ cu demonismul, erezia, vinovăţiile năucitoare şi ispăşirile halucinante. Indiferent că-i vorba de mistică, politică, sexualitate, de ocultism, legionarism, alcoolism, alchimie, gazetărie, simbologie sau guénonism, el alcătuieşte frenetic scenografii fantaste, şubrezite de ispite abisale, iniţieri morbide, deprimism hipnotic, hierogamii şi hierofanii delirante. Proza lui pare că rivalizează sufleteşte cu lupta biblică din Vadul de la Peniel.
Imaginaţi-vă, acum, un «Fenomen Piteşti» conjugal (cu o soţie torţionară), corelat cu destinul aiuritor al lui Sandu Tudor, stranietatea iniţiatică a grupării Rugului aprins de la mănăstirea Antim, sculptori atinşi de «tipologia deznădejdii şi deformării», dispariţii magice din puşcăria Aiudului, şocante inserturi erotice de tantrism punitiv, plus un final paradoxal – totul textuat cu sarcastică ambiguitate de personajul… Hector Noroaie!
Altminteri, o lecţie tulburător parabolică de ce poate însemna, în istorie, ca şi în destinul individual, coincidenţa contrariilor.“ (DAN C. MIHĂILESCU)

„Pentru mine, un roman este transformarea demonului sau a daimonului în înger. Mi-am gândit cărţile ca pe un proces spiritual, în care plec de undeva de foarte jos, sau în orice caz dintr-o materie foarte frământată şi chinuită, ca să ajung la o transparenţă unde sensurile spirituale se pot desluşi.“ (DAN STANCA)

O poveste reală despre încercarea de a supraviețui prin ficțiune, o narațiune alertă și acaparantă despre lumi care se construiesc acolo unde limitele organismului nu te lasă să ajungi. Romanul autobiografic al lui Teodorovici este locul în care, rînd pe rînd, superstițiile se transformă în miracole, iar miracolele pot fi oricînd luate drept coincidențe, lăsîndu-i cititorului libertatea de a umple cu sens întîmplările.

17 poveşti dintr-un bloc cu patru etaje din Bucureşti. Vieţile personajelor comunică prin pereţii subţiri. În această comunitate de locatari vechi şi noi, intimitatea devine fluidă. Destinele personajelor se intersectează, apartamentele au propriile istorii, cuplurile îşi trăiesc sub ochii celorlalţi ritualurile şi descompunerea. Dincolo de uşile închise e o lume în mic, cu bucuriile şi tristeţile ei infinitezimale.

Cîştigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom, ediţia 2017

„Mihai Marinescu, de profesie copywriter şi de vocaţie cîrtitor, iese de sub tirania termenelor de predare şi se apucă de taximetrie. El face, altfel spus, un pas înapoi. O mişcare de downshifting, cum i se spune în branşă. Mihai are în bagaj un noian de nemulţumiri şi cîteva vise. Printre acestea din urmă, un cîştig la loto şi publicarea unui roman. Scăpat de brief-uri şi pitch-uri, fără să ştie că ele îl pîndesc la o cotitură a sorţii ca să-l reia în primire, omul îşi face timp să observe cît de trăşcălie e lumea în care se învîrte. De ce? Fiindcă în drumurile lui Mihai Marinescu dă peste autori de «literatură insuflată» (Căzut din accelerat, o carte cu un titlu, hm, personal şi cu un succes, nu-i aşa?, rapid) şi căpetenii interlope cu experienţe extracorporale, în plină transă mistică. Peste alţi downshifteri care ar vrea să picteze biserici, pentru ca pînă la urmă să orneze pereţii unei vile ţigăneşti cît un transatlantic. Peste editori care îşi tarifează prefeţele la cuvînt: cincisprezece euro cuvîntul ultraelogios, zece euro cel elogios şi cinci euro cel pozitiv-neutru. Peste conferinţe despre paranormal la care te umflă rîsul. Peste un weekend al porţilor deschise în comuna Buzescu, unde ţigodele rromilor devin obiect de interes mediatic planetar. Nu în ultimul rînd, peste amintirea lui Mircea Eliade, a cărui evocare provoacă mereu episoade şi reacţii imprevizibile.
În cîteva vorbe, asta e povestea din Downshifting. O poveste cu zvîc şi poantă. La prima lui carte, Alexandru Done dă impresia că scrie fără efort, din poignet, cu un control dezinvolt al acţiunii, al frazelor şi al efectelor speciale. Salut în el un talent care face explozie acum şi care e aşteptat, ca toţi debutanţii, să confirme la a doua apariţie.” (Radu Paraschivescu)

Se poate construi o tramă polițistă în marginea ultimei şcoli filozofice din Atena, închisă de împăratul Iustinian în anul 529, şi a celor şapte reprezentanţi ai ei, în frunte cu Damaskios? Se poate, răspunde Andrei Cornea, făcând din ultimul episod al filozofiei eline o poveste plină de mistere şi de răsturnări spectaculoase care-l ţine pe cititor cu sufletul la gură. Prin fața noastră trec locuitori ai fictive Atlantida prinși într-un proiect de creștinare, prinți persani care botează ideile filozofiei în sângele ideologiei, episcopi care, în zorii creștinismului, fac ordine în panteonul grec, discipoli străluciți care apar travestiți ca în comediile lui Shakespeare, spectaculoase turniruri intelectuale în care se înfruntă adepții teoriei potrivit căreia lumea e făcută din Nimic cu cei convinși că ființa e eternă… Și un povestitor despre care aflăm abia la sfârșit cine este și cui anume îi deapănă fabuloasa poveste a vieții sale.

„Ei bine, am spus, noi, filozofii, formăm acest lanţ de aur, noi suntem legătura de nedesfăcut dintre cer şi pământ, noi suntem, cum s-a spus, «rasa divină»! Dar, atenţie, asta n-ar trebui să fie motiv de înfumurare deşartă, aşa cum vedem în multe cazuri, căci cinstea se cumpăneşte cu o mare datorie, pe care cu greu şi puţini dintre noi izbutim s-o plătim cumsecade. Şi sperăm să nu se rupă odată cu noi acest «lanţ de aur», ci să-l încredinţăm pe mai departe celor care vor veni după noi, din generaţie în generaţie, pentru ca să nu se piardă de pe lume amintirea a ceea ce-i adevărat, frumos şi măreţ.“ (ANDREI CORNEA)

"Exit 45" este un roman academic american. Acţiunea de secol XXI descoperă o Americă scindată între radicali și conservatori, între diferitele grupuri etnice, între intervenţioniști și pacifiști, între cei militanţi-cu-tot-dinadinsul și cei alergici-la-orice-idee-de-schimbare, între profesori și studenţi, între Wall Street și main street. Personajele vin din medii diferite ca ortodoxia sârbească și catolicismul polonez, din China mai nou capitalistă și Argentina pampasurilor lovite de secetă. Stereotipurile sunt deconstruite și reconstruite, un fir narativ e vecin cu Conversaţia lui Coppola, thriller psihologic, dacă vreţi, iar altul se trage din marșul de la Selma, Alabama. Romanul nu respectă tabuuri, e un studiu de sistem și are ritmul unei autostrăzi americane: goană cu motorul turat la maximum, depășiri legale și ilegale, frână până la zero, așteptare panicată, plecare în trombă și, din nou, goană susţinută.

Majoritatea scenelor se petrec în perimetrul Richmond — Washington — Baltimore, bine-cunoscut pentru tensiunile politice la nivel înalt, pentru lumea academică și așa-zisul coridor tehnologic, pentru criminalitatea ridicată și, nu în ultimul rând, pentru cutremurele sociale iscate de lupta pentru libertăţi civile. Tensiunea se acumulează treptat de-a lungul celor patru părţi ale romanului. Ceea ce începe ca un amuzament se transformă într-o obsesie. Regulile jocului se schimbă din mers. Disperarea hackerului, a celui care ajunge să instaleze microfoane în cabinete și săli de curs și care monitorizează înregistrările, este, în Exit 45, cel puţin la fel de mare ca a lui Harry Caul, personajul lui Coppola din Conversaţia, sau a fotografului din Blow Up-ul lui Antonioni.

Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit este continuarea romanului Turma păstorului mut, apărut în 2016. 

„Cînd prezentul nimiceşte utopia şi viitorul, ne rămîn ucronia şi trecutul. Scriind despre munca lui de gropar al comunismului (mai exact: «dezgropar»), arheologul şi poetul Marius Oprea şi-a descoperit vocaţia prozei lapidare, intense, mişcătoare. Primul său roman, Turma păstorului mut, era un parcurs al regăsirii de sine şi vindecării, nucleul unei alegorii metonimice a României – Spitalul Socola. Acum, autorul îşi extinde formula. Rezultatul, un dialog între memoriile primului Bazileu al Imperiului Român de Răsărit din 2056 şi un manuscris al său de aceeaşi factură din 2016, este o ucronie patafizică. Astfel, eliberată de constrîngerile speculaţiei raţionale, (auto)ficţiunea prefigurează o lume viitoare în care toate problemele şi-au găsit soluţiile. Multora, acestea le vor părea delirante. Dar dacă sînt singurele?” (Sorin Antohi)

„SF sau literatură confesivă? Talent uimitor, nedrămuit, de a imagina România peste 40 de ani sau o coborîre şovăielnică în sinele pierdut şi, apoi, regăsit? Pe de o parte: România, ţară ce devine imperiu, cucerind Germania, exportînd acolo «Tihna Trupească şi Liniştea Sufletească», ţară al cărei Imn Naţional este Somnoroase păsărele, compus de un copil, ţară care se apără de nori radioactivi cu Brîul Maicii Domnului, ţară în care Bucureştiul ajunge sediul Parlamentului European. Pe de altă parte: amintiri disparate şi înduioşătoare despre «ultimul arbore», «pasărea ploii», şarpele anguis fragilis, cîntecul guguştiucului care anunţă «iminenţa înălţării soarelui pe cer», nucul iubirii, drumul spre insula Amorgos, din arhipelagul grecesc. De fapt, o caldă poveste de iubire, marca Marius Oprea, născocitor de fapte viitoare şi înţelept tălmaci de semne ale prezentului. Iubire: pentru ţara sa, pe care – prin puterea prozei – o face să fie altfel, populată cu personaje ce ne par cunoscute, construite cu o suavă plăcere, cu o gingaşă ironie. Şi iubire pentru Cristina! Aflaţi în carte de ce, prin Cristina, Imperiul Român de Răsărit îşi pierde numele şi rînduielile.” (Ovidiu Şimonca)

Cartea soaptelor incepe intr-un registru pitoresc, pe o straduta armeneasca din Focsaniul anilor ’50 ai secolului trecut, printre aburii cafelei proaspat prajite si miresmele din camara bunicii Armenuhi, printre bucoavnele si fotografiile bunicului Garabet. „Batrinii armeni ai copilariei” lui Varujan Vosganian nu au de istorisit intimplari delectabile, ci fapte de-a dreptul nelinistitoare. Povestind, ei incearca sa se despovareze de o trauma – a lor si a predecesorilor. Istoria genocidului din 1915 impotriva armenilor, istoria convoaielor interminabile de surghiuniti in Cercurile Mortii, in desertul Deir-ez-Zor, istoria armenilor care au luat drumul exilului isi afla in paginile de fata o ilustrare cu adevarat ravasitoare.

„Poetul, teoreticianul si excelentul povestitor Varujan Vosganian debuteaza cu un roman amplu, populat cu caractere dense, vii, memorabile, propunind o interesanta constructie narativa: istoria dramatica a peregrinarilor si suferintelor armenilor este intretesuta cu trauma propriei familii. In tonuri de o dulce-amara nostalgie, fatalitatea ce-si casca lacom gurile este cel mai adesea invinsa de o vie bucurie si vigoare a existentei. O mina de mester de prim rang – daca va vrea sa se consacre genului! – se intrevede cu fermitate de pe acum.” (Nicolae Breban)

„Una dintre cartile de referinta ale secolului XXI, atit de minunata, incit iti taie rasuflarea.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)
„Cartea soaptelor este echivalentul est-european al romanului Un veac de singuratate de Gabriel Garcia Marquez.” (Der Spiegel)
„Cartea soaptelor este de o frumusete fascinanta, o carte care este insasi Istoria.” (El Pais)
„Cartea soaptelor este o fresca pe rind dulce si cruda, plina de arome si culoare.” (Figaro Histoire)
„O opera exceptionala, un imn al suferintelor poporului armean.” (La Nacion)
„Cartea soaptelor este o carte fantastica, o fresca literara de mari dimensiuni, care infatiseaza eroismul si suferinta umana.” (Aftonbladet)
„Cartea soaptelor este o capodopera, una dintre cele mai puternice si mai valoroase creatii literare pe plan mondial din ultimii ani.” (Haaretz)

Aleea Zorilor este povestea unui copil care creste intr-un mic oras monoindustrial de la marginea unei paduri. Orasul depinde intru totul de o fabrica de armament. Ne aflam pe timpul Partidului Unic, intr-o tara care nu poate fi alta decit Republica Socialista Romania, intre blocuri pitice si chemarile de sirena ale uzinei. Copilul acesta va deveni peste ani ziarist de presa scrisa si va colinda toata lumea. Intr-o zi se va intoarce in singurul loc pe care l-a putut numi vreodata acasa, dar intre timp s-a intimplat viata si s-a naruit totul: Aleea, padurea, fabrica de armament. Aleea Zorilor este povestea unei deveniri.

„Aleea Zorilor e o carte. O carte care s-a nascut dintr-o singura respiratie, ceva mai indelungata. O carte chemata sa umple timpul dintre doua batai ale inimii. Aleea Zorilor a fost prima mea adresa. La orice prima adresa gasesti, desigur, un univers magic. Toata viata am cautat sa nu-l pierd. Am umblat tot pamintul purtind Aleea Zorilor in bagajul de inima. Acolo (care a devenit, in trecerea timpului, atunci) ma intorc intotdeauna cind vreau sa fiu fericit. Aleea Zorilor este povestea inocentei de dinainte sa ni se intimple viata.” (Andrei Craciun)

  Aceasta carte face parte din seria cartilor pe care Vintila Horia le-a scris inspirat de durerea propriului exil. „Un mormant in cer” reda povestea pictorului El Greco, caruia exilul i-a adus in suflet tulburare, dar printre oameni, faima. Cartea este fascinanta prin contrastul pe care-l propune intre realitatea istorica marcata de existenta omului inferior, condus de instincte primare, si superioritatea spirituala a artistului, aflat in cautarea divinului si a descoperirii sensului suferintei.

    Sunt comentatori care afirma ca "Un mormant in cer" este cel mai implinit, cel mai complex, cel mai frumos roman al lui Vintila Horia. Despre exil, mereu despre exil, durerea sfasietoare, perena, rodnica — izvor al creatiei acestui mare autor. Viata unui alt mare exilat, a unui alt imens creator, cretanul El Greco, devine creuzetul in care Vintila Horia recreeaza arhetipuri, mituri, modele: artistul complet, subordonat artei sale, exilatul care-si transforma suferinta in arta, opera care inglobeaza destine, iubirea care purifica si sanctifica, visul de unitate crestina. Proiectat pe panza multicolora a Europei veacului XVI, dar, ca toate cartile lui Vintila Horia, desfasurandu-se de fapt intr-un timp ideal, de dincolo de timp, Un mormant in cer este un roman multiplu, care se poate citi pe straturi, de la suprafata incandescenta pana in profunzimile sale filozofice, daruind bucurie cititorilor cu mijloace de perceptie si de intelegere diferite. Ca oricare opera de geniu, indiferent de nivelul de cunoastere si de simtire al celui care se adanceste in Iumea cariii, aceasta i se va intipari in cuget, imbogatindul. (Editura Vremea)


     Fragment din volumul "Un mormant in cer" de Vintila Horia:

    “Intr-adevar, de cand capitala se mutase la Madrid si capitala capitalei la Escorial, Toledo incepuse sa decada, incetul cu incetul; totusi ruinarea lui nu era inca prea spectaculoasa, radacinile-i in trecut continuau sa pompeze seva si beneficii, multe familii nobile nu se hotarau sa-si paraseasca palatele stramosesti, si stralucirea Madridului nu se dezvolta cu repeziciunea cu care ei gandisera sa speculeze terenuri si case, astfel incat, mai devreme sau mai tarziu, a-i provoca decadenta putea insemna o afacere buna. Dar cine ar fi indraznit? Pe nevazute, vrajmasii devenisera legiune. Cei din susul scarii sociale, situati azi intr-un Madrid unde cei de jos ar fi prosperat la adapostul noutatii si grandorii, puteau coincide in intentii cu invitatii la cina din acea noapte. Esuasera si proiectele, destul de avansate, la care colaborasera tehnicieni specializati, de a lega Toledo de Lisabona, largind si canalizand apele Tajo-ului. Toledo ar fi devenit un port cu acces direct la Ocean si la Indiile Occidentale, umbrind noua capitala.
    — Si iata ca deodata apa nu mai ajunge, adauga Medinilla. Nici sa stinga flacarile acestea, nici sa ridice nivelul fluviului. Nici pentru un incendiu, nici pentru un port.
    Si incepu sa rada cu ironie si cruzime. Era foarte tanar si credea intr-un Toledo vesnic, ca si mine si parintele Paravicino, dar exista vesnicii care implica tocmai disparitia vizibilului, pentru ca esenta sa se instapaneasca pe trecut si viitor dupa ce a eliminat piedica prezentului. Cerand scuze, m-am despartit de cei doi prieteni ai mei. Strabatui multimea, coborai spre Poarta Nueva, intrucat pe cealalta poarta, a Sangelui, nu se putea trece din cauza incendiului care mistuia cladirile de pe ea, o luai la fuga, de data asta mai usor fiindca drumul era in panta, si ma indreptai spre masinarie. Acolo am dat de Juanelo chiar langa primul turn, cel de langa apa. Era foarte ocupat, incercand sa repare ceva. Ii auzii vocea, atat de italiana in valmasagul tipetelor si strigatelor si ecourilor indepartate ale valvataii, clamand catre cer, intr-o criza de prefacuta disperare:
    — Non c'e niente da fare. Nu pot face nimic."

Atunci am aflat ce inseamna sa crezi. Lumea ta se prabuseste zi dupa zi, in jurul tau, dar simti in strafundurile fiintei tale ca intr-o zi va fi bine si nu renunti. Logic, rational, totul iti spune ca esti nebun. Si tu te incapatanezi si mergi mai departe. E o scanteie acolo, in suflet, o voce timida, care iti sopteste sa nu te lasi batut, ca totu-i cu un rost. Totul are sens. Pentru ca am vrut sa dau un sens la tot ceea ce se intampla. Am ales sa cred. Pentru ca, din momentul in care te-am vazut, am stiut ca nu mai am ce sa astept, in afara de tine.

„Maria Magdalena iti vorbeste despre pierdere, alegeri, impacare cu sine, descoperiri si mai ales despre iubirea castigata. Pentru ca iubirea, odata ce exista, nu se instraineaza niciodata. Nici macar atunci cand se indeparteaza, se acopera si pare pierduta definitiv. Ea exista mai departe, pentru ca iubirea ne schimba. Toate iubirile care ne trec prin viata raman in noi si cresc mai departe acolo.
Ioana Duda stie ca nu-i poti iubi pe ceilalti daca nu te iubesti pe tine. Ca nu-i poti ierta pe altii pana nu te ierti pe tine si ca nu te poti lasa iertat de altii pana nu te-ai iertat tu, cu adevarat, pana la ultima cuta a sufletului. Stie ca iubirea nu inseamna mereu sa-l ai pe celalalt alaturi. Iubirea e completa si daca e numai o stare, o plaja, un cantec, un copil. Ioana stie.”(Cristina Nemerovschi)

Cu aceeasi sinceritate dureroasa cu care ne-a obisnuit din cartile ei anterioare, Ioana Duda scrie in Maria Magdalena despre o iubire matura, asadar complicata, si despre pierderea ei, in aparenta. Dar, cand vine vorba despre iubire, oare chiar o putem asocia cu maturitatea? Sau, cumva, fiecare descoperire a iubirii este un drum de-a lungul caruia iti dai la o parte tot mai multe straturi ale fiintei si, in final, ajungi sa te intelegi cu alti ochi? Pana la urma, iubirea iti arata o lume cu totul noua, pe care o descoperi asemeni unui copil.
Personajul principal al romanului intelege multe despre iubire, de-a lungul cartii, dar mai ales se intelege pe sine. Se redescopera si se repozitioneaza in centrul propriului univers. Cartea Ioanei Duda ne vorbeste despre dragostea care este mai presus de fiintele pe care le leaga, dragostea ca mod de autocunoastere.(Alexandru Voicescu)

Ioana Bâldea Constantinescu îmbină în acest al doilea roman al său, aşa cum a făcut-o şi în Dincolo de portocali, fascinaţia pentru personajele misterioase şi curiozităţile din vremuri îndepărtate cu o emoţionantă poveste contemporană. Nautilus ne poartă astfel paşii prin Parisul zilelor noastre – unde un tânăr doctorand se documentează vreme de câţiva ani pentru lucrarea sa – şi în Franţa de secol XIV, pe urmele faimoasei Reine Blanche, prima colecţionară a Evului Mediu. Fie că scrie despre obiecte frumoase şi rare, despre iubiri diafane, despre ciuma care decimează un sat întreg sau despre suferinţa unui băieţel autist captiv în lumea lui, Ioana Bâldea Constantinescu îşi construieşte frazele cu pricepere şi delicateţe de bijutier, într-un stil deja inconfundabil.

„Am decupat momente, frânturi de conversaţie, unele sunt aproape literale, dar nu am un personaj făcut după cineva, şi asta mă bucură, pentru că nu trăiesc cu teama că cineva se poate recunoaşte sau mă poate recunoaşte. Sunt frânturi de mine peste tot, dar, dincolo de asta, este acel «Call me Ishmael» pe care numai Melville l-a stăpânit cu desăvârşire, convenţia aceea care-ţi face bucăţi un gând şi ţi-l pune în zece capete. Îmi place acest joc, pentru că este periculos şi greu în acelaşi timp.“ (IOANA BÂLDEA CONSTANTINESCU)

Ilustraţia copertei: Unicornul în captivitate, tapiserie, 1495–1505

Lumea lui Sandru, un fiu de crai cam alintat si delasator, se prabuseste cind afla ca nu el va fi mostenitorul tronului, ba mai mult, ca nici macar nu se stie cine ii sint parintii. Cutremurat, hotaraste sa lase in urma curtea domneasca si sa plece in lume, ca sa afle de unde se trage si cine este. Inarmat doar cu o sabie veche si un cutit cu daruri ascunse, gasit intr-un loc unde oamenii se fereau sa puna piciorul, cu merinde si haine putine, dar hotarit sa infrunte orice i-ar aduce soarta, porneste intr-o aventura fabuloasa. Lui i se alatura prieteni vechi si noi si impreuna traverseaza cimpii sterpe, munti inalti si un codru fermecat, unde putine lucruri sint ceea ce par a fi. Calatoria nu e usoara, in cale ii ies spiridusi inaripati, musati, vrajitori, sburatori, oameni si fiare, si putini dintre ei ii doresc binele. Cu incrincenare neabatuta, trece peste toate greutatile si pericolele, hotarit sa se opreasca doar atunci cind isi va atinge telul, insa pretul pe care il plateste se va dovedi a fi cumplit de mare. Cautarea lui Sandru devine astfel o fascinanta poveste despre prietenie si tradare, despre lungul drum catre aflarea radacinilor si a adevarului.