Literatură română contemporană

Într-o școală situată într-un cartier privilegiat al Bucureștiului anilor '70, elevii normali învață cot la cot cu progeniturile nomenclaturii comuniste. Adolescenți, ei încep prin a fraterniza, apoi devin conștienți de tot ceea ce îi separă - într-o societate care proclama abolirea definitivă a claselor și a diferențelor sociale. Douăzeci de ani mai târziu, într-o vară, naratorul și câțiva dintre foștii lui colegi, emigrați ca și el, se află în București. El decide să-i adune într-o seară în grădina casei părintești. Acolo ei își amintesc și își confruntă traiectoriile de viață, între România și diferitele țări în care au ales să trăiască. Suspansul născut în această seară a regăsirii se preschimbă în poveste, pe măsură ce destinele lor se împlinesc de-a lungul anilor.

După primele pagini, impresia e excelentă: avem, evident, o scriere inteligentă, în care fiecare frază e exactă și surprinzătoare, când argotică și când intelectuală, de cele mai multe ori ambele la un loc. Text de o incredibilă oralitate, de o mare finețe în privința psihologiei adolescentine, de o știință a mimării naivității împinse până la marea artă. O carte care merită citită pentru frazarea ei mereu „pe fază”, prospețimea punctului de vedere și libertatea de expresie a poeziilor cu care e presărată. O lectură pentru iubitorii de literatură pur și simplu, dar și pentru cei ce vor să găsească în cărți „sensul vieții”. - Mircea Cărtărescu

- Ce zici tu? Că din punct de vedere naturalist realitatea e un hazard plin de complicații, iar din punct de vedere creștin realitatea e viciată?

- În ambele cazuri, realitatea este defectă.

Casian este un antinatalist convins. Ar fi preferat să realizeze acest lucru înainte să facă parte din speranțele altui destin pentru o familie și o căsnicie obișnuită, numai pentru a ruina totul prin dificultățile sale de ordin mental și sufletesc în a aduce viață pe lume. Ani mai târziu, el este pus în situația să își justifice convingerile în fața unei gazde nicidecum întâmplătoare, o contesă la venerabila vârstă de optzeci de ani care prețuiește intimitatea.

Isidora are motivele ei să asculte și mai ales să chestioneze, ba chiar dispune de mijloacele prin care să-l trimită pe Casian într-o călătorie ieșită din comun - un traseu la granița dintre imaginar și realitate al etapelor prin care cineva poate ajunge să îmbrățișeze astfel de vederi presupus radicale.

După o serie de romane parabolice, prin intermediul cărora a forat în adâncimile condiției umane, Gabriel Chifu propune o investigație de tip cvasidetectivistic pornind de la o metaforă: aceea a căii infinite, a căutării care, finalmente, se dovedește a fi o negare radicală a libertății individului de a-și desena și domina propriul destin. Autorul propune o intrigă alertă, cu neașteptate răsturnări de situații, generate de comportamentul unei tipologii umane diverse, contradictorii, purtătoare ale unor mistere întunecate. Într-un proces de necontenită înnoire a mijloacelor sale de expresie – în cazul de față domină analiza psihologică și violența perversă de inspirație gotică –, Gabriel Chifu își reconfirmă statutul de prozator de prim rang al literaturii române de azi. Trenul este vehiculul în care ne-am putea oricând trezi îmbarcați oricare dintre noi, fie de bunăvoie, în căutarea aventurii, fie aspirați cu brutalitate de ventuzele carnivore ale fatalității. - MIRCEA MIHĂIEȘ

Mai toate romanele lui Gabriel Chifu revendică o miză majoră, un proiect amplu care vizează o întreagă epocă în ceea ce ține de partea ei de umbră, de ascunsul ei, de ceea ce este revelat abia la anamneză: un adevăr profund, tulburător și inconvenabil. Urcat în trenul de plăcere al utopiei unei microarmonii după model belle époque, îndreptându-se către o Eladă înconjurată de nimbul unei purități partajate între idee și morală, scriitorul angajat, la propriu, pentru a scrie cronica de compartiment a celor care-i sunt tovarăși de călătorie, coboară în plină distopie din trenul care a devenit unul al istoriei. Fiecare stație, fiecare oprire instituie, într-o succesiune care prinde viteză, o nouă versiune a realului, o altă perspectivă, alte interogații. Pretextul de care se folosește romancierul devine cadrul pentru o parabolă politică și deopotrivă pentru o artă a romanului, a propriilor romane, focalizată pe nașterea personajului din imensul contradictoriu și inepuizabila ambiguitate a ființei umane, mergând, cu o sintagmă a lui Milan Kundera, „până la capătul problematicii sale existențiale“. Precum trenul de noapte din filmul Europa al lui Lars von Trier care traversa o Germanie devastată de război, Trenul lui Gabriel Chifu te poartă printr-o Balcanie contradictorie și paradoxală, în care timpul curge altfel, sintetizând o întreagă problematică istorico-politico-mentalitară a colțului de lume în care ne aflăm. - ANGELO MITCHIEVICI

Jurnalul așteptării se înrudește cu Jurnalul fericirii. Până la urmă, este vorba tot despre un fost deținut politic, în care unii dintre noi îl vor recunoaște pe Dinu Pillat, care, după ce este eliberat, face o serie de însemnări despre lucrarea lui Antihrist în istorie.

Îmbinare de realism și miraculos, cartea ajunge la un deznodământ surprinzător. Ceea ce observă fostul deținut este tocmai condiția lumii noastre, a lumii actuale, sfâșiate între obsesia patologică a unui consum orb și aspirația spre o clarviziune salvatoare.

Ceea ce mă uimește la Dan Stanca este nu atât ușurința cu care scrie, unul după altul, romane bune și foarte bune, dovedind o productivitate literară rară la noi, mai ales la acest nivel.

Ci faptul că, într-o epocă a simulacrelor și a literaturii de unică folosință, scrie romane încărcate de spiritualitate, infuzate de o tematică umană profundă, fără a fi o clipă ridicol, exaltat sau eseistic. - Răzvan Voncu

DAN STANCA (n. 1955, București), romancier. Debut editorial cu romanul Vântul sau țipătul altuia. A publicat până acum peste 20 de romane, dintre care amintim: Aripile Arhanghelului Mihail (1996), Apocalips amânat (1997), Morminte străvezii (1999), Ultimul om (1999), Drumul spre piatră (2002), A doua zi după moarte (2003), Mut (2006), Noaptea lui Iuda (2007), Cei calzi și cei reci (2008), Jurnalul așteptării (2014), Mare amară (2014), Ghetsimani ’51 (2015), Detonarea (2018), Înainte de întuneric (2021).

Laureat a trei premii acordate de Uniunea Scriitorilor din România, a două premii ale Asociației Scriitorilor din București, respectiv al mai multor premii acordate de revistele literare autohtone.

Textul meu despre Iuliu Hossu este unul literar, de ficțiune, chiar dacă am apelat la surse documentare (memorii, cronici, fotografii de arhivă etc.).

Nu este un text hagiografic ori monografic în sens teologic, ci o povestire literară despre o figură-cheie a istoriei României în secolul XX și despre o personalitate care a avut impact major asupra familiei mele. În 1926, bunicul meu patern, Vasile Cesereanu, a fost hirotonit preot de către Iuliu Hossu, episcopul greco‑catolic de Gherla. După desființarea bisericii greco-catolice de către autoritățile comuniste, în 1948, Vasile Cesereanu a suferit diferite condamnări și a fost încarcerat, întrucât a militat pentru repunerea în drepturi a bisericii din care făcea parte. Modelul misionar şi etic al lui Vasile Cesereanu a fost episcopul Iuliu Hossu; acesta a constituit un model confesional, dar şi supraconfesional (uman, etic, istoric).

Moștenind iubirea bunicului meu pentru figura lui Iuliu Hossu, magistrul său, nu este greu de ghicit că acesta a devenit un maestru spiritual și pentru mine.

Vis de fluture este romanul unei vieți trăite la intensitate maximă, un fir narativ în care realitatea, amintirea și neliniștea interioară se întrepătrund cu naturalețea unui destin care nu cere voie ca să se arate. Geo Raețchi construiește o proză confesivă în care biograficul se împletește cu ficțiunea fără granițe vizibile, lăsând cititorul să pășească în ritmul alert al unui personaj pentru care fiecare zi poate deveni un prag.

Cu legitimația în buzunar și râsul în suflet este un volum inspirat din realitate, scris de o polițistă aflată în slujba legii de aproape douăzeci de ani. Într-un ton autoironic, cald și profund uman, cartea surprinde viața de polițist rural în toate nuanțele ei: de la momente absurde, care stârnesc râsul, până la reflecții sincere despre prietenie, eșec, loialitate și curaj.

Povestirile lui Leonard Relea sunt despre oameni de toate felurile, buni sau răi, tineri sau bătrâni, bogați sau săraci, dar ceea ce trebuie să știți este că toate fac apel la ceea ce se află la interior, în sufletul lor. Și impresionează, indiferent dacă este vorba despre o fetiță amărâtă trimisă de părinți să vândă flori cu 5 lei buchețelul, despre o familie săracă de la capătul Iașului care abia își duce zilele, dar speră că soarele va răsări și pe strada sa noroioasă într-o bună zi, sau despre o mulțime de iubiri… pierdute. Sunt povești de viață, cu bune, dar mai ales și cu rele, despre drumuri prin țară sau pe undeva pe aproape, pline de amintiri și întâmplări impresionante.

„Leonard Relea a făcut demult gazetărie fiindcă nu putea să scrie direct literatură. Prin fișa postului, era obligat să livreze reportaje, nu proze. Dar, chiar și atunci, Leonard Relea nu se putea abține. Când intra undeva, ochiul lui descoperea imediat misterul dintre o masă veche și un scaun cu trei picioare sau vedea strălucirea unei lumi apuse acolo unde alții nu vedeau decât un dulap fără balamale. Omul e groaznic de talentat. Când iese din casă, intră imediat ba într-o poveste, ba într-o fabulă, când nu se-ntâlnește de-a dreptul cu Moș Crăciun pe stradă, vara.

Dacă volumul acesta n-ar avea coperte, am putea crede că autorul e străin și am bănui că e vorba de un suflet slav chinuit și poetic, ceva între Gogol și Cehov.

Leonard Relea nu vede lumea așa cum este, ci așa cum ar trebui să fie. La prozele sale frapează, în primul rând, intensitatea. Personajele lui Leonard Relea trăiesc la limită și, adesea, se frâng sub povara ei. Acest prim volum de proză scurtă este aidoma buzduganului din poveste care anunță sosirea zmeului, doar că zmeul nostru e blând, tandru, melancolic, are o privire tristă și poartă ochelari.

Citiți-l pe Leonard Relea. Merită.” Cornel George Popa – prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România

Flori de dor, noua carte a lui Călin Pintea, reunește cincisprezece texte de proză pe tematici dintre cele mai diverse, începând cu muzică, mari personalități ale culturii și artei, religiei, oameni care au marcat ortodoxia românească, părintele Steinhardt sau diverși monahi cu har,  scriitori, pictori, dar și despre trecutul de război al țării, pățanii din aeroport la schi sau cu diverse personaje mai… aparte . Imaginația se împletește cu realitatea, vremurile actuale cu vremurile de mult apuse, conversațiile avute cu cele doar imaginate, personajele de azi cu cele de ieri, situațiile care ar fi putut avea loc sau poate că s-au întâmplat cu cele care nu s-au petrecut niciodată decât în mintea prolifică a autorului își dau mâna pentru a crea un volum cu totul fermecător despre viață și frumusețea ei, despre cultură și bogăția sa nemaiîntâlnită.

„O carte ca un vitraliu în care se oglindește cerul. Un surâs diafan. O încântare… Am terminat-o de citit aseară și deja mi-e dor de ea.” (Prof. univ. dr. Diana Mărginean)

„Mi‑am înăbușit cu greu un strigăt de încântare: în sfârșit, marele scriitor acceptase întrevederea pe care gazeta noas­tră i‑o solicitase de mai multe ori de‑a lungul anilor, însă degeaba. Cum de se hotărâse totuși? Probabil jenat de faptul că trebuie să ne mai amâne încă o dată, romancierul găsise o fereastră în program și îmi acorda minutele mult așteptate. Am trecut în fugă pe lângă cabina paznicului și nu m‑am oprit decât în Jardin des Plantes, parcul meu preferat din apropierea Senei. Acolo, pe o bancă, am ana­lizat în liniște problema: invitația era extrem de clară, locația la fel, dar lipsea sorocul întâlnirii, fiindcă «ora 25» făcea trimitere la romanul cu același nume al autorului, nu la momentul întrevederii. Era evident că îmi lipsea ceva, dar ce?” (Fragment din Flori de dor de Călin Pintea)

Într-un viitor în care oamenii au cedat puterea de a decide între bine și rău unei inteligențe artificiale, Ana visează doar la o carieră curată de polițistă. Respectă legea, crede în ordine și în ideea că un sistem rece, dar corect, poate face lumea mai bună, până când o acuzație absurdă o lovește direct în inimă: propria ei soră este declarată vinovată de Judecătorul Artificial – entitatea supremă care stabilește soarta fiecărui cetățean.

Deodată, certitudinile Anei se fisurează. O lume guvernată de algoritmi pare să se clatine sub greutatea unei singure întrebări: ce se întâmplă atunci când perfecțiunea tehnologică se ciocnește de imperfecțiunea umană? Într-un sistem în care nici măcar gândurile nu mai sunt private, Ana descoperă că adevărul are un preț, iar dreptatea nu mai este o valoare, ci un calcul.

Alături de Mihnea, un polițist trecut prin toate deziluziile posibile, și de un hacker care trăiește în umbră, Ana pășește într-o investigație ce depășește limitele legii. Pas cu pas, descoperă că liniștea societății se sprijină pe o tăcere programată, iar eroarea nu mai e o greșeală umană, ci o crimă împotriva algoritmului.

Geo Moisi construiește o distopie tensionată, profund ancorată în realitatea prezentului, unde întrebările despre moralitate, libertate și control devin mai tulburătoare decât orice verdict. Judecătorul Artificial este un roman despre curajul de a privi dincolo de ecran, despre nevoia de a alege când totul pare deja decis – și despre prețul pe care îl plătim atunci când lăsăm mașinile să gândească în locul nostru.

Captivant, lucid și provocator, romanul lui Geo Moisi nu oferă răspunsuri simple, ci ridică o oglindă în fața unei lumi care își caută dreptatea într-un cod de software. O poveste despre loialitate, vinovăție și fragilitatea adevărului într-un viitor care ar putea fi chiar mâine.

Altcumva, tot ceea ce i se intamplase nu putea fi explicat. Revenea la gandurile ei si se intreba cum ar putea sa ia acum legatura cu familia ei si sa le spuna:
—Tata, mama, am plecat intr-o calatorie sponsorizata si, uite, acum sunt multi-milionara. Sunt detinatoarea unui imperiu financiar! Voi ce mai faceti? Sunteti bine? Tot saraci, tot visatori, tot cu sperante?
I se parea ca traieste o nebunie. Totul parea de domeniul fictiunii. Cine ar fi crezut-o? Nimeni. Si totusi realitatea le radea in nas tuturor. Realitatea aceea pe care ea o traia, desi i se parea atat de neverosimila. Realitatea aceea care o confuza si schimbarile care chiar se intamplasera!

Cand isi aduna gandurile, intelegea ca acum avea o multime de responsabilitati, iar asta o speria crunt. Vietile multor oameni depindeau acum de ea. Realiza ca atunci cand privesti lucrurile din afara si totul depinde de altii, astepti doar rezultatul deciziilor lor.

Trecand de partea cealalta insa, vedea lucrurile cu totul altfel. La nivelul la care era acum, intelegea ca ea este cea care trebuia sa decida pentru oameni si sa faca lucrurile sa para ca si cum nimic nu ar fi extraordinar de dificil de rezolvat.

Ca e stapana pe situatie si ca le poate oferi ceea ce ei asteptau de la ea. Isi dadea seama de toate implicatiile unor decizii si Doamne fereste sa fi luat vreuna gresita! In cazul unui esec, ea tot ar fi dus-o bine, dar ceilalti?

George Moraras provine dintr-o familie numeroasa si si-a dezvoltat pasiunea pentru citit inca din copilarie. Scrisul sau s-a nascut firesc, mai tarziu, dintr-un preaplin de experiente care trebuiau spuse. Prin natura serviciului (manager de hoteluri de lux) a avut ocazia de a intra in contact cu multe personalitati: presedinti de stat, politicieni, staruri de Hollywood, artisti renumiti, oameni de afaceri.

Povestea urmareste prietenia dintre Ana si Timeea si vietile lor pe parcursul anilor, de la adolescenta pana la maturitate. Cele doua prietene au parte de conflicte si trairi interioare, iubiri intense, tradari dureroase, bucurii si suferinta, drame mari si mici, revelatii despre ce conteaza cu adevarat in viata, inceputuri si sfarsituri.

Romanul vorbeste despre oameni care vin si pleaca si impactul lasat in urma lor, situatiile cu care se confrunta fetele, situatii prin care poate trece oricare dintre noi, deciziile luate si schimbarile pe care le aduc aceste decizii.

Vorbeste despre prietenie sincera si dragoste in toate formele ei: cea de mama, fata de un prieten sau partener, pentru animalul de companie care da culoare vietii noastre sau pentru meseria aleasa.

Vorbeste despre puterea de a te ridica si de a merge mai departe, atunci cand drumul e plin de incercari si provocari, vorbeste despre fragilitatea dar si forta oamenilor, despre speranta si vise ascunse in suflete.

Radu Negrescu-Suțu s-a complăcut, în aceste nuvele onirico-fantastice, a confunda ficțiunea cu realitatea și invers, mixându-le într-un athanor… literar, precum îi place să spună, diferit de tiparele cunoscute, încercând, în speranța că va reuși, să-și surprindă cititorii.

Sau sa se surprindă pe sine însuși.

Le-aș putea compara, într-o oarecare măsură, cu niște romane polițiste, în sensul că el, cititorul, nu află decât în final că asasinul este de fapt cel la care nu se gândea și aștepta nimeni și aceasta întrucât finalul nuvelelor sale este întotdeauna neprevăzut și surprinzător. Cum de obicei este viața însăși.

Abordând îmbinarea realului cu imaginarul, multe fapte, locuri, situații și personaje care există realmente par născocite, pe când altele, care par adevărate, sunt de fapt inventate.

Iar derularea acțiunii este de fiecare dată o călătorie prin timp, prin lume, prin istorie, prin limba română, prin noi înșine, fără început și sfârșit clar, așa cum de obicei sunt visele, vise în cadrul unor alte vise, pe care cutezăm uneori a le explora.

Radu Negrescu-Suțu ne invită în aceste pagini într-o călătorie prin niște tărâmuri nevăzute și nebănuite ale subconștientului nostru, în care orice asemănare cu persoane sau situații reale cunoscute nouă nu este, bineînțeles, decât pura coincidentă sau intempestivă întâmplare. - Valeriu Mărgineanu

La frontiera fragilă dintre iubire și pierdere, dintre luciditate și miraj, în faldurile unei logici evanescente, volumul Nesăbuite povestiri distilează alchimic realitatea crudă a existenței în mineralele rare ale meditației profunde. Florin Zamfirescu ne poartă astfel prin mai multe existențe, născute din suferință, iubire și revelații, și surprinde cu acuitate acele rupturi semnificative ale sensului care ne împing, uneori violent, alteori tandru, spre reconsiderarea noimei vieții.

Un băiat neastîmpărat se apropie nepermis de mult de o prăpastie, altul își rupe o mînă căzînd în timp ce cască ochii după un avion, iar o fetiță urmărește vrăjită un episod din serialul de desene animate Sofia Întîi. Par lucruri cît se poate de firești în viața unui copil, însă toate aceste situații – ca și celelalte din volum – au în spatele lor lumea disfuncțională a adulților, aflați într-o continuă pendulare între ce a fost și ce va fi și niciodată atenți la ceea ce există în jurul lor. Iar cînd acești adulți intră în acțiune, mînați de instinct și dorință, nu fac decît să-și arate fragilitatea în fața adevărurilor cu care se confruntă. Instinct de supraviețuire cuprinde nouă texte de citit dintr-o suflare, în care detaliile cîntăresc mai mult decît se vede la suprafață.

„O mare surpriză acest roman al poetei Lorina Bălteanu! O lume întreagă încape în el, după cum o lume întreagă într-un sătuc: zeci de personaje, de povești, de întâmplări. Totul văzut prin ochii unei fetițe care crește cu gândul că vrea să plece departe de locul în care s-a născut, simțindu-se legată de el cum i se pare că e prinsă și luna, cu o funie (invizibilă), de pământ. O fetiță/ fată cu dor de ducă și cu un puternic sentiment al neapartenenței, Străină, dar cu o uriașă tandrețe pentru acest sat pe care se pregătește să-l lase, cândva, în urmă. De aici și stranietatea percepțiilor ei, sensibilitatea față de tot ce e frumusețe, dar și față de ce e dureros, uneori până la oroare. Există însă, întotdeauna, ceva mai amplu decât ceea ce se vede, iar fetița simte/știe deja asta. Ceea ce o deosebește pe Lorina Bălteanu de mulți alți autori/multe alte autoare de azi este scriitura – densă, intensă, senzorială, poetică. Ca și în poezie, ea lucrează cu detaliile, cu emoția și cuvintele ca un bijutier, creează microstructuri ale (i)realității imediate (cum ar fi spus M. Blecher) care licăresc continuu – și au darul de a emite lumina unei profunde, tulburătoare înțelegeri.” Simona Popescu

Lorina BĂLTEANU (n. 21 decembrie 1960, satul Peciște, Rezina, RM) este poetă, licențiată a Institutului de Literatură „M. Gorki” din Moscova și a Universității din Dijon. A fost metodistă la Clubul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, redactoare la revistele Orizontul și Sud-Est cultural; între 1992 și 1998, directoare a Fundației Soros Moldova; din 1998, directoare a Trustului de Presă Medialog. În anul 2000 se stabilește la Paris, unde se lansează în design de interior și își creează propria marcă de bijuterii. Volume publicate: Obstacolul sticlei (Literatura Artistică, Chișinău, 1984), volum tradus în limba rusă: Pregrada stekla (Moscova, 1985), Cioburi (Hyperion, Chișinău, 1990), Poeme pe sticlă (Chișinău, 1997). Legată cu funia de pământ este primul său roman.

Tatiana Tibuleac a reusit un tur de forta cu acest prim roman al ei. Inceputul, un overflow de imagini furioase si hipnotice, aduce bine cu Portocala mecanica de la un punct incolo, furia incepe sa se domoleasca, inlocuita de o visatorie paranoida coagulata in jurul figurii mamei, generand la foc continuu fraze cu nimic mai prejos decat cele ale Aglajei Veteranyi; iar ultima treime a romanului, in care o mama bolnava de cancer si un fiu asteapta moartea impreuna - ei bine, pentru intensitatea ei atat de particulara nu ii pot gasi Tatianei Tibuleac vreun corespondent. Scurt si intens, romanul ei splendid impune o prozatoare de la care am cele mai mari asteptari. - Radu Vancu

„Romanul Laurei T. Ilea are o dimensiune eseistică asumată: autoarea dezbate, problematizează, polemizează în legătură cu tot ceea ce înseamnă viața unei femei mature care își marchează teritoriile prin criză, tumult, dileme. Jurnalista Anne Legendre percepe lucrurile printr-o dualitate sporită și mereu adâncită: cu luciditate tranșantă și totodată într-un mod extrem corporal. Ea este și în mod intens femeie (amantă), dar și o mamă ardentă; e inclusiv o fiică hibridată sufletește cu figura paternă. Căci există trei patrii (psihologice) pentru această femeie stratificată: cea a iubiților, cea a fiului și cea a tatălui. O făptură eretică, o catară (postmodernă), cum se autoportretizează personajul. Centrul spațial al poveștilor este orașul Montreal, dar varii cordoane ombilicale duc spre SUA, America de Sud și spre România. Personajul se află în mijlocul unei questa din care face o dezbatere pro și contra, lăsându-l pe cititor să aleagă o baricadă sau alta. Așa încât acest roman e pentru toate generațiile și vârstele, pentru români, ca și pentru străini, pentru estici ori pentru occidentali, pentru femei în egală măsură ca și pentru bărbați. Finalmente, scopul autoarei e pur și simplu să declanșeze o discuție despre condiția umană.” (Ruxandra Cesereanu)

Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.

Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe. - Ana-Maria Negrilă, scriitoare

Romanul Corinei Ozon suprapune istoria unor familii (a căror existență este strâns legată de poveștile unui spațiu anume – moșia de la Rânghilești, din Moldova) peste marea istorie românească și europeană, cu nenumăratele ei cotituri sociale, ce se ivesc în răstimpul unui veac deșirat de două războaie mondiale și de mai multe schimbări semnificative de regim politic. Simbolul acestei țesături de tip palimpsest, în care biografiile protagoniștilor se profilează pe contururile fluide ale vremurilor, este leagănul magic, în care se odihnesc pruncii fiecărei generații și de al cărui balans nefiresc se tem adulții.

Dimensiunea istorică a romanului, menită să lumineze creșterea și descreșterea unor moduri de existență și înlocuirea lor treptată cu altele noi, este dublată de cea psihologică, ce urmărește destinele eroilor și răspunsurile lor în fața dificultăților ce le jalonează parcursul.

Ritmul alert al scriiturii pare a ne atenționa că uitarea poate fi o formă gravă de vulnerabilitate și că povestea trebuie spusă, pentru a recupera astfel chipurile celor ce nu mai sunt prezenți. Arhitectura narațiunii trimite mereu în subtext la importanța memoriei, înțeleasă în termenii lui Henri Bergson, ca memorie-imagine, capabilă să proiecteze trecutul în prezent prin intermediul scenelor pe care ni le livrează. În felul acesta, timpul întâmplărilor și cel al rememorării se întrețes, într-un roman care te poartă rapid prin epoci și locuri diferite, creând impresia că totul se petrece sub ochii tăi de cititor. - Cristina Bogdan

Cartea ale carei prime pagini le parcurgeți acum nu este o excepție. Din nou, Corina Ozon se aventurează pe tărâmuri literare noi și construiește o combinație originală între o saga de familie și istoria unuia dintre colțurile îndepărtate ale României de-a lungul a aproape un secol, cel mai zbuciumat secol dintr-o istorie niciodată blajină. La intersecția imperiilor și în luptă cu natura și cu vremurile, personajele cărții vă vor cuceri de la primele pagini și vă vor antrena în universul lor. Națiuni și credințe, pasiuni și tradiții se întâlnesc într-o succesiune de capitole care desfășoară firul narațiunii din perspectivele personale ale eroilor cărții. Bagheta magică ia forma unui leagăn verde, pictat cu flori de mac, care nu trebuie lăsat nicicând să se legene gol. Vă invit să dați pagina și să deschideți poarta acestei cărți. - Dan Romașcanu

Acțiunea romanului Când macii leagănă povești începe într-o perioada prosperă, sfârșitul secolului al XIX-lea, care pune afacerea cu grâne din Rânghileşti pe harta Europei. Această lume așezată devine amintire când tăvălugul celor două războaie mondiale ară întreaga Europă, distrugând țări și destine. Chiar și povestea de iubire dintre Anastasia și Mihai este greu încercată. Dacă autoarea Corina Ozon ar fi lăsat povestea lor și a supraviețuitorilor să se piardă, tu, cititorule, n-ai fi aflat niciodată cât au pătimit. Contează o poveste? Da, pentru că uneori o poveste salvată face cât o lume. - Emilia Chebac

Dostoievskian în intenţie, romanul năzuieşte să potenţeze zone de penumbră ale eului. Pe de o parte, profesorul Dragodan se vrea un om din subterană, un cinic care face experimente pe propriul suflet şi pe sufletul celorlalţi.

OVIDIU PECICAN este prozator şi eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1994). A publicat romanele Eu şi maimuţa mea (1990; ed. a II-a: 2012), Razzar (1998, în colaborare cu Alexandru Pecican; premiul Nemira; ed. a II-a: 2012), Imberia (2006), Bokia (2011), Arhitecturi mesianice (2012; ed. a II-a: Cluj-Napoca, Editura Limes, 2020), Noaptea soarelui răsare (2013) şi Lumea care n-a fost (2018).

Autor de proze scurte din volumele Darul acestei veri (2001; nominalizat la premiile ASPRO pe 2001), Clipuri (2001), Zilele şi nopţile după-amiezei (2005), Poveşti de umbră şi poveşti de soare (2008), Clujul în legende (2010, în colaborare cu Irina Petraș; singur: Geografii alese. Legendele Clujului, 2021; ed. a III-a: Legendele Clujului, 2024), 999 de minciuni (2012); Rebeliune la Chittagong (Iași, Editura Junimea, 2020);

Volume de poveşti: Aventurile lui Matiaş Corvin la Cluj (2011; viziune grafică: Andor Kömives), Cuțitul lui Matiaș Corvin (2018; viziune grafică: Andor Kömives) şi Povestea fraților Roman și Vlah și a urmașilor lor. Legende despre originea românilor desprinse din vechile cronici românești (2018).

„Un avertisment la început: mii de cărți vor mai apărea în acest an, dar va fi greu de găsit una care să fie atât de remarcabilă precum Oxenberg & Bernstein (America de peste pogrom) a autorului român Cătălin Mihuleac. Cine va începe să citească această carte n-o va mai putea lăsa din mâini. Căci romanul lui Mihuleac poate orice: provoacă râsul și plânsul, meditația și îndoiala, ne ia cu el și ne răvășește.“ — GABRIEL RATH, Die Presse

„America de peste pogrom e un roman aflat într-un echilibru instabil între burlesc și gravitate, dar de o forță indiscutabilă.“ — Libération

O beție cuantică e un pseudo-jurnal care conține 365 de povești despre lumea în care trăim, câte una pentru fiecare zi a anului, texte scrise cu același umor și sarcasm cu care ne-a obișnuit scriitorul, dar și cu o doză sănătoasă de ireal.

Goran Mrakić observă aici micile și marile beții ale existenței, de la frici colective și obsesii sociale, până la deliruri intime și scăpări de rațiune. Oamenii despre care scrie – și care devin, astfel, personaje – trec prin situații în care logica obișnuită cedează locul paradoxului, iar cititorul descoperă, prin lentila lui, un univers neliniștitor, îmbibat de contradicțiile societății contemporane, unde totul e posibil și nimic nu e stabil. Textele scriitorului bănățean devin, astfel, un spectacol de oglinzi strâmbe, unul în care recunoaștem, cu un zâmbet amar, de cele mai multe ori, frânturi din propriul nostru prezent.

„În noua lui carte, Goran Mrakić continuă să observe lumea în modul său particular și să ne-o redea așa cum numai un scriitor o poate face, așa numai cum acest scriitor, de fapt, o poate face: cu o doză sănătoasă de ireal, una de absurd, alta de ironie și încă una de empatie. Iar rezultatul e literatură pur și simplu, chiar dacă, de data aceasta, e literatură non-ficțională (cu toate alunecările spre fantastic sau oniric, de pildă). O literatură care-ți clatină certitudinile, care rupe convențiile, care face ca universurile să se ciocnească, care produce scântei și mici revelații. O literatură pe care o citești cu bucurie. Ceea ce vă doresc și vouă.“ - Eli Bădică - coordonatoarea imprintului n’autor

„La 1871, romanticul student vienez Eminescu era absorbit de vis, himerism, arhei, științe oculte, Ahasver, vălul lui Isis, alchimie și astrologie. La 1971, romanticul student bucureștean Culianu a absorbit deja toată acea «lume» eminesciană, îi dublează pe Schopenhauer cu Jung, pe Kant cu Kierkegaard, pe Gautier cu Borges. Ca și la Eminescu și Eliade, la Culianu, în prozele sale, nici o hermeneutică nu poate fi vreodată excesivă.
La tot pasul apar simboluri policentrice, iar referințele se ramifică de la Casa Usher la Remember-ul matein, de la Cezara și Contes cruels la Novalis și – de ce nu? – la cromatica strălucitoare a mandalelor din epoca hippy a anilor ’60, cu extazele psihedelice. Nu vă lăsați scandalizați de atari trimiteri în timp, fiindcă, dincolo de mulțimea și limpezimea simbologiei arhaic-romantice, prozele lui Culianu din anii 1967-1972 au subtextul fermecător de impregnat de acel extraordinar amestec de rock, indianistică, etno-melo-filozofie «haiducească», magie, alcool, sincretism religios, extaze yogine sau de Kama-sutra, erudiție și senzualism ca la generația ’27, plus frenezia comunitară a libertății împărtășite ce caracteriza tînăra generație din anii festivalului de la Woodstock – ori de la Clubul Arhitecturii bucureștene, anii Phoenix sau Sideral...” (Dan C. Mihăilescu)

„Precum în Ultima cruciadă, în care figura tutelară a lui Iancu de Hunedoara este retrasă în planul mitului, și în Coborârea în cetate se întâmplă la fel cu cea a lui Mihai Viteazul. Valahul e personajul menținut, nu cu puțin efort auctorial, în ipostaza contemplării, lăsând în prim-plan, ca personaje principale, junii din Șcheii Brașovului.
Nu este romanul lui Mihai Viteazul, precum cel anterior se arătase a fi al Chiajnei, ci romanul Brașovului, în care, mai mult ca niciodată, se remarcă rafinamentul scriitural și documentarea ireproșabilă, iar camera diegetică proiectată pe suma de personaje interpretând cumva o partitură a istoriei, altcumva o partitură a umanității și bunului-simț arată și cum se lasă ele strunite de bagheta auctorială.
Coborârea în cetate devine mai mult de atât: romanul Brașovului prin excelență. Rămâne doar ca Brașovul să-și deschidă porțile primirii acasă a acestui roman, cum se vor deschide, cu siguranță, în mod simbolic și călăuzitor, și celelalte pe care a intrat cândva Mihai Viteazul.” (Adrian Lesenciuc)

„În timp ce majoritatea prozatorilor români contemporani preferă să abordeze provocările unui prezent adeseori mult prea familiar, Simona Antonescu resuscitează aproape de una singură romanul istoric autohton. O carte este, printre altele, un refugiu din realitatea imediată, un mod de a trăi în pielea altcuiva, poate într-un alt loc, într-un alt timp. 1600 se arată a fi un an bun de explorat. După excepționalele romane Hanul lui Manuc și Chiajna din Casa Mușatinilor, Coborârea în cetate îmi dă încă un prilej să susțin că Simona Antonescu merită succesul unor celebre creatoare de ficțiuni istorice, ca Philippa Gregory sau Tracy Chevalier.” (George Cornilă)

Caftul - Un roman de dragoste cu invective. În plin comunism.

În socialism, studenții bucureșteni de la Medicină Militară sunt trimiși în Bărăgan pentru muncile agricole patriotice. Fiecare escapadă de la ferma Dragalina, pe ruta Ciulnița – Slobozia – Ograda, poate fi o gură de aer proaspăt, care eliberează și alimentează, dar și una care poate încătușa. Protagonistul cărții, Secundo, va simți asta pe propria piele. Pentru că, alături de „tovarășii lui de suferințe“, cu gândul constant la Baca, cea care n-are pereche, intră constant în tot soiul de… buclucuri.

Un roman al dragostei și al confruntărilor, Caftul ne spune povestea unor tensiuni permanente: între iubire pasională și sex, între putere și neputință, între brutalitate și fragilitate, între sens și lipsa acestuia, între idei și fapte, între conspirații și ideologii. Între lupte – verbale, emoționale, simbolice sau fizice.

„Apăsând și mai accentuat pedala oralității, cu forța-i literară binecunoscută, Florin Chirculescu revine cu un nou roman, unul (aproape) de dragoste, dar și unul în care lumea poate fi privită prin lentila unui (pseudo-)ring de luptă, unde fiecare gest se poate transforma într-un caft. O încăierare și un act sexual destabilizează, de altfel, unitatea, deopotrivă la propriu și la figurat. Iar în anii ’80, când mecanismele politice deformează realitățile personale și adevărurile individuale, repercusiunile pot fi de-a dreptul tragice. Chiar și când intervin forțe externe, chiar și când (re)apar personaje influente, chiar și când violența e latentă, chiar și când iubirea traversează ca un fior, ca o undă, ca un laitmotiv întreaga carte. O poveste intensă, așadar, pe care nu v-aș dori s-o ratați.“ - Eli Bădică

„Eu nu știu dacă dragostea nu e un concept inventat. Sunt clipe în care cred că cineva a pus bazele conceptului de iubire, de parc-ar fi întemeiat o ideologie, că a îmbrăcat în speculații ceea ce, altminteri, e o condiționare biologică, și că cei mai slabi și mai fragili dintre noi cad în patima îndrăgostirii, fiindcă au fost învățați că nu-s totuna cu vitele, porcii, maimuțele.“

Romanul Carbo de Andrei Ciobotaru se desfășoară la granița dintre luciditate și vis, dintre ordinea rațiunii și fascinația haosului. Povestea unui tânăr inginer naval trimis într-o misiune tehnică în estul Siberiei devine treptat un drum inițiatic, un test al propriei umanități.

Sub pretextul unei aventuri profesionale, autorul construiește un roman de introspecție, scris cu o rigoare aproape inginerească și o sensibilitate confesivă, în care logica și neliniștea metafizică se împletesc într-un limbaj rafinat, poetic și ironic în același timp. În romanul Carbo, naratorul cultivă o voce interioară care se dezvăluie prin observații precise și dialoguri tensionate, menținând un echilibru fragil între confesiune și distanță, între detaliul material și simbolul ascuns.

Adrian Lesenciuc are toate darurile. Poet, romancier, autor de eseuri, critic și teoretician al literaturii, el lucrează la harta propriului ținut cu fervoare și eficiență. Scrisul lui se distinge prin buna acoperire a realităților beletristice pe care le scrutează cu un ochi de strateg care dispune contingente noționale și conceptuale într-un câmp al dezbaterilor pe care tot el l-a delimitat.

Este un soi de partidă de șah oriental, jucat de mai mulți parteneri, unii îndrăzneți, alții inteligenți, alții de-a dreptul înțelepți, în care remizele survin după caz, glorificându-l când pe unul, când pe altul dintre cei angajați în confruntare. Acest aspect agonal rămâne în esența sa ludic, dar jocul este serios și pasionează pe cititorul care îndrăznește să se avânte pe urma celui ce scrie. Indiferent de rezultat, la urmă se dovedește că victoria este și a discursului care triumfă, și a autorului dindărătul său, și a cititorului care l-a urmat printre volute, pe sub și peste nori, în baletul ideilor și al intuițiilor pe care acestea le traduc.