Literatură română contemporană

„Cartea asta e inteligentă. Și amuzantă. Nu, n-am dreptate. E genială și demențială. Dar aveți grijă: tocmai când o să vă prăpădiți de râs, uluiți și îngroziți de sinceritatea dezarmantă a lui Alex, va schimba brusc tonul într-unul tandru și plin de compasiune.“ - Lawrence Cohen, PhD, autorul cărților Rețete de jocuri, Arta hârjonelii, Rețete împotriva îngrijorării (ed. Trei)

Alex Zamfir s-a născut pe 4 ianuarie 1978. A locuit toată viața sa în București, cu excepția primilor ani din viață, când a locuit la Ambasadele României din Finlanda, Australia și Thailanda, tatăl său fiind diplomat de carieră.

În copilărie a jucat baschet timp de 13 ani, devenind campion național la mai multe categorii de juniori și fiind component al echipei naționale U18 a României. În 2002 a înființat Funvertising alături de trei prieteni, agenție de publicitate și organizare de evenimente, al cărei partener este și azi. În 2006 s-a căsătorit cu Iulia și din 2011 este tatăl lui Mark. La 36 de ani a început să-și povestească aventurile de tată pe blogul celmaibuntata.ro.

Autofictiune al carei personaj central este chiar Marius Oprea, romanul prezinta un „oras al nebunilor” intr-o lume a nebunilor, cu eroi dintre cei mai stranii, in special nebuni, dar si personaje cunoscute, precum preotul Corogeanu din Tanacu. Nu lipsesc nici figurile de politicieni, mereu in mijlocul controverselor. Uneori iubiti, alteori contestati, sint persoane cu o imensa notorietate, care de multe ori se intoarce impotriva lor. Iar locuitorii „orasului nebunilor” pregatesc o preluare a puterii si infiintarea unui nou stat. Cu o doza necesara de ironie, un adaos de realitate cotidiana si mult umor, Turma pastorului mut schiteaza tabloul unei lumi in aparenta normale, insa populata de idei si scene dintre cele mai absurde. O lume pe care multi dintre noi o recunoastem din viata de zi cu zi, care uneori ne infurie, alteori ne distreaza, dar care ramine mereu aceeasi.

„Prin acest roman, romancierul Marius Oprea se ia la trinta cu istoricul Marius Oprea. Lupta n-are un invingator, desi tare ma tem ca romancierul e mai iertator decit istoricul. Mai «de gasca». Mai simtitor. Mai de-ai nostri, cu bune si cu rele. Marius Oprea a fost, la baza, poet. De-un leat cu alte vlastare viguroase, Simona Popescu, Caius Dobrescu si Andrei Bodiu, vegheate parinteste de Gheorghe Craciun si de Alexandru Musina. Acum isi cauta axa lumii, gasind-o la Spitalul Socola din Iasi, si pe ramurelele ei a pus povesti. Intortocheate. Fascinante. Macabre. Sumbre. Amuzante. Purificatoare. Eliberatoare.” (Ovidiu Simonca)

„In cartea lui Marius Oprea, orice imagine vizuala e trecuta prin filtrul gindului: «puii de vrabie vor zbura peste aceeasi iarba, cu ochii atintiti peste alte intimplari». Sau, din nou, obsesia timpului: «M-am indepartat de marginea usii, mergind cu spatele; de parca fusesem martor la ceva ce nu trebuia sa vad. Ar fi trebuit sa merg cu spatele pina la capatul lumii». Reflectii de poet sau de filosof te surprind la tot pasul. Un roman de exceptie, greu de incadrat in proza noastra actuala, care nu prea se incumeta sa exploreze adincurile... Iata un extras dintr-o scrisoare trimisa din «iad»: «Nu vreau sa-mi pierd speranta, dar generatiile viitoare, cind vor citi istoria adevarata a suferintelor acestui neam, nu vor putea crede ceea ce a fost». Si din sala de festivitati a spitalului de nebuni se auzea un strigat, repetat pe mai multe voci: Traiasca Republica Libera Socola!” (Nora Iuga)

Bucureştiul anilor 2000. Victoria, revenită de curând de la Zürich, este martora unui jaf la banca la care lucrează. Deodată tânăra se pomeneşte în concediu şi are timp berechet să se plimbe cu Aston Martinul alături de iubitul ei sau să bată străzile oraşului de una singură. Pe măsură ce reîntâlneşte vechi cunoştinţe, mintea îi e invadată de trăirile copilăriei, de vremurile când descoperea, împreună cu partenerii de joacă, lumea în liniştitul cartier Cotroceni. Într-un du-te vino caleidoscopic între trecut şi prezent, oameni, stări, întâmplări se îmbină cu imaginile schimbătoare ale oraşului. Un roman despre Bucureştiul de ieri şi de azi, despre ultimii ani ai comunismului şi timpurile haotice ale noului capitalism, despre miracolele copilăriei şi căutarea de sine. Cartea Danei Grigorcea, distinsă cu Premiul 3sat în cadrul prestigiosului concurs Ingeborg Bachmann din 2015, a propulsat-o pe prozatoarea elveţiană de origine română în prim-planul scenei literare europene.

Un grup de ţărani află noutăţi despre asomarea păsăretului de curte conform directivelor europene şi se iniţiază în tainele jargonului şi birocraţiei. Un invitat la emisiuni în direct e vânat de moderatori nu pentru ce spune, ci fiindcă i se întâmplă să ameţească în studio, ceea ce duce la mari beneficii de rating. Un post TV inaugurează o emisiune despre ultimele zile (sau clipe) ale unor V.I.P.-uri, iar concurenţa răspunde cu o emisiune în care transmite înmormântări. Un preşedinte de federaţie organizează un meci amical cu o naţională africană care se prezintă fără chef şi fără tricouri, dar cu o poftă năprasnică de bomboane. Un tânăr muncitor din Bacău invadează Anglia de unul singur, spre consternarea reporterilor şi parlamentarilor englezi care aşteaptă începutul unui exod la aeroport.

Asta veţi găsi în "Aştept să crăpi (de astăzi, în prime-time)". Cinci proze alerte şi vesele despre noi şi dereglările noastre. Cinci felii din tortul vieţii româneşti după integrarea în Uniunea Europeană. Cinci cronici ale absurdului, abjecţiei şi dejecţiei. Cinci motive pentru a-ţi dori să pleci din România doar pentru ca, odată trecut de graniţă, să începi să-i duci dorul şi să vrei acasă.

Părerea editorului: Poate că inocenţa e vârsta la care ar fi trebuit să rămânem pentru a da un dram de decenţă speciei umane. Cartea aceasta, frumoasă ca un basm adevărat, este povestea unei lumi de copii în care „căderea“ n-a avut încă loc. Citind-o, ne legănăm cu gândul că am fi putut fi altfel. E o bunătate în aceste pagini, care trezeşte în noi nostalgia unei lumi pierdute.

Părerea redactorului: Un oraş plin de istorie, o stradă plină de evenimente, o casă cu personalitate, o fetiţă care află că totul poate să devină spectaculos pe lume. Şi o scriitoare care o poate dovedi. Cu inocenţă.

Părerea autoarei: Un roman despre cum se poate înota în timp şi în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Şi fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!

Părerea lui Vlad: Inocenţa e singura cale prin care timpul devine reversibil. Despre asta e vorba aici.

Părerea neoficială a PR-ului: Se citeşte cu încordare. Aş fi vrut să nu se mai termine.

Părerea mamei-mari, personaj principal: Totul e cu chin în viaţă.

Părerea bizară a anticarului, personaj secundar: Câştigă cine ajunge ultimul la linia de sosire.

Două viziuni asupra lumii: cea a unei fetiţe care vede lucrurile într-un fel extrem de personal şi cea a femeii care descoperă secretele înecate în trecut. Naivitatea comică a primei voci învinge melancolia celei de-a doua.

Casa de pe strada Maiakovski (fostă şi viitoare Sfântul Ioan) din Braşov devine un surprinzător personaj cu memorie şi conştiinţă.

Inocenţii e al treilea roman publicat de Ioana Pârvulescu, după Viaţa începe vineri (2009) şi Viitorul începe luni (2012). Viaţa începe vineri a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru Literatură; romanul este tradus în peste zece limbi europene.

„Dumnezeu are un infinit de buzunare. În ele adăposteşte copii, oameni (care se cred) mari, pisici, căţei, levănţică, frunze de untișor, baobabi, doi vulcani activi şi unul stins (pentru că nu se ştie niciodată), recipiente de sticlă, pline cu dragoste distilată, praf de stele, vulpi, bufniţe şi, la capăt, lumină. Și mai are un pervaz înalt, înalt și lat, lat, cât să-l cuprindă și să-l țină bine când se-agață de el ca să se uite la noi, să vadă de-afară cum ne e înăuntru. Și-apoi se mută înăuntru și se uită, cu ochii noștri, afară.“ (Ana BARTON)

Portret
„Ana nu scrie. Ana sângerează cuvinte. E dintre cei cărora nu te repezi să le închizi rănile, căci tocmai rănile lor deschise le oblojesc pe-ale tale. Mai umblă sângerând, Ană, întru vindecarea durerilor mele! “ (Dorina CHIRIAC)

Autoportret
„Omul are un iertar pe care-l poartă cu sine tot timpul. Din când în când, omul se face mic şi subţire, ca frunzele celorlalte iertări, şi se-aşază şi el printre foi. Apoi, iar plouă, iar ninge, iar filă cu filă, iar el, subţiat, uşurat. La capăt, omul devine însuşi iertarul său. Și eu sunt om. Mă iert iertând, mă aflu și mă uit iubind, m-aduc aminte scriind. În rest, caut cu pace o absență: a răutății. Și în mine, și în ceilalți. Ca s-o găsesc, am învățat să mă bucur.“

Fotografia de pe copertă: Cătălina Flămînzeanu

„Unele dintre micile istorii adunate aici sunt basme, altele povestiri, altele, până la urmă, fragmente de jurnal. Toate sunt în definitiv amintiri, reale sau inventate. Nu imagini ale realităţii, ci ale minţii care o decupează din hiperrealitatea noastră de toate zilele.
Au fost presărate până acum în multe dintre cărţile mele, în alte contexte şi cerând o altă lectură. M-am gândit să le strâng, pentru plăcerea cititorului, între coperţile unui singur volum, nu pentru că aş crede foarte mult – deşi cred – în calităţile prozei scurte, ci mai ales pentru că am o credinţă de neclintit în poezie. 
N-am prea avut de ales în alcătuirea acestei culegeri de «povestiri alese». Am lăsat doar să intre texte de o lungime rezonabilă, pe care m-am amuzat să le aşez într-o ordine oarecare, dar altfel le-am lăsat să colaboreze, să se alieze, să se înfrunte, să se submineze-ntre ele ca orice grup de necunoscuţi adunat între zidurile unei odăi. 
Sperând ca până la urmă să iasă de-aici mallarméanul «beau livre».“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

„Un roman polifonic de mare virtuozitate, în care cinci voci se îmbină şi conturează o secvenţă tensionată din prezent. Nu lipseşte din decor un detectiv improvizat (de meserie psihiatru), admirator al locotenentului Colombo, o jurnalistă de succes, un reputat om de ştiinţă, o femeie dezamăgită şi – miezul cărţii – un autist, care are partitura cea mai originală. Depăşind imediatul, se aude în carte şi un discurs de primire în Academia Română, care povesteşte idei, cu inteligenţă şi plasticitate. (Aici veţi găsi explicaţia «sentimentală» a titlului.)
Reuşita cea mare a unui romancier este ca realitatea să-i copieze cartea, nu invers. Vlad Zografi a scris un roman de actualitate românească şi nu rămâne decât ca fiecare cititor să-i verifice, pe pielea lui, credibilitatea.
Sfatul criticului: nu citiţi această carte, ci ascultaţi-o aşa cum se ascultă muzica: este o simfonie contemporană.“ (Ioana PÂRVULESCU)

Ilustraţia copertei: Agata Tabacu

„Am simţit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înţeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poeme, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare şi sensurile ei maculatoare. Şi nu-mi era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca nişte corăbii de hârtie în care s-ar încărca minereu de fier. Am avut întotdeauna convingerea că, în pofida imaterialităţii ei, poezia poate deveni oricând o redutabilă armă, dar niciodată o bună unealtă de făcut curăţenie. Iar eu aveam nevoie să mă curăţ de toate reziduurile pe care istoria şi viaţa nu încetau să le depună în mine, aveam nevoie să le deşert în fiecare seară în pagină, pentru ca a doua zi să poată fi depuse altele, fără pericolul de a mă îneca în mâlurile lor contagioase. Era un fel de a repeta — ca în taina botezului – «Mă lepăd de Satana», sugerând realităţii să se lepede la rândul ei.“ (Ana BLANDIANA)

Există atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate. Realitatea însăşi îşi lărgeşte câteodată cu aroganţă hotarele şi atunci zonele încărcate rămân – pentru ani, decenii şi chiar secole întregi – ambigue, de o apartenenţă incertă. Apoi, prin cine ştie ce întâmplare, sau numai prin eroziunea obişnuită a timpu¬lui, dubla lor natură îşi estompează de la sine una dintre laturi şi fâşia echivocă recade într-o parte sau în alta a hotarului, însoţită numai de uimirea că a putut altădată părea altfel.
Fantasticul nu e opus realului, este doar o înfățișare mai plină de semnificații a acestuia. La urma urmei, a-ți imagina înseamnă a-ți aminti.

„Rar mi-a fost dat, in ultima vreme, sa citesc ceva mai viu si mai vibrant, mai uman si mai firesc, mai arzator, mai dramatic, mai curgator si mai abrupt, mai vesel si mai trist, mai suculent, mai poznas, mai poetic, mai ametitor si amutitor. Si rar am vazut, de când sunt editor de carte, un asemenea talent in (orgolioasa) desfasurare." (Radu Paraschivescu)

Matilda, e exact cum ai spus: nimeni nu poate salva pe nimeni altcineva. Poți suferi împreună cu ei, dar nu îi poți salva. Îi mai poți alina, ca atunci când faci un calmant unui bolnav în chinuri, dar efectul trece și doare din nou. În fața suferinței și a morții suntem singuri. De abia atunci suntem cu adevărat singuri.

„Aceasta este o carte. Nu vă luați după spusele personajului principal, „eu nu sunt scriitoare“, sunt doar cuvintele unui personaj, iar personajele nu scriu cărți. Aceasta este o carte pe care o veți iubi, asta după ce veți trece prin a vă plăcea foarte mult, a nu o putea lăsa din mână, a intra în panică atunci când n-o găsiți pe noptieră, pe masă ori în geantă, a cita din ea, a zâmbi la amintirea anumitor pasaje și alte manifestări ale îndrăgostirii la prima vedere. O veți iubi, vă va obseda și o veți și visa. Nu așa se manifestă o iubire omenească adevărată?“ Ana Barton

„Citește-o numai după ce ți-ai scos masca pe care o porți prin lume. Dacă ești printre norocoșii cărora le vorbește pe limba lor, cartea asta s-ar putea să te învețe să arzi, așadar să te salveze.“ Cristina Nemerovschi

Constantin Virgil Gheorghiu (1916‑1992) s‑a născut în Războieni, Neamț. Studiază Filosofia și Teologia la universitățile din București și Heidelberg. În anul 1940 pri­mește Premiul Regal de poezie pentru cartea Caligrafie pe zăpadă. În 1942 este numit secretar de legație la Departamentul de Relații Culturale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României. Opu­nân­du‑se regimului comunist, în 1948 se sta­bilește în Franța. Primul său roman Ora 25, apărut în 1949, va fi tradus în aproape toate limbile pământului, în mai multe milioane de exemplare, consacrându‑l definitiv pe autor în lumea liberă. Dumnezeu la Paris este ultimul roman publicat de Constantin Virgil Gheorghiu în îndelungul său exil parizian, cununa întregii sale creații literare. 

Un om venerabil, cu viață sfântă, un bătrân de șaptezeci și nouă de ani, nu dă tihnă nici măcar în somn mai-marilor acestei lumi. Monahul Theodot, ajuns episcop al Bisericii Române din Paris, este, într‑adevăr, sufletul exilaților, suportul lor moral, un exemplu viu de trăire a credinței. Arzând pentru Hristos, el le insuflă acestora tăria de a nu ceda un mic teritoriu, de doar câteva sute de metri pătrați, din inima Parisului – simbol al rezistenței anticomuniste. Dumnezeu vorbește prin gura sa. Dacă Theodot ar dispărea, orice rezistență s‑ar dovedi zadarnică. Forțele întunericului vor face apel la Marele Exterminator, la Călăul fără bardă, la cel care îi face să tremure chiar și pe mai-marii castei comuniste, la însuși Haralamb Baxan. 
Încetul cu încetul, începe să se țeasă o adevărată pânză de păianjen în jurul episcopului Theodot – un păienjeniș invizibil și tot mai strâns, ale cărui fire otrăvite leagă din ce în ce mai sigur victima. Va mai vorbi, oare, Dumnezeu românește la Paris?... 

Republica este o reconstituire literara a evenimentelor pornind de la o varietate de surse, intre care documente din perioada procesului, memoriile lui Al. Candiano-Popescu – principalul acuzat – si mai ales o scurta scriere satirica, Boborul, a lui Caragiale, pe atunci tinar copist la judecatoria din Ploiesti. In aceasta calitate, Iancu Caragiali asista la investigatiile care au urmat evenimentelor si observa ca toate partile implicate deformeaza realitatea. Intimplarile din timpul republicii de la Ploiesti spun multe despre viata politica romaneasca, despre romani ca fiinte politice. Iar faptul ca tinarul Caragiale a fost de fata la acele scene e de o mare importanta pentru noi toti, caci experienta lui de atunci influenteaza pina azi felul in care romanii privesc politica si pe politicieni.

„Un prozator extrem de talentat, pentru care literatura e mai mult decit o potrivire launtrica.” (Marius Mihet)

O descoperire aparent banala facuta de doi politisti din München ia treptat proportiile unui eveniment crucial pentru intreaga omenire. In Marienplatz, in zorii unei zile ca oricare alta, agentii de ordine publica gasesc la baza monumentului Mariensaule un individ ranit, inconstient, infasurat intr-o pinza patata de singe. Lucrurile se complica, fiindca pinza se dovedeste a fi impletita cu o tehnica si din materiale disparute de aproape doua milenii, iar personajul, dupa toate aparentele biciuit si apoi rastignit, are un genom diferit de al occidentalilor din timpurile noastre si, mai mult, vorbeste o limba necunoscuta. De aici porneste o cursa intre serviciile statului, Biserica si mass-media, fiecare dorind sa traga foloase de pe urma lui. Sa fie vorba despre a doua venire a Mintuitorului printre noi sau despre una dintre cele mai mari farse din istorie? "Adevarata cronica a mortii lui Yesua Ha-Nozri" ne pune fata in fata cu un eveniment la care viseaza milioane de oameni, dar despre care putini cred ca ar putea fi si real. O intrebare ramine totusi: „Ce-ar fi daca...?”

„Harald si luna verde este un roman foarte diferit de celelalte romane pe care le-am scris si publicat. Fiind o cronica de familie care se intinde pe trei generatii, exista personaje foarte bine conturate, are o actiune puternica, iar teza generala a romanului este una politica, ceea ce pina acum mie nu mi s-a intimplat. Eu scriu o carte in care analizez mult mai de sus, fara sa individualizez neaparat o institutie. Am niste teorii pe care le dezvolt si, bineinteles, se bazeaza si pe o experienta personala...” (Nora Iuga)

Cartea de fata Mitica si fiara, dupa marturisirea autorului ei, se doreste un modest ajutor pentru cititorul care incearca sincer sa duca o viata mai constienta, 
mai libera. A fost scrisa in mare parte in Romania, intr-o vreme cand libertatea era definita drept "intelegerea necesitatii". Cele 18 povestiri, 
cuprinse in volum, ne dezvaluie trairile individuale ale unei intregi galerii de personaje: un tanar inginer, un fost detinut politic, un profesor, 
un cizmar, un carciumar, un modest functionar in Ministerul de Interne, un colonel de Securitate s.a. Toti acesti oameni incearca sa dea sens propriei 
vieti intr-un regim opresiv, politinesc, in care libertatea gandurilor reprezenta o rala crima. Aspiratia catre pastrarea libertatii interioare, o 
libertate fara limite - problema practica fundamentala pentru autor -, reprezinta liantul episoadelor narate de Tudor Zanetti, care crede cu ardoare 
in existenta liberattii personale a individului, dar nu ca un drept prevazut in Constitutie, ci ca un dar dumnezeiesc. Un dar divin, care trebuie cerut, 
de fiecare dintre noi, tenacitate si smerenie.(Andrei Ionescu)

Viaţa ne ordonează relaţiile aidoma unor camere de hotel, fiecare dintre ele însemnând un alt loc din suflet. Intrăm în el cu o geantă de mărime medie, conţinând nimic mai mult decât ce e nevoie, cu freamăt de nou şi chef de viaţă, ca şi când suntem primii oaspeţi şi nimeni n-a mai dormit acolo vreodată. Ca şi când ni s-a predat, la cheie, un palat pe care îl putem decora după propriul gust. Şi începem să o facem. Ne zugrăvim amintirile, ne transformăm visele în ornamente perfect asortate, împrăştiem în aer parfum de altă poveste, alt om, alt loc. Şi rămânem, rămânem o vreme.

„Citind «miniaturile» Andei Docea, ai senzația că deschizi rând pe rând ușile unor camere de hotel și arunci câte o scurtă, vinovată privire înăuntru. Descoperi spații mult prea intime ca să îndrăznești să intri. Spații suspendate în timp, zugrăvite din câteva tușe, în care detaliile sunt cele care contează: o ceașcă cu ceai, un geam aburit, un flacon cu parfum, un motan «de mansardă», o carte de Balzac îngălbenită, cu colțurile paginilor răsucite. Fiecare spațiu transmite o emoție, o stare care pendulează între melancolie și așteptare, ca să ți se spună, până la urmă, că «viața s-a mutat în altă parte».”  (Adina Popescu)

„Cele patru părţi ale volumului sunt tot atâtea culori distincte ale stilului ei flexibil, curat, cald. Deşi sunt de factură diferită, decupajele din viaţă sunt redate la fel de convingător. Nu te simţi niciodată minţit citind ceea ce scrie, ştii că niciun cuvânt nu e în plus, nici unul în minus. Scrie aşa cum vorbeşte, o priveşti ca printr-o rochiţă de meduză, în cea mai fascinantă transparenţă. Vorbeşte despre iubiţi din trecut şi iubiri din viitor, despre călătorii necesare şi călătorii impulsive, despre idile sfârşite înainte de a începe, despre frunze care nu cad nici sub furtună şi despre frunze care cad spulberate de o simplă (sau complicată) ploaie de lacrimi. Despre vârste ingrate şi vârste lucide. Despre experienţe care ar trebui să ne facă mai puternici, mai deştepţi şi mai curajoşi, dar care, de fapt, ne râd în nas, privindu-ne cum ne prostim sufletele cu premeditare. ” (Simona Catrina)

Ascult black metal, sunt ateu, lumea mă crede satanist, sunt bisexual, mizantrop, uneori doar misogin, scriu o carte, beau în fiecare zi şi mă droghez în fiecare săptămână.

„O odă închinată libertății (în toate formele ei) și o satiră perfect construită la adresa societății moderne.” (Mădălina Kruppa)

“Era și timpul ca literatura română să dea lovitura și chiar să te lase cu gura căscată.” (Cristina Boncea)

“O revelație!” (Andrei Badea)

„Este nevoie de astfel de cărți care să aibă efectul dinamitei, să-l schimbe cu ceva pe cel ce citește. Ar putea fi considerat un roman-manifest al unei generații de tineri care nu se confundă încă cu peisajul prostiei generale. Și o palmă grea celor care o fac. L-aș situa în familia underground-ului, din care țin să amintesc câteva romane de referință: Trainspotting, Sectanții (Iuri Mamleev), Gheata (V. Sorokin) sau Mitraliera de lut (Pelevin) și, în cele din urmă, Demonii. Cei familiarizați deja cu aceste cărti să n-o ocolească nici pe aceasta. Nu vor fi dezamăgiți!” (Ștefana Atodiresei)

“M., te aștept mâine.” (Ina Tomescu)

Profesor mai mult de trei decenii la Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti, Adrian Costache este profund legat de cariera didactică. Este autor şi coautor de manuale şi cărţi şcolare şi a scris sute de articole pe teme educaţionale. A fost nominalizat de mai multe ori ca „International Man of Year” şi „International Educator of Year” de către Centrul de Biografii Cambridge şi de către American Biographical Institute. A primit, în 2006,  Diploma „Gh. Lazăr Clasa I”.

Odată, cu multă vreme în urmă, El mi-a deschis lumina cerului în miez de noapte. O muzică a umplut văzduhul. ”Dansezi? Dansează cu mine printre flori”, a zis. Și, din ochii lui verzi ca frunzele copacilor tineri, două lumini mi-au vorbit: ”Vreau să vezi în marea de flori sufletul omului. Să vezi cum frumusețea lui stă în zâmbetul care se deschide bucuriei vieții, viața lui este rodul înțelegerii notelor muzicii care vorbesc despre iubire. Și dacă se ofilește petala, deschide lumina soarelui. Raza binefăcătoare a fericirii. Oamenii și florile se întăresc în puterea soarelui. Iar sufletele lor vor căuta de-a lungul vieții frumosului.”

De cind s-a deschis, in Piata Teatrului, atelierul lui Franz Mayer – fotograf al Curtii Regale –, chipurile bucurestenilor se reflecta, rind pe rind, in oglinda vitrinei. Prin lentila aparatului de fotografiat, tinarul artist imortalizeaza, pe bucati de carton, nu doar marea istorie, ci si sute de istorii personale, in spatele carora timpul curge implacabil. Povestile din privirile personajelor incremenite prin miracolul fotografiei rescriu istoria primului deceniu al Romaniei independente, de la trecerea victorioasa pe sub Arcul de Triumf in frunte cu regele Carol I si pina la Expozitia Universala de la Paris din 1889. "Fotograful Curtii Regale" implineste visul lui Franz Mayer. Fotografiile sale au devenit nemuritoare.

Vintilă Horia este singurul scriitor român care a obținut premiul Goncourt, unul dintre cele mai prestigioase premii literare din lume, atribuit pentru romanul său scris în franceză "Dumnezeu s-a născut în exil". Prea puțin cunoscut în propria sa țară, în spațiul culturii universale scriitorul este recunoscut ca un creator important al secolului XX.

Deși respectat pretutindeni în lume pentru opera sa complexă și vastă, Vintilă Horia este demonizat cu stăruință în România, pe motivul unor nefericite articole scrise în tinerețe, pe care însuși autorul lor le-a renegat. Condamnat în 1946 de un „tribunal al poporului” drept „criminal de război” – pentru scrierea acestor articole, victimă a unei campanii dezlănțuite duse de propriii concetățeni împotriva lui în momentul atribuirii premiului Goncourt, trecut în veșnicie fără să-și fi putut revedea țara căreia i-a dedicat din depărtare o dragoste fierbinte, Vintilă Horia își poartă și după moarte povara destinului care i-a hărăzit să aibă parte de admirația întregii lumi… dar mai puțin de cea a celor de-acasă. Paradoxul situației în care este pus Vintilă Horia, ca scriitor și ca om, reiese clar dintr-un simplu exemplu dat de două citate din Wikipedia:

Vintilă Horia, care nu a omorât pe nimeni și care se face vinovat de un număr de articole scrise la vârsta de 22-26 ani, cu lipsa de judecată a tinereții, într-un climat politic european care poate explica această greșeală – pe care scriitorul a regretat-o în scris de numeroase ori – este prezentat azi în Wikipedia în limba engleză ca "scriitor român laureat al premiului Goncourt și criminal de război condamnat".

I.V. Stalin, care se face direct vinovat de genocidul a peste 20 de milioane de oameni, de sprijinirea ascensiunii lui Hitler și de înrobirea unui număr de popoare, este prezentat tot azi de aceeași Wikipedia ca "liderul Uniunii Sovietice de la mijlocul anilor ’20 până la moartea sa în 1953".

Editura Vremea a început seria de autor Vintilă Horia cu "Memoriile unui fost săgetător", jurnal inedit, publicat în 2015, cu sprijinul lui Cristian Bădiliță, cunoscut eseist, patrolog, traducător, pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la nașterea scriitorului.

Superbă scriere literară și prețios document istoric, "Memoriile" au fost urmate de antologia de eseuri "În căutarea omului total. Moștenirea literară și spirituală a lui Vintilă Horia. Actele colocviului „Vintilă Horia, o sută de ani de la naștere”. Substanțialele contribuții la cunoașterea operei lui Vintilă Horia au fost aduse de numeroase personalități ale culturii românești, cu ocazia colocviului organizat la Biblioteca Aman din Craiova, prin grija directorului Lucian Dindirică.

A treia carte din serie este "Cavalerul resemnării", cel de al doilea roman din „Ciclul exilului”, după "Dumnezeu s-a născut în exil".

"Cavalerul resemnării" ne poartă prin spații în același timp simbolice și reale, un colț de Valahie inspirat din realitate și totodată abstract, purtând însemnele patriei după care tânjește exilatul, un teritoriu al purității, al pădurilor veșnic verzi și al munților, precum și printr-o Veneție care pune mai presus de orice frumosul și seducția, alăturându-le însă unei corupții profunde, unui putregai interior atotstăpânitor.

Timpul acțiunii are de asemenea valențe ale realului, este epoca evului mediu, dar este și o picătură de timp cristalizat din istoria umanității, în care personajele și pasiunile sunt prinse în veșnicie ca insectele într-un chihlimbar limpede.

În acest context se desfășoară două povești de dragoste, lupta unui popor pentru înlăturarea jugului otoman, bătăliile interioare ale unui voievod în căutarea identității și a armoniei, călătoria sa printr-o Europă sfâșiată de conflicte și de intrigi.

Roman istoric, roman de dragoste, roman filozofic, splendid tradus din franceză de Ileana Cantuniari, "Cavalerul resemnării" constituie o lectură care îmbogățește mintea și farmecă sufletul. O capodoperă.

„Am fost sfătuit să scriu o carte pentru a explica și a justifica anumite articole publicate în România acum douăzeci și cinci de ani și care au stârnit acea penibilă campanie de presă. Nu am făcut-o, căci nu am nimic de explicat și nimic de justificat. Eu sunt cărțile mele. Restul este literatură.” Vintilă HORIA

„Romanul Cavalerul resemnării se înscrie în cadrul uneia dintre tendințele cele mai interesante și înnoitoare ale prozei secolului al XX-lea, tendință marcată de o serie de romane (Kafka, Musil, Broch, Joyce sau Mann) în care se suprapun interogația existențială și aceea socială sau istorică. În centrul romanului stă conștiința personajului, transformată într-o perspectivă din care romancierul studiază realitatea pe care vrea să o prezinte.” Monica NEDELCU, Universitatea Complutense – Madrid

„De-a lungul romanului, pădurea valahă, redută a libertății și spațiu al suferinței, se transformă într-un simbol al răzvrătirii, al nădejdii și al înnoirii. „Pădurea voastră este acum singura nădejde a celor înrobiți, știați asta?", îl întreabă călugărul Joaquin Cordero pe Radu-Negru, în momentul în care îi redă libertatea cu riscul propriei sale vieți.” Monica NEDELCU, Universitatea Complutense – Madrid

Fragment din roman: „O atrase ușor către el. Ea îi căută gura cu o violență deznădăjduită, aproape copilăroasă, care-l cufundă din nou în trecut. Ca și el, ea era alcătuită din amintiri, doar amintiri, și asta era nimica toată în fața singurătății nesfârșite care-i aștepta. Îl întrebă, câteva ceasuri mai târziu, ațâțând focul aproape stins:

– De ce ne-am născut aici?

Dădu din umeri și își aminti de Bătrân, care își pusese probabil aceeași întrebare, în noaptea aceea pe colină, înainte de a-și înălța ochii spre cer și de a scoate acel țipăt de neputință care îi sfâșiase sufletul.”

Textualisti de calibru avem in literatura noastra, daca ar fi sa ne gandim doar la Gheorghe Craciun, dupa cum avem si autenticisti ai adictiei, precum Alexandru Vakulovski. Cristian Fulas joaca pe ambele terenuri, reusind o sinteza de exceptie, in care tema scrisului nu se separa ca epura, ci se transforma din provocare estetica in problema existentiala, prinsa organic in tesutul stilistic si narativ, iar naturalismul brut si psihologismul de caz se transfigureaza, pe nesimtite, in agon peratologic, cu virtuti initiatice. Realitatea cotidiana, familiara si alienanta in acelasi timp (« Nimic nu putea fi in halul ala de real. »), irealitatea imediata a perceptiilor deformate de adictie, infrarealitatea perceptiilor subtile, care conduc pana la un Grundsein einer Nichtigkeit, se amalgameaza intr-un timp continuu, un « mai-mult-ca-prezent », dincolo de conventia curenta a cronologiei. Pas cu pas, trecand de la relatarea aparent anodina a «miscarilor zilnice » la fluxuri teoretizante la fel de aparent rebarbative, de la un registru stilistic tensionat la solemnizari (auto)ironice in cheie joyceana sau facandu-ne sa ne gandim cand la Blecher, cand la Burroughs, cand la Selby jr., cand la Welsh sau la Venedikt Erofeev, cu un umor pe alocuri irezistibil (dar nu neaparat senin: « Nimic nu seamana mai mult cu umorul decat tragedia pe care o traiesc eu »), suntem condusi «la limita lucrurilor si la capatul lumii». Plansul, castigat in urma unei experiente infernale, poate fi Inteles — chiar daca naratorul nu insista — si ca un dar al lacrimilor, ca « fericire » izbavitoare («Fericiti cei ce plang!...»), ca reintoarcere printre cei vii. Dupa plans: o carte adevarata printre mimicryurile literare curente." O. Nimigean

Un fals tratat de „poliritmie social-urbană” este cartea pe care o aveţi acum în mînă! Cincisprezece scriitori români şi străini reconstruiesc fragmente dintr-un oraş polimorf, în ţesutul căruia coexistă solidar mizeria şi splendoarea, trecutul şi prezentul, Occidentul şi Orientul, vitalitatea şi descompunerea. Inedită monografie ficţională a unui spaţiu în egală măsură istoric, fantasmatic şi real, antologia de faţă reuneşte textele unor autori contemporani – prozatori, poeţi, critici şi teoreticieni literari – români şi străini, pentru care Bucureştiul este un spaţiu mitic, ce ascunde în sine nenumărate universuri paralele. Surprinzătoare în acest caleidoscop urban, în care Bucureştiul devine personaj central, este diversitatea: diversitatea autorilor convocaţi, dar şi a formulelor discursive la care au recurs pentru a pune în scenă un oraş cu o mie de chipuri. Aşa se face că impresiile, amintirile, reprezentările ficţionale sau reconstituirile istorice pe care le veţi citi în paginile acestei antologii nu seamănă cîtuşi de puţin unele cu celelalte, că de la reportaj la memorialistică şi de la ficţiune la abordarea teoretică a ţesutului urban, toate textele incluse în acest volum spun poveştile unor întîlniri singulare cu ipostaze imaginare sau dureros de reale ale oraşului nostru. Proteic şi stimulînd imaginaţia celor ce-l străbat, Bucureştiul se cere explorat, descoperit şi interiorizat, iubit cu pasiune sau, dimpotrivă, detestat cu metodă.

Apărută pentru prima oară la începutul anilor ’80, cartea aceasta s-a acoperit de uitare, până ce, anul trecut, a fost adusă din nou în atenția publicului de editura Gestalt Books.

„Şi iată că bucuria, nechemată şi nedorită, răzbătea din întunericul timpului, şi totul era de parcă ieri s-ar fi întâmplat, şi nu cu ani şi ani în urmă…” (pag. 321)

Un roman despre dependența care generează singurătate sau, mai degrabă,  despre singurătatea care conduce la dependență. Iar protagonistul său are toate datele esenţiale ale ,,străinului”, ale unei ființe absurde  în sensul camusian al termenului, ce descoperă divorţul dintre lipsa de noimă a lucrurilor şi nevoia noastră de noimă,  e necomunicativă, înstrăinată şi resimte cu acuitate că (aşa cum spunea un alt gânditor existențialist) infernul sunt ceilalţi. Pornind de aici, Cristian Fulaş construieşte un roman ambiţios, alternând diverse registre stilistice, imbinând ingenios naraţiunea cu meta-naraţiunea dar, mai ales, depănând o povestire fluentă, condusă de la început  la sfârşit cu o o siguranţă aproape înspăimântătoare. Efectul de autenticitate este copleşitor. Octavian Soviany

Dragă Cristian, ţi-am citit cartea şi după primele 40 de pagini am fost cuprins de un sentiment de NGOASĂprofundă. Mi s-a făcut foarte rău şi mă simţeam ca după un leşin din care ieşisem cu remuşcări şi conştiinţa făcută ferfeniţă. Să nu mă înţelegi greşit, cartea este impecabil scrisă, alertă, vie, radiografiază verosimil şi expresiv partea întunecată a boemei bucureştene, sondează cu fineţe şi autenticitate psihicul alcoolicului, cu toată confuzia, demenţa şi violenţa sa construind o atmosferă densă şi apăsătoare din care dispare orice lumină lăsând loc disperării şi neputinţei. Poate tocmai aici este impasul, am intrat nepregătit în lectura acestei cărţi traumatice, jurnal fictiv al dezintegrării, am început naiv, la nivelul 0, acela al lecturii de identificare şi, deşi nu am experimentat niciodată pe viu la intensitatea aceasta experienţele narate, acestea mi s-au transmis direct în subconştient transformându-mă într-o legumă neputincioasă şi obscenă în slăbiciunile ei. Am urmărit până la final destinul personajului tău în încercarea, mereu ratată, de echilibrare, cu toate renunţările, sevrajele, halucinaţiile, delirurile şi recidivele sale. M-a copleşit şi la final am rămas cu acelaşi gust amar în gură, cu acelaşi tremur, cu aceeaşi dezorientare şi senzaţie de gol în creier, piept şi stomac. Poate acestea sunt cele mai limpezi indicii că avem în faţă o carte bună, una care te somează la auto-sondare şi te răscoleşte până în straturile cele mai sumbre ale subconştientului. Cosmin Perţa

"Zaraza" a fost votat de cititorii site-ului Bookaholic.ro „cel mai bun roman romanesc din 2014”, a fost desemnat „cartea anului 2014” de Carticusuflet.ro si a fost ales in „Top 10 cele mai citite carti din 2014” de Filme-carti.ro.

Aceasta este povestea lui Cristian Vasile. De la glorie la decadere, de la seara banala din 1928, cind timidul student la Conservator urca pentru prima oara pe scena, urmind sa devina cel mai iubit dizeur al timpului sau, pina la anii tot mai agitati ai razboiului si seara din 1947, cind cinta pentru ultima data unui public, intr-o lume in tranzitie, care incepe foarte repede sa-l dea uitarii. Aceasta este povestea Bucurestiului interbelic si a unei generatii. Cu dragoste, prietenie, dar si tradare, loialitate in vremuri tot mai tulburi, rezistenta si devotament pentru arta si libertate, "Zaraza" ne poarta in aventura aproape nebuna a implinirii visului de a deveni nemuritor.